Metabolismul glucidelor

Reglarea metabolismului glucidic

Student: Denisa Jurubiță,

MG an 1, seria C, grupa 17
 . Metabolismul glucidelor – generalități

Metabolismul glucidelor ocupă un rol central în procesele generatoare de energie din

organism si este alcătuit din totalitatea proceselor biochimice responsabile pentru formarea,
degradarea și interconversia de carbohidrați.
Glucidele reprezintă principala sursa de energie a celulelor organismului. În celulele
sistemului nervos central și ăn hematii reprezintă unica sursă de energie. Dintre glucide, cea mai
importantă este glucoza, un monozaharid cu 6 atomi de carbon care este metabolizat de aproape
toate organismele cunoscute. Atât glucoza cât
și alte glucide sunt integrate în diverse căi
metabolice care transcend bariera dintre
specii. Plantele sintetizează carbohidrați
folosind ca materie primă gazele atmosferice
și energia solară în cursul procesului de
fotosinteză și le stochează sub forma de
amidon. Vegetalele sunt apoi consumate de
către animale și glucidele sunt folosite drept
combustibil pentru respirația celulară.
În organismul uman glucidele de aport
exogen sunt absorbite la nivelul intestinului
subțire sub formă de monozaharide după ce
au fost supuse în prealabil procesului de digestie. După absorbție acestea sunt vehiculate pe cale
sangvină la ficat, organ cu rol de tranzit între intestin și circulația generală. Aici toate ozele sunt
transformate în glucoză, forma de utilizare preferențială a glucidelor de către toate celulele, și o
cantitate mică este lăsată să treacă în circulația sangvină asigurând o concentrație constantă a
acesteia numită glicemie (65-110 mg/100 ml). Restul de glucoză este depozitat sub formă de
glicogen, proces numit glicogenogeneză. Glicogenul depozitat în special în ficat și în mușchi
reprezintă o rezervă energetică (aproximativ 3000kcal) care este mobilizată în condiții de
solicitare de scurtă durată (efort fizic moderat, expunerea organismului la frig etc.).
Cea mai frecventă dereglare care apare în metabolismul glucidic este diabetul zaharat,
care se caracterizează prin hiperglicemie, glicozurie, cetoacidoză, intensificarea
gluconeogenezei, lipolizei și proteolizei în țesuturile insulino-dependente.

. Hormonii pancreatici de reglare a glicemiei

Insulina este un hormon peptidic produs de celulele beta din pancreas și reprezintă elementul
central in controlul metabolismului glucidic.

2
Celulele care produc insulină au fost
descoperite în anul 1869 de către Paul
Langerhans, un student la medicină din
Germania în timp ce examina un preparat
de pancreas la microscop. Grupurile de
celule beta au fost numite insulele lui
Langerhans în onoarea acestuia.
Pancreasul are între un milion și trei
milioane de insule ale lui Langerhans care
conțin celule beta în proporție de 65-80%.
În 1889 Oskar Minkowski și Joseph von Mering au observat că atunci când extirpau
pancreasul unui câine acesta făcea diabet, ceea ce nu se întâmpla când ligaturau ductele
pancreatice. Astfel s-a dovedit că pancreasul are două funcții majore: producerea de enzime
digestive și elaborarea unei substanțe care controlează nivelul glicemiei.
În vara anlui 1921 în Toronto, chirurgul Frederick Banting împreună cu Charles Best au
reusit să izoleze și să purifice un extract pe care l-au numit isletină din pancreasuri de câine a
căror parte exocrină a fost in prealabil distrusă.
La 11 ianuarie 1922, Leonard Thomson un băiat de 14 ani care era pe moarte din cauza
diabetului a primit prima injecție cu insulină.
Structural, insulina este compusă din
51 de aminoacizi și are o greutate moleculară
de 5808 Da. Acești aminoacizi sunt dispuși
într-un dimer format din două lanțuri A si B
legate prin punți disulfidice.
Insulina facilitează pătrunderea în celulă (în special în celulele hepatice și musculare) a
glucozei și transformarea acesteia în glicogen sau trigliceride (în adipocite). Alte efecte directe
sau indirecte ale insulinei includ: scădera lipolizei și a proteolizei, scăderea gluconeogenezei,
creșterea esterificării acizilor grași.
După o masă nivelul glicemiei va crește, atingând un vârf la aproximativ două ore de la
consumul alimentelor. Acest eveniment va semnala pancreasului că este momentul să elibereze
insulină din celulele beta.
Controlul secreției de insulină se face astfel:
- În membrana celulelor beta se găsesc canale ionice pentru Ca voltaj-dependente și
canale ionice pentru K ATP-dependente.
- Canalele pentru Ca sunt în mod normal închise, iar cele pentru K sunt deschise.
- Ionii de K difuzează afară din celulă conform gradientului de concentrație (interiorul
celulei devine tot mai negativ) și astfel apare o diferență de potențial de -70 mV.
- În momentul în care concentrația de glucoză din afara celulei crește, aceasta pătrunde
în celulă prin difuziune facilitată și este folosită pentru a sintetiza ATP.

3
 - În momentul în care raportul ATP/ADP intracelular crește se închid canalele ionice
pentru potasiu și în interiorul celulei are loc o acumulare de sarcini pozitive.
- Schimbările potențialului de membrană induc deschiderea canalelor pentru Ca, și
acesta va pătrunde în celulă conform gradientului concentrațional.
- Pătrunderea Ca în celulă face ca veziculele ce conțin insulină să fuzioneze cu
membrana celulară și să își elibereze conținutul la exterior.

Glucagonul este hormonul cu efect antagonic insulinei secretat de celulele alpha din pancreas.
În anii ’20 cercetătorii Kimball și Murlin de la Universitatea din Rochester reusit să
purifice un extract pancreatic cu rol hiperglicemiant care a primit numele de glucagon. Structura
sa însă, nu a fost cunoscută până în 1950 și rolul său în procesele fiziologice și patologice ale
organismului nu a fost complet cunoscut până în anii ’70.
Eliberarea glucagonului din celulele alpha se face astfel: La concentrații scăzute de
glucoză activitatea canalelor pentru K ATP-dependente din celulele alpha plasează potențialul de
membrană într-un interval care permite deschiderea canalelor pentru Na și Ca voltaj-dependente.
Activarea acestor canale declanșează potențiale de acțiune, influxul ionilor de Ca în celulă și
exocitoza granulelor de glucagon.
Mecanismul de acțiune al glucagonului este următorul:
 Glucagonul se leagă de receptorul său din membrana plasmatică.
 Schimbarea conformației receptorului activează proteina G trimerică.
 Această proteină își schimbă structura în urma interacțiunii cu receptorul și astfel,
proteina G va putea lega GDP eliberând subunitatea alpha care va activa adenilat-ciclaza.
Adenilat ciclaza va facilita formarea AMP-ului ciclic care inițiază un lanț de reacții
chimice care în final vor avea ca rezultat formarea fosforilazei A, enzima responsabilă de
eliberarea glucozei-1-fosfat din glicogen.

. Alți hormoni care influențiază metabolismul glucidic

Noradrenalina, sau norepinefrina, este o catecolamină, care joacă

multiple roluri ca hormon adrenergic și neurotransmițător al sistemului
nervos simpatic. Noradrenalina este secretată ca urmare a stresului sau a
presiunii sangvine joase. De asemenea noradrenalina crește frecvența
cardiac, poate redirecționa fluxul sanguin către mușchi și mărește nivelul
glucozei din sânge pentru a asigura celulelor un aport energetic mai
mare. Noradrenalina inhibă secreția de insulină din celulele beta în
condiții de stress. Se pare că eliberarea catecolaminelor de către sistemul
nervos simpatic are efecte contradictorii asupra celulelor beta pentru că
secreția de insulină este inhibată de receptorii alpha2-adrenergici si
stimulată de receptorii beta2-adrenergici.

4
Cortizolul este un hormon steroid, mai precis un glucocorticoid produs de glanda suprarenală.
Acesta este eliberat ca răspuns la stres și la înregistrarea unui nivel scăzut de glucocorticoizi în
sânge. Rolul său principal este de
a crește cantitatea de glucoză din
sânge prin intermediul
gluconeogenezei, precum și de a
suprima răspunsul sistemului
imunitar, de ajutor în
metabolismul grăsimilor,
proteinelor și carbohidraților. Aceasta scade de asemenea osteogeneza. În timpul sarcinii,
producția de cortizol crescută dintre săptămânile 30-32 inițiază producerea de agent pulmonar
fetal tensioactiv pentru promovarea maturării plamânilor.

Hormonul somatotrop STH este un hormon de natură proteică secretat de adenohipofiză. Acest
hormon are un rol major în controlul mai multor procese fiziologice complexe printre care
creșterea organismului și metabolismul lipidic, glucidic si proteic. Asupra metabolismului
glucidic, hormonul somatotrop are un efect opus insulinei pentru că se opune acțiunii acesteia de
stimulare a pătrunderii glucozei în țesuturile periferice și de promovare a sintezei de glicogen în
ficat. Paradoxal, administrarea de hormon somatotrop determină creșterea sintezei de insulină cu
hiperinsulinemie.

. Investigarea reglării metabolismului glucidic

Examenul biochimic al urinei

Urina normală conține o cantitate foarte mică de glucide (300-500 mg/24h sau 15 mg/dl în urina
de dimineață). Determinarea glucozei în urină are valoare diagnostică mare pentru depistarea
diabetului zaharat și pentru posibilitatea de autocontrol a acesteia de către pacienți. Totuși,
glicozuria poate avea si alte cauze înafara diabetului zaharat la fel cum absența glicozuriei nu
exclude diagnosticul de diabet.

Determinarea glicemiei a jeun

Se referă la determinarea cantității glucozei din plasmă după un post alimentar de cel puțin 8 ore
(numai aportul hidric este permis). Se poate preleva sânge venos, arterial sau capilar. Se
consideră că atunci când glicemia depășește valoarea de 110 mg% în sângele venos și 126mg%
în sângele arterial există suspiciunea de diabet. Valori mai mici de 50-60 mg% indică
hipoglicemie.

Testul de toleranță la glucoză

Aduce precizări suplimentare asupra echilibrului metabolismului glucidic. Se execută în cazul în

care glicemia este situată în intervalul 110-126 mg% și asociată cu obezitate, factori genetici de

5
risc pentru diabet zaharat.Pentru ca rezultatul testului de toleranță la glucoză sa fie valid, i se
administrează pacientului timp de trei zile înaintea efectuării testului o dietă cu minimum 250 g
glucide/zi, altfel vor apărea rezultate fals crescute.

Desfăsurarea testului se face în modul următor:

 Se determină prezența corpilor cetonici în urină (prezența acestora denotă lipsa de

incărcare glucidică corectă si testul de toleranță la glucoză nu va mai fi efectuat.)
 Se determină o eventuală prezență a glucozei în urină (rezultatul pozitiv presupune
hiperglicemie, care anulează necesitatea testului)
 Se determină glicemia a jeun ( o valoare peste 126mg% anulează de asemenea realizarea
testului)
 Dacă toate valorile la cele trei teste pecedente sunt normale se poate efectua testul de
toleranță la glucoză. Pacientul primeste 1g/kg corp glucoză dizolvată în 400 ml apă într-
un interval de 5 min.
 Se măsoară glicemia la 60 si 120 min după administrarea glucozei. La sfărșitul testului
se recomandă determinarea glicozuriei.

Interpretarea testului:

Valori normale
- Glicemie a jeun = 60-100 mg/dl
- Glicemie la o ora < 200 mg/dl
- Glicemie la 2 ore < 140 mg/dl

Toleranta alterata la glucoza (IGT) = 140 – 199 mg/dl (prediabet)

Diabet zaharat > 200 mg/dl

. Concluzii
Menținerea unor valori normale ale glicemiei în corpul uman este deosebit de importantă, atât
hiperglicemia cât și opusul acesteia, hipoglicemia având consecințe grave asupra întregului
organism. Homeostazia metabolică nu se poate realiza fără ca atât absorbția și digestia
glucidelor, cât și utilizarea acestora pentru a satisface cerințele energetice ale organismului să
sedesfăsoare normal. Așadar sinteza, eliberarea și acțiunea hormonilor care reglează
metabolismul glucidic este esențială pentru sănătate.

.Bibliografie:
1. www.endocrinology-journals.org
2. www.biology-online.org

6
3. www.endocrineweb.com
4. www.wikipedia.org/wiki/Beta_cell
5. Biologie: Manual pentru clasa a XI-1/Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan
Voiculescu, ed Corint 2008
6. PMC- Us National Library of Medicine
7. www.rose-hulman.edu