PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC

CREŞTIN-DEMOCRAT
O prezentarea a activităţii de după decembrie 1989

Bucureşti

Martie, 2014
Lucrarea de faţă a fost realizată de următorul colectiv de studenţi ai Facultăţii de
Ştiinţe Politice, anul I, pentru cursul Sistem politic românesc:

Denisa NUBER, Edmond NICULUŞCĂ, Isabella PIRNEA, Adelina PĂCALĂ

La 14 iulie 1947, am fost arestat.
Maniu era în celula nr. 2, eu eram în celula nr. 3 de la Malmaison. Am fost condamnat la
douăzeci şt cinci de ani şi am executat şaptesprezece ani şi jumătate. Soţia mea, Arlette, a
primit şi ea douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova,
Capul Midia, Rubla. Cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat. Treizeci şi patru de celule
complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni. Încrederea în
supravieţuirea din Holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei. Nu aş putea să spun că nu
a contribuit şi rezistenţa fizică. Eu am intrat în condiţii foarte bune, foarte prospere în
închisoare. Am pierdut mai mult de jumătate din greutatea cu care am intrat. Am intrat având
o sută douăzeci de kilograme şi am ieşit cântărind cincizeci şi unu de kilograme. Da, în acest
timp nu am schimbat nici un cuvânt cu nimeni, uitasem să vorbesc. La ieşirea din închisoare,
în domiciliu obligatoriu, aveam dificultăţi majore în a lega noţiunea cu coardele vocale.

Corneliu Coposu
PNȚCD- între tradiție și noile realități politice

Național-țărăniștii sunt un partid cu rădăcini puternice în istoria modernă a României,

o ramură fiind constituită de transilvănenii din Partidul Național Român conduși de Iuliu
Maniu, iar celălalt trunchi l-au reprezentata țărăniștii din Vechiul Regat conduși de Ion
Mihalache. La peste patru decenii de la desființare, PNȚ a fost primul partid înscris legal, la
11 ianuarie 1990, avându-l ca lider politic pe un fost colaborator al lui Iuliu Maniu, Corneliu
Coposu. Pentru a da o notă de modernitate și noutate partidului i-a fost adăugat particula ”-
CD”, adică creștin democrat.

Convențiile Democrate
Violențele anului 1990 au scindat profund societatea românească, prin mineriadele din
ianuarie și februarie, conflictul interetnic de la Târgu Mureș din martie, urmate de fenomenul
Piața Universității și ultima mineriadă din iunie. Dezamăgirea unei părți a intelectualității, mai
ales a celei umaniste, față de eșecul partidelor istorice în alegerile din 20 mai 1990 s-a
transformat în activism civic, în afara partidelor și, adesea, împotriva acestora.
În octombrie 1990 a avut loc la Cluj prima Convenție Națională a Forumurilor
Democratice Antitotalitare, prin care se urmărea crearea unei rețele naționale de dezbatere și
acțiune împotriva FSN. Această inițiativă nu a fost primită cu foarte multă bucurie de către
liderii partidelor istorice, deoarece rolul lor era diminuat într-o astfel de construcție.
Sub presiunea propriilor militanți, în încercarea de a coagula toate forțele care se
manifestau împotriva hegemoniei FSN, la 15 decembrie 1990, liderii PNȚCD, PNL, PSDR,
PER și UDMR au semnat protocolul de constituire a Convenției Naționale pentru Instaurarea
Democrației (CNID), ale cărei obiective erau crearea unei societăți profund democratice și
instaurarea adevărului în toate domeniile vieții publice. În mod semnificativ pentru climatul
din epocă, dominat de lipsa încrederii în partide, CNID a făcut parte din Forumul Antitotalitar,
alături de Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici, Solidaritatea Universitară, ș.a.
În pregătirea anului electoral 1992, partidele membre ale CNID și alte formațiuni
politice și civice din cadrul Frontului Antitotalitar au decis să formeze la 26 noiembrie 1991 o
alianță electorală, Convenția Democratică. Succesul Convenției Democratice în alegerile
locale din februarie 1990, când a obținut 24,3% din voturile la Consiliile județene, a însemnat
însă și apariția primei schisme, liberalii conduși de Radu Câmpeanu luând decizia de a se
retrage din Convenție, pentru a participa pe liste proprii la alegerile generale.
În locul liberalilor lui Radu Câmpeanu, alte trei partide intră în Convenția
Democratică: PNL-CD, PNL-AT și PAC, astfel încât în iunie 1992 se pun bazele unei alianțe
politice, denumită Convenția Democratică din România- CDR, Corneliu Coposu, președinte
PNȚCD, devenind pentru scurt timp și președintele CDR.
CDR a participat la competiția electorală din 1992 cu programul intitulat ”Platforma-
Program privind scoaterea țării din criză prin Lege, Adevăr, Reconciliere și Reformă”.
Rezultatele au fost dezamăgitoare pentru Convenție, iar candidatul său la prezidențiale, Emil
Constantinescu, a fost învins.
Din anul 1994 în interiorul Convenției se reaprind tensiunile. Partidele de orientare
liberală doreau reformarea Convenției și separarea de formațiunile civice, iar unele voci cerea
transformarea CDR în partid politic, idee pe care PNȚCD a respins-o, în primul rând pentru
că și-ar fi pierdut poziția hegemonică. În 1995, părăsesc CDR, PSDR, PL 93, PAC și UDMR.
Convenția reformată, va realege pe Emil Constantinescu președintele CDR,
propulsându-l candidat la alegerile prezidențiale din 1996, alegeri pe care CDR la va câștiga
prin platforma politică denumită ”Contractul cu România”. În anul 1996 din CDR făceau
parte, alături de PNȚCD, PNL, PNL-CD, PER, FER și PAR.
Erodarea poziției PNȚCD și implicit a Convenției va duce la retragerea din CDR a
PAR și PNL.
După guvernarea 1996 - 2000, aspru criticată, Partidul Național Țărănesc Creștin
Democrat, principalul exponent al Convenției Democrate Române, nu a reușit să obțină
numărul de voturi necesare trecerii pragului electoral. La alegerile din 2000, partidul a optat
să candideze într-o coaliție, al cărui prag electoral a fost prea mare pentru a putea fi atins.
Partidul nu a mai intrat în Parlament și a continuat să fie marcat de lupte între diverse facțiuni
și diverși lideri.

Caracteristici ale organizării și acțiunii politice a PNȚCD

În perioada post-comunistă, PNȚCD a avut imaginea unui veritabil partid de opoziție.
În planul strategiei politice, PNȚCD a fost cel mai activ partid în lupta cu FSN în anul 1990.
Forma sa de luptă politică în zorii democrației românești a fost protestul public, organizând
mitingul anti-FSN din 28 ianuarie 1990, acțiunile de contestare a puterii culminând cu marșul
electoral din 22 aprilie 1990, în urma căruia Piața Universității a fost ocupată, iar spațiul a fost
declarat ”liber de neo-comunism”.
Corneliu Coposu, un demn urmaș al lui Iuliu Maniu, a refuzat să intre cu PNȚCD în
Guvernul Stolojan și nu a acceptat să formeze un guvern de mare coaliție cu PDSR în 1992 și
1994, când avea această posibilitate. În planul valorilor afirmate, PNȚCD s-a manifestat ca un
partid conservator, prea puțin adaptat la realitățile post-comuniste: s-a cerut revenirea la
monarhie și la Constitușia din 1923, retrocedarea rapidă a proprietăților funciare și imobilelor
naționalizate în perioada regimului totalitar-comunist. PNȚCD avea un proiect politic de
revenire la situația de dinainte de instaurarea comunismului, care implica și eliminarea din
viața publică a activiștilor comuniști. Această din urmă solicitare (transformată în Punctul 8
de la Timișoara).
Tema reinstaurării monarhiei și violentul discurs anticomunist au putut fi speculate de
FSN în campania electorală din 1990, astfel încât PNȚCD a reintrat în viața politică fără
semnificație electorală, obținând doar 2,5% din voturi.
În condițiile în care încrederea în partide nu era prea mare, iar FSN domina viața
politică, liderul PNȚCD, Corneliu Coposu a acceptat să se asocieze cu o serie de organizații
civice, care trezeau mai multă încredere electoratului urban și erau, din mai multe puncte de
vedere mai bine pregătite pentru activitatea de opoziție, adică delegitimarea puterii.
Alianța dintre ”societatea civilă” și ”Opoziția unită și democratică” era utilă din punct
de vedere electoral, deoarece ea contribuia la crearea clivajului anticomuniști vs. neo-
comuniști. Astfel s-a ajuns ca PNȚCD, partid de orientare conservatoare, cunoscut în perioada
interbelică că promotor al valorilor naționale și țărănești autentice, partid aflat la stânga
spectrului politic, să devină un partid cu o masă electorală urbană, de dreapta, votanții
PNȚCD având studii superioare și preocupări intelectuale.
O altă caracteristică importantă a PNȚCD este faptul că a fost organizat ca partid
ierarhic, dominat de personalitatea lui Corneliu Coposu.
Primul Congres al PNȚCD a avut loc în septembrie 1991, când Corneliu Coposu a fost
ales președinte al partidului și a fost votat Programul și Statutul PNȚCD. Cu ocazia acelui
congres, identitatea creștin-democrată a fost puternic pusă în evidență, pentru a da o notă de
modernitate țărănismului tradițional. PNȚCD s-a afiliat la Internaționala Creștin-Democrată
încă din 1987, când exista ca partid în exil, iar din 1995 este membru al Uniunii Europene
Creștin Democrate.
În conducerea partidului s-au aflat o serie de oameni politici, victime ale represiunii
comuniste, fiind după 1990 la o vârstă destul de înaintată. Moartea lui Corneliu Coposu din 11
noiembrie 1995 care avea să producă un val de simpatie populară forțelor democratice și
anticomuniste din România, a dus însă la o criză de succesiune în PNȚCD, în ianuarie 1996
începând înfruntarea dintre Ion Diaconescu și Ion Rațiu.
A învins Ion Diaconescu, în vârstă de 79 de ani, astfel încât pentru funcția de premier a
fost propus Victor Ciorbea, după care Radu Vasile. PNȚCD s-a erodat în timpul guvernării din
mai multe motive; pe de-o parte slaba competență a miniștrilor aflați în guvern, pe de altă
parte corupția membrilor partidului, traseismul politic și discrepanţa majoră între promisiunile
electorale și rezultatele guvernării.

Indecizia conducerii PNȚCD, preocupată mai degrabă să gestioneze echilibrele interne

fragile decât să creeze majorități consistente, s-a reflectat în raporturile cu partenrii de
guvernare, slaba capacitate de negociere național-țărăniștilor determinând o permenentă
defensivă , în faţa PD, a PNL şi a preşedintelui Emil Constantinescu. Iar când acesta a anunţat
că nu va mai candida la alegeri, partidul era nepregătit, fără lideri. Cei doi prim-miniştri
PNŢCD au părăsit, ambii, partidul: Victor Ciorbea a format Alianța Națională Creștin
Democrată, iar Radu Vasile a devenit parlamentar pe listele PD. PNŢCD a fost perceput de
opinia publică ca principal partid raspunzător pentru modul în care a decurs guvernarea.
Efectele s-au văzut prima dată la alegerile locale, pe care ţărăniştii le-au pierdut, obţinand un
scor de doar 7%. PNŢCD nu s-a lăsat însă descurajat, a schimbat numele Convenţiei în CDR
2000, din care mai făceau parte partidele FER, UFD, ANCD şi Partidul Moldovenilor, care după
lungi negocieri l-au susţinut în cursa electorală pe Mugur Isărescu.

La alegerile parlamentare, CDR 2000 a obţinut doar 5%, faţă de 10% cât aveau nevoie
pentru a atinge pragul electoral şi a ajunge în Parlament. Imediat după această înfrangere, toţi
liderii partidului, în frunte cu Diaconescu, şi-au dat demisia din funcţiile de conducere. Cel de-
al treilea Conges al PNŢCD s-a desfăşuat în zilele de 19-21 ianuarie 2001, la Teatrul Bucureşti,
locul preferat de întâlnire, într-o atmosferă foarte tensionată, prilej pentru toţi ţărăniştii de a-şi
striga în public nemulţumirile.

Vasile Lupu şi susţinătorii lui dau o „lovitură de palat”, care favorizează ascensiunea
lui Andrei Marga şi alegerea acestuia de către Congres, ca nou preşedinte al partidului
ţărănist, în faţa lui Constantin Dudu Ionescu. De asemena Vasile Lupu a devenit vice-
preşedinte, iar Cătălin Chiriţă, secretar general. Ion Diaconescu este votat preşedinte de
onoare pe viaţă.
 Scurta preşedinţie a lui Marga s-a remarcat prin validarea fuziunii cu ANCD, care va
şi contribui ulterior la eliminarea sa. Şedinţele de partid erau la ordinea zilei, se ignora
complet realitatea politică, iar diferite aripi se luptau frenetic pentru a obţine conducerea unui
partid ce murise deja. Victor Ciorbea devine preşedinte interimar şi îi elimină din partid pe
Marga, Lupu şi Chiriţă, care acuză comploturi interne şi internaţionale şi cer organizarea unui
Congres în august. Aşa cum era de aşteptat, se votează în unanimitate conferirea legitimităţii
tuturor deciziilor luate de conducerea interimară.

La doar trei zile, „trădătorii” au organizat cel de-al cincelea Congres al partidului,
unde s-a decis anularea deciziilor interimarilor şi alegerea lui Vasile Lupu preşedinte.
Scandalul a fost rezolvat (temporar) de către Tribunalul Bucureşti care a decis invaliditatea
fuziunii PNŢCD – ANCD.

S-a organizat bineînţeles încă un Congres în septembrie 2001 (al patrulea din acel an),
unde Victor Ciorbea a fost reales preşedinte, iar aripa Lupu a făcut singurul lucru logic într-o
astfel de situaţie: a înfiinţat un alt partid, numit Partidul Popular Creştin. Victor Ciorbea nu a
înţeles că partidul său devenise doar un figurant pe scena politică, şi în loc să încerce să
restabilească pacea, a trecut la răfuieli personale. Ioan Mureşan, Remus Opriş, Constantin
Dudu Ionescu au părăsit partidul în 2003.

Prezent la alegerile din 2004, cu noi politici „cu porţile deschise”, dar cu aceleaşi
obiceiuri, PNŢCD a înregistrat în mod aşteptat o nouă înfrângere la alegerile locale. Singurul
candidat care a caştigat a fost Gheorghe Ciuhandu la primăria Timşoarei, care a şi fost ales
preşedintele partidului în locul lui Ciorbea, în cel de-al şaptelea Congres de la Revoluţie, în
încercarea de a reanima partidul. Zadarnic însă, PNŢCD-ul nu a reuşit nici de această dată să
intre în Parlament.

Cu speranţa că mai este posibilă o revitalizare a creştin-democraţiei în politica

românească, PNŢCD-ul fuzionează cu URR (Uniunea pentru Reconstrucţia României) şi
preia numele de Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) la data de 12 ianuarie 2005 şi
propun un manifest, intitulat „Manifestul popular”.

În toamna anului 2006, Comitetul Naţional de Conducere al partidului a hotărât

păstrarea numelui partidului – PNŢCD, iar la 21 ianuarie 2007, Congresul a aprobat
“Programul politic postaderare al PNŢCD”şi alegerea unui nou preşedinte, în persoana lui
Marian Petre Miluţ, care devenise membru în 2005. Din echipa de conducere au mai făcut
parte Aurelian Pavelescu, George Ciuhandu şi Vasile Lupu.
 Din cauza excluderii din partid ai mai multor membrii, rivali ai preşedintelui Miluţ,
opoziţia internă a cerut organizarea unui nou Congres, în 24 august 2008, unde a fost
desemnat preşedinte Radu Sârbu.

Un nou Congres, un nou preşedinte: Victor Ciorbea caştigă alegerile în iunie 2011 cu
moţiunea intitulată „Calea Dreaptă - Naţional Ţărănismul Creştin Democrat, Civic şi
Monarhic, întemeiat pe Moralitate, Dreptate Socială şi Justiţie”, prin care promite că va
reîntoarce partidul pe scena politică prin crearea coaliţiei Calea Dreaptă.

Trei luni mai tarziu, Vasile Lupu şi Aurelian Pavelescu organizează un Congres
Extraordinar pe 17 septembrie 2011 unde este ales preşedinte interimar, Vasile Lupu, pană la
rezolvarea problemelor lui Victor Ciorbea care declarase că toţi românii sunt hoţi, declaraţie
de care restul partidului se distanţa. În cele din urmă, Aurelian Pavelescu câştigă preşedinţia
partidului, pe care o păstrează şi astăzi, iar Victor Ciorbea părăseşte partidul şi intră în PNL.

În 2012, PNŢCD împreună cu PDL şi Forţa Civică au format Alianţa România

Dreaptă (ARD). La alegerile parlamentare, partidul şi-a recăpătat statutul de partid
parlamentar, obţinând un loc de senator (Valeriu Todiraşcu) şi un loc de deputat (Ion Mihăilă).

Forţa Civică a semnat o alianţă cu PNŢCD în 16 martie 2013, prin care au reînfiinţat
Alianţa D.A. – Dreptate şi Adevăr. În 2013, partidul a fuzionat cu Iniţiativa Romania Liberală
(IRL), iar fondatorii acesteia Vlad Moisescu, Andrei Chiliman şi Diana Tuşa au fost numiţi
vicepreşedinţi, precum şi fostul deputat PDL, Maria Stravrositu şi fostul Avocat al Poporului,
Gheorghe Iancu.