Sunteți pe pagina 1din 40

DREPTUL CIVIL ROMAN

Persoane

„Persoane” desemneaza subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice,


caci oamenii participa la viata juridica ei, in calitate de persoane fizice, ori in cadrul unor
colectivitati, in calitate de persoane juridice. Aptitudinea fiintei umane de a participa la
viata juridica este denumita personalitate sau capacitate juridica. Romanii utilizau
cuvantul caput.

Daca in zilele noastre, orice fiinta umana este persoana, si prin urmare are
capacitate juridica, la romani aveau caput numai oamenii liber, caci sclavii erau asimilati
cu lucrurile si nu erau subiecte, ci obiecte de drept.

Pe de alta parte, capacitatea oamenilor liberi nu era unitara, ci era foarte


diversificata, astfel oamenii liberi erau clasificati in cetateni si necetateni (erau
clasificati in latini si peregrini). Si cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.
Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi, iar dezrobitii erau sclavii
eliberati.

Pentru ca o persoana sa aiba capacitate juridica deplina, erau necesare trei


conditii:

·0 status libertatis (calitatea de om liber)

·1 status civitatis (calitatea de cetatean)

·2 status familiae (calitatea de sef al unei familii civile romane)

Aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de familii. Toate
celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.

Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa, de la aceasta regula exista o


exceptie, conform careia infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius
agitur (copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este vorba despre interesele
sale), astfel incat copilul care se naste dupa moartea tatalui sau vine totusi la succesiunea
tatalui, deoarece este in interesul sau sa fie considerat nascut.
In mod simetric, personalitatea inceteaza in momentul mortii, insa si de la aceasta
regula exista o exceptie conform careia hereditas iacens sustinet personam defuncti
(mostenirea deschisa, dar neasteptata inca, prelungeste personalitatea defunctului).

Aceasta exceptie a fost admisa deoarece se aplica un principiu de maxima


generalitate, conform caruia nu exista patrimoniu fara titular, incat se pune intrebarea
„cine este titularul patrimoniului in intervalul de timp cuprins intre momentul mortii unei
persoane si momentul acceptarii succesiunii acelei persoane?”.

Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu mai este in viata, nici


mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu a acceptat inca succesiunea.
De aceea, s-a admis ca titularul patrimoniului este in acest interval de timp chiar
defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in momentul acceptarii mostenirii.

Asa cum spuneam, oamenii liberi se clasifica in cetateni si necatateni. Insa, in


epoca foarte veche, cetatenia se confunda cu libertatea. La origine, numai cetatenii
romani puteau fi oameni liberi, de vreme ce la acea epoca orice strain venit la Roma
cadea automat in sclavie.

De aceea, cu timpul, odata cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa-i


tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si de clienti, daca se puneau in protectia
unor cetateni romani. Mai tarziu, locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu
romanii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si erau denumiti peregrini.

Cu toate acestea, multa vreme (aproximativ cinci secole), romanii au pastrat


numai pentru ei avantajele decurgand din calitatea de cetatean, caci numai cetatenii se
bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile, caci aveau ius comercii, aveau ius
connubii, ius militae, ius suffragi si ius honorum.

Pe de alta parte, cetatenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. Spre


exemplu:

·3 Numai ei puteau purta toga.

·4 Numele cetateanului roman era atat de bine elaborat incat tinea loc si de
adresa.
·5 Numele cetateanului este compus din 5 elemente:

·6 tria nomina

·7 praenomen (se utiliza pentru a indivualiza cetateanul in


societate)

·8 nomen gentilicium (arata din ce ginta face parte cetateanul)

·9 cognomen (porecla)

·10 Indicatiunea filiatiunii (care este prenumele tatalui)

·11 Indicatiunea tribala (ne arata in ce cartier locuieste cetateanul roman)

Spre exemplu, cel mai mare avocat se numea:

Marcus (prenumele)

Tullius (nomen gentilicium)

Marci filius (indicatiunea filiatiunii)

Cornelia tribu (indicatiunea tribala)

Cicero (cognomen).

Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere. Noul nascut din sanul
familiei dobandea statutul juridic al tatalui sau din momentul din care l-a conceput, iar cel
nascut in afara castoriei dobandea statutul juridic al mamei sale din momentul in care l a
nascut.

Cetatenia se dobandea prin lege, caci romanii votau frecvent legi speciale prin
care acordau cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate.

Cetatenia se dobandea prin beneficiul legii, intrucat unele legi, ca de exemplu


Legea celor XII Table, prevedeau care sunt conditiile necesare pentru dobandirea
cetateniei, iar aceia care intruneau conditiile legii deveneau cetateni, dupa cum cetatenia
se dobandea prin efectul dezrobirii, caci dezrobitul urma statutul juridic al patronului său,
incat dezrobitul unui cetatean devenea si el cetatean roman.

Cetatenia romana se pierdea:


·12 Prin pierderea libertatii, de vreme ce libertatea era cea dintai premisa a
cetateniei.

·13 Prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii, asa incat acela care
dobandea cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana, dupa cum
pierdeau cetatenia cei exilati din Roma.

Romanii au pastrat pentru ei avantajele cetateniei si nu aveau de gand sa le


cedeze, dar la inceputul secolului I i.Hr., pe cand romanii erau in razboi, toti latinii din
Italia s-au rasculat, cerand sa li se acorde si lor cetatenia romana ca sa nu lupte pe doua
fronturi. Tot in 89 i.Hr au fost votate doua legi: Legea Iulia si Plautia Papiria prin care
toti latinii au dobandit cetatenie romana.
In anul 212 d.Hr , imparatul Caracalla a dat un edict (o constitutiune imperiala),
prin care locuitorii liberi ai Imperiului Roman au dobandit cetatenia, cu exceptia latinilor
iuniani si a peregrinilor dediticii.

Necetatenii se clasificau in:

1)LATINI
-d.p.d.v. juridic latinii erau de 4 feluri:
a) Latinii veteres
-vechii locuitori ai Latiumului
-rude de sange cu romanii
-se bucurau de:-ius commercii
-ius connubii
-ius suffragii
-acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in
268 i.Hr.
b) Latinii coloniali
-erau locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius
commercii.
c) Latinii iuniani
-erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne.
-despre ei se spune ca traiesc liberi dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte
intre ei (contracte), dar nu-si puteau face testament.
d)Latinii fictivi
-sunt locuitori din provincii care se bucura de ius commercii
-erau denumiti fictivi deoarece se bucurau de latinitate d.p.d.v. juridic nu si
d.p.v.d. etnic

2)PEREGRINII se clasifica in 2 categorii :


a) Peregrinii obisnuiti
-sunt locuitorii cetatilor, aveau tratate de alianta cu romanii
-in relatia cu cetatenii puteau incheia actea juridice conform dreptului gintilor
-in relatiile dintre ei puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor si
potrivit obiceiului juridic local (cutumei locale)
b)Peregrinii dediticii
-erau locuitorii cetatilor care s-au opus expansiunii romane si de aceea romanii le-
au distrus cetatile, astfel ca peregrinii dediticii nu mai apartineau unei cetati.
-nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie
-nu puteau dobandi cetatenie romana.

Sclavia
Potrivit textelor juridice romane, sclavii erau asimilati cu lucrurile astfel ca nu
erau persoane, subiecte, ci obiecte de drept. Daca in epoca Regalitatii, sclavia a avut un
caracter partriarhal, domestic, spre sfarsitul Republicii, sclavia a devenit clasica.
Dobandirea statutului de sclav:
·14 prin nastere: de vreme ce sclava nu se putea casatori, ea nastea in afara casatoriei
si astfel copilul sclavei era si el sclav
·15 din razboi: prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului roman care apoi ii
vindea persoanelor fizice prin intermediul questorilor
·16 prin pierderea libertatii, insa cetatenii romani nu puteau deveni sclavi la Roma, ci
numai in strainatate.
Astfel, debitorul insolvabil care era supus executarii silite asupra persoanei putea
fi vandut ca sclav trans Tiberim (peste hotare). De asemenea, putea fi vandut ca sclav
hotul prins in flagrant, nesupusul la incorporare sau dezertorul.
Neavand personalitate, sclavul nu avea patrimoniu si nu putea incheia acte
juridice in nume propriu; totusi, din ratiuni de ordin politic, romanii au admis ca sclavii
sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri care erau denumite peculiul
sclavului.
S-a admis ca sclavii sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci
imprumutand capacitatea lui „dominus” si cu conditia ca prin efectele acelor acte situatia
lui „dominus” sa devina mai buna d.p.d.v. patrimonial, adica acesta sa devina creditor
sau proprietar si nu debitor.

Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.


Dezrobitii sunt sclavii eliberati de stapanii lor
-fostul stapan se num. patron/-us
-dezrobitul se num. libert/-us/-inus

In epoca veche, dezrobirea se facea prin 3 forme solemne denumite:


·17 Vindicta
In acest caz, dominus isi exprima in fata magistratului prin cuvinte
solemne, vointa ca un anumit sclav sa fie liber, iar magistratul ratifica aceasta
declaratie solemna prin cuvantul „addico”

b) Censu (recensamant)
-se facea cu ocazia recensamantului caci registrul de recensamant avea 2 coloane:
1)coloana bunurilor - din aceasta coloana faceau parte sclavii
2)coloana persoanelor
Daca cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la coloana persoanelor,
prin aceasta simpla mentiune sclavul devenea persoana.

c) Testamento
-se putea face printr-o clauza inclusa in testament si putea fi de 2 feluri:
1) directa
In acest caz, testatorul isi exprima printr-o clauza testamentara vointa ca un
anumit sclav sa fie liber si astfel, sclavul devenea liber in momentul acceptarii
succesiunii.
2) indirecta
In acest caz, testatorul ii transmitea mostenitorului sau sarcina ca un anumit sclav
sa fie dezrobit, iar dezrobirea se realiza printr-un act ulterior si distinct de testament.
De data aceasta, dezrobitul urma sa aiba un patron in persoana mostenitorului si
totodata obligatiile care decurg prin patronat intrucat libertul avea fata de patronul sau 3
obligatii desemnate prin cuv:
·18 bona
Cuvantul bona desemneaza dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului. In epoca
foarte veche, la origini, patronul putea dispune de bunurile dezrobitului fara vreo
ingradire, dar in dreptul evoluat, patronul dobandea bunurile dezrobitului numai daca
dezrobitul murea fara mostenitori in linie directa.
·19 obsequium
Cuvantul obsequium desemneaza respectul pe care dezrobitul il datora patronului
sau: sa-l voteze, sa nu-l dea in judecata, sa-l insoteasca, sa-l viziteze. Daca isi incalca
aceasta obligatie, la origine, patronul putea exercita drept de viata si de moarte asupra
dezrobitului.
·20 operae
Cuvantul operae desemneaza serviciile pe care dezrobitul le datora patronului
sau. Acestea erau de 2 feluri:
a)oficiales – erau servicii obisnuite prestate de oricine.
b)fabriles – erau acele servicii care presupuneau o anumita calificare
(cunoasterea unei meserii)

Catre sfarsitul Republicii, fenomenul dezrobirii a luat o asemenea amploare incat


ameninta sa dezechilibreze societatea. De aceea, Octavian Augustus a initiat doua legi
prin care a ingradit libertatea de a dezrobi astfel:
- prin Legea Aelia Sentia s-a decis:
- dominus trebuie sa aiba minim 20 de ani
- sclavul trebuie sa aiba minim 30 de ani
- dezrobirile facute in frauda creditorilor erau anulate
-Legea Fufia Caninia se refera la dezrobirile testamentare si a stabilit ca:
- dominus poate elibera un numar de sclavi proportional cu numarul sclavilor
pe care ii are in patrimoniu si nu poate dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

La zona de interferenta dintre libertate si sclavie se aflau oamenii liberi


cu o conditie juridica speciala. Se numesc astfel intrucat, din punct de vedere formal,
juridic erau considerati „oameni liberi”, dar in fapt erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi.
Acestia se clasificau in patru categorii:
·21 Persoane in mancipio: din aceasta categorie faceau parte:
- fiii de familie care erau vanduti de pater in vederea realizarii unui castig
- fii de familie delincventi care erau abandonati in mainile victimei pentru ca
aceasta sa-si poata exercita dreptul de razbunare asupra delincventului

·22 Addicti : erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor; la randul lor se
clasificau in doua categorii:
a)Indicati
-erau acei debitori insolvabili care erau supusi executarii silite asupra
persoanei
-erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului
b)Nexi
-erau acei debitori care stiindu-se insolvabili nu mai asteptau sa fie judecati si
condamnati, ci din proprie initiativa incheiau un contract cu creditorul, contract
denumit nexum prin care se obligau sa munceasca un numar de zile in contul datoriei
pe care n-o puteau plati.

·23 Auctorati
-erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori si, intrucat, de regula,
gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, acei oameni liberi erau dispretuiti si erau tratati
ca si cand ar fi fost sclavi.

·24 Redempti ab hostibus


-erau cei rascumparati de la dusmani intrucat unii oameni de afaceri ii
rascumparau pe cetatenii romani cazuti prizonieri; acestia ramaneau sub puterea
rascumparatorului pana cand plateau valoarea acelei rascumparari.

Categoria oamenilor semi-liberi era formata din coloni. Acestia erau de 3


feluri:
-coloni voluntari
-coloni siliti
-coloni servi

In secolul III s-a dat o lege mostenita din batrani, prin care colonii au fost
legati de pamant si puteau fi vanduti odata cu mosia de care erau legati. Totusi, ei aveau o
anumita capacitate juridica de vreme ce puteu incheia o casatorie valabila, aveau
patrimoniu propriu si puteau dispune de acel patrimoniu prin testament.

DREPTUL CIVIL ROMAN

Persoane

„Persoane” desemneaza subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice,


caci oamenii participa la viata juridica ei, in calitate de persoane fizice, ori in cadrul unor
colectivitati, in calitate de persoane juridice. Aptitudinea fiintei umane de a participa la
viata juridica este denumita personalitate sau capacitate juridica. Romanii utilizau
cuvantul caput.

Daca in zilele noastre, orice fiinta umana este persoana, si prin urmare are
capacitate juridica, la romani aveau caput numai oamenii liber, caci sclavii erau asimilati
cu lucrurile si nu erau subiecte, ci obiecte de drept.

Pe de alta parte, capacitatea oamenilor liberi nu era unitara, ci era foarte


diversificata, astfel oamenii liberi erau clasificati in cetateni si necetateni (erau
clasificati in latini si peregrini). Si cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.
Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi, iar dezrobitii erau sclavii
eliberati.

Pentru ca o persoana sa aiba capacitate juridica deplina, erau necesare trei


conditii:

·25 status libertatis (calitatea de om liber)

·26 status civitatis (calitatea de cetatean)

·27 status familiae (calitatea de sef al unei familii civile romane)

Aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de familii. Toate
celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.

Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa, de la aceasta regula exista o


exceptie, conform careia infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius
agitur (copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este vorba despre interesele
sale), astfel incat copilul care se naste dupa moartea tatalui sau vine totusi la succesiunea
tatalui, deoarece este in interesul sau sa fie considerat nascut.

In mod simetric, personalitatea inceteaza in momentul mortii, insa si de la aceasta


regula exista o exceptie conform careia hereditas iacens sustinet personam defuncti
(mostenirea deschisa, dar neasteptata inca, prelungeste personalitatea defunctului).

Aceasta exceptie a fost admisa deoarece se aplica un principiu de maxima


generalitate, conform caruia nu exista patrimoniu fara titular, incat se pune intrebarea
„cine este titularul patrimoniului in intervalul de timp cuprins intre momentul mortii unei
persoane si momentul acceptarii succesiunii acelei persoane?”.

Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu mai este in viata, nici


mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu a acceptat inca succesiunea.
De aceea, s-a admis ca titularul patrimoniului este in acest interval de timp chiar
defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in momentul acceptarii mostenirii.

Asa cum spuneam, oamenii liberi se clasifica in cetateni si necatateni. Insa, in


epoca foarte veche, cetatenia se confunda cu libertatea. La origine, numai cetatenii
romani puteau fi oameni liberi, de vreme ce la acea epoca orice strain venit la Roma
cadea automat in sclavie.

De aceea, cu timpul, odata cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa-i


tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si de clienti, daca se puneau in protectia
unor cetateni romani. Mai tarziu, locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu
romanii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si erau denumiti peregrini.

Cu toate acestea, multa vreme (aproximativ cinci secole), romanii au pastrat


numai pentru ei avantajele decurgand din calitatea de cetatean, caci numai cetatenii se
bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile, caci aveau ius comercii, aveau ius
connubii, ius militae, ius suffragi si ius honorum.

Pe de alta parte, cetatenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. Spre


exemplu:

·28 Numai ei puteau purta toga.

·29 Numele cetateanului roman era atat de bine elaborat incat tinea loc si de
adresa.

·30 Numele cetateanului este compus din 5 elemente:

·31 tria nomina

·32 praenomen (se utiliza pentru a indivualiza cetateanul in


societate)

·33 nomen gentilicium (arata din ce ginta face parte cetateanul)

·34 cognomen (porecla)

·35 Indicatiunea filiatiunii (care este prenumele tatalui)

·36 Indicatiunea tribala (ne arata in ce cartier locuieste cetateanul roman)

Spre exemplu, cel mai mare avocat se numea:

Marcus (prenumele)

Tullius (nomen gentilicium)


Marci filius (indicatiunea filiatiunii)

Cornelia tribu (indicatiunea tribala)

Cicero (cognomen).

Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere. Noul nascut din sanul
familiei dobandea statutul juridic al tatalui sau din momentul din care l-a conceput, iar cel
nascut in afara castoriei dobandea statutul juridic al mamei sale din momentul in care l a
nascut.

Cetatenia se dobandea prin lege, caci romanii votau frecvent legi speciale prin
care acordau cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate.

Cetatenia se dobandea prin beneficiul legii, intrucat unele legi, ca de exemplu


Legea celor XII Table, prevedeau care sunt conditiile necesare pentru dobandirea
cetateniei, iar aceia care intruneau conditiile legii deveneau cetateni, dupa cum cetatenia
se dobandea prin efectul dezrobirii, caci dezrobitul urma statutul juridic al patronului său,
incat dezrobitul unui cetatean devenea si el cetatean roman.

Cetatenia romana se pierdea:

·37 Prin pierderea libertatii, de vreme ce libertatea era cea dintai premisa a
cetateniei.

·38 Prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii, asa incat acela care
dobandea cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana, dupa cum
pierdeau cetatenia cei exilati din Roma.

Romanii au pastrat pentru ei avantajele cetateniei si nu aveau de gand sa le


cedeze, dar la inceputul secolului I i.Hr., pe cand romanii erau in razboi, toti latinii din
Italia s-au rasculat, cerand sa li se acorde si lor cetatenia romana ca sa nu lupte pe doua
fronturi. Tot in 89 i.Hr au fost votate doua legi: Legea Iulia si Plautia Papiria prin care
toti latinii au dobandit cetatenie romana.
In anul 212 d.Hr , imparatul Caracalla a dat un edict (o constitutiune imperiala),
prin care locuitorii liberi ai Imperiului Roman au dobandit cetatenia, cu exceptia latinilor
iuniani si a peregrinilor dediticii.
Necetatenii se clasificau in:

1)LATINI
-d.p.d.v. juridic latinii erau de 4 feluri:
a) Latinii veteres
-vechii locuitori ai Latiumului
-rude de sange cu romanii
-se bucurau de:-ius commercii
-ius connubii
-ius suffragii
-acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in
268 i.Hr.
b) Latinii coloniali
-erau locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius
commercii.
c) Latinii iuniani
-erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne.
-despre ei se spune ca traiesc liberi dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte
intre ei (contracte), dar nu-si puteau face testament.
d)Latinii fictivi
-sunt locuitori din provincii care se bucura de ius commercii
-erau denumiti fictivi deoarece se bucurau de latinitate d.p.d.v. juridic nu si
d.p.v.d. etnic

2)PEREGRINII se clasifica in 2 categorii :


a) Peregrinii obisnuiti
-sunt locuitorii cetatilor, aveau tratate de alianta cu romanii
-in relatia cu cetatenii puteau incheia actea juridice conform dreptului gintilor
-in relatiile dintre ei puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor si
potrivit obiceiului juridic local (cutumei locale)
b)Peregrinii dediticii
-erau locuitorii cetatilor care s-au opus expansiunii romane si de aceea romanii le-
au distrus cetatile, astfel ca peregrinii dediticii nu mai apartineau unei cetati.
-nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie
-nu puteau dobandi cetatenie romana.

Sclavia
Potrivit textelor juridice romane, sclavii erau asimilati cu lucrurile astfel ca nu
erau persoane, subiecte, ci obiecte de drept. Daca in epoca Regalitatii, sclavia a avut un
caracter partriarhal, domestic, spre sfarsitul Republicii, sclavia a devenit clasica.
Dobandirea statutului de sclav:
·39 prin nastere: de vreme ce sclava nu se putea casatori, ea nastea in afara casatoriei
si astfel copilul sclavei era si el sclav
·40 din razboi: prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului roman care apoi ii
vindea persoanelor fizice prin intermediul questorilor
·41 prin pierderea libertatii, insa cetatenii romani nu puteau deveni sclavi la Roma, ci
numai in strainatate.
Astfel, debitorul insolvabil care era supus executarii silite asupra persoanei putea
fi vandut ca sclav trans Tiberim (peste hotare). De asemenea, putea fi vandut ca sclav
hotul prins in flagrant, nesupusul la incorporare sau dezertorul.
Neavand personalitate, sclavul nu avea patrimoniu si nu putea incheia acte
juridice in nume propriu; totusi, din ratiuni de ordin politic, romanii au admis ca sclavii
sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri care erau denumite peculiul
sclavului.
S-a admis ca sclavii sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci
imprumutand capacitatea lui „dominus” si cu conditia ca prin efectele acelor acte situatia
lui „dominus” sa devina mai buna d.p.d.v. patrimonial, adica acesta sa devina creditor
sau proprietar si nu debitor.

Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.


Dezrobitii sunt sclavii eliberati de stapanii lor
-fostul stapan se num. patron/-us
-dezrobitul se num. libert/-us/-inus

In epoca veche, dezrobirea se facea prin 3 forme solemne denumite:


·42 Vindicta
In acest caz, dominus isi exprima in fata magistratului prin cuvinte
solemne, vointa ca un anumit sclav sa fie liber, iar magistratul ratifica aceasta
declaratie solemna prin cuvantul „addico”

b) Censu (recensamant)
-se facea cu ocazia recensamantului caci registrul de recensamant avea 2 coloane:
1)coloana bunurilor - din aceasta coloana faceau parte sclavii
2)coloana persoanelor
Daca cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la coloana persoanelor,
prin aceasta simpla mentiune sclavul devenea persoana.

c) Testamento
-se putea face printr-o clauza inclusa in testament si putea fi de 2 feluri:
1) directa
In acest caz, testatorul isi exprima printr-o clauza testamentara vointa ca un
anumit sclav sa fie liber si astfel, sclavul devenea liber in momentul acceptarii
succesiunii.
2) indirecta
In acest caz, testatorul ii transmitea mostenitorului sau sarcina ca un anumit sclav
sa fie dezrobit, iar dezrobirea se realiza printr-un act ulterior si distinct de testament.
De data aceasta, dezrobitul urma sa aiba un patron in persoana mostenitorului si
totodata obligatiile care decurg prin patronat intrucat libertul avea fata de patronul sau 3
obligatii desemnate prin cuv:
·43 bona
Cuvantul bona desemneaza dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului. In epoca
foarte veche, la origini, patronul putea dispune de bunurile dezrobitului fara vreo
ingradire, dar in dreptul evoluat, patronul dobandea bunurile dezrobitului numai daca
dezrobitul murea fara mostenitori in linie directa.
·44 obsequium
Cuvantul obsequium desemneaza respectul pe care dezrobitul il datora patronului
sau: sa-l voteze, sa nu-l dea in judecata, sa-l insoteasca, sa-l viziteze. Daca isi incalca
aceasta obligatie, la origine, patronul putea exercita drept de viata si de moarte asupra
dezrobitului.
·45 operae
Cuvantul operae desemneaza serviciile pe care dezrobitul le datora patronului
sau. Acestea erau de 2 feluri:
a)oficiales – erau servicii obisnuite prestate de oricine.
b)fabriles – erau acele servicii care presupuneau o anumita calificare
(cunoasterea unei meserii)

Catre sfarsitul Republicii, fenomenul dezrobirii a luat o asemenea amploare incat


ameninta sa dezechilibreze societatea. De aceea, Octavian Augustus a initiat doua legi
prin care a ingradit libertatea de a dezrobi astfel:
- prin Legea Aelia Sentia s-a decis:
- dominus trebuie sa aiba minim 20 de ani
- sclavul trebuie sa aiba minim 30 de ani
- dezrobirile facute in frauda creditorilor erau anulate
-Legea Fufia Caninia se refera la dezrobirile testamentare si a stabilit ca:
- dominus poate elibera un numar de sclavi proportional cu numarul sclavilor
pe care ii are in patrimoniu si nu poate dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

La zona de interferenta dintre libertate si sclavie se aflau oamenii liberi


cu o conditie juridica speciala. Se numesc astfel intrucat, din punct de vedere formal,
juridic erau considerati „oameni liberi”, dar in fapt erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi.
Acestia se clasificau in patru categorii:
·46 Persoane in mancipio: din aceasta categorie faceau parte:
- fiii de familie care erau vanduti de pater in vederea realizarii unui castig
- fii de familie delincventi care erau abandonati in mainile victimei pentru ca
aceasta sa-si poata exercita dreptul de razbunare asupra delincventului
·47 Addicti : erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor; la randul lor se
clasificau in doua categorii:
a)Indicati
-erau acei debitori insolvabili care erau supusi executarii silite asupra
persoanei
-erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului
b)Nexi
-erau acei debitori care stiindu-se insolvabili nu mai asteptau sa fie judecati si
condamnati, ci din proprie initiativa incheiau un contract cu creditorul, contract
denumit nexum prin care se obligau sa munceasca un numar de zile in contul datoriei
pe care n-o puteau plati.

·48 Auctorati
-erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori si, intrucat, de regula,
gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, acei oameni liberi erau dispretuiti si erau tratati
ca si cand ar fi fost sclavi.

·49 Redempti ab hostibus


-erau cei rascumparati de la dusmani intrucat unii oameni de afaceri ii
rascumparau pe cetatenii romani cazuti prizonieri; acestia ramaneau sub puterea
rascumparatorului pana cand plateau valoarea acelei rascumparari.

Categoria oamenilor semi-liberi era formata din coloni. Acestia erau de 3


feluri:
-coloni voluntari
-coloni siliti
-coloni servi

In secolul III s-a dat o lege mostenita din batrani, prin care colonii au fost
legati de pamant si puteau fi vanduti odata cu mosia de care erau legati. Totusi, ei aveau o
anumita capacitate juridica de vreme ce puteu incheia o casatorie valabila, aveau
patrimoniu propriu si puteau dispune de acel patrimoniu prin testament.

Organizarea familiei romane

Cuvantul “familia” vine de la famulus, iar “famulus” in latina inseamna sclav. La


romani, sclavul era desemnat prin patru termeni. Aceasta etimologie a cuvantului
“familia” se explica prin aceea ca vechii romani nu faceau distinctie intre familia ca
forma de proprietate si familia ca forma de comunitate umana, dovada ca, in textele
juridice romane, cuvantul familia este utilizat cu trei sensuri:

·50 intr-un prim sens,care este cel mai vechi: Familia desemneaza totalitatea sclavilor
care se afla in proprietatea unei persoane.

·51 in al doilea rand, mai recent: Familia desemneaza totalitatea persoanelor si


bunurilor care se afla sub puterea aceluiasi sef de familie denumit ”pater
familias”.

·52 in al treilea rand, apropiat de cel modern: Familia desemneaza totalitatea


persoanelor care se afla sub puterea aceluiasi “pater familias”.

La origine, puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor si bunurilor


avea caracter unitar si era desemnata prin cuvantul ”manus”(=mana dar si putere).

Cu timpul insa, aceasta putere unitara s-a dezmembrat in mai multe puteri distincte,
astfel :

·53 In dreptul evoluat, cuvantul ”manus” insemna numai puterea pe care barbatul
o exercita asupra femeii maritate.

·54 Puterea asupra descendentilor era denumita ”patria potestas”.

·55 Puterea asupra sclavilor era denumita “dominica potestas”.

·56 Puterea asupra altor bunuri era denumita ”dominium”.

·57 Puterea asupra fiului de familie cumparat era denumita ”mancipium”.

In sanul familiei romane, persoanele se clasificau in doua categorii:

·58 unele erau persoane ”sui iuris”


·59 altele erau persoane “alieni iuris”

Practic, in epoca foarte veche, numai “pater familias” era persoana ”sui iuris”, de
vreme ce femeia maritata se afla sub puterea barbatului, iar descendentii (fiii,fiicele) se
aflau sub puterea tatalui lor. Insa, pater familias nu inseamna neaparat tata de familie,
deoarece putea fi pater familias si un barbat necasatorit sau chiar un copil, caci un barbat
necasatorit avea o familie constand in bunurile sale, pe cand femeia maritata, fiii, fiicele
care se aflau sub puterea tatalui sau a bunicului daca traia, era persoane ”alieni iuris” si
aveau o capacitate juridica limitata, nu deplina.

Pe de alta parte, in sanul familiei se stabileau relatii de rudenie, iar rudenia era de
doua feluri:

·60 rudenia civila sau agnatiunea

·61 rudenia de sange sau cognatiunea

Agnatiunea se intemeia pe ideea de putere si existau trei categorii de agnati sau trei
cercuri ale agnatiunii:

·62 Din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care, la un moment
dat, se aflau sub puterea aceluiasi pater familias.

Spre exemplu, fratii, cata vreme traia tatal lor , se aflau in prima categorie de agnati.

·63 Din a doua categorie de agnati faceau parte toti aceia care s-au aflat in
trecut sub aceeasi putere, dar, ulterior, au devenit persoane ”sui iuris”, ca
de exemplu fratii dupa moartea tatalui lor.

·64 Din a treia categorie de agnati, faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub
aceeasi putere daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor,
spre exemplu verii primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor si
care s-ar fi aflat sub aceeasi putere, daca bunicul ar mai fi trait.

Insa, cele trei categorii de agnati, cele trei cercuri ale agnatiunii nu sunt fixe, ci
mobile, in sensul ca doua persoane ideale (doi frati), in functie de anumite imprejurari,
pot face parte din orice categorie de agnati. Spre exemplu, doi frati, cat timp tatal lor
traieste, fac parte din prima categorie; tot doi frati, dupa moartea tatalui lor, trec in a doua
categorie, iar daca unul dintre frati se naste dupa moartea tatalui, ei fac parte din a treia
categorie.

Cognatiunea este legatura dintre persoanele care au un autor comun si este de doua
feluri:

·65 rudenie de sange in linie directa


·66 rudenie de sange in linie colaterala

Rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una
din alta, iar rudenia in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descind una
din cealalta, dar au un autor comun, spre exemplu fratele si sora

Gradul de rudenie la rudenia in linie colaterala se stabileste numarand generatiile de


la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si coborand apoi pana la
cealalta persoana care ne intereseaza; prin urmare fratele si sora - colaterali de gradul 2.
Verii primari- colaterali de gradul 4.

Pe langa cognatiunea reala, care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si
cognatiunea fictiva, care izvoraste dintr-un text al Legii celor XII Table, conform caruia
toti agnatii sunt cognati.

Iar daca admitem ca toti agnatii sunt cognati, trebuie sa mai admitem si faptul ca nu
toti cognatii sunt rude de sange. Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece sub puterea
adoptantului. Trecand sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat, devine cognat,
dar nu este ruda de sange cu adoptantul.

Prin urmare, sunt denumiti cognati fictivi toti acei agnati care nu sunt rude de sange,
cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru ca sunt rude de sange, ci pentru ca sunt agnati.

Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor este denumita “patria
potestas”, si se exercita asupra fiilor, fiicelor si asupra nepotilor din fii, nu si asupra
nepotilor din fiice, intrucat acei nepoti se afla sub alta putere in familia tatalui lor.

Aceasta putere prezinta doua caractere:

·67 in primul rand, ea are un caracter perpetuu, in sensul ca dureaza pana la moartea
lui pater familias, indiferent de varsta si de statutul social al fiului de familie. Spre
exemplu, fiul de familie poate sa fie consul, pretor, sa conduca legiunile romane;
cat timp traieste pater este persoana alieni iuris, si are o capacitate limitata in
domeniul dreptului privat, in sensul ca nu are patrimoniu propriu si nu poate
incheia acte juridice de drept privat in nume propriu. De unde rezulta ca la romani
raportul de forte stat- familie = familia e mai puternica decat statul.

·68 in al doilea rand, puterea parinteasca are un caracter nelimitat care se manifesta
atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor .Caracterul nelimitat al puterii
parintesti asupra persoanelor isi gaseste expresia in dreptul de viata si de moarte,
dreptul de expozitiune si dreptul de a vinde, caci potrivit Legii celor XII Table,
pater familias are asupra fiilor de familie ius vitae necisque adica drept de viata si
de moarte.

Aveau dreptul de a-l abandona pe noul nascut in primele zile dupa nastere, caci
noul nascut fie era recunoscut (ridicat pe brate in fata martorilor), fie abandonat
intr-un loc special amenajat de anumiti functionari.

·69 in al treilea rand, pater familias il putea vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare
vanzare e valabila pe termen de 5 ani, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie
iesea de sub puterea parinteasca.

Caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca


fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel incat tot ce dobandea prin
munca proprie trecea in patrimonial lui pater familias.

De asemenea, fiul de familie nu putea incheia acte juridice de drept privat in nume
propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca, prin
efectul acelor acte, situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere
patrimonial, adica sa devina proprietar sau creditor si nu debitor, pentru ca atunci situatia
lui pater ar fi mai rea.

Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale artificiala
prin adoptiune si prin legitimare.

La origini, in epoca foarte veche, la romani, casatoria a fost actul prin care femeia
trecea sub puterea barbatului si, intrucat puterea barbatului asupra femeii maritate era
denumita manus, si aceasta forma originara a casatoriei era denumita casatorie cu manus.

Cu timpul, dupa sute de ani, sub influenta popoarelor din Orient, femeile romane au
inceput sa traiasca in simple uniuni de fapt, nu se mai casatoreau ca sa nu treaca in
puterea barbatului. De aceea, pentru a salva viata de famile, romanii au admis o noua
forma de casatorie, in cazul careia femeia maritata nu mai trecea sub puterea barbatului,
ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Si, intrucat femeia
maritata nu trecea sub puterea barbatului, aceasta noua forma de casatorie a fost denumita
fara manus.

Casatoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne (rapirea miresei)

Casatoria fara manus nu prespunea respectarea unor forme solemne, ci numai


instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta).

Pe de alta parte, casatoria presupunea si respectarea unor conditii de fond, care erau
comune, erau aceleasi pentru ambele forme de casatorie.

Conditiile de fond ale casatoriei sunt in numar de trei:

·70 connubium

·71 consimtamantul

·72 varsta

Conceptul de connubium are doua sensuri :

·73 Un sens general, sau obiectiv

·74 Un sens relativ sau subiectiv

Prin connubium in sens general intelegem aptitudinea/posibilitatea unei persoane de


a se casatori, ceea ce inseamna ca toti cetatenii romani aveau connubium.

Connubium in sens relativ desemneaza aptitudinea a doua persoane determinate de a


se casatori intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau connubium in sens general il aveau
si in sens relativ.

Caci existau anumite piedici la casatorie dintre care cele mai importante sunt rudenia
de sange, alianta si conditia sociala.

Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie. Rudele in linie directa nu
se puteau casatori.

Pe cand rudenia de sange in linie colaterala era piedica la casatorie pana la gradul IV.

Alianta/afinitatea este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Alianta in linie
colaterala nu era piedica la casatorie, incat barbatul se putea recasatori cu sora fostei sale
sotii, pe cand, alianta in linie directa era piedica la casatorie, barbatul nu se putea
recasatori cu fiica fostei sale sotii.

Conditia sociala era piedica la casatorie deoarece, pana in vremea lui Octavian
Augustus, nu au fost permise casatorii intre ingenui si dezrobiti.

A doua conditie de fond este consimtamantul/”affectio maritalis”. In epoca veche,


daca viitorii soti erau persoane sui iuris, se cerea consimtamantul lor, dar pentru femeia
sui iuris era necesar si consimtamantul tutorelui, fiindca femeia sui iuris era pusa sub
tutela perpetua a agnatilor ei, chiar daca viitorii soti erau alieni iuris, nu se cerea si
consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor doi pateres familiae.

Pe cand, in dreptul clasic, chiar daca viitorii soti erau persoane alieni iuris era necesar
si consimtamantul lor, iar varsta (a treia conditie) a fost controversata intre jurisconsulti,
astfel incat imparatul Justinian a decis ca fetele se pot casatori la 12 ani, cand devin
nubile, iar baietii se pot casatori la 14 ani, cand deveau pude.

Casatoria genera si anumite efecte juridice, care sunt deosebite dupa cum avem in
vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus. La casatoria cu manus, femeia trecea
sub puterea barbatului si, din punct de vedere civil, era socotita loco filiae mariti= fiica
barbatul ei. De aceea, femeia casatorita cu manus venea la succesiunea barbatului in
calitate de fiica si, daca nu avea copii, dobandea intreaga succesiune, iar fata de copiii ei,
femeia casatorita cu manus era considerata o sora a copiilor ei.

Prin urmare, venea la succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea drepturile
succesorale in familia de origine, de vreme ce agnatiunea era unicul fundament al
succesiunii.

Pe cand, la casatoria fara manus, femeia maritata era considerata, din punct de vedere
civil, o straina si fata de barbat, si fata de copii si, prin urmare, nu venea la succesiunea
barbatului, nici la succesiunea copiilor.

In schimb, ea isi pastra drepturile succesorale in familia de origine, fiindca ramanea


ruda civila cu familia de origine, adica venea la mostenirea tatalui ei.

Pe cale artificiala, puterea parinteasca putea fi creata mai intai prin adoptiune, iar
adoptiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias
sub puterea altui pater familias.

Acest act juridic a fost creat de jurisconsulti prin interpretarea textului din Legea
celor XII Table privitor la vanzarea fiului de familie, deoarece actul adoptiunii presupune
iesirea fiului de familie de sub puterea parinteasca din familia de origine. El nu putea
trece sub o alta putere, or puterea parinteasca asupra fiului de familie se putea stinge
numai in conditiile prevazute de Legea celor XII Table, ceea ce presupunea sa treaca un
interval de timp de 10 ani.

Jurisconsultii au creat actul adoptiunii care se desfasura in doua faze distincte :

·75 Prima faza a adoptiunii presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei
vanzari si doua dezrobiri succesive, care aveau loc nu in 10 ani, ci intr- o singura
zi.

·76 Faza a doua, care imbraca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul si
cumparatorul. Adoptantul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar
cumparatorul in calitate de asa-zis parat.
In fata magistratului, adoptantul afirma prin cuvinte solemne ca fiul de familie este
al sau, iar cumparatorul tace, nu-l contrazice, astfel incat, fata de afirmatiile adoptantului
si fata de tacerea cumparatorului, magistratul pronunta cuvantul “addico”, prin care
ratifica declaratia adoptantului, recunoscandu-i altfel puterea asupra fiului de familie.

Adoptiunea genereaza anumite efecte juridice, caci fiul de familie trece sub puterea
adoptantului, devine agnat cu el si, prin urmare, dobandeste dreptul succesoral fata de
adoptant, dar pierde drepturile succesorale in familia de origine, de vreme ce agnatiunea
este unicul fundament al succesiunii.

In sens larg, actul adoptiunii include si adrogatiunea, iar adrogatiunea este actul prin
care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris
denumita adrogant.

Puterea parinteasca se putea naste tot pe cale artificiala si prin legitimare, iar
legitimarea este actul juridic prin care copilul natural, adica cel nascut in afara casatoriei,
este asimilat copilului legitim care este nascut in sanul casatoriei. La romani, legitimarea
se realiza prin oblatiune la curie, prin casatorie subsecventa sau prin rescript imperial.

Oblatiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau


membru al Senatului Municipal, caci decurionii aveau obligatia sa stranga impozitele
statului, iar daca nu reuseau sa le stranga, raspundeau cu bunurile proprii, astfel incat
romanii refuzau sa devina decurioni si, de aceea, pentru a-i incuraja sa devina membri ai
Senatelor Municipale pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin oblatiune la curie.

Imparatul Constantin a admis ca legitimarea sa se faca si prin casatorie


subsecventa, incat, daca parintii naturali se casatoreau, copilul natural devenea legitim si,
daca nu era posibila casatoria subsecventa, atunci legitimarea se facea prin constitutiune
imperiala, printr-un rescript imperial.

Insa, asa cum puterea parinteasca se putea naste pe cale naturala sau pe cale
artificiala, ea se putea si stinge fie pe cale naturala, fie pe cale artificiala.

Pe cale naturala, puterea parinteasca se stingea prin moartea unui pater familias.

Pe cale artificiala, prin empancipare, iar emanciparea este actul prin care o
persoana alieni iuris devine persoana sui iuris. Emanciparea se facea in doua faze: prima
faza a emanciparii este identica cu prima faza a adoptiunii, asadar presupune cinci
operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive; iar faza a doua a
emanciparii consta intr-o dezrobire “vindicta”, ceea ce inseamna ca in cazul emanciparii
are loc si a treia dezrobire care este conceputa ca o faza distincta, deoarece dupa primele
2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui pater familias, este vandut a treia oara,
iese de sub puterea parinteasca si ramane sub puterea cumparatorului, sub mancipium, iar
dupa a treia dezrobire devine persoana sui iuris. Prin urmare, a treia dezrobire e
considerata faza distincta deaorece produce efecte juridice distincte.

Devenind persoana sui iuris, emancipatul dobandeste capacitate juridica deplina,


are patrimoniu propriu si poate incheia acte juridice in nume propriu, dar pierde
drepturile succesorale in familia de origine si, de aceea, unii jurisconsulti spuneau ca
emanciparea echivaleaza cu dezmostenirea.

De aceea, pretorul a initiat o reforma prin care l-a chemat pe emancipat la


succesiune cu familia de origine in calitate de ruda de sange. Prin aceasta reforma, pentru
prima oara in istoria dreptului roman, rudele de sange au fost chemate la succesiuni, insa
emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine numai daca facea raportul
bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a
dobandit in calitate de persoana sui iuris, pentru ca altminteri emancipatul i-ar pagubi pe
fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, in sensul ca fratii ramasi sub puterea parinteasca
nu au muncit si nu au creat pentru ei insisi, ci pentru pater familias, pe cand emancipatul
a muncit pentru el insusi.

Daca emancipatul ar fi venit la succesiune in familia de origine fara sa faca raportul


bunurilor ar fi insemnat sa-si insuseasca o parte din munca fratilor ramasi sub puterea
parinteasca.

CAPITIS DEMINUTIO

Capitis deminutio inseamna desfiintarea lui caput, adica desfiintarea personalitatii si


imbraca trei forme:

·77 Capitis deminutio maxima = pierderea lui status libertatis (pierderea libertatii):
cazul cetateanului roman executat silit si vandut ca sclav in strainatate. Acest
lucru duce la pierderea tuturor elementelor personalitatii.
·78 Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane: cazul cetateanului care
devine latin sau peregrin.
·79 Capitis deminutio minima= pierderea unor drepturi de familie si eventual
dobandirea altora noi. Aceasta forma presupune diverse situatii, unele in care
personalitatea se diminueaza (cazul adrogatiunii: persoana sui iuris devine
persoana alieni iuris), alte situatii la care asistam la o marire a personalitatii
(cazul emanciparii: fiul din familie emancipat devine din persoana alieni iuris,
persoana sui iuris) si caz in care personalitatea nu este afectata (cazul
adoptiunii: fiul are o noua patria potestas, dar nu isi schimba capacitatea juridica).

Astfel, traducerea sintagmei “capitis deminutio” inseamna desfiintare, si nu


micsorare a personalitatii.
PERSOANA JURIDICA

Asa cum am vazut, romanii faceau distinctie intre persoana fizica si persoana
juridica. In conceptia lor, persoana juridica este o colectivitate care are un patrimoniu
propriu, dobandeste drepturi si isi asuma datorii independent de membrii care o
formeaza. In terminologia romana, persoanele juridice erau denumite fie corpora, fie
universitas.

Cea mai veche persoana juridica a fost chiar statul roman, care avea un
patrimoniu propriu constand in ager publicus si in tezaurul public, avea debitori si putea
fi instituit mostenitor. Dupa modelul statului roman, au fost organizate apoi coloniile si
municipiile din Italia si din provincii, iar, mult mai tarziu (in epoca postclasica), pe cand
crestinismul a devenit religie de stat, si biserica a devenit persoana juridica, fiind
inzestrata cu o serie de privilegii.

Persoanele juridice din domeniul privat erau simple asociatii si se numeau


collegia. Spre exemplu, collegia fabrorum era o asociatie de lucratori, iar colegia
tenuiorum erau asociatii ale oamenilor saraci. Toate aceste asociatii se constituiau prin
simpla conventie a partilor, insa, spre sfarsitul republicii, unele persoane juridice de drept
privat s-au implicat in viata politica, astfel incat Caesar le-a desfiintat, cu exceptia acelora
care erau traditionale, iar Octavian Augustus a conditionat dobandirea personalitatii
juridice de aprobarea expresa a senatului Romei.

Alte dispozitii din materia persoanelor se refera la protectia incapabililor de


fapt. In conceptia romanilor, erau incapabili de fapt aceia care nu aveau reprezentarea
consecintelor faptelor lor, iar cauzele care faceau imposibila o asemenea reprezentare
erau denumite incapacitati si erau de doua feluri: incapacitati naturale si incapacitati
accidentale. Spre exemplu, este natural ca un copil sa nu aiba reprezentarea consecintelor
faptelor sale, dar nu este firesc ca un om sa fie nebun, iar romanii i-au pus sub protectie
juridica pe toti incapabilii de fapt. Cei loviti de incapacitati firesti erau protejati prin
tutela, iar cei loviti de incapacitati accidentale erau protejati prin curatela.

Insa multa vreme (in epoca veche) tutela a fost un procedeu juridic prin care erau
protejate interesele agnatilor, caci agnatii erau mostenitori prezumtivi, dovada ca, potrivit
Legii celor XII Table, tutela era deferita celor mai apropiati agnati in ordinea in care
veneau la succesiune, dar, incepand din secolul II i.Hr., tutela a devenit un procedeu
juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt. Aceasta evolutie a functiei
tutelei rezulta si din definitia lui Servius Sulpicius, conform careia tutela este o forta si o
putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care, datorita varstei
fragede, nu se poate apara singur. Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt
contradictorii, deoarece prin prima parte a definitiei se afirma ca tutela este o forta si o
putere in interesul agnatilor, iar prin partea a doua se afirma contrariul, ca tutela a fost
creata pentru a-l proteja pe nevarstnic. Aceasta fizionomie contradictorie oglindeste
evolutia functiei tutelei, caci prima parte a definitiei corespunde vechii conceptii, iar
partea a doua corespunde conceptiei evoluate cu privire la functia tutelei.

In functie de persoanele care sunt puse sub protectie juridica, tutela este de doua
feluri: tutela impuberului sui iuris si tutela femeii sui iuris. Prin urmare, daca un
impuber era sui iuris, trebuia sa fie pus sub tutela, dupa cum trebuia pusa sub tutela si
femeia sui iuris, indiferent de varsta ei. Totusi imparatul Octavian Augustus a creat ius
liberorum prin care a fost desfiintata tutela asupra femeii ingenue care avea trei copii,
precum si asupra femeii dezrobite care avea patru copii, iar in dreptul postclasic, ius
liberorum s-a generalizat, ceea ce echivaleaza cu desfiintarea tutelei femeii sui iuris.

In functie de modul in care era deferita, tutela era de trei feluri: tutela legitima,
tutela testamentara si tutela dativa. Tutela legitima era deferita potrivit Legii celor
XII table celor mai apropiati agnati. Tutela testamentara era deferita printr-o clauza
cuprinsa in testament, iar tutela dativă a fost creata prin legea Atilia care a fost data in
secolul II i.Hr. Potrivit acestei legi, incapabilul care nu avea agnati si niciun tutore
desemnat prin testament trebuia sa fie pus sub tutela de catre pretor. Acest moment
marcheaza transformarea tutelei intr-un procedeu juridic prin care erau protejate
interesele incapabilului de fapt.

La romani, tutela era administrata prin doua procedee denumite negotiorum gestio
si auctoritatis interpozitio.

Negotiorum gestio inseamna gestiune de afaceri si se aplica in vederea


administrarii bunurilor lui infans (copilul pus sub tutela are mai putin de sapte ani). Era
denumit infans acel copil care nu se putea exprima clar. In acest caz toate actele de
administrare erau incheiate de tutore in nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele
transmitea dreptul de proprietate asupra unor bunuri ale lui infans, incalcandu-se astfel un
principiu fundamental al dreptului roman conform caruia nimeni nu poate transmite altuia
mai mult decat are el insusi. Iar in cazul de fata constatam ca tutorele transmite
proprietatea asupra unor lucruri care nu-i apartin.

Auctoritatis interpositio se aplica in vederea administrarii bunurilor copilului


care se putea exprima corect, precum si in vederea administrarii bunurilor femeii sui
iuris. Potrivit acestui procedeu, actele de administrare erau incheiate chiar de incapabil in
nume propriu, dar in prezenta tutorelui, prezenta care nu avea semnificatia ratificarii
acelor acte, ci semnificatia completarii capacitatii incapabilului de fapt.

Curatela a fost creata in vederea protejarii celor loviti de incapacitati accidentale.


Initial au fost pusi sub curatela nebunii si prodigii (risipitorii), iar mai tarziu au fost create
si numeroase alte curatele. Cert este ca acest procedeu juridic era deferit numai prin lege
si de catre pretor, iar administrarea curatelei se facea numai prin negotiorum gestio.
DREPTUL CIVIL ROMAN

BUNURI

In doctrina moderna, conceptul de bunuri desemneaza acele lucruri care sunt


susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate sau mai pe scurt – acele
lucruri care pot fi stapanite cu titlu de proprietate, ceea ce inseamna ca, pe plan
terminologic, doctrina moderna face dinstinctie intre lucruri si bunuri, de vreme ce sunt
desemnate prin termeni diferiti, pe cand la romani nu se facea o asemenea distinctie
terminologica, intrucat si lucrurile si bunurile erau desemnate prin acelasi cuvant res.

De aceea, la romani, clasificarea bunurilor este inclusa in clasificarea lucrurilor,


dovada ca in institutele lui Gaius si ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate in doua mari
categorii, res in patrimonio si res extra patrimonium. Se numeau res in patrimonio acele
lucruri care puteau fi stapanite cu titlu de proprietate si pe care noi, modernii, le denumim
bunuri, iar res extra patrimonium sunt acele lucruri care nu puteau fi stapanite cu titlu
de proprietate, fie prin natura lor, fie prin destinatia lor.

La randul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate dupa mai multe criterii,
astfel: potrivit Legii celor XII Table, in functie de valoarea lor economica, lucrurile se
clasifica in res mancipi si res nec mancipi. Potrivit lui Gaius, res mancipi sunt
pretiosiores, adica mai valoroase din punct de vedere economic, iar res nec mancipi sunt
lucruri mai putin valoroase. Fireste, aceasta clasificare foarte veche poarta amprenta
conceptiei vechilor romani de pastori si agricultori cu privire la valoarea lucrurilor, caci,
in conceptia lor, erau valoroase lucruri ca pamantul, sclavii, vitele de munca.

De asemenea, lucrurile se clasifica in corporale si incorporale (res corporales, res


incorporales). Se numeau corporale acele lucruri care aveau o forma materiala, pe cand
cele incorporale nu aveau o forma materiala, erau drepturile patrimoniale de creanta sau
reale. Cu toate acestea, dreptul de proprietate, care este cel mai important drept real, era
considerat un lucru corporal, intrucat vechii romani confundau dreptul de proprietate cu
obiectul său, confuzie care se oglindeste si pe plan terminologic.

Foarte importanta este si clasificarea in genera si species, adica lucruri de gen si


lucruri individual determinate. Lucrurile de gen se identifica prin trasaturi care sunt
proprii categoriei din care fac parte, pe cand lucrurile individual determinate se identifica
prin trasaturi care le sunt proprii numai lor. Aceasta clasificare are consecinte importante
in materia riscurilor in contract, caci daca debitorul datoreaza un lucru de gen care piere
fara vina lui, acel debitor nu va fi exonerat de raspundere, ci va trebui sa-si execute
totusi obligatia deoarece genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, pe cand, daca
debitorul datoreaza un lucru individual determinat, care piere fara vina lui, va fi exonerat
de raspundere. Dinstinctia dintre lucrurile de gen si lucrurile individual determinate se
realizeaza prin conventia partilor, ceea ce inseamna ca lucrurile nu sunt de gen sau
individual determinate prin natura lor, ci partile stabilesc daca debitorul urmeaza sa
remita un lucru de gen sau un lucru individual determinat.

Lucrurile pot fi stapanite de persoane cu trei titluri juridice: posesiune,


detentiune, proprietate. Din faptul exterior al stapanirii unui lucru nu poate rezulta cu ce
titlu juridic este stapanit acel lucru.

Posesia este o stare de fapt ocrotita de drept si presupune intrunirea a doua


elemente: animus si corpus. Cuvantul animus desemneaza intentia persoanei de a stapani
lucrul pentru sine, ceea ce inseamna ca posesorul se comporta fata de lucru ca un
adevarat proprietar. Cuvantul corpus desemneaza totalitatea faptelor materiale prin care
se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru, cum ar fi cultivarea unui teren sau locuirea
unei case. Daca cele doua elemente se intrunesc asupra unei persoane, acea persoana are
calitatea de posesor. Posesiunea a aparut inca din epoca foarte veche in legatura cu
exploatarea lui ager publicus de catre patricieni, dar, cu timpul, posesiunea s-a
generalizat, in sensul ca toate lucrurile au devenit susceptibile de posesiune, iar
jurisconsultii cercetau posesiunea in stransa legatura cu proprietatea, pentru ca, desi nu
toti posesorii sunt proprietari, toti proprietarii sunt posesori, astfel incat, prin protectia
juridica a posesiunii se protejeaza chiar proprietatea. Spre exemplu, daca posesorul este
chemat in justitie de un neproprietar, el nu trebuie sa faca dovada ca este proprietar, caci
se apara afirmand « posed pentru ca posed ».

La romani, posesiunea era de mai multe feluri: possessio ab interdicta, possessio


ad usucapionem, possessio iniusta, possessio iuris.

Posesio ab interdicta este acea posesiune care dadea dreptul la protectie juridica
prin interdictele posesorii.

Possessio ad usucapionem – Acea posesiune care duce la dobândirea proprietății,


prin uzucapiune dacă, pe lângă posesiune sunt întrunite și celelalte condiții necesare
uzucapiunii.

Possessio iniusta/vitiosa – Este posesiune vicioasă care nu se bucură de protecție


juridică pentru ca are vicii. Acestea sunt violența, precaritatea și clandestinitatea. Prin
urmare, nu se bucură de protecție juridică acela care intră în posesia lucrului prin
mijloace violente, acela care stăpânește lucrul cu titlu precar, ceea ce înseamnă că trebuie
să îl restituie la cerere, precum și acela care stăpânește un lucru în mod clandestin.

Possessio iuris/cvasipossessio – Este posesiunea de drept sau posesiunea unor


drepturi patrimoniale, întrucât, pornind de la anumite analogii, în dreptul evoluat, romanii
au admis că și drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune.
Pe de altă parte, posesiunea generează și anumite efecte juridice:

·80 Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.

·81 La procesul de revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât


care îl avantajează, deoarece el se apără afirmând: Posed pentru că posed și nu trebuie să
mă justific față de nimeni, iar dacă tu, reclamant, vrei să mă deposedezi, fă dovada în
fața judecătorului că ești proprietar.Așadar, posesorul poate fi deposedat de lucru numai
de acela care dovedește pe cale judiciară că este proprietar și astfel se asigură ordinea
socială pe tărâm patrimonial, căci, în lipsa protecției juridice a posesiunii, societatea
alunecă în anarhie.

·82 Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar dacă sunt îndeplinite


anumite condiții.

Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care
sunt de două feluri: interdicte recuperandae possessionis causa și interdicte
retinendae possesionis causa.

Interdictele recuperandae erau date de pretor în vederea redobândirii unei


posesiuni pierdute și sunt în număr de trei: interdictul unde vi, interdictul de precario
și interdictul de clandestina possessione.

·83 Interdictul unde vi era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia
lucrului prin mijloace violente.

·84 Interdictul de precario se dădea împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu


titlu precar și trebuia să îl restituie la cererea proprietarului.

·85 Interdictul de clandestina possessione era dat împotriva aceluia care


stăpânea lucrul pe ascuns, fără știrea proprietarului.
Interdictele retinendae possesionis causa erau date în vederea păstrării unei
posesiuni existente și erau în număr de două: interdictul utrubi și interdictul ubi
possidetis.

·86 Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri
mobile) și se acorda de pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit
lucrul un interval de timp mai mare în anul anterior eliberării interdictului.
Spre exemplu, dacă Primus a posedat lucrul 8 luni, iar Secundus a posedat
lucrul următoarele 7 luni, interdictul îi va fi acordat lui Secundus.

·87 Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în
legătură cu litigiile asupra imobilelor și se acorda aceluia care locuia în
casă în momentul eliberării interdictului.

Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă, deoarece
interdictele posesorii soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar, până
când pretorul avea timpul necesar pentru a organiza procesul în revendicare, ocazie cu
care se stabilea cine este proprietarul și, totodată, se stabilea, de data aceasta definitiv, și
cine este posesorul, de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori.

Un al doilea titlu juridic cu care persoanele pot stăpâni lucrurile este


DETENŢIUNEA. Și detențiunea, ca și posesiune, presupune întrunirea a două elemente:
animus și corpus.

Corpus al detențiunii este identic cu corpus al posesiunii și, prin urmare, constă
în totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra unui lucru.
Animus al detențiunii constă în intenția persoanei de a stăpâni lucrul, nu pentru sine ca la
posesiune, ci pentru altul, de regulă pentru proprietari, ceea ce înseamnă că, spre
deosebire de posesor, detentorul nu se comportă față de lucru ca un adevărat proprietar, ci
dimpotrivă, el intenționează să îi restituie acel lucru proprietarului fie la termenul stabilit,
fie la cerere.

De aceea, detențiunea nu poate duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune,


iar titlul juridic al detențiunii a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de
operațiuni juridice cum ar fi închirierea unei case, arendarea unui teren, împrumutul în
vederea folosinței sau depozitarea unui lucru. Toate aceste operațiunii juridice nu s-ar
putea realiza dacă lucrul s-ar transmite cu titlul de posesiune, deoarece posesorul poate
deveni proprietar.

Al treilea titlu juridic cu care persoanele stăpânesc lucruri este


PROPRIETATEA. Conceptul de proprietate are două sensuri largi: un sens economic și
un sens juridic. Proprietatea în sens economic se studiază la disciplinele economice, iar
proprietatea în sens juridic se studiază la disciplinele juridice. Proprietatea în sens juridic
este denumită din punct de vedere tehnic drept de proprietate.

La rândul lui, dreptul de proprietate este utilizat cu două sensuri: dreptul de


proprietate în sens subiectiv și dreptul de proprietate în sens obiectiv. În sens subiectiv,
acesta desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni lucrul prin putere proprie și în
interes propriu, iar în sens obiectiv desemnează ansamblul normelor juridice care
reglementează stăpânirea lucrurilor de către persoane. Distincția dintre dreptul de
proprietate în sens subiectiv și dreptul de proprietate în sens obiectiv are caracter didactic,
este artificială, căci în realitate ele nu pot fi disociate mecanic, de vreme ce dreptul de
proprietate în sens subiectiv este definit de normele care formează dreptul de proprietate
în sens obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate în sens obiectiv definește dreptul
de proprietate în sens subiectiv.

Potrivit acestei definiții, titlularul dreptului de proprietate exercită trei atribute pe


care le denumim atributele dreptului de proprietate: ius utendi (dreptul de a folosi
lucrul), ius fruendi (dreptul de a îi culege fructele) și ius abutendi (dreptul de a dispune
de lucru). În unele texte, dreptul de dispoziție mai este denumit și ius distrahendi sau ius
disponendi. Prin urmare, acela care exercită asupra unui lucru în același timp ius utendi,
ius fruendi et abutendi are calitatea de proprietar.

La romani, dreptul de proprietate a cunoscut o evoluție îndelungată și a îmbrăcat


forme diverse. Astfel, în epoca prestatală, romanii au cunoscut formele primitive de
proprietate. În epoca veche, ei au consacrat proprietatea colectivă a statului și
proprietatea quiritară. În epoca clasică, proprietarea quiritară a supraviețuit, dar au mai
apărut proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină. În
dreptul postclasic asistăm la un proces de unificare a proprietății care s-a desăvârșit în
vremea împăratului Justinian.

Normele primitive de proprietate sunt în număr de două: proprietatea colectivă a


ginții și proprietatea familială.

Proprietatea colectivă a ginții este atestată de vechii autori latini și greci. Astfel,
Marcus Varro afirmă că, la fondarea cetății, regelele Romulus ar fi împărțit solul roman în
trei mari loturi între cele trei triburi fondatoare. Grecul Dionis din Halicarnas afirmă că
Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi, între cele treizeci de curii. În
aparență, textele se contrazic, dar în realitate ele se susțin reciproc, de vreme ce ambele
menționează proprietatea colectivă.

Pe de altă parte, proprietatea colectivă a lăsat urme puternice asupra unor instituții
juridice de mai târziu. Spre exemplu, mancipațiunea este modul originar de dobândire a
proprietății asupra lucrurilor mancipii și presupune respectarea unor condiții de formă,
între care și aducerea lucrului în fața martorului, ceea ce înseamnă că, la origine,
mancipațiunea se aplica numai la lucrurile mobile, nu și la imobile, întrucât ele nu se
aflau în proprietate privată, ci în proprietate colectivă.

Și proprietatea familială este menționată de vechii autori, fiind desemnată prin


termenul de heredium și având destinația de loc de casă și de grădină. Această proprietate
primitivă prezintă trei caractere:

·88 Este inalienabilă.

·89 Are un caracter indivizibil, ceea ce înseamnă că, la moartea unui pater
familias, fiii de familie dobândeau cele două iugăre de pămând într-o stare de indiviziune.
Abia mai târziu, prin Legea celor XII Table, s-a creat o acțiune specială denumită actio
familiae herciscundae, prin care fiii de familie, dacă doreau, puteau să obțină ieșirea din
indiviziune.

·90 Prezintă un caracter de coproprietate, în sensul că proprietatea familială


era exercitată de pater familias împreună cu fiii de familie, iar la moartea lui pater
familias, fiii de familie dobândeau un bun pe care îl stăpâniseră și înainte de moartea lui
pater familias, împreună cu el. De aceea, Paul spune că, în cazul proprietății familiale, ne
aflăm mai degrabă în fața continuării unei proprietăți preexistente, mai degrabă decât în
fața unei moșteniri propriu-zise.

În epoca veche au fost sancționate proprietatea colectivă a statului și proprietatea


quiritară.

Proprietatea colectivă a statului purta asupra teritoriului terenurilor dobândite


de la dușmani, care treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus. Tot în
proprietatea statului se aflau și unii sclavi, denumiți servi publici.
Proprietatea quiritară este prima formă a proprietății private pe care au
cunoscut-o romanii. Denumirea de proprietate quiritară este convențională, căci romanii
o desemnau printr-o perifrază, spunându-i dominium ex iure quiritum, adică stăpânire în
conformitate cu dreptul cetățenilor romani. De aceea, în unele texte, ea este denumită și
proprietate civilă sau proprietatea cetățenilor romani, a quiriților.

Această formă de proprietate prezintă trei caractere:

·91 Un caracter exclusiv

·92 Un caracter absolut

·93 Un caracter perpetuu

În virtutea caracterului exclusiv, proprietatea quiritară poartă numai asupra unor


lucruri romane, adică asupra lucrurilor mancipii. De asemenea, ea putea fi exercitată
numai de quiriți, numai de cetățenii romani. Putea fi transmisă numai prin acte de drept
civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile.

În virtutea caracterului absolut, proprietatea civiritară putea fi exercitată fără


vreo îngrădire, în sensul că proprietarul quiritar putea exercita jus utendi, jus fruendi et
abutendi fără vreo limită, având inclusiv dreptul de a distruge lucrul.

În virtutea caracterului perpetuu, proprietatea quiritară nu se exercită până la un


anumit termen, ci pentru totdeauna, spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt prin
excelență temporare, în sensul că ele se sting prin exercitare sau se sting în momentul
exercitării lor. Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se stinge prin exercitare, ci
dimpotrivă, se consolidează. De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui
non potest (Nu poate exista proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru
totdeauna).

În dreptul clasic au apărut și alte forme de proprietate. În primul rând, a apărut


proprietatea pretoriană, care este de asemenea o denumire convențională, căci romanii
o desemnau prin cuvintele in bonis. Această formă de proprietate a apărut în legătură cu
transmiterea unui lucru mancipiu prin tradițiune. Avem în vedere faptul că, în epoca
veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipii se transmitea prin mancipațiune, iar
proprietatea asupra lucrurilor nemancipii se transmitea prin tradițiune.
Mancipațiunea presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate,
pe când tradițiunea nu presupunea respectarea unor asemenea condiții. De aceea, din
rațiuni de ordin practic, romanii au început să transmită lucruri mancipii prin tradițiune.
Atunci când un lucru se transmitea prin tradițiune, cel ce înstrăina acel lucru era denumit
tradens, iar dobânditorul lucrului era denumit accipiens. Dacă tradens era de rea-
credință, după ce se transmitea un lucru mancipiu prin tradițiune, intenta împotriva lui
accipiens acțiunea în revendicare, făcea dovadă că un lucru mancipiu s-a transmis prin
tradițiune și câștiga procesul, deposedându-l pe accipiens, cu toate că acesta fusese de
bună-credință și plătise prețul.

Firește, pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă. De aceea, el a


venit în sprijinul lui accipiens prin două mijloace procedurale, și anume prin exceptio rei
venditae et traditae, adică excepțiunea lucrului vândut și transmis și prin actio
publicianae.

Dacă tradens îl chema în justiție pe accipiens, acesta se apăra cu succes,


opunându-i exceptio rei venditae et traditae, prin care acțiunea lui tradens era paralizată,
iar accipiens rămânea în posesia lucrului. Dacă accipiens pierdea posesia lucrului, avea la
dispoziție acțiunea publiciană, pe care o intenta împotriva posesorului, câștiga procesul și
reintra în posesia lucrului.

Prin urmare, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, accipiens este acela
care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în posesia lucrului.

Proprietatea provinciala

Asa cum spuneam, pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea


statului cu titlu de ager publicus. Insa statul roman, ca bun administrator ce era, avea tot
interesul ca acele terenuri provinciale sa fie cultivate si, de aceea, erau atribuite cu titlu de
folosinta locuitorilor din provincii in schimbul unei impozit anual denumit stipendium
sau tribut. Dar jurisconsultii au constatat ca asa-zisa folosinta prezenta trasaturile unui
drept real, de vreme ce terenurile puteau fi instrainate, vandute, donate, le puteau lasa
mostenire, le putea greva cu servituti (ipoteci) si le puteau urmari in justitie printr-o
actiune reala, in rem, speciala, elaborata dupa modelul actiunii in revendicare.

Totusi, provincialii recunosteau proprietatea suprema a statului roman asupra


acelor terenuri prin faptul ca plateau impozitul anual. Si, astfel, s-a format modelul
proprietatii divizate, proprietate pe care au consacrat-o toate legiurile feudale, inclusiv
Legea tarii prin dominium eminens si dominium utile.

Tot in epoca clasica a fost sanctionata si proprietatea peregrina, intrucat peregrinii,


asa cum se stie, erau partenerii de comert ai romanilor, iar romanii erau interesati ca si
peregrinii sa exercite o forma de proprietate, pe care au sanctionat-o printr-o actiune
ficticie, cu fictiune, caci in formula actio in revendicare se introducea fictiunea ca
peregrinul este cetatean si, astfel, peregrinul putea intenta si el actiunea in revendicare, cu
conditia sa fie introdusa in formula fictiunea.

Dar, prin edictul lui Caracalla din 212, cetatenia romana s-a generalizat si, astfel,
odata cu peregrinii dispare si proprietatea peregrina. Mai tarziu, in dreptul postclasic,
solul italic a fost supus si el impozitelor si, astfel, dispare criteriul de distinctie intre
proprietatea quiritara si provinciala. Imparatul Justinian a contopit proprietatea quiritara
cu cea pretoriana si, astfel, a luat nastere o forma unica de proprietate, denumita
dominium si caracterizata printr-un grad inalt de subiectivizare, de vreme ce proprietarul
raspunde de obiectul dreptului său printr-o simpla manifestare de vointa.

Alte texte romane din materia bunurilor se refera la dobandirea proprietatii, desi,
in epoca veche, romanii nu au admis ideea de transmitere a proprietatii, ideea de
dobandire a ei, intrucat vechiul drept roman a fost un drept al fortei, al puterii care se
exercita si asupra lucrurilor, si asupra persoanelor. Iar puterea nu se trasnmite, ci se
creeaza. Cu timpul insa, pornind de la unele analogii, prin opera lui Ulpian, romanii au
admis ideea de dobandire a proprietatii, iar cele mai importante moduri de dobandire a
proprietatii sunt: ocupatiunea, mancipatiunea, uzacapiunea, in iure cessio,
traditiunea, specificatiunea, accesiunea.

Vechii romani considerau ca OCUPATIUNEA (ocupatio) este cel mai legitim


mod de dobandire a proprietatii, care consta in luarea in stapanire a lucrurilor care nu
apartineau cuiva si care erau denumite res nullius (lucrurile nimanui). Din aceasta
categorie faceau parte, in primul rand, res hostiles (lucrurile dobandite de la dusmani)
pentru ca, in conceptia romanilor, dusmanii lor nu aveau niciun drept. De aceea, lucrurile
lor erau considerate ale nimanui si, prin urmare, treceau in proprietatea statului roman.

Tot prin ocupatiune erau dobandite si res derelictae sau lucrurile parasite de
proprietarii lor, care treceau in proprietatea primului venit, printr-o prescriptie achizitiva
instantanee.

MANCIPATIUNEA a fost, la origine, modul de creare a proprietatii puterii. Mai


tarziu, mancipatiunea a fost considerata de romani un mod de transmitere a proprietatii
asupra lucrurilor mancipii, desi, in realitate, mancipatiunea a fost primul act juridic prin
care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii, care consta in transmiterea unui lucru in
schimbul unui pret. Mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma.

In primul rand, era necesara prezenta partilor. Cel ce trasnmitea proprietatea era
denumit mancipant, iar dobanditorul era denumit accipiens. Totodata, era necesara
aducerea lucrului in fata a cel putin cinci martori cetateni romani, de unde rezulta ca,
intial, proprietatea privata se exercita numai asupra lucrurilor mobile.
Mai era necesara si prezenta lui libripens, un cantaragiu care avea rolul de a
cantari metalul pret cu o balanta de arama, intrucat, la origine, moneda romana consta in
bare de arama care se cantareau, iar asul cantarea 327 de grame de arama. Incepand din
secolul III i.Hr. a aparut moneda in sens modern.

Din acel moment, pretul nu se mai cantarea, ci se numara. Totusi, nu s-a renuntat
la prezenta lui libripens dar rolul sau s-a schimbat, in sensul ca el lovea balanta de arama
cu o bara de arama, gest care avea semnificatia platirii pretului. In acest cadru solemn,
accipiens pronunta formula mancipatiunii conform careia “Acest lucru este al meu in
conformitate cu dreptul quritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de.... Prin aceasta
arama si prin aceasta balanta de arama”.

Formula solemna a mancipatiunii este compusa din doua parti care sunt
contradictorii, deoarece, prin prima parte a formulei, accipiens afirma ca este proprietar,
iar prin partea a doua afirma contrariul, afirma ca este cumparator. Fizionomia
contradictorie a acestei formule oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la
transmiterea proprietatii, caci prima parte a formulei, oglindeste vechea conceptie,
conform careia proprietatea nu se transmite, ci se creeaza.

Partea a doua a formulei solemne a fost adaugata mai tarziu, in dreptul evoluat,
cand romanii au admis ca proprietatea poate fi transmisa. Dar, intrucat erau conservatori,
nu au renuntat la prima parte a formulei, care nu mai era de actualitate.

Dupa aparitia monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o utilizare


generala, in sensul ca prin mancipatiune se puteau realiza mai multe operatiuni juridice.

Insa, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii
operatiei juridice a vanzarii, nu se plateste un pret real, ci un pret fictiv, simulat, constand
intr-un singur ban, simbolic. De aceea, asemenea utilizari ale mancipatiunii au fost
denumite mancipatio numo uno sau mancipatie cu un singur ban.

Spre exemplu, prin mancipatiune se putea realiza si operatia juridica a donatiei, cu


deosebirea ca, in acest caz, nu se platea un pret real, ci un pret fictiv. Pe de alta parte, ori
de cate ori romanii utilizau mancipatiunea in alt scop decat cel al realizarii vanzarii,
incheiau o conventie de buna credinta denumita pact fiduciar, prin care aratau, precizau
ce scop au urmarit atunci cand au recurs la mancipatio numo uno. De aceea, mancipatio
numo uno mai este denumita si mancipatiune fiduciara.

UZUCAPIUNEA (usus capio).

Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin indelunga folosinta a


lucrului si presupune intrunirea anumitor conditii: posesiunea, termenul, justa cauza,
buna-credinta si un lucru susceptibil de a fi uzucapat. La origine, simpla posesiune nu
era suficienta, ci era necesara folosirea, exploatarea efectiva a lucrului in conformitate cu
destinatia economica pe care o avea.

Termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi ani pentru imobile. Justa
cauza consta in actul sau faptul juridic prin care se justifica luare in stapanire a lucrului.
Spre exemplu, la romani, contractul ocnsensual de vanzare era justa cauza pentru
uzucapiune, deoarece, prin contractul de vanzare, vanzatorul se obliga sa transmita
posesiunea lucrului, astfel incat cumparatorul devenea posesor, urmand sa devina
proprietar prin uzucapiune daca se intruneau toate conditiile necesare uzuapiunii.

Buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la proprietar


sau cel putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite acel
lucru.

Nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile


nepatrimoniale, lucrurile dobandite prin violenta, lucrurile stapanite cu titlu precar sau
lucrurille stapanite in mod clandestin.

La romani, uzucapiunea a indeplinit doua functii: o functie economica, si o


functie juridica. In virtutea functiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea
lucrurilor in conformitate cu destinatia economica pe care o aveau.

Functia juridica a uzucapiunii s-a exercitat in legatura cu proba dreptului de


proprietate deoarece, inainte de aparitia uzupaiunii, acela care intenta actiunea in
revendicare trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, adica
trebuia sa faca dovada ca toti cei care au stapanit lucrul litigios inaintea lui au fost
proprietari, proba pe care Cicero o considera probatio diabolica (era imposibila).

Pe cand, dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca dovada ca


indeplineste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate de
uzapacant.

De aceea, Cicero spunea: usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium
(uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese).

Alt mod de dobandire a proprietatii este IN IURE CESSIO, adica renuntare in


fata magistratului. In iure cessio este de fapt un proces simulat, fictiv, la care partile
participa pe baza unei intelegeri prealabile, caci dobanditorul lucrului are calitatea
procesuala de reclamant, iar cel ce transmite lucrul are calitatea de asa-zis parat.

In acest caz, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca ele este proprietarul


lucrului asa-zis litigios iar paratul tace, incat fata de afirmatiile reclamantului si fata de
tacerea paratului, magistratul ratifica acea declaratie prin cuvantul adico, recunoscandu-i
reclamantului dreptul de proprietate asupra acelui lucru, ocazie cu care magistratul
distribuie jurisdictia gratioasa.

TRADITIUNEA a fost, la origine, un mod de dobandire a proprietatii asupra


lucrurilor nemancipii. Mai tarziu, in epoca clasica, aplicatiunea ei s-a extins si la lucrurile
mancipii, iar, in vremea imparatului Justinian, a devenit un mod general de dobandire a
proprietatii.

Ea presupune intrunirea a doua conditii, remiterea materiala a lucrului si iusta


causa traditiones. In epoca veche, remiterea lucrului era necesara si in cazul imobilelor.
Spre exemplu, daca se transmitea un teren, remiterea lucrului consta in parcurgerea
hotarelor cu pasul. Daca se transmitea o casa, remiterea consta in vizitarea tuturor
incaperilor. Cu timpul insa au fost admise si unele exceptii.

Spre exemplu, traditio longa manu desemneaza transmiterea proprietatii asupra


unui teren prin indicarea hotarelor sale. Traditio simbolica desmeneaza transmiterea unei
case cand nu mai era necesara vizitarea incaperilor ci era suficienta remiterea cheilor.
Traditio brevi manu desemneaza situatia in care chiriasul cumpara casa in care locuieste,
transformandu-se din detentor in posesor si apoi in proprietar. Constitutum possessorium
desemneaza situatia in care proprietarul isi vinde casa, dar ramane sa locuiasca in calitate
de chirias.

Iusta causa traditiones consta in actul juridic prin care se explica sensul remiterii
materiale a lucrului, deoarece, prin traditiune se transmitea nu numai proprietatea, ci si
posesiunea si detentiunea. Din faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu
juridic s-a facut acea remitere, de aceea este nevoie de un act juridic din care rezulta ca
remiterea s-a facut cu titlu de proprietate, posesiune sau detentiune.

Prin urmare, daca iusta causa a traditiunii este contractul de vanzare, rezulta ca
remiterea s-a facut cu titlu de posesiune.

In vremea lui Justinian, prin iusta causa se intelege intentia lui tradens de a
transmite lucrul si intentia lui accipiens de a-l dobandi, chiar daca nu exista act juridic.
Spre exemplu: primus intentioneaza sa vanda un lucru, iar secundus crede ca i se
doneaza. In acest caz nu exista contract, dar exista iusta cauza in sensul lui Justinian, de
vreme ce primus a intentionat sa transmita lucrul, iar secundus a intentionat sa-l
dobandeasca.

SPECIFICATIUNEA este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului


confectionat din materialul altuia. In acest caz, se pune intrebarea cine este proprietarul
lucrului nou creat, cel care l-a confectionat si care se numeste specificator sau
proprietarul materialului. Si, intrucat solutia a fost controversata, imparatul Justinian a dat
o solutie de compromis, hotarand ca, atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea
initiala, va apartine proprietarului materiei, iar daca nu mai poate fi readus la starea
initiala, va apartine specificatorului. Fireste, indiferent de solutie se platesc despagubiri.

ACCESIUNEA este un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a


lucrului accesor de catre lucrul principal si se numeste principal acel lucru care isi
pastreaza indentitatea dupa ce s-a unit cu un alt lucru. Spre exemplu, daca se unesc un
inel cu o piatra pretioasa, lucru principal este inelul, asadar proprietarul inelului va deveni
proprietarul pietrei pretioase. In textele romane ni se infatiseaza trei tipuri de accesiuni:
accesiunea prin unirea a doua lucruri mobile, accesiunea prin unirea unor lucrui mobile
cu un lucru imobil, accsiunea prin unirea a doua lucruri imobile (aluviuni).

S-ar putea să vă placă și