Realitate şi ficţiune în romanul În preajma revoluţiei (două tragedii siberiene)

În altă parte, am prezentat un prim rezultat al cercetării atente întreprinse în colecţiile gazetei
social-democrate Munca pe anii 1893-1894, rezultat – credem, fără falsă modestie – deloc
neglijabil. În speţă, era vorba de descoperirea unui articol al lui C. Stere, apărut acolo cu
câteva luni mai înainte de binecunoscutul Socialiştii şi mişcarea naţională, din Evenimentul,
sub titlul O sinucidere şi iscălit cu pseudonimul C. Minuseanu. Acest articol, ce constituie
(deocamdată, până la eventuala descoperire a altuia anterior) debutul publicistic al viitorului
ideolog al poporanismului, relevă marele său interes pentru fenomenul pe care îl cunoscuse
direct, al mişcării revoluţionare ruseşti şi al cruntei reprimări de către autorităţile ţariste.
Necrolog, în fond, al unui fost tovarăş de surghiun, O sinucidere atestă că autorul său urmărea
atent tot ce se publica pe această temă în ţară şi peste hotare. (Două cărţi esenţiale erau citate
aici pentru prima dată, a doua oară fiind pomenite în „notiţele observatorului ipochondric”.)
Se poate spune, prin urmare, fără teama de a greşi că fostul siberian era pe cale de a-şi întocmi
un voluminos „dosar”, la care va recurge deseori în publicistica sa. Şi care îi va menţine
faptele proaspete în memorie până în clipa când va purcede la scrierea romanului său fluviu În
preajma revoluţiei. În acest sens, articolul O sinucidere aduce o probă elocventă, căci
tovarăşul de surghiun, a cărui moarte era deplânsă în el, Ludvig A. Sawicki, apare în paginile
romanului sub numele Boleslaw Stadnicki, despre care meticulosul biograf al lui C. Stere, şi
nu numai el, credea că îl „întruchipează pe viitorul mareşal Pilsudski”.
În „dosarul” respectiv trebuie să fi intrat şi un alt document, despre a cărui existenţă aflăm tot
din paginile gazetei Munca. Asupra acestuia ne vom opri în continuare.
Textul cu pricina apare în „foiţa” săptămânalului social-democrat, în şase numere, sub
titlul Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia. La sfârşitul ultimei părţi citim: „Tradus
din nemţeşte după A. Lux de A.L./ Această broşură a fost scoasă în folosul deportaţilor
politici ruşi din Siberia.” (Precizarea finală se referea, desigur, la versiunea originală, în
germană.)
Dată fiind existenţa articolului O sinucidere, o clipă ne-am gândit că sub iniţialele A.L. s-ar
putea ascunde tot scriitorul nostru. Am abandonat însă această ipoteză, atunci când am dat în
„notiţele observatorul ipochondric” peste un pasaj în care se constata ironic, reprobator, faptul
că, în ciuda apelurilor repetate ale redacţiei adresate „păturii culte socialiste”, „Munca se
umple cu articole de o actualitate atât de arzătoare, ca foiletoanele despre albine, ca discursul
lui Karl Marx despre Liberul schimb, sau Clasele la evrei de Zetterbaum…”. Or, materialele
citate aveau toate drept semnătură iniţialele în cauză.
A.L. pare să fi fost ieşean, evreu; era, poate, Max Vecsler (Wexler), care, mai târziu,
semnează şi Alexandru Luca. Cum se angajase, tot sub pavăza iniţialelor, să ţină o conferinţă
la clubul socialist din Bucureşti, conferinţă pe care nu ştim dacă a ţinut-o sau nu, tragem
concluzia că era cunoscut de către conducătorii mişcării, probabil şi de C. Stere. Acesta îşi va
fi schimbat părerea despre el la apariţia foiletonului pomenit ori chiar mai înainte, când
prezentase cazul celor „zece refugiaţi din Siberia”, nu, desigur, pentru că îi aducea noutăţi,
inclusiv – cum se va vedea – despre oameni apropiaţi (fostul siberian, cum am spus, avea
acces direct la surse), ci pentru că împărtăşea ideea că orice dezvăluire a atrocităţilor
ţarismului este benefică.
Primul segment al „foiletonului” Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia se
intitulează La Kara şi relatează o întâmplare petrecută la sfârşitul anului 1889 în minele-
închisoare din regiunea respectivă, întâmplare făcută cunoscută de „o scrisoare primită în
toamna anului 1890 la Zürich şi în acelaşi timp la Paris”.
În mare, faptele sunt următoarele: o deţinută (Kovalskaia) este maltratată, ceea ce declanşează
o prelungită grevă a foamei, rămasă fără efect; în aceste condiţii, o tovarăşă de suferinţă
(Sigida) se decide să-l pălmuiască pe comandant pentru a provoca o anchetă, dar este
pedepsită în chip brutal, cu flagelarea (o sută de lovituri de cnut); în semn de protest, are loc
o otrăvire în masă, în urma căreia mor trei femei (Kovalskaia, Kaliuşnaia şi Smirniţkaia) şi
doi bărbaţi (Ivan Kaliuşni şi Bobuhoff).
Finalul acestei părţi a „foiletonului” informează despre răsunetul pe care „tragedia de la Kara”
îl are în Anglia, unde „a deşteptat conştiinţa liberalilor”, care au format „un comitet de
supraveghere, adică o societate [în frunte cu Gladstone], care are de scop să aducă la
cunoştinţa tuturora, atât a parlamentarilor, cât şi prin jurnale şi întruniri publice, faptele
barbare ce descopăr că s-au făptuit în închisorile ruseşti”.
Ecoul „tragediei” a ajuns, desigur, şi în localitatea Serghinsk, unde se afla basarabeanul C.
Stere, după ce, în urma detenţiei din închisoarea Tobolsk, i se fixase domiciliul odată cu
prelungirea cu încă trei ani a pedepsei. Şi e foarte plauzibil că vestea a determinat acolo sau
în apropiere, la Minusinsk, reacţia zugrăvită în romanul În preajma revoluţiei.
În capitolul Furtuna (al XIX-lea) din volumul al V-lea, Nostalgii, „tragedia din Cara”
provoacă, la Minusinsk, o dezbatere aprinsă asupra formei de protest ce trebuie adoptată şi,
mai departe, asupra scopului şi mijloacelor revoluţiei înseşi, la ea participând naivul Tcacenco
(susţinând o solidarizare aptă să „cutremure conştiinţa omenirii întregi”), Costia Fomin
(exponentul răspunsului terorist) şi Danilov (adeptul opiniei că revoluţia nu are nevoie nici
de eroi, nici de martiri şi că ea este o artă sau o meserie, necesitând numai veritabili
profesionişti). Nouă şi ultimă dezbatere, pentru Vania Răutu, care îşi lămureşte definitiv
dezacordul său cu toate punctele de vedere exprimate.
Se cuvine notat că naratorul a simţit nevoia să lege şi mai strâns „tragedia din Kara” de firul
acţiunii romaneşti şi, în consecinţă, a introdus printre participanţi doi eroi ai săi: Vasile
Giurilă, colegul de liceu şi prietenul lui Vania Răutu, şi Peşohonova, cunoscută pe „barjaua”
de pe Volga.
Ultimele cinci părţi ale „foiţei” Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia se referă la o
altă „tragedie” din acelaşi an 1889. Aceasta, în rezumat, e următoarea:
Locţiitorul guvernatorului din Iakuţk, pe nume Ostaşkin, hotărăşte să schimbe, pentru un grup
de 16 deportaţi, regulile transportului în direcţia Verhoiansk şi Kolimsk, reguli care nu pot
avea drept urmare decât exterminarea fizică a celor în cauză. Aceştia înaintează
guvernatorului un memoriu în care cer restabilirea vechilor reguli, la care li se comunică prin
poliţaiul localităţii ordinul de a se aduna în ziua de 22 martie 1889 la casa unui deportat; sunt
apoi convocaţi la poliţie. Înainte de a se prezenta acolo, casa în care se aflau adunaţi, în număr
de 28, este înconjurată de soldaţi, care, la ordinul ofiţerului Karamzin, deschid focul şi o
asaltează cu baioneta la puşcă. Se pare că măcar un deţinut ripostează cu un revolver, un
poliţist fiind ucis. Dintre deportaţi mor şase (Pick, Sofia Horoviţ, Podbelski, Muhanoff, Şurr
şi Notkin), alţii (Bernstein, Zotoff, Minor, Hotz, Orloff, Fundaminski, Estroviţ, Lopghir şi
Anna Zoronstrova) sunt răniţi grav. Urmează procesul „insurgenţilor”, verdictul dându-se în
13 iunie. Sunt condamnaţi la moarte Bernstein, Haussmann şi Zotoff, ceilalţi – la muncă
silnică în mine. O comisie „împărătească” cercetează din nou faptele, schimbându-le
încadrarea, dar întărind sentinţa. Condamnaţii sunt executaţi la 7 august 1889; Bernstein, care
zăcea în pat, este târât la spânzurătoare, i se fixează funia de gât şi i se trage patul de sub el.
„Foiţa” se încheie cu un elogiu cald al celui din urmă: „Dacă semnele adevăratului eroism
sunt simplicitatea şi mărirea de suflet, atunci numele Leo Kogan Bernstein trebuie numit în
primul loc. Scrisoarea făcută câteva ore – poate numai minute – înainte de a muri către fiul
său e un monument sublim al eroismului său”. În continuare se citează in extenso scrisoarea
respectivă, „aşa cum a fost publicată de către revista Free Russia”. Scrisoarea este, într-
adevăr, foarte mişcătoare şi numai lipsa spaţiului ne împiedică să o reproducem.
„Tragedia din Iakuţk”, documentând în aceeaşi măsură ca şi cea „din Kara” asupra
atrocităţilor regimului ţarist şi a eroismului arătat de „osândiţii politici ruşi”, avea faţă de
aceea avantajul de a putea fi introdusă ca atare în romanul În preajma revoluţiei într-un chip
mai motivat epic. Şi aceasta pentru că menţionatul Leo Kogan Bernstein era prototipul real7 al
personajului Moise Roitman, care, în calitate de coleg de liceu, prieten şi „tovarăş de luptă”
al lui Vania Răutu, ocupă un loc semnificativ în acţiunea din volumele al doilea (Copilăria
şi adolescenţa lui Vania Răutu) şi al treilea (Lutul) ale romanului.
Judecând probabil motivaţia insuficientă, C. Stere inventează însă pe marginea episodului
real. În acest sens, în roman (a se vedea ultimul capitol, al XVII-lea, intitulat Chemarea
morţilor, din volumul Hotarul), „tragedia” devine, precum declară naratorul însuşi, „actul
final al mişcării pornite în sânul deportaţiunii siberiene, în urma «cazului Răutu»”.
(Reamintim fazele principale ale acestui caz: rănirea lui Vania Răutu într-una din „etape”
determină „obştea” din Turinsk să plănuiască acţiuni revoluţionare, printre care înfiinţarea
unei gazete. Mult mai târziu, autorităţile vor confisca o scrisoare, captură în urma căreia toţi
cei implicaţi sunt arestaţi. Vania Răutu este închis la Tobolsk. Ceilalţi vor fi deportaţi în
Siberia orientală.) Astfel, eroii „tragediei” sunt cei din „echipa disperaţilor”, „în cap cu Ion
Prestea, Ţicorski, Ceavcechidze, Jbanov şi Giurilă”, care ajung la Iakuţk, de unde urmează să
plece către Nijni-Kolimsk, la 2000 de verste, pe ţărmul Oceanului Glacial. Lor li se adaugă
Moise Roitman, ajuns acolo din motive neprecizate, el neparticipând la mişcarea pusă la cale
în Turinsk. Dar Moise Roitman are exact sfârşitul lui Leo Kogan Bernstein. Ca şi acesta, el
lasă de asemenea o scrisoare, nu însă fiului său, ci lui Vania Răutu, veritabil testament şi
îndemn de a-i lua locul în luptă.
Concluzia nu poate fi decât una: dacă adevărul „istoric” suferă o siluire, în schimb, cel epic
câştigă în forţă.