O TEOLOGIE AUTENTICĂ PENTRU O BISERICĂ

PUTERNICĂ

de DICK IVERSON şi BILL SCHEIDLER

DESPRE AUTOR

DICK IVERSON este fondatorul Bisericii „Bible Temple" din Portland, Oregon pe care a
păstorit-o ca pastor senior până în anul 1995 când a predat senioratul pastoraţiei, de o manieră
exemplară, noului pastor.
În activitatea sa, a avut parte de un sprijin real, consecvent şi eficient din partea soţiei sale
EDIE. „Bible Temple" a cunoscut o creştere numerică spectaculoasă, de la 150 membri, la un
moment dat, la circa 3500 în prezent. De asemenea, ca urmare a intervenţiei Duhului Sfânt cu
deosebită putere în viaţa Bisericii, spiritualitatea credincioşilor a atins cote foarte înalte.
Prin cărţile sale, Dick Iverson a fost folosit de Dumnezeu spre binecuvântarea unui mare număr
de credincioşi.
El este, în prezent, CHAIRMANUL organizaţiei MINISTRIES FELLOWSHIP
INTERNATIONAL pe care a înfiinţat-o şi care cuprinde peste 300 de Biserici locale în sânul a
peste 80 de naţiuni.

1
 CAPITOLUL 1

BISERICA - POPORUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU

Modul cum lucrează Dumnezeu în Biserică, în aceste zile, nu este ceva nou. Adeseori
credem că El face „un lucru nou”, pentru că ceea ce face este nou pentru noi. Ce face azi
Dumnezeu trebuie văzut în concordanţă cu planul veşnic al lui Dumnezeu (Ef.3:9-11). Înainte
de a fi puse temeliile lumii, Dumnezeu, a întocmit un plan veşnic; şi chiar dacă acest plan şi
scop ar putea fi pentru om un „mister”, Dumnezeu a fost şi este suveran: El controlează
istoria omenirii.
Dumnezeu nu a fost luat vreodată prin surprindere. În cartea Genezei, Dumnezeu a
declarat scopul Său pentru om, când El a spus: „să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră, el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite,
peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. “(Gen.1:26).
Dumnezeu a dorit întotdeauna să aibă un om după chipul Său. Această lucrare a fost
începută în Adam, dar Adam nu a trecut probele necesare. Când Adam a căzut în păcat,
Dumnezeu nu Şi-a abandonat scopul Său etern, ci în evenimentul căderii lui Adam, El a
pregătit un PLAN prin care omul putea fi restaurat şi gândurile lui Dumnezeu puteau fi
împlinite. Acest plan nu s-a schimbat niciodată. PLANUL declarat în Vechiul Testament este
acelaşi cu PLANUL revelat în Noul Testament. Toată istoria umană poate fi văzută ca o
desfăşurare progresivă a PLANULUI DE MÂNTUIRE, planul de a crea un om după chipul
lui Dumnezeu. (Col.1:15).
În acest plan şi scop etern al lui Dumnezeu, găsim Biserica, poporul sfânt al lui Dumnezeu.
Biserica nou-testamentală, locală şi universală se află exact în centrul planurilor şi scopurilor
lui Dumnezeu. Biserica nou-testamentală, acţionând ca Trupul lui Cristos este aceea care în
final va împlini şi va duce la bun sfârşit ceea ce Dumnezeu a plănuit la început (Ap.12:5;
21:1-4).
De aceea, este important ca noi să ştim ce are Dumnezeu să ne spună în legătură cu
natura şi funcţia Bisericii. Întrebările din acest capitol au ca scop să ne dea un tablou
scriptural a ceea ce este Biserica.

1. SE VORBEŞTE DESPRE BISERICĂ NUMAI ÎN NOUL TESTAMENT SAU

GĂSIM ACEST CONCEPT ŞI ÎN VECHIUL TESTAMENT?

Evr.12.22-23: CITESTE .Vezi de asemenea, 1 Pet.2:5-9.

2
 Autorul Epistolei către Evrei declară că Muntele Sion şi „Biserica celor întâi-născuţi”
sunt sinonime. Nu poate fi îndoială că toţi aceşti termeni vorbesc despre Biserica lui Cristos
care este Trupul Lui. Scriitorii Noului Testament, fiind interpreţii cei mai avizaţi ai Vechiului
Testament, ne spun că Muntele Sion din Vechiul Testament arată spre adunarea sfinţilor din
Noul Testament, Muntele Sion din Vechiul Testament arată spre Biserica din Noul Testament.
Ce ne spune Dumnezeu despre Sion în Vechiul Testament? Notaţi următoarele:
Ps.87.2-3, 5-7: CITESTE
Aşa cum am afirmat, Biserica face parte din planurile veşnice ale lui Dumnezeu, ea
fiind aleasă înainte de întemeierea lumii(Ef.1:9; 3:1). Întreg Vechiul Testament îndreaptă
atenţia spre ceea ce urma să se împlinească în Cristos şi Biserica Lui. De fapt, vorbeşte
despre Israel ca „Adunarea din pustie” (F.A..7:38).
Ps.132:13-17: CITESTE; Is.14:32: CITESTE; Is.28:16: CITESTE; Mica 4:2: CITESTE
Zah.2:10-11: CITESTE
Vezi şi: Ps.2:6; 14:7; 102:13-16; 125:1; Is.2:3; 4:3-5; 40:9; 51:16; 52:1; Ier..50:28.

Unele din promisiunile pe care le-a făcut Dumnezeu lui Israel în Vechiul Testament,
se revarsă şi peste Biserica Noului Testament, Israelul spiritual (Gal.6:16). Anumite
responsabilităţi date bărbaţilor lui Israel în Vechiul Testament trebuiesc împlinite de către
fraţii în credinţă din Noul Testament. Israel a fost un popor ales de Dumnezeu pentru a
binecuvânta lumea cu cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a mesajului mesianic. Ca
naţiune, ei nu au reuşit să realizeze acest lucru sub Lege. Dumnezeu a chemat un popor sfânt
prin Fiul Său, care cu adevărat va binecuvânta naţiunile (Neamuri, păgâni) cu mesajul
Evangheliei. Gen.12:2-3:CITESTE; Is.2:2: CITESTE
Tot Vechiul Testament prevestea ce urma să avem prin Cristos. Toţi profeţii au vorbit
despre Cristos şi Trupul Lui, Biserica.
1 Cor..10:11: CITESTE
1 Pet.1:10-12: CITESTE
Rom.15:4: CITESTE
F.A.26:22-23: CITESTE
Vezi, de asemenea: F.A.3:18-20; Mt.5:17-18; Lc.24:27; Gal.3:24; Evr.10:1-7.

2. CE NE-A SPUS CRISTOS DESPRE BISERICĂ?

Isus Însuşi este primul care a folosit cuvântul „biserică”. În învăţătura Lui, El Se
referă la două aspecte ale Bisericii.
Mt.16:16-18: „Simon Petru, drept răspuns I-a zis: «Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului cel
viu!» Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu
carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun:
tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi BISERICA Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o
vor birui»”
În prima referinţă la Biserică. Cristos ne îndreaptă spre BISERICA UNIVERSALA
invizibilă. Observăm următoarele în legătură cu această afirmaţie a lui Isus:
Biserica este...
Biserica Lui
O Biserică (nu plural)
Zidită de Cristos Însuşi
Zidită pe Stâncă (localizare spirituală) care este Isus Cristos
Zidită pe baza revelaţiei: cine este Isus
Să fie biruitoare peste puterile infernului (iadului).

3
 Să aibă autoritatea de a lega şi dezlega pe pământ şi-n cer (versetul 19)

Cristos Se referă la BISERICA LOCALA sau VIZIBILA atunci când foloseşte a doua oară
cuvântul „Biserică”.
Mt.18:15-20: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-1 între tine şi el singur.
Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi
inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să
asculte de ei, spune-1 Bisericii; şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine
ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer;
şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre
voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în
ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul 1or”
În acest scurt pasaj, Cristos ne vorbeşte despre Biserica locală, vizibilă şi cum trebuie
ea să funcţioneze. Observaţi următoarele:
Biserica este...
a. Formată din fraţi.
b. Implicată în exercitarea discip1inei biblice.
c. De sine stătătoare, se autoconduce.
d. Un trup definit din care cineva poate fi exclus.
e. O autoritate în materie de legare şi dezlegare, ale cărei decizii sunt luate în considerare în
cer.
f. Un loc de părtăşie în credinţă şi rugăciune.
g. O adunare identificată cu NUMELE lui Cristos.
h. Un loc unde Cristos promite să fie prezent.

3. CUM SE RAPORTEAZĂ IUDEUL DIN VECHIUL TESTAMENT LA BISERICA

DIN NOUL TESTAMENT?

„În Cristos” nu este nici grec nici iudeu. Isus este Mielul pentru întreaga lume, care a
dat jos zidul de despărţire. Toţi cei care vin la Dumnezeu trebuie să vină în acelaşi fel.
Poporul lui Dumnezeu din zilele acestea este format din credincioşi legaţi între ei, ”în
Cristos” într-o legătură spirituală. Singura cale ca cineva să intre în Familia lui Dumnezeu
este prin experienţa naşterii din nou (Ioan 3). Israelul natural din Vechiul Testament a fost
ales pentru a fi poporul care să binecuvânteze naţiunile. Deşi ei au căzut ca naţiune, această
promisiune a fost împlinită în Cristos, care era din seminţia lui Iuda. La cruce, Dumnezeu a
inaugurat împărăţia spirituală care de fapt era şi ţinta împărăţiei naţionale. Aceasta este
Împărăţia Preaiubitului Său Fiu. Toţi cei care sunt „în Cristos” fac parte din această Împărăţie
spirituală a lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dat Bisericii cheile Împărăţiei (Mt.16:19). Petru a folosit aceste chei
pentru a deschide uşa credinţei pentru iudei, în ziua de Cincizecime, şi 3000 de iudei au auzit
chemarea (F.A.2). Mai târziu, ni se spune că o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă
(F.A.6:7). Aceşti iudei au intrat prin credinţă pe poarta deschisă şi au devenit parte din
Israelul spiritual al lui Dumnezeu (Gal.6:16).
Mai târziu, când Petru a predicat în casa lui Corneliu, a folosit din nou „cheile
Împărăţiei” pentru a deschide Neamurilor uşa credinţei. Evanghelia a fost propovăduită mai
întâi iudeilor, apoi Neamurilor. Aceste Neamuri au auzit, de asemenea, chemarea, au intrat
prin uşa credinţei şi au devenit parte din Israelul spiritual al lui Dumnezeu (F.A.10).
Observaţi următoarele citate din Scriptură:
Rom.9:8: CITESTE

4
Ef.2:11-21: CITESTE
F.A.3.19-24: CITESTE
Rom.11:1-4: CITESTE
Rom.11:17: CITESTE
Vezi şi Rom.2:28-29; 3:26; Gal.4:22-31.

Restaurarea, în vremea harului, a fiecărui evreu este una spirituală, de care au parte
toţi cei care Îl primesc pe Cristos. Singura cale prin care orice iudeu poate face parte din nou,
din Măslin este de a-L accepta pe Cristos ca Mesia al lui. Când face aceasta, el devine
mădular al Trupului lui Cristos, Biserica, cei chemaţi afară din lume.
Ef.1:4-10: CITESTE
Ef.3:5-6: CITESTE
Ef.3:10-11:CITESTE
Vezi şi 1Pet.1:10-12.

4. ESTE BISERICA, TRUPUL LUI CRISTOS, TAINIC SAU VIZIBIL?

Aşa cum am văzut din propria învăţătură a lui Cristos, Biserica este atât tainică,
spirituală cât şi vizibilă. Datorită importanţei acestui subiect în trezirea spirituală, este
necesar să vedem ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu despre aceste două aspecte ale
Bisericii. Dorim să ne menţinem în spiritul Sf. Scripturi şi să nu trecem peste ce „este scris”.
În întregul Nou Testament, cuvântul „biserică” este folosit de 114 ori, din care 90% se
referă la o adunare locală vizibilă într-un loc anume. A spune că pe Dumnezeu nu-L
interesează Biserica locală, înseamnă a nu pune accentul acolo unde Dumnezeu îl pune.
Dumnezeu, cu adevărat, vorbeşte despre Biserica invizibilă sau mistică, alcătuită din toţi
credincioşii aflaţi în viaţă pe pământ sau adormiţi „în Cristos”. De fapt, în Evr.11:40 se spune

5
că Dumnezeu n-a voit ca ei să ajungă la desăvârşire fără noi. Oricum, este foarte important să
nu subestimăm ceea ce Dumnezeu a dat în adunarea locală.

5. CE ESTE BISERICA INVIZIBILA?

Este acea societate a credincioşilor (a celor ce cred) în Cristos din toate timpurile, vii
şi morţi, care sunt deosebiţi de restul lumii prin virtutea chemării lor de către Dumnezeu.
Cuvântul „biserică” (ekklesia) înseamnă „adunarea celor chemaţi împreună”. Biserica este
formată din aceia care au fost chemaţi afară din lume şi au fost puşi deoparte pentru
Dumnezeu. De aceea, ea nu poate fi confundată cu o lume reformată, turnată din nou în
aceleaşi tipare omeneşti.
Epistola către Efeseni tratează, în primul rând, natura Bisericii invizibile. Din ea spicuim
următoarele:
a. Există o singură Biserică universală (Ef.1:22). Pe mulţi oameni îi deranjează faptul că ei nu
găsesc pe toţi cei mântuiţi ca făcând parte dintr-o singură organizaţie. Problema nu este chiar
atât de serioasă atunci când înţelegi că acest pasaj, (şi altele asemănătoare) discută despre
ceea ce este invizibil.
Vezi şi:Rom.12:5; 1 Cor.10:17;
b. Biserica este o proclamare vie către lumea vizibilă şi invizibilă, a înţelepciunii felurite a lui
Dumnezeu (Ef.3:10,21). Dumnezeu nu Se rezumă la a-Şi manifesta harul Său faţă de om, dar
Îşi arată înţelepciunea Lui domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti. Înţelepciunea lui
Dumnezeu îşi găseşte suprema manifestare în harul Său revărsat în Biserică.
c. Biserica este ceva ce există prin toate timpurile (Ef.3:21). Biserica a fost în planurile
veşnice ale lui Dumnezeu. De aceea Biserica nu poate fi o idee, o paranteză aranjată de
Dumnezeu atunci când iudeii L-au renegat pe Cristos. Dacă iudeii L-ar fi primit pe Cristos,
El tot ar fi înfiinţat Biserica.
Biserica ocupă un loc central, nu unul periferic, în planurile divine. Ea nu este
subordonată lumii, ci net superioară omenirii. Obiectivul final al lui Dumnezeu este să ducă
această Biserică în Gloria Veşnică. Biserica nu va fi niciodată înlocuită cu o împărăţie sau cu
orice altceva.
d. Biserica este supusă Capului ei, Isus Cristos (Ef.5:24), iar Dumnezeu prezintă această
supunere şi prin exemplul relaţiilor de familie. Ascultarea de orice autoritate care nu vine de
la Cristos este infidelitate, adulter şi trădare.
e. Biserica este răscumpărată de Cristos şi de aceea atât de scumpă în ochii Lui (Ef.5:25).
Dragostea lui Dumnezeu şi Planul de Răscumpărare sunt legate în mod special de Biserică,
tot aşa cum un soţ are o relaţie specială cu propria sa soţie, relaţie net distinctă de orice
legătură cu oricare altă femeie.
f. Biserica trebuie să fie fără pată sau zbârcitură pentru a fi prezentată lui Dumnezeu Tatăl
(Ef.5:27). De drept, Biserica invizibilă este deja în această condiţie. Pe măsură ce se apropie
sfârşitul tuturor lucrurilor, Dumnezeu doreşte să aducă Biserica să trăiască la nivelul chemării
ei în Cristos.
g. Biserica este hrănită şi îngrijită de Cristos (Ef.5:29). Aşa cum soţul are grijă de soţie, tot
aşa Cristos Se îngrijeşte de lot ce avem nevoie.
h. Biserica este una cu Cristos (Ef.5:32). Cristos este Capul înviat al Bisericii. În acelaşi fel
cum capul nostru fizic este una cu trupul nostru fizic, tot aşa Cristos (Capul) este una cu
Trupul Lui (Biserica). La fel cum capul conţine creierul şi conduce trupul fizic, tot aşa
Cristos trebuie să-Şi conducă Biserica.
i. Biserica poate fi comparată cu o clădire sau cu Templul lui Dumnezeu (Ef.2:20-22).
Biserica este un Templu din pietre vii, zidit de Dumnezeu şi locuit de Dumnezeu. Acest
Templu este zidit în jurul Adevăratului Altar, stropit cu Sângele lui Cristos, aşezat pe Cristos,

6
Piatra din capul unghiului, şi este locul unde se aduc lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti şi
închinăciune. Acesta este Templul pe care Dumnezeu îl restaurează în zilele din urmă.
j. Biserica trebuie să fie plinătatea lui Cristos (Ef.1:23), locul unde toate atributele lui
Dumnezeu se află în echilibrul lor exact. Biserica trebuie să fie Mireasa, soţia Mielului, care
cunoaşte măreţia dragostei lui Cristos şi exprimă plinătatea lui Dumnezeu în lume (3.19).
Acesta este scopul final al Bisericii, de „a ajunge la starea de om mare, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Cristos” (4:13). Aceasta se va întâmpla în mod practic la „împlinirea vremurilor”
(1:10).
k. Biserica este Trupul lui Cristos (1:23).
l. Biserica este Armata Domnului care dă lupta spirituală împotriva puterilor întunericului (6:
10-13).
Biserica invizibilă implică o unire mistică a tuturor credincioşilor din toate timpurile,
într-un trup spiritual pentru a fi locuit de Duhul, avându-L drept Cap pe Isus Cristos. Nu este
o unire ce poate fi văzută astăzi cu ochi omeneşti, dar este o realitate în ochii lui Dumnezeu.

6. CE ESTE BISERICA VIZIBILA SAU LOCALĂ?

O Biserică locală rezultă din organizarea, pe temeiul Noului Testament, a unui grup
de cel puţin 2-3 credincioşi (Mt.18-20), caracterizaţi prin:
1. Mărturisirea de credinţă
2. Disciplina vieţii
3. Ascultarea în botez
4. Adunaţi laolaltă în jurul Persoanei lui Cristos.
5. Beneficiind de carisme (daruri ale Duhului Sfânt şi având lucrări dăruite de Cristos)
6. Păstrând memoria (amintirea) morţii lui Isus Cristos.
Se vorbeşte întotdeauna despre ei ca fiind nişte:
a. Grupări de sine stătătoare.
b. Grupări unite care cooperează voluntar şi au părtăşie împreună.
Cartea Faptele Apostolilor ne arată cum trebuie să fie o Biserică locală. Biserica din cartea
Faptelor a fost Biserica instituită de Cristos şi trebuie să fie modelul pentru toate Bisericile
următoare. Din cartea Faptelor, observăm următoarele caracteristici ale unei Biserici locale
nou-testamentale:
Biserica locală este...
a. O adunare de oameni într-o localitate anumită (8:1).
b. O adunare a celor ce cred în Cristos (5:14).
c. Un loc de învăţare şi disciplină (11:26).
d. O unitate completă cu autoritate delegată (15:22).
e. Zidită de Cristos Însuşi (2:47)
f. O parte din Cristos Însuşi (5:14).
g. Locul unde Dumnezeu adună oamenii, nu omul (5:13).
h. Disciplinată de Cristos Însuşi (5:5).
i. Organizată, având bărbaţi ordinaţi cu autoritate delegată pentru a exercita
conducerea, a disciplina şi supraveghea (14:23; 20:17-28).
j. Un loc cu slujbe diferite (13:1; 15:4).
k. Gata pentru părtăşie cu alte Biserici (15:3-4).
l. O grupare statornică în credinţă (16.5).
m. O sursă de unde se trimit misionari (13:2).
F.A.2.42: CITESTE

7
 Citind în cartea Faptele Apostolilor, nu putem să nu fim impresionaţi de importanţa
Bisericii locale pentru fiecare credincios născut din nou. Calitatea de membru în Biserica
locală este consecinţa primirii Domnului Isus ca Mântuitor personal. Nici un nemântuit nu
este în realitate membru al adunării locale şi nici un mântuit nu poate fi afară din adunarea
spirituală. Chiar şi apostolul Pavel, acest mare apostol, a menţinut o relaţie strânsă cu
Biserica locală care l-a trimis în lucrare (Antiohia).
Tot ce este adevărat în sensul absolut este că Biserica invizibilă se manifestă în acord
cu Biserica locală. Ideal, Biserica locală respectă în mod obiectiv principiile călăuzitoare ale
Bisericii invizibile.

7. CUM SE RELAŢIONEAZA CONCEPTUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU LA

BISERICA INVIZIBILĂ ŞI VIZIBILĂ?

Împărăţia lui Dumnezeu poate fi definită simplu ca fiind prezentarea vizibilă a

Trupului format din creştinii adevăraţi de pe tot pământul, sau guvernarea lui Dumnezeu în
Univers. Predicarea împărăţiei este o parte importantă a rolului Bisericii. Isus a vorbit timp de
40 de zile despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca să pregătească
ucenicii pentru lucrarea pe care aveau s-o facă: să ducă Evanghelia până la marginile
pământului (F.A.1:1-3).
Vezi şi:F.A.8:12; 14:22; 19:8; 20:25; Col.1:13.
Ps.145:10.13: CITESTE

8. CARE ESTE MAREA TRIMITERE (ÎNSĂRCINARE) DATĂ DE CĂTRE

CRISTOS?

Nu se pot studia cu adevărat Bisericile din Noul Testament fără o analiză a Marii
Trimiteri. Semnificaţia Marii Trimiteri este că ea nu constituie numai sarcina cea mai
esenţială a Bisericilor, ci Bisericile însele sunt născute în urma ascultării cuiva de Marea
Trimitere. Fără ascultare de Marea Trimitere nu ar fi nici o Biserică. Este demn de menţionat
că, în timp ce trimiterea este pentru a forma Biserici locale, ea nu indică spre formarea de
organizaţii religioase ierarhice cum ar fi denominaţionalismul. Înainte de înă1ţarea Sa la cer,
Cristos a trimis Biserica să ducă mai departe lucrarea începută de El. Aceasta era o
însărcinare imposibilă. Însă, odată cu însărcinarea, Isus a promis să trimită „o putere de sus”
care îi va ajuta pe aceşti oameni să împ1inească însărcinarea (trimiterea). Atât Matei cât şi
Marcu au înregistrat însărcinarea dată ucenicilor. Ne-ar prinde bine să examinăm fiecare frază
din această trimitere pentru a vedea care este implicaţia completă.

MAREA TRIMITERE (Mt.28:18-20; Mc.16:15-20)

a. Isus le-a zis: „ Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ’ (Mt.28:18).
Când Cristos i-a trimis pe urmaşii lui şovăielnici şi slabi, a făcut lucrul acesta pe baza
autorităţii absolute pe care o avea de a duce la îndeplinire această sarcină supraumană.
Nimeni nu poate răspunde la nevoile omenirii şi nu va înţelege problema trimiterii fără a-şi
însuşi aceste resurse de bază oferite de Domnul cel glorificat. Marcu dă o definiţie concretă a
expresiilor şi aspectelor acestei puteri şi a resurselor ascunse in Cristos.
Cristos a dat putere în legătură cu:
1. ÎMPĂRĂŢIA SPIRITUALA. „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc.16:16).
2. ÎMPĂRĂŢIA VEŞNICA. „Cine nu va crede va fi osândit” (Mc.16:16).
3. ÎMPĂRAŢIA SATANICĂ. „ Vor scoate draci” (Mc.16:17).

8
4. ÎMPĂRĂŢIA UNIVERSALĂ. „ Vor vorbi în 1imbi noi” (Mc.16:17).
5. ÎMPĂRĂŢIA REGNULUI ANIMAL. „ Vor lua în mână şerpi” (Mc.16:18).
6. ÎMPĂRĂŢIA REGNULUI MINERAL „Dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma”
(Mc.16:18).
7. ÎMPĂRATIA UMANĂ.„Îşi vor pune mâinile peste bo1navi, şi bolnavii se vor însănătoşi”
(Mc.16:18).
Marcu ne dă un portret grafic despre ceea ce înseamnă „toată puterea” în Evanghelia
după Matei. Aceasta ne demonstrează nouă puterea ce i-a fost dată lui Cristos, pe care El a
transmis-o Bisericii pentru a duce la bun sfârşit lucrarea Lui pe pământ. Ce bogăţie de putere
a pus Dumnezeu în mâinile poporului Său! Unii ar vrea să ne fure această putere de la
Dumnezeu, afirmând că această secţiune din Marcu nu face parte din manuscrisul original -
dar ceea ce trebuie să facem este să mergem la cartea Faptelor Apostolilor unde găsim tabloul
dramatic a tot ceea ce este sugerat în aceste pasaje din Marcu.

b. Isus a zis: „Duceţi-vă şi învăţaţi (faceţi ucenici -matheteuo) toate Neamurile” (Mt.28:19).
Aceasta este prima poruncă dată Bisericii. Marcu spune ce trebuie să facem: „Duceţi-vă în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Mc.16: 15). Gândurile conţinute în
acest verset indică nevoia de a se predica Evanghelia cu intenţia de a face ucenici. Misiunea
noastră ca Biserică nu este numai de a-i aduce pe oameni la mântuire. Pe Dumnezeu nu-L
satisface doar un grup de copilaşi, anemici spiritual, cu toate că noi toţi trebuie să începem de
acolo. Pe El nu-L interesează un grup de credincioşi care-şi petrec cea mai mare parte a vieţii
lor creştine alunecând şi apoi rededicându-se Domnului. El doreşte ucenici gata să renunţe la
toate, să-şi ia crucea şi să-L urmeze. Pentru ca să se întâmple aceasta, nu trebuie să ascundem
costul uceniciei, în învăţarea şi predicarea Evangheliei, ci trebuie să dăm tuturor
oportunitatea de a-şi face socoteala înainte de a începe să zidească.

c. Isus ne-a spus să-i botezăm „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt.28:
19). Iată cum ia naştere o Biserică locală. Oameni dintr-un loc anume, care il primesc pe
Cristos şi se identifică cu Numele Lui (Domnul Isus Cristos) în apa botezului, se adună
împreună în interesul lor comun. Acest act iniţial de ascultare şi identificare cu Cristos este
temelia Biserici locale. Observăm că botezul este o poruncă, şi nu o opţiune. Toţi cei care cu
adevărat şi-au predat viaţa, vor dori să asculte fiecare poruncă a Evangheliei.
d. Isus ne-a spus să-i învăţăm (să instruim în doctrină -didasko) „...să păzească tot ce v-am
poruncit” (Mt.28:20).
Pe Dumnezeu nu-L interesează numai să-i mântuiască pe oameni. Dacă tot ceea ce facem noi
este numai să evanghelizăm lumea, nu am împlinit Marea Trimitere. Dumnezeu vrea ca noi
să învăţăm şi să instruim în învăţătura Lui Neamurile. De ce? Pentru că El doreşte „o Biserică
slăvită, fără pată sau zbârcitură. “(Ef.5:27). El doreşte ca noi toţi să ajungem la unitatea
credinţei. Nu putem împlini această poruncă, cu o „misiune”, un tractat sau cu un mesaj la
radio. Pentru ca această însărcinare să fie împlinită, trebuie să existe o plantare de Biserici
locale care au luat în serios porunca lui Cristos. Trebuie să fie un loc unde noile plante pot fi
hrănite şi udate. Noii-născuţi în Cristos trebuie să aibă o familie în care să fie hrăniţi şi întăriţi
în credinţă (Ps.68:6).
Aşa cum sinagoga locală era un loc de învăţătură şi instruire pentru iudeu, tot aşa Biserica
locală trebuie să fie un loc de instruire disciplinată în Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este
aceea care trebuie să înveţe toate lucrurile poruncite de Cristos. Misiunea Bisericii trece mult
dincolo de evanghelizare. Biserica trebuie să înveţe pe noii convertiţi poruncile şi învăţăturile
lui Cristos.

e. Isus a zis: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt.28:20).

9
Fără acestea, nu avem nici o şansă să împlinim ce a poruncit Isus. Rămânând „în Cristos “,
putem spune plini de încredere împreună cu autorul Epistolei către Evrei: „Domnul este
ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” (Evr.13:6). Este prezenţa lui
Cristos „în mijloc”, aceea care face din Biserică un loc de putere şi autoritate (Mt.18:20). El a
promis să fie prezent cu putere în mijlocul unui popor care-L laudă (Ps.22:3), să participe la o
lucrare şi să acorde o confirmare supranaturală a Evangheliei (Mc.16:20). Prezenţa Domnului
este aceea care dă putere Evangheliei. Puterea prezenţei Lui este promisă până la
SFÂRŞITUL VEACULUI! Ceea ce înseamnă că această putere este pentru noi aceeaşi ca
pentru Biserica primară. Ce efect poate avea Biserica de azi dacă nu este întărită de prezenţa
Domnului? Trebuie să mergem aşa cum au mers ucenicii, sau să nu mergem deloc. Aşa cum
ucenicii au primit porunca şi au plecat:
„Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Mc.16:20).

f. Isus „S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu” (Mc.16:19). Isus Îşi ia locul ca şi
Capul înviat al Bisericii, care este Trupul Său. După ce S-a înălţat la cer şi a fost proslăvit, El
a putut trimite promisiunea Tatălui, Duhul Sfânt, care să conducă şi să administreze Bisericile
înfiinţate prin împlinirea Marii Trimiteri. Cristos este Capul şi autoritatea supremă pentru
orice mădular al Trupului Său mistic. Nicăieri nu este dată această autoritate vreunui om,
consiliu sau organizaţii omeneşti. Autoritatea este prezentă în locul unde este prezent Cristos.
Ea este delegată Bisericii locale şi bărbaţilor credincioşi din aceste Biserici care sunt călăuziţi
prin Duhul Sfânt şi care vor da socoteală direct Domnului Isus şi nu unor autorităţi
ecleziastice.
Trimiterea pe care a dat-o Cristos Bisericii trebuie văzută în relaţie cu fiecare
credincios în parte. Ea este stabilită după modelul practicii nou-testamentale, în care această
însărcinare nu era limitată la apostoli, lucrători ordinaţi sau orice altă numire specială, ci ea
se extinde la fiecare credincios în Isus Cristos. Marea Trimitere este porunca Domnului înviat
dată ucenicilor Săi, oriunde ar fi ei. Orice persoană care mărturiseşte credinţa în Cristos
trebuie să răspundă înaintea Lui Dumnezeu faţă de împlinirea acestei porunci.

9. DE CE I SE DAU ATÂTEA NUME BISERICII, POPORUL LUI DUMNEZEU?

Vechiul Testament a fost scris pentru învăţătura noastră (1Cor.10:11). De aceea, atunci
când este menţionat Israelul în Vechiul Testament, s-a scris pentru Biserică, pentru ca ea să
înveţe căile lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu Israelul spiritual, care este format atât din
iudei cât şi din Neamuri are o valoare specială: „Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt
copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom 9.8).
Aşa cum am spus, Biserica a fost concepută de Dumnezeu Tatăl în Consiliul divin. Ea
este esenţa planurilor lui Dumnezeu. Din acest motiv ea este o „taină” în sensul că omul finit
nu poate niciodată înţelege pe deplin tot ce este implicat în acest Trup şi relaţia lui cu Cristos.
Dumnezeu ne-a dat multe nume şi descrieri ale poporului Său din Noul Testament pentru a ne
arăta o seamă de faţete sau aspecte ale adevărului în privinţa acestei realităţi infinite. Fiecare
nume dezvăluie o altă latură a adevărului în legătură cu poporul Lui Dumnezeu.

10. CÂTEVA DIN NUMELE DATE POPORULUI LUI DUMNEZEU

a. Trupul lui Cristos. El este Capul Bisericii. După cum capul este locul autorităţii care
comandă restul trupului, tot aşa Cristos este Capul Bisericii. După cum capul dă instrucţiuni
şi trupul ascultă şi îndeplineşte dorinţele capului, tot aşa Îşi îndrumă Cristos Biserica Sa.
Ef.1:22-23: CITESTE

10
b. Templul sfânt. Cristos este Meşterul zidar care zideşte un Templu în care să locuiască
permanent.
Ef.2:21: CITESTE
c. Lăcaşul lui Dumnezeu. A fost dorinţa din totdeauna a lui Dumnezeu de a locui cu poporul
Lui (Ex.25:8; Ps.22:3).
Ef.2:22: CITESTE
d. Clădirea Lui Dumnezeu. Biserica îşi are originea în Dumnezeu. Ea nu este construită de
om.1 Cor.3:9: CITESTE
e. Casa lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul acestei case si Cristos trebuie să fie stăpânul.
Evr.3:6:CITESTE
f. Casa duhovnicească. Această casă nu este construită cu materiale obişnuite ci este o
structură spirituală ţinută laolaltă prin legăturile dragostei.1 Pet.2:6: CITESTE
g. Popor sfânt. Acesta trebuie să fie un grup sau un popor care este pus deoparte, pentru a
face voia lui Dumnezeu.1 Pet.2:9: CITESTE
h. Oameni ai Lui Dumnezeu. Aceşti oameni recunosc că au fost cumpăraţi cu un preţ, şi nu
mai sunt ai lor (nu-şi mai aparţin).1Cor.6:19-.20:CITESTE
i. Israelul lui Dumnezeu. Acesta este poporul ales al lui Dumnezeu. El a pus acest popor
deoparte, ca să fie un popor special pe pământ. Ga1.6:14-16: CITESTE
j. Muntele Sion. Acesta este muntele pe care l-a ridicat Dumnezeu şi peste care Îşi pune El
slava. Evr.12:22: CITESTE
k. Ierusalimul ceresc. Biserica este oraşu1 spiritual către care arată Ierusalimul pământesc.
Evr.12:22: CITESTE
l. Adunarea Generală. Este o mulţime nenumărată de oameni din fiecare naţiune, neam, limbă
şi trib care s-au adunat la Domnul Isus Cristos. Ap.5:9: CITESTE
m. Biserica celor întâi-născuţi. Acesta este grupul care „în Cristos” poate primi o porţie dublă
din binecuvântările lui Dumnezeu. Evr.12:23:CITESTE
n. Soţia Mielului. Pe ea o aşteaptă un viitor glorios. Ap.19.7:CITESTE; Ef.5.25-32:CITESTE
Sunt multe alte nume date Trupului lui Cristos. Acesta este un subiect vast la care noi putem
doar să-i facem o scurtă prezentare.

ÎNTREBARI PENTRU STUDIU LA CAPITOLUL 1

1.Unde găsim Biserica în Vechiul Testament?

2.Care este semnificaţia textului 1 Cor.10:11?
3.Care sunt cele 2 aspecte ale Bisericii la care S-a referit Domnul Isus?
4.Care sunt cele 7 lucruri menţionate în Mt.16:16-18 despre Biserica universală?
5.Care sunt cele 8 lucruri menţionate în Mt.18:15-20 despre Biserica locală?
6.Care este singura speranţă pentru evrei în privinţa mântuirii?
7.Defineşte Biserica invizibilă.
8.Dă cele 9 menţiuni ale definiţiei Bisericii vizibile.
9.Peste ce împărăţii au putere credincioşii în Cristos?
10. Enumeră 10 nume date poporului lui Dumnezeu şi semnificaţia fiecăreia.

11
 CAPITOLUL 2

BISERICA - DE LA PLINĂTATEA PUTERII LA DECLIN

Am aruncat o privire asupra a ceea ce trebuia să fie Biserica pe care a înfiinţat-o

Cristos. Ea urma să aibă putere duhovnicească peste toate împărăţiile: a lui Satan şi ale
acestei lumi. Cartea Faptele Apostolilor demonstrează felul în care Biserica primară a răspuns
poruncilor lui Cristos. Ucenicii au rămas la Ierusalim pentru a aştepta promisiunea Tatălui,
revărsarea Duhului Sfânt, aşa cum le poruncise Isus. Fără îndoială că ei erau tulburaţi de
perspectiva de a depune mărturie tocmai în prezenţa acelei mulţimi care Îl răstignise pe
Cristos. Probabil că au pus sub semnul întrebării unele din lucrurile pe care Isus le spusese că
ei urinau să le facă în Numele Lui. Însă chiar dacă n-ar f învăţat nimic altceva, ştiau perfect
un lucru: să fie ascultători de Isus, pentru că cuvintele Lui erau DUH şi VIAŢĂ (Ioan 6:63).
Ucenicii lui Cristos erau un grup de oameni neînsemnaţi pentru o chemare atât de
înaltă. Ei fuseseră plini de îndoieli şi uneori au fost mustraţi de Domnul pentru lipsa lor de
credinţă (Lc.8:22-25). Ei au fost gata să ceară foc din cer peste toţi cei care îi respingeau
(Lc.9:54). Petru fusese folosit ca instrument sau purtătorul de cuvânt al Diavolului
(Mt.16:22-23). Între ei nu era nici un teolog. Toţi erau oameni obişnuiţi. Toţi s-au văzut atât
de slabi în timpuri de încercare: De fapt, cu toţii au fugit când Isus a fost arestat (Mc.14:50).
Era acesta grupul căruia i-a vorbit Cristos în Mc.16, adresându-i Marea Trimitere? Aceştia
urmau să fie stâlpii Bisericii primare (Gal.2:9)?
Pentru ca toate acestea să se întâmple, ucenicii înşişi urmau să experimenteze o
înzestrare reală cu putere divină. Ei urmau să fie întăriţi de sus.
Pentru acest motiv le-a spus Isus să aştepte în Ierusalim până ce vor primi „o putere
de sus”. Ei au împlinit porunca aceasta, fiind strânşi împreună, în acelaşi loc, într-o atitudine
de rugăciune. F.A.2.1-4:CITESTE
Acest botez cu Duhul Sfânt (F.A.1:5) a fost experienţa care a transformat acest grup
de ucenici speriaţi, în apostolii dinamici, pe care Cristos urma să-i folosească pentru a înfiinţa
Biserica Sa. Aceşti credincioşi botezaţi cu Duhul urmau să zguduie lumea, dând mărturie
pentru Dumnezeu. Pogorârea Duhului Sfânt a dat naştere Bisericii şi extraordinara Lui putere
a înzestrat-o cu toate calităţile despre care vorbise Domnul Isus mai înainte. Era o comunitate
dinamică de credincioşi, care prin mărturia lor au avut un impact asupra lumii şi au schimbat
cursul istoriei prin Evanghelia lui Cristos.

11. A DEMONSTRAT SAU A ÎMPLINIT BISERICA PRIMARĂ, ÎNSARCINAREA

DATĂ DE CRISTOS?

Cartea Faptelor demonstrează că Biserica primară a mărturisit pe Domnul cu putere

mare, şi cuvântul rostit de primii creştini era confirmat de semnele care-i însoţeau. Ei şi-au
manifestat autoritatea peste:
a. Împărăţia spirituală, pentru că prin lucrarea lor mulţi au ajuns să-L cunoască pe Domnul ca
Mântuitorul lor (F.A.2:40-41).
b. Împărăţia veşnică, pentru că cei ce nu i-au primit pe apostoli, nu L-au primit pe Cristos
(Mt.10:40).
c. Împărăţia satanică, deoarece demonii trebuiau să fugă la porunca lor (F.A.8:7; 19:12-13).

12
d. Împărăţia universală, pentru că ei au vorbit în alte limbi după cum le da Duhul (F.A.2:4;
10:46; 19.6).
e. Împărăţia regnului animal, căci şarpele veninos nu l-a putut răni pe omul lui Dumnezeu
(F.A.28:3-5).
f. Împărăţia regnului mineral, căci otrava lăsată în corpul lui Pavel nu a avut nici un efect
(F.A.28:3-5).
g. Împărăţia umană, căci ei îşi puneau mâinile peste cei bolnavi care se însănătoşeau
(F.A.28:8).
Biserica din cartea Faptelor Apostolilor lucra deopotrivă cu adevărurile începătoare
ale lui Cristos şi cu cele desăvârşite (vezi Evr.6:1-2). Primii creştini au cunoscut şi au
propovăduit:
a. Mântuirea prin credinţă (F.A.16:30-31).
b. Botezul prin scufundarea în apă (F.A.8:38-39).
c. Sfinţenia şi despărţirea de lume - aşa cum le-a predicat Pavel corintenilor (2
Cor.6:17).
d. Vindecarea - practicată în Biserica din Noul Testament (F.A.5:16; Iac.5:16).
e. Botezul cu Duhul Sfânt (F.A.2:4).
f. Punerea mâinilor şi profeţie (F.A.13:3).
g. Învierea morţilor (F.A.9:36-40).
h. Judecata veşnică (F.A.5:1-11).
i. Lauda (F.A.16:25).
j. Bucuria (F.A.13:52; Rom.14:17) etc.
Deoarece Biserica primară credea în totalitate, predica şi practica Cuvântul lui
Dumnezeu, ea a fost întâmpinată cu multă împotrivire şi a fost crunt prigonită de către
împărăţia întunericului. Persecuţia a avut un singur efect asupra adevăratei Biserici a lui
Dumnezeu: prigoana a reuşit să împrăştie Biserica (F.A.8:4) dar a dus la sporirea numărului
credincioşilor (F.A.5:14) şi la creşterea bucuriei lor (v.41).

12. CUM A DECĂZUT BISERICA?

Privind la condiţia Bisericii în Evul Mediu, cineva pe bună dreptate se poate întreba:
„Cum au putut fi oamenii atât de orbi în faţa adevărului? Cum au putut crede că ceea ce
practicau ei era adevăratul creştinism?” Trebuie să ne amintim că, în perioada de timp dintre
moartea apostolilor şi Evul Mediu, schimbările care au avut loc au fost subtile şi s-au produs
în mod gradat. Este posibil ca principala cauză a declinului în Biserică să fi fost amestecul ei
cu lucrurile şi practicile religiilor păgâne şi cu lumea din jur, amestec care s-a manifestat în
mod progresiv. Din cauza predării sale totale şi a persecuţiei de care a avut parte Biserica
primară, credincioşii au fost obligaţi să stea lipiţi de Domnul şi de comuniunea sfinţilor. Nu
era loc în lume pentru cel credincios. Oamenii care deveneau creştini adoptau un stil de viaţă
total diferit de viaţa lor dinainte. Ei erau într-adevăr CEI CHEMAŢI AFARA.
Pe măsură ce Biserica a început să devină instituţia cea mai populară, accentul pus pe
predarea totală a început să slăbească. Nu s-a mai acordat valoarea iniţială unei vieţi total
despărţite de lume şi lucrurile ei şi a început să se accepte amestecul şi necurăţia chiar în
propriile rânduri. Acesta amestec cu lumea şi compromisul cu credinţele lumeşti a devenit
drojdia care a dospit toată plămădeala.
În continuare, vă prezentăm în rezumat declinul Bisericii:
a.30-100 d.Cr. Din ziua Cincizecimii până la moartea lui Ioan, Biserica a fost un instrument
puternic pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu. De la moartea ultimului dintre cei 12
aposto1i, nu mai avem dovezi că a continuat acest tip de LUCRARE APOSTOLICA.

13
b.130 d.Cr. Deoarece lucrarea apostolică nu mai funcţiona în Biserica primară, lucrarea
paralelă de PROFET s-a stins curând. Odată cu pierderea acestei lucrări, doctrina PUNERII
MÂINILOR a devenit nimic mai mult decât un ritual. Către anul 140d.C, afirmaţiile profetice
de orice fel erau foarte rare în adunarea locală.
c.150 d.Cr. Cu asemenea lipsă de dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi din cauza
persecuţiilor din partea bisericilor existente privind manifestările biblice ale Duhului Sfânt,
nu este de mirare faptul că experienţa biblică a BOTEZULUI CU DUHUL SFÂNT ŞI
DARURILE DUHULUI nu mai sunt menţionate ca experienţe ale Bisericii: în jurul anului
150 d.Cr. s-a păstrat forma exterioară a acestor manifestări, dar nu era o trăire vie în Duhul.
d.160 d.Cr. Pe măsură ce oamenii nu mai dovedeau o viaţă călăuzită de Duhul, a devenit
nepractică existenţa Cetei Prezbiterilor. Fără o unitate puternică în Duhul Sfânt, conducerea
colectivă tinde să se divizeze, ajungându-se de la „unul împreună cu altul” la „unul împotriva
altuia”. Ca rezultat al acestui fapt către anul 160 d.Cr., episcopii monarhici au devenit etalon,
şi oamenii au început să stabilească valoarea clericală pe baza abilităţii umane (fireşti).
e.180 d.Cr. Dacă omul nu este în stare să primească de la Duhul Sfânt direcţie şi călăuzire,
atunci el trebuie să le ceară de la alţi oameni. Aşa s-a întâmplat în jurul anului 180 d.Cr. cu
Bisericile locale mai mici şi mai recent înfiinţate. Multe din aceste Biserici mai mici au
devenit atât de dependente de Bisericile mai mari încât şi-au pierdut AUTONOMIA
BISERICIILOR LOCALE. Pe atunci, asemenea Biserici priveau spre Roma pentru a primi
orientare, şi astfel apar, la această dată timpurie, primii germeni ai primatului romano-catolic.
f.200 d.Cr. În acest timp, Duhul Sfânt avea foarte puţin control asupra vieţii oamenilor. Prea
puţin din doctrina Bisericii a devenit experienţă reală pentru credincioşi. Între doctrină şi
experienţă (trăire) a început să apară un gol. În multe cazuri, forma exterioară rămânea
aceeaşi, dar începea să se şteargă conştienţa spirituală a ceea ce conţinea forma. În acest timp,
au început să-şi facă apariţia erori grave în legătură cu botezul. Din anul 185 d.Cr., deţinem
prima înregistrare a botezului infantil, iar în anul 200 d.Cr., majoritatea Bisericilor nu mai
foloseau NUMELE DOMNULUI ISUS CRISTOS, în legătură cu BOTEZUL ÎN APĂ, aşa
cum procedase Biserica primară. Acum, ei doar repetau porunca lui Cristos. De fapt, nu mai
târziu de acest secol, Papa Ştefan a declarat botezul în Numele Domnului Isus Cristos - nul.
g.210 d.Cr. Deoarece, în acest timp, distincţia dintre cler si laici era atât de mare, conceptul
de PREOŢIE A TUTUROR CREDINCIOŞILOR nu era înţeles sau cunoscut. De aceea,
lucrarea Trupului lui Cristos nu era înţeleasă deloc. Din cauza acestor curente, adevărul a fost
curând falsificat (modificat) pentru a se pune de acord învăţătura cu experienţa, astfel că
preoţii sau clerul au devenit singurele persoane care aveau dreptul să „oficieze” în Biserică.
h.225 d.Cr. În acest timp, majoritatea Bisericilor nu mai primeau călăuzire şi învăţătură prin
Duhul lui Dumnezeu. De aceea, ele nu mai puteau crede în Duhul Sfânt ca Acela care
înfăptuieşte şi păstrează unitatea credinţei. Pentru a impune şi menţine o uitate exterioară, au
început să fie scrise CREZURI sau mărturisiri de credinţă, ca şi criterii pentru calitatea de
membru al Bisericii.
i.240. d.Cr. Către mijlocul sec. III, duhul lumii pătrunsese foarte adânc în Biserică. Fără
puterea Duhului de a duce o viaţă deosebită, modelul de SFINŢENIE şi de VIAŢĂ SFIN-
ŢITĂ dat de Biserica primară, a devenit o „formă de evlavie” pentru mulţi. Unii au
recunoscut această problemă şi acum apar primele mănăstiri. Faptul acesta a dus la crearea
unui etalon dublu în trăirea creştină. Exista „creştinul obişnuit” şi ascetul, care încerca să
ducă o „ viaţă mai adâncă”.
j.300 d.Cr. Din cauza rigorii acestor grupuri ascetice, s-a ajuns la o supraapreciere a faptelor
privite acum ca un merit pentru viaţa veşnică. Faptul acesta a pregătit terenul pentru ce urma
să se întâmple mai târziu sub Constantin.
k.313 d.Cr. Constantin a devenit conducătorul marelui Imperiu Roman şi a ales creştinismul
ca cea mai bună dintre religii. În acest timp, Statul începea să se amestece în problemele

14
interne ale Bisericii şi oameni cu experienţă re1igioasă - puţină sau chiar deloc - au fost aceia
care au dat forma doctrinei Bisericii. Chiar şi urmarea Consiliului de la Niceea a fost
rezultatul eforturilor lui Constantin.
1.350 d.Cr. În jurul acestui an, creştinismul, fiind religia de stat, toţi cei ce nu erau în Biserică
erau persecutaţi. Aşa cum se poate aştepta, mulţi păgâni au preferat să fie numiţi „creştini”
decât să stea în faţa sabiei. În acest timp, nu se mai punea accentul pe experienţa
MÂNTUIRII, pe doctrina ÎNDREPTĂŢIRII PRIN CREDINŢĂ (justificare) şi a NAŞTERII
DIN NOU ca o condiţie a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu!
m.380 d.Cr. Această mişcare a culminat cu Teodosius, care a făcut din Roma - deja capitala
imperiului - autoritatea finală şi în problemele Bisericii.
n.392 d.Cr. Teodosius a mers şi mai departe, scoţând în afara legii închinarea păgână. Era
acum pedepsit cu moartea oricine avea vreo legătură religioasă stabilită în afara Bisericii
romane. Cei consideraţi păgâni cât şi cei consideraţi a fi eretici în doctrina lor, erau
persecutaţi deschis. Ce schimbare! Biserica persecutată de lume la început (aşa cum prezisese
Isus), acum devenea ea prigonitoarea păgânilor. Aceasta nu mai era Biserica trimisă de
Cristos să predice Evanghelia tuturor făpturilor.
o.400 d.Cr. Către acest an, chiar şi ritualul botezului (căci botezul ajunsese doar atât) nu mai
era considerat necesar sau de vreo importanţă oarecare. Mulţi îl amânau până ajungeau pe
patul de moarte, în timp ce alţii îl neglijau total. Pentru această Biserică formată în mare parte
din păgâni, botezul avea mică importanţă.
p.484 d.Cr. Culmea sistemului babilonian a fost atinsă în anul 484 d.Cr. Deoarece împăratul
scutise clerul de taxe, totuşi, spre a se evita ca Statul să piardă mari sume de bani, preoţii şi
clerul erau recrutaţi dintre clasele cele mai sărace şi mai puţin educate. Prin aceasta, tactica
lui Ieroboam se aplica iarăşi.
1 Imp.12:31: CITESTE
Biserica din Evul Mediu sau „Perioada întunecată” a fost zidită, pe această fundaţie.
Nu este greu să ne dăm seama de ce s-a prăbuşit atât de cumplit! Nu este greu de înţeles de ce
Cruciadele şi Inchiziţia au umplut paginile Istoriei Bisericii! Pentru că aceasta nu mai era
Biserica Domnului nostru, Trupul lui Cristos. Era un sistem de religie falsă ce a luat Numele
lui Cristos. Din acest punct, drumul înstrăinării de Dumnezeu a devenit tot mai prăpăstios, şi
compromisul cu lumea tot mai mare. Datorită marelui număr de oameni nenăscuţi din nou
intraţi în Biserică, în locul libertăţii de care se bucurau odată în Duhul Dumnezeului cel viu,
au fost puse forme. Datorită infiltrării păgânilor în Biserică, au fost făcute tot mai multe
compromisuri pentru a le face şederea în sânul ei mai confortabilă. Cele ce urmează sunt doar
câteva din domeniile atinse de acest spirit cumplit al compromisului:
a. Au fost produse liturghii şi modele de rugăciune.(Fireşte că oamenii nemântuiţi care nu-L
cunoşteau pe Dumnezeu, nu ştiau cum să I se închine. De aceea, trebuia să aibă nişte modele
pe care să le urmeze).
b. Clădirile Bisericilor au devenit mai mari şi tot mai decorate. Zidurile lăcaşurilor de cult
erau acoperite cu tapiserii (goblenuri, decoraţii) şi picturi. Ornamentaţie caracteristică au
devenit turlele impresionante, adoptate de la templele păgâne închinate soarelui. În servicii,
au fost introduse demnitatea şi caracterul impresionant. Toate acestea au avut ca scop
satisfacerea omului firesc nu proslăvirea lui Dumnezeu.
c. Păgânii care erau obişnuiţi să se închine zeilor sau lucrurilor sfinte, foarte repede au
acceptat să se închine la „sfinţi”, la apostoli şi, în mod particular, la Maria.
d. Era natural ca păgânii neconvertiţi, intraţi acum în Biserică, să continue să caute obiecte
materiale la care să se închine, fie provenite din locuri „sfinte”, fie aflate cândva în
proprietatea primilor „sfinţi”. Imagini ale sfinţilor, tablouri şi crucifixul, toate slujeau ca
obiecte ale închinării lor.

15
e. Păgânii nu puteau crede într-un Dumnezeu pe care nu-L CUNOŞTEAU: de aceea au
început să creadă în episcopi – cei pe care îi puteau vedea, atinge, asculta cu urechea naturală.
Cuvântul lor a devenit încetul cu încetul lege, până când în Biserică nu a mai rămas
ADEVĂRUL.
f. Deoarece oamenii se obişnuiseră ca autoritatea să vină de la Roma, capitala imperiului, era
natural ca Roma să fie văzută de unii ca locul întregii autorităţi. Treptat, Biserica Romană a
început să pretindă întâietate în problemele re1igioase tot aşa cum statul roman avea
întâietate în afacerile po1itice. Pe măsură ce timpul trecea, Roma căuta suporturi pe care să-şi
sprijine pretenţiile de supremaţie. Ea susţinea că Petru ar fi fost primul papă deşi, potrivit
dovezilor de care dispunem, s-ar părea că acest apostol n-a ajuns niciodată la Roma. Ulterior,
această pretenţie la autoritate a fost transmisă din papă, în papă, până în zilele noastre.

13. A UITAT DUMNEZEU DE POPORUL SĂU?

Aşa ca şi cu Israelul din vechime, Dumnezeu nu a lăsat nicicând să se stingă candela

adevărului (1 Sam.3:3). Prin întreaga istorie a Vechiului Testament şi cu toată apostazia
copiilor lui Israel, Dumnezeu, în infinita Sa milă, a păstrat o rămăşiţă de oameni care să se
ţină de adevăr. Dumnezeu nu Se va lăsa niciodată fără martori pe pământ. De-a lungul
întregii istorii a omenirii, s-a păstrat un neam de oameni neprihăniţi şi credincioşi.
2 Împ.19:30-31:CITESTE
Is.1:9: CITESTE
Ez.14:22: CITESTE
Rom.11:5: CITESTE
Vezi şi: Ez.6:8; Io.2:32; Am.5:15; Mc.4:7; Zah.8:12; Rom.9:27.

14. UNDE POT FI GĂSIŢI, ÎN ISTORIA BISERICII, ADEVĂRAŢII OAMENI AI LUI

DUMNEZEU?

Din nefericire, de la mijlocul sec.2, pentru ca cineva să găsească adevăraţi credincioşi

închinându-se lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, trebuie să privească la acele grupuri pe care
Biserica le-a considerat eretice. Este un studiu istovitor şi dificil (care ia mult timp), dar se
poate constata că într-adevăr Dumnezeu a păstrat un popor pentru Numele Lui de-a lungul
istoriei. Au existat întotdeauna grupuri izolate de credincioşi care, cu adevărat, au avut
experienţe cu Domnul şi au trăit ca atare. De la mişcarea iniţiată de Montanus şi până la
izbucnirea Reformei, Dumnezeu a avut un popor care a fost gata să-L slujească cu orice preţ.

ÎNTREBĂRI PENTRU STUDIU LA CAPITOLUL 2

1. Ce nivel de autoritate spirituală a dovedit Biserica primară?

2. Care a fost principala cauză a declinului Bisericii?
3. Ce adevăruri biblice importante au fost pierdute în primii 500 de ani din istoria Bisericii?
4. Care a fost condiţia spirituală a Bisericii în Evul Mediu?

CAPITOLUL 3

BISERICA ŞI PROMISIUNEA DIVINĂ A RESTAURĂRII SALE

Evul Întunecat a lăsat Biserica surdă şi oarbă spiritual. Biserica şi-a pierdut legătura
cu Duhul lui Dumnezeu. Ca rezultat, Duhul lui Dumnezeu nu mai conducea ceea ce devenise,

16
într-adevăr, o „organizaţie omenească”. Conducătorii religioşi ai acestui sistem religios erau
orbi spiritual, şi chiar dacă aveau ochi, ei nu puteau vedea. Această Biserică nu a ascultat
vocea Duhului Sfânt pentru ca să-i conducă paşii, ci urechile ei au fost astupate de tradiţii
omeneşti. chiar dacă aveau urechi, ei nu auzeau. Lucrul regretabil este că tot timpul
conducătorii religioşi şi majoritatea oamenilor credeau că văd şi aud. Ei credeau că sunt pe
calea cea mai bună.
Oamenii Evului Mediu au fost amăgiţi de tradiţiile omeneşti. Au fost un popor prădat
şi deposedat de moştenirea sa spirituală în Cristos. Ei au fost prinşi în capcană de către
doctrinele oamenilor care veneau la ei cu pretenţii false. Ei au fost pur şi simplu legaţi în
lanţurile robiei unui sistem babilonian. Si aceasta fără să-si dea seama! L-au pierdut pe
Salvatorul lor (Cristos) - unica speranţă - dar din cauza ignoranţei lor nici unul nu a strigat.
„Să ne întoarcem la origini!” Is.42:18-22: CITESTE
Dar Dumnezeu este un Dumnezeu credincios. El a promis că-Şi va restaura poporul.
În acest capitol, am dori să luăm în considerare promisiunea lui Dumnezeu de a-Şi ridica
poporul şi de a-i pune picioarele pe stâncă. F.A.3:21:CITESTE

15.CARE ESTE SEMNIFICAŢIA CUVANTULUI TRADUS PRIN „A AŞEZA DIN

NOU” SAU „A RESTAURA”?

În Noul Testament, forma substantivală, provenită de la verbul grecesc

„apokathistemi” = a restaura este folosită o singură dată în F.A.3:21. Cuvântul tradus ad
literam, înseamnă a repune ceva la locul său iniţiai. Acest cuvânt era folosit în lumea greacă
laică pentru a indica înapoierea unei proprietăţi sau a unui teren posesorului de drept. Forma
verbală a acestui cuvânt apare de câteva ori în Noul Testament. Cel mai frecvent este folosit
în legătură cu minunile lui Isus care a vindecat diferite boli. În aceste cazuri, trupurile celor
vindecaţi erau aduse la starea lor iniţială(vezi Mc.3:5; 8:25; Mt.12:13; Lc.6:10).
Cuvintele ebraice corespondente, folosite în tot Vechiul Testament, au următoarele
sensuri. a termina, a încheia, a face să prospere, a recompensa, a salva, a împrospăta, a
rearanja, a redobândi, a cauza reîntorcerea, a reînnoi. Restaurarea se referă la repunerea în
existenţă sau folosinţă a ceea ce a fost pierdut, pus greşit sau furat.

16. CARE ESTE SEMNIFICAŢIA SPIRITUALA A „RESTAURĂRII” ÎN RELAŢIE

CU BISERICA?

Datorită semnificaţiei largi a cuvântului „restaurare” este clar că „restaurarea” implică

multe aspecte în relaţia dintre Dumnezeu şi om. Am văzut că a „restaura” înseamnă a
„termina” sau a „încheia”. Acest aspect ai restaurării are de-a face cu întreaga istorie a
mântuirii. De la căderea omului în păcat, Dumnezeu a avut un plan de restaurare, de
reaşezare a omului la locul unde el poate experimenta în final tot ce a plănuit Dumnezeu de la
început. Dar gândul restaurării are o semnificaţie specială în relaţie cu Biserica, deoarece
înţelepciunea felurită a lui Dumnezeu este dezvăluită prin Biserică. Restaurarea pentru
Biserică implică cel puţin trei aspecte.
a. Restaurarea implică restabilirea principiilor şi adevărurilor divine care au fost cunoscute,
învăţate şi experimentate de Biserica primară. Se cer a fi reevaluate acele elemente pe care
Biserica le-a pierdut prin compromisurile făcute de-a lungul istoriei ei. Acest aspect al
restaurării presupune o reîntoarcere la temelia pusă de primii apostoli şi prooroci (vezi
Ef.2:20; 1 Cor.3:10; 1 Tim.4:6).
b. Restaurarea presupune o reînnoire a vieţii spirituale, ca rezultat a aplicării principiilor de
mai sus (1 Tim.4:15-16). Numai reîntorcându-se la modelul pe care i l-a dat Dumnezeu,
Biserica va experimenta acea „suflare de viaţă” pe care Dumnezeu a suflat-o în ea în ziua de

17
Cincizecime. Suflarea Duhului lui Dumnezeu aduce cu ea acea prospeţime şi vitalitate
experimentate de Biserică prin revărsarea ploii de la Cincizecime.
c. Restaurarea mai include şi împlinirea planului divin întocmit din veşnicie. Ea presupune
realizarea acelor lucruri care au fost spuse de profeţi (F.A.3:21; Rom.16:26). Tot ce
Dumnezeu a spus, va face. Aceasta, de asemenea, implică o restaurare care se încheie la
pomul vieţii (1 Cor.15:26).

17. CE TERMINOLOGIE BIBLICA SE FOLOSEŞTE ÎN LEGĂTURĂ CU ACEASTĂ

TEMĂ A RESTAURĂRII?

De la un capăt la celălalt, Sf. Scriptură este o carte a restauraţiei. Pentru cel ce doreşte
să cerceteze acest subiect într-un mod mult mai complet, există anumite expresii-cheie,
deseori repetate în Scriptură, specifice acestei teme. Iată câteva.
a. „Vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (F.A.3:21).
b. „Întoarcerea din robie” (Ier.33:7,11,26; 29:14; 30:3; Ps.126:1; Ţef.3:20; Io.3:1; Am.9:14-
15).
c. „Ca la început” (Ier.33:7; Is.1:26).
d. „Ziua cea mare” (Io.2:28-32).
e. „Ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18; Iuda 1:8).
f. „Sfârşitul vremurilor” (1 Pet.1:20).
g. „Vremea sfârşitului” (Dan.8:17; 12:9).
h. „Venirea Domnului” (1 Tes.5:23; 4:15).
i. „Ziua de mânie a Domnului” sau „Ziua Domnului” (Ţef.1:7,14-18; 2:2-3; 1 Tes.5:2;
2Pet.3:10).
j. „Ziua cea mare şi înfricoşată’ (Mal.4:5).
k. „Ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Is.61:2; Lc.21:22).
1. „Se vor împlini vremurile Neamurilor” (Lc.21:24; Rom.11:25).
m. „Ploaia timpurie” (Io.2:23-29; Os.6:1-2).

18. UNDE TRATEAZĂ SCRIPTURA TEMA RESTAURAŢIEI?

De la un capăt la altul, Biblia este, în primul rând, o carte a RESTAURĂRII. În cartea

Genezei, cartea Începuturilor, avem originea tuturor lucrurilor. Geneza este pepiniera Bibliei.
Această carte declară planul lui Dumnezeu (Gen.1:26) şi conţine sămânţa fiecărei doctrine
majore a Bibliei. Tot ce începe în Geneza se încheie în cartea Apocalipsei. Apocalipsa este o
carte a limanurilor, care prezintă starea finală a tuturor lucrurilor. Biblia redă istoria mântuirii.
În Geneza, ni se spune cum omul a pierdut chipul lui Dumnezeu când a căzut în păcat,
stricându-şi căile. Ni se spune cum omul a pierdut dreptul la pomul vieţii şi a fost alungat din
grădină. Ni se spune cum Dumnezeu a căutat să aducă omul în starea de neprihănire şi să-i
asigure o cale prin care el să poată comunica din nou cu Dumnezeu. În Apoca1ipsa, vedem
dusă la capăt lucrarea de mântuire. Îl vedem pe om aşezat din nou la pomul vieţii. Între
Gen.3:24 şi Ap.21:3-4, vedem panorama restaurării în sensul ei cel mai deplin (cf. Lc.15). În
această lumină, ne putem aştepta să găsim acest subiect în tot Vechiul Testament.
a. Restaurarea a fost tema profeţilor Vechiului Testament. Profeţii, prin inspiraţie divină, au
atras atenţia poporului lui Dumnezeu privind căile lor rele şi idolatria. Proclamând mesajul
lui Dumnezeu, profetul a dorit să trezească conştiinţa poporului şi să-l READUCĂ la
neprihănire şi părtăşie divină (Am.5:14).
1. Cartea lui Ioel este dedicată temei restaurării şi arată cum un popor care s-a lepădat de
credinţă şi-a atras mânia şi judecata lui Dumnezeu. Apoi, prin pocăinţă, ei şi-au recâştigat
poziţia şi Dumnezeu le-a promis că îi va „ridica” (Io.2:18-32).

18
2. Ilie este exemplul clasic al proorocului care s-a războit cu răutatea şi idolatria. În 1
Împ.18:21, el obligă poporul să ia o hotărâre. În rugăciunea lui (v.37), Ilie foloseşte o
expresie referitor la restaurare. Trebuie notat că lucrarea lui Ilie este deseori legată de aceea
care va avea loc în zilele din urmă (Mal.4:5-6; Lc.1:17; Mc.9:12; Mt.17:11).
3. Ezechiel prezintă mesajul restaurării în viziuni fascinante (cap.33-48). Învierea (ridicarea)
oaselor uscate din cap.37 prezintă tema restaurării într-un mod de neuitat.
4. Alte referinţe includ. Ps.23:3; 51:12; 69:4; Is.1:26; 49:6; 57:15,18-19; 58:12; 61:4-14;
Ier.30:17; Hag.2:9.
b. Noul Testament, de asemenea, accentuează tema restaurării. Ne-ar prinde bine să
examinăm ce ni se spune în F.A.3:21.CITESTE
1. Observăm că se vorbeşte despre „vremuri de reaşezare”. Dumnezeu lucrează după un
program şi are toate lucrurile sub control. Acestea sunt timpuri când Dumnezeu va da
Bisericii ceea ce a pierdut. Limbajul folosit aici pare să indice că acest timp va preceda a
Doua Venire a lui Cristos.
2. Observăm că acest verset nu ne spune că toate lucrurile vor fi reaşezate. „ Toate lucrurile”
din verset includ doar acele lucruri despre care au vorbit proorocii. Tot ceea ce sfinţii
prooroci ai lui Dumnezeu au spus, se va împlini. Acesta este unul din testele pentru un profet
adevărat. Biserica ar trebui să caute cu înflăcărare textele profetice ce deţin cheia pentru
poziţia noastră în programul lui Dumnezeu.
3. Observăm, de asemenea, că Cristos nu Se poate întoarce până nu se împlineşte tot ceea ce
au spus proorocii în privinţa aceasta. Mulţi oameni cred că Cristos poate veni în orice clipă.
Dar El nu va veni pentru Biserică până când nu se împlineşte totul. De fapt, cerurile
TREBUIE să-L reţină până în acel timp, pentru că atunci când El Se întoarce, El vine la o
Biserică total restaurată – „ O Biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul
acesta (Ef.5:27).

19. CARE SUNT CÂTEVA SEMNE CLARE PRIN CARE PUTEM RECUNOAŞTE
PERIOADA DE RESTAURARE?

Prin toată Scriptura, Dumnezeu ne-a lăsat să întrezărim ce va fi această perioadă de

timp. Va fi într-adevăr un timp glorios de aşteptări şi emoţii - dar mai bine să privim la câteva
din cuvintele folosite de Biblie pe această temă.
a. Strigăte de bucurie si strigăte de veselie vor fi auzite în Casa Domnului (Ier.33:11). În
cursul întunecatului Ev Mediu, Biserica s-a af1at într-o stare jalnică. Muzica ce ne vine din
acel timp are un sunet trist. Dar Dumnezeu Îşi ridică iarăşi Casa Lui. Cântările actuale din
Sion sunt caracterizate de bucurie, de veselie, de strigăte de biruinţă.
b. Vocea din nou (Ier.33:11). Biserica trebuie să fie purtătoarea de cuvânt a lui Dumnezeu
pentru lume. Vreme îndelungată, Biserica s-a lăsat aruncată de oameni, de ici-colo. Dar ea se
va ridica spre a mai vesti o dată lumii pierdute Evanghelia. Din Sion va veni Cuvântul
Domnului.
c. Vocea Mirelui va fi auzită în poporul lui Dumnezeu (Ier.33.11). Biserica a pierdut acea
legătură personală cu Mântuitorul viu atunci când şi-a astupat urechile pentru vocea Duhului.
Dar Cristos vine a doua oară la Biserică şi vocea profeţiei este auzită ca niciodată înainte
(Ap.19:10)
d. Vocea celor ce zic „Lăudaţi pe Domnul” este o altă caracteristică a restaurării(Ier 33:11).
De-a lungul anilor, Biserica a pierdut duhul de laudă. Credincioşii au trebuit să-şi scrie
liturghia, deoarece cântarea de laudă nu mai era în inima lor. Dar Dumnezeu ridică o
generaţie care are cântarea de laudă în inima ei şi care exprimă aceasta cu buzele sale
(Ps.102:13-18).

19
e. Restaurarea implică şi reluarea lucrărilor care vor înflăcăra jertfa de laudă a
Bisericii(Ier.33:11). Dumnezeu este pe cale de a face lucrări care să conducă Biserica la o
înţelegere reînnoită a închinării spirituale. Închinarea nu trebuie să fie doar de formă, ci
trebuie să se facă în duh si adevăr.
f. Restaurarea va include şi prezenţa adevăraţilor judecători, sfătuitori, şi învăţători pentru
Biserică (Is.1:25; 30:8,19-21). Timp de mulţi ani, Biserica a fost condusă de lupi pe care nu-i
interesa turma ci numai propriile lor avantaje pământeşti. În aceste zile, Dumnezeu ridică
oameni care-L iubesc pe Domnul, cunosc Cuvântul Lui, umblă sub cârmuirea Duhului Sfânt
şi sunt motivaţi de o dorinţă sinceră de a sluji poporului lui Dumnezeu.
g. Ne aşteptăm ca restaurarea să fie o creştere în „credinţa care duce la credinţă” şi „din slavă
în slavă” (Rom.1:17;2Cor.3:17-18). Dumnezeu lucrează ca răspuns la credinţă. Zilele de
putere extraordinară trebuie să fie zile de credinţă extraordinară. Metoda de creştere a lui
Dumnezeu este treaptă cu treaptă, puţin aici, puţin acolo (Is.28:10). Pe măsură ce Biserica
actuală ascultă de Cuvântul Domnului, ne putem aştepta ca Dumnezeu să crească credinţa
noastră.
h. Pe măsură ce Biserica este restaurată ne putem aştepta ca puterile întunericului să devină
mai pronunţate. Satan nu trebuie să facă mult împotriva unei Biserici slabe şi fără putere. Dar
când Biserica devine puternică, şi el o vede ca o ameninţare reală împotriva împărăţiei Lui, el
lucrează din greu. De aceea în aceste zile ne putem aştepta la manifestarea pe faţă (făţişă)a
sistemului anticristic (Ap.13:1-8).
i. Restaurarea, de asemenea, are de-a face cu Israelul naţional. Cu toate că restaurarea finală
pentru evreu va veni doar când el Îi primeşte pe Cristos (Rom.11), noi trebuie să credem că
Israelul însuşi este o piatră de hotar, în calendarul lui Dumnezeu, al evenimentelor de la
sfârşitu1 timpurilor (Is.11:12; Ez.11:17; 28:25; 36:24; Am.9:14-15; Gal.5:1; Lc.21:24).
j. Restaurarea va fi un timp de eliberare şi izbăvire din robia spirituală (Gal.4:22-31;Ier.33:7-
11; Gal.5:1; Ps.126). Biserica a fost sub robia tradiţiilor omeneşti. Astăzi Biserica primeşte
eliberare prin Duhul Sfânt, aplicând principiile Noului Testamentde disciplină şi viaţa.
k. Restaurarea este un timp în care ne putem aştepta ca Evanghelia să fie predicată în toată
lumea (Mt.24:14).
l. În timpul restaurării, ne putem aştepta ca mulţi să aibă o stare „căldicică” la auzirea
mesajului cu privire la sfârşitul vremurilor (Ap.3:15-17).
m. Această stare „căldicică” va antrena o lepădare de credinţă, într-o vreme de mari presiuni
spirituale (2 Tes.2:3). Desigur, asta nu înseamnă că doar câţiva credincioşi vor rămâne să-L
întâlnească pe Domnul, ci că se apropie timpul când cei care stau „pe poziţie neutră” în
predarea lor spirituală, vor fi ob1igaţi să ia o hotărâre într-o parte sau alta. Mulţi vor merge pe
calea lumii, dar mulţi vor intra într-o viaţă mai adâncă de consacrare totală.
n. Restaurarea va fi caracterizată de recuperarea continuă a adevărului pierdut(F.A.3:20-21).
Biserica va experimenta încă o dată porţiuni din moştenirea care a fost pierdută pentru ea prin
necredinţă, până când va poseda întreaga moştenire.
o. Dacă în acest timp apar lucrători adevăraţi, ne putem aştepta să apară şi lucrători falşi care
vor primi putere de la Satan să facă multe semne mari (2 Pet.2:1-3; Mt.24:11,24) şi vor fi
purtătorii unor mari înşelăciuni care vor veni în zilele de pe urmă. Orice face Dumnezeu,
Satan va încerca să imite. Din acest motiv, poporul Lui Dumnezeu trebuie să aibă
discernământul spiritual pentru a pune la încercare duhurile.
p. În vremurile din urmă, vor fi semne în ceruri şi pe pământ (Mt.24:29-30). Pământul
îmbătrâneşte ca o haină învechită. Semnele naturale ale acestei vârste înaintate se vor
manifesta în momentele culminante ale istoriei pământului.

20
 20. CINE VA FI RESTAURAT? IUDEUL? DIAVOLUL?

Mulţi creştini cred astăzi că poporul evreu va fi restaurat ca în zilele din vechime. Ei
aşteaptă reconstruirea templului fizic, material, ca şi cum acesta ar fi un eveniment deosebit
în planul lui Dumnezeu. Mulţi resimt o plăcere deosebită în a alerga încoace şi încolo cu
dorinţa de a găsi chei ale planurilor divine în legătură cu poporul evreu. Dar eu cred că ceea
ce Dumnezeu face astăzi merge mult mai departe. Când Dumnezeu a inaugurat Biserica
pentru slăvirea Fiului Său, înşişi oamenii din poporul lui Dumnezeu au devenit Templul lui
Dumnezeu. Acum Dumnezeu are un templu spiritual în inima fiecărui credincios. Dumnezeu
nu va părăsi niciodată acest templu pentru cel natural, material, care doar a arătat calea spre
cel care trebuia să vină.*

*NOTA: Şi totuşi Templul material va fi restaurat (cf. Ez.40-48), el având de jucat un rol important nu numai
pentru poporul evreu restabilit, dar şi în legătură cu Anticrist şi a Doua Venire a Domnului Isus Cristos (vezi 2
Tes.2:1-4) (N.Ed.).

Când a venit Cristos, El a venit mai întâi Ia iudei. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au
primit” (Ioan1.11). Desigur au fost şi unii iudei care L-au acceptat (F.A.6:7), dar în
majoritatea ei, naţiunea evreiască a respins mesajul şi, la rândul Lui, Dumnezeu i-a renegat în
anul 70 d.Cr. Până la venirea lui Cristos, Israel fusese asemănat cu un măslin. Acest măslin
reprezenta pomul credinţei. Când a venit Cristos, toţi iudeii care L-au primit prin credinţă au
rămas în „măslin” dar toţi cei care L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu au fost aruncaţi afară.
Apoi Evanghelia a mers la Neamuri. Toţi cei care L-au acceptat pe Cristos prin credinţă au
fost altoiţi în acest pom al credinţei, dar toţi cei care L-au respins pe Cristos au rămas afară
din pom. Aşa deci, noi nu mai avem un copac etnic ci un pom format atât din iudei cât şi din
Neamuri care au un lucru în comun: credinţa în Domnul Isus Cristos. (Citeşte Rom.1). În
aceste timpuri de restaurare, eu cred că trebuie să începem să ne rugăm ca Israel să-L
primească pe Cristos şi nu ca să fie în stare să reconstruiască templul.
Rom.10:1: „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi
este să fie mântuiţi”
Rom.11:20-23: CITESTE
Sunt mulţi astăzi care predică alte lucruri despre restaurare în legătură cu care trebuie
să avem un CUVÂNT DE ATENŢIONARE. Unii cred că însuşi Diavolul va fi restaurat.
Aceasta este un exemplu tipic a ceea ce poate rezulta atunci când mintea firească începe să
intercepteze un verset de aici, unul de acolo, scoase din contextul Scripturii. Aşa cum am
spus, restaurarea va implica doar acele lucruri care au fost spuse prin gura sfinţilor profeţi.
Nicăieri în Scriptură nu găsim un glas profetic care să proorocească restaurarea Diavolului.
Trebuie să fim foarte precauţi pentru a nu duce aceste concepte mai departe decât le duce
Cuvântul lui Dumnezeu (Ap.20:10,14).

21. ÎN CE DOMENII SPECIALE SE VA PRODUCE RESTAURAŢIA?

Ezechiel 34 vorbeşte despre condiţia israeliţilor şi nevoia lor de restaurare.

Restauraţia este indispensabilă şi pentru Biserică. Scriptura se referă la cel puţin 7 domenii în
care ne aşteptăm ca Dumnezeu să facă restaurarea.
a. ADEVĂRUL. Dacă Dumnezeu va restaura deplin Biserica Sa, atunci va trebui să aibă loc
o confruntare cu adevărul de o manieră încă necunoscută nouă. Adevărul este mijlocul pe
care Dumnezeu îl foloseşte pentru a ne schimba. Privind la adevăr, suntem schimbaţi din
slavă în slavă (2 Cor.3:18). În toată Sf. Scriptură ,adevăru1 este legat de ideea de lumină.

21
 Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul adevărului(Ps.119:43; 2Cr.6:7; Ef.1:13;
Col.1:5; 2Tim.2:15; Iac.1:18) şi el este o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe
cărarea
noastră (Ps.119:105). Dacă primim acest Cuvânt în inimile noastre, el ne va lumina deplin
omul dinăuntru (Ps.119:130). Dumnezeu doreşte să facă în Biserica Lui o lucrare
extraordinară în aceste zile (Ef.3:10-11; 4:11-16; F.A.3:21; Ap.7:1-4), dar este important să
observăm că întotdeauna Dumnezeu lucrează în condiţii de lumină şi adevăr (Gen.1:3; 1 Ioan
1:6-7; Ioan 8:44-47 etc.). Aceasta este misiunea Duhului Sfânt, - Duhului adevărului (Ioan
14:17; 15:26; 16:13; 1 Ioan 4:6), de a crea atmosfera pentru primirea adevărului. În prima
restaurare, găsim că întunericul a fost îndepărtat de Duhul, care Se mişca pe deasupra
adâncurilor, când Dumnezeu a zis. „Să fie lumină” (Gen.1:2-3). În acelaşi fel, Duhul Sfânt
poate fi văzut în legătură cu sfeşnicul din Cortul lui Moise, fiind simbolizat de untdelemnul
prin arderea căruia rezultă lumina. Duhul Sfânt are această misiune şi în viaţa credinciosului.
De asemenea, El este Acela care pregăteşte pământul pe care acea sămânţă a adevărului,
sămânţa Cuvântului (cf. Lc.8:11 şi Ioan 17:17) va cădea (1 Cor.12:3).
Dacă Biserica de Ia sfârşitul vremurilor va experimenta ceva ce nici o altă generaţie
de credincioşi nu a experimentat, atunci ea trebuie să experimenteze lumina lui Dumnezeu
care să-i deschidă ochii. Noi trebuie să experimentăm mai multă lumină decât orice altă
generaţie. Duhul Sfânt, Dezvăluitorul adevărului, este Învăţătorul nostru care ne va conduce
pas cu pas, învăţătură cu învăţătură, (Is.28:10) până când vom fi schimbaţi după chipul Lui
(Ef.4:13). Aceasta este metoda lui Dumnezeu de învăţare. Ea este întotdeauna progresivă.
Este indispensabilă restaurarea adevărului pentru Biserică. Nu trebuie ca cineva să citească de
prea multe ori Noul Testament, ca să îşi dea seama că am pierdut ceva din descoperirea şi
puterea Bisericii primare. Avem, împreună cu creştinii iudei, nevoia de a fi bine întemeiaţi în
adevărurile începătoare ale doctrinei Lui Cristos (Evr.6:1-3). Dar dincolo de aceasta, trebuie
să avem urechi deschise ca să auzim acel lucru special pe care Dumnezeu vrea să îi facă în
legătură cu Biserica de la sfârşitul veacurilor. Există multe adevăruri care nu au fost revelate
de-a lungul istoriei pentru că sunt rezervate pentru această Biserică a sfârşitului. Trebuie doar
să avem urechi deschise pentru a auzi ce spune Duhul în aceste zile.1 Pet.1:5: CITESTE
Isus a spus în Ioan 14:6: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine”. Isus este Calea, singura cale spre mântuire şi viaţa veşnică. El este calea
spre o salvare triplă - a duhului, sufletului şi trupului (1 Tes.5:23).
Când ajungem să-L cunoaştem pe Domnul şi duhul nostru se naşte din nou, Îl găsim pe Isus
ca fiind CALEA. Isus împlineşte acest rol ca Mielul junghiat de la întemeierea lumii
(Ap.13:8).
Dar Isus este şi Adevărul. Ei ne reînnoieşte zilnic sufleteşte, după chipul Creatorului
(Col.3:10; Rom.12:2). Această lucrare de răscumpărare se referă la minte, voinţă şi
sentimente, sau, am putea spune, la sufletul omului (Ef.4:23; 2 Cor 4:16). Pe măsură ce ne
supunem acestui proces de reînnoire, Îl experimentăm pe Isus ca ADEVĂRUL. Domnul Isus
este singurul care poate boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc (Mt.3:11,12).
Isus, de asemenea, ne-a spus că El este Viaţa. Aceasta are de-a face cu aspectul
mântuirii care aşteaptă să fie descoperită în zilele din urmă (1Pet.1:5). Aceasta are de-a face
cu o experienţă a vieţii lui Dumnezeu (1Cor.15:51-58). Aceasta are de-a face cu descoperirea
vieţii lui Cristos curgând în Biserică şi dând puterea învierii poporului lui Dumnezeu. Când
aceasta devine o parte a experienţei creştine, atunci Îl vom experimenta pe Isus ca VIAŢA
noastră. Isus împlineşte acest rol în misiunea Lui ca Marele nostru Preot (Evr.7.15-16).
3 Ioan 4: CITESTE
b. LUCRARI. După ce Dumnezeu restaurează un adevăr, El va avea întotdeauna pregătite şi
nişte lucrări care să reveleze acel adevăr. Dacă un adevăr nu ajunge sub o călăuzire şi lucrare

22
adecvată, el poate fi periculos. Trebuie să recunoaştem, cu durere, că unele mişcări actuale au
denaturat adevărul curat al Bibliei prin excluderea verificărilor şi echilibrelor naturale din
restul Scripturii aşa încât nu se mai poate vedea importanţa lucrărilor conduse de Dumnezeu.
Există o nevoie uriaşă de lucrători înzestraţi care să împartă drept Cuvântul adevărului.
Dumnezeu restaurează lucrarea apostolilor, profeţilor, evangheliştilor, păstorilor şi
învăţătorilor pentru desăvârşirea sfinţilor, până ce vom ajunge toţi ia unitatea credinţei
(Ef.4:11-16). Biserica nu poate fi desăvârşită fără aceste 5 daruri de slujire. Ele sunt darul lui
Dumnezeu pentru Biserică.
Deoarece Dumnezeu lucrează la restaurare, ne aşteptăm că El va pregăti conducerea
adecvată, aşa că vor fi lucrători iscusiţi care să conducă poporul. Va fi o restaurare a
plugarilor şi păstorilor pentru a conduce consecvent turma la odihnă (Ier.31:14,24-26). Din
acest mod de lucrare va rezulta creştere, deoarece turma va fi hrănită şi săturată. Isus este
Marele Păstor (Ioan 10:1) şi modelul pentru toţi adevăraţii păstori ai turmei Sale, Biserica.
Astăzi Dumnezeu restabileşte aceste lucrări şi astfel împlineşte promisiunea de mai
jos. Is.30:20-21:CITESTE
c. POPORUL. În cursul perioadei întunecate a Evului Mediu şi în oricare vreme de robie
spirituală, poporul Lui Dumnezeu se află în situaţia de a fi furat şi jefuit. Carnea de pe oase
este mâncată de păsările cerului şi miroase a moarte şi înfrângere. Dar Dumnezeu promite că,
dacă poporu1 Său îşi va ridica ochii spre El, îl va restabili iarăşi(Ier.31:4). În Evul Întunecat,
Biserica a trecut prin perioade de descurajare, de umilire şi distrugere, dar Dumnezeu promite
că pe naţiunea care se pocăieşte şi se întoarce de la căile rele, El o va ridica din nou şi o va
sădi într-un loc cu apă (Is.58:11).
Biserica a fost ca oasele uscate din Ez.37:1 care au fost ciugulite de unii teologi ai
timpului. Ei aveau scheletul teologic, dar în oase nu era viaţă. Când Dumnezeu Se apropie de
poporul Lui, aceste oase au potenţialul de a deveni Trupul lui Cristos restaurat. Dumnezeu
promite să dea din nou putere mădularelor poporului Său (Is.58:11), iar copiii Săi vor fi ca o
grădină udată, şi „oasele vor prinde putere ca iarba„ (Is.66:14). Este timpul restaurării
poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne reface sufletul şi ne duce la ape de odihnă. El ne
pregăteşte o masă, acolo unde este viaţă şi sănătate, atât naturală cât şi spirituală (Ps.23).
d. ÎNCHINAREA. Adevărata închinare „în duh şi în adevăr” poate veni doar de pe buzele
unor oameni care au experimentat cele două mărturii ale Duhului şi Adevărului (Ioan 4:23-
24). Aceasta este expresia naturală pe buzele unui popor care a fost restaurat şi care umblă în
lumina prezenţei Lui unde este deplină bucurie (Ier.31:12). Vocea Bisericii de la sfârşitul
vremurilor va răsuna astfel: „Lăudaţi pe Domnul oştirilor” (Ier.33:11), pentru că ea este
formată din oameni care cunosc importanţa aducerii jertfelor lor spirituale de laudă în Casa
Domnului. „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor
care mărturisesc Numele Lui” (Evr.13:15). „Îţi vom aduce în loc de tauri lauda buzelor
noastre” (Os.14:2).
Biserica lui Dumnezeu trebuie să fie locuită de Duhul (Ef.2:21-22) şi noi ştim că
Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor poporului Lui (Ps.22:3). Este clar că o restaurare a
închinării adevărate în Biserică implică revenirea Prezenţei Domnului în Casa Lui.
Dumnezeu ridică Sionul. Biserica primilor născuţi (Evr.l2:22-23). Sionul este acolo unde era
aşezat Cortul lui David, locul închinării audibile. Aceasta este generaţia care Îl va lăuda pe
Domnul; această generaţie va fi izbăvită de moarte(Ps.102:16-20). Ier.31:12-13: CITESTE
e. CĂILE PE CARE SĂ UMBLĂM. Dumnezeu promite să restaureze cărările pe care să
mergem. Acest mesaj al restaurării duce la o viaţă mai adâncă în experienţa noastră zi1nică.
Dumnezeu restaurează principii practice pentru individ, pentru familie şi pentru Biserică; se
aude strigătul: ”pune-ti casa în rânduială”. Pe măsură ce începem să aplicăm principiile lui
Dumnezeu zi de zi, vom vedea o restaurare a relaţiilor personale şi a experienţelor de viaţă,
lucruri pe care nici nu le-am visat posibile. Is.58:12: CITESTE

23
 Declinul Bisericii a început odată cu apariţia unei decalări între doctrină şi experienţă.
Multe din doctrinele Bisericii au rămas scripturale, dar în viaţa credinciosului obişnuit nu
exista experienţa corespunzătoare. Era ca şi cum ar fi ars tămâie în cinstea ido1ilor deşerţi,
pentru că s-au abătut de pe CALEA adevărului (Ier.18:15). Odată cu trecerea timpului la acest
nivel subnormal, până chiar şi unele din marile pietre de hotar ale doctrinei au fost şterse,
pentru a se ridica la nivelul omului mediu (Iov 24:2-4). Procedând astfel, ei s-au răzvrătit
împotriva luminii şi s-au depărtat şi mai mult de adevăr (Iov 24.1 3).
Dumnezeu a promis să restaureze aceste căi şi să restabilească pietrele de hotar
(Ier.31:2 1). El face aceasta în Biserica Sa, locul de siguranţă al creştinilor, turma Bunului
Păstor. Biserica ar trebui să fie centrul întregii activităţi a credincioşilor. Orice aspect al vieţii
cotidiene, a celor tineri şi-a celor vârstnici, ar trebui să fie un ecou al întâlnirii lor cu
Dumnezeu în biserică, o oglindire a slavei Sale, o umblare sub îndrumarea toiagului
Păstorului. Dumnezeu revelează aceasta ca fiind calea, si El ne învaţă. „Iată, drumul, mergeţi
pe el!” (Is.30:21).
f. TIMPUL. Pe măsură ce Biserica era în declin, vedem că mulţi ani de istorie au fost înghiţiţi
de darea înapoi şi lipsa de progres. Există mulţi creştini care au avut experienţe similare la un
nivel personal. Sunt mulţi vestitori ai Evanghelici care ştiu că timp de mulţi ani ei n-au lucrat
în lumină deplină. Dar Dumnezeu a promis să restaureze anii pierduţi (Io.2:25). El promite că
slava Casei din urmă va fi mai mare decât slava celei dintâi Case (Hag.2:9). El promite că
sfârşitul unui lucru este mai bun decât începutul(Ecl.7:8). Biblia ne dă tabloul lui Samson,
care a făcut mai mult în ultima lui acţiune decât toate celelalte la un loc (Jud.16:30).
g. ÎMPĂRĂŢIA. Ne putem aştepta că aceste zile de restaurare vor pregăti calea pentru
Împărăţia care va veni (Mt.6:10). Ea va veni când legile Împărăţiei vor începe să fie operate
de către poporul lui Dumnezeu. Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi principii pentru trăirea în
Împărăţie (Mt.5-7). Pe măsură ce Biserica învaţă să trăiască în lucrurile care decurg din
restaurarea adevărului, lucrărilor, oamenilor, căilor, închinării şi timpului, am putea asista,
după opinia mea, la o restaurare deplină a Împărăţiei Lui Dumnezeu pe pământ. Plinătatea
tuturor acestora va veni, dar noi putem fi folositori în aducerea acelei Împărăţii rugându-ne
pentru ea şi făcând tot ce putem pentru a ne pune vieţile în ordine. „Căci Împărăţia lui
Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”
(Rom.14:17).
Această Împărăţie va fi victorioasă asupra tuturor celorlalte împărăţii spirituale sau
pământeşti şi în final va fi dată Tatălui (1Cor.15:24). Este o Împărăţie veşnică pe care
Dumnezeu o restaurează.

ÎNTREBĂRI PENTRU STUDIU LA CAPITOLUL 3

1. Definiţi termenul „restaurare”

2. Care sunt cele 3 lucruri implicate în restaurare?
3. Daţi lista a 4 pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre restaurare.
4. Care sunt cele 3 lucruri pe care ni le spune FA.3:21 despre restaurare?
5. Daţi lista a 10 lucruri care vor caracteriza vremurile de restaurare.
6. Există o limită la ceea ce va fi restaurat? Care este aceasta?
7. Daţi lista a 6 lucruri la care noi ne putem aştepta a restaurate.

24
 CAPITOLUL 4

BISERICA DE LA DECLIN LA PLINĂTATEA PUTERII

Aşa cum am văzut, Biserica ea care la început a dovedit putere spirituală, a decăzut la
formalism. Bisericii i s-a furat moştenirea sa spirituală în Cristos şi nimeni nu a zis:
„Întoarceţi-vă!” Clerul Evului Mediu a fost în majoritatea sa corupt şi ei nu cunoşteau căile
Domnului. A fost ceva asemănător cu situaţia în care a ajuns preoţia aaronică în timpul
perioadei Judecătorilor. S-a ridicat o generaţie care nu-L cunoştea pe Domnul, şi ea era
condusă de o preoţie care nu se temea de Domnul şi nu avea respect faţă de căile Lui.
La începutul cărţii 1Samuel găsim că marele preot al lui Israel era un om cu numele EIi:
bătrân, foarte gras, aproape orb şi avea doi fii imorali. Fiii lui erau atât de stricaţi încât „se
culcau cu femeile care slujeau afară (o altă traducere: «veneau să aducă jertfele». N.Ed.) la
uşa Cortului Întâlnirii” (1 Sam.2:22). Aceasta este condiţia naţiunii întregi. Marele preot, care
trebuia să fie al poporului, nu-i avea nici măcar pe fiii lui sub control.
Ni se spune că „în acea vreme Cuvântul Domnului era rar“ (1Sam.3:1). Din această
cauză, oamenii, în general, nu aveau o viziune sau înţelegere a ceea ce voia Dumnezeu ca ei
să facă (1Sam.3:1). Lucrurile păreau foarte întunecoase pentru poporul lui Dumnezeu.
Viitorul părea sumbru, pentru că lumina adevărului lui Dumnezeu începuse să se stingă. Dar,
mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, a existat o rămăşiţă credincioasă de oameni care se rugau
şi credeau în Dumnezeu. Au fost femei ca Ana, care încă mai priveau spre Dumnezeu dorind
ca El să cerceteze poporul Lui. Credincioşi ca Ana, constanţi în rugăciune, au fost cei care au
păstrat flacăra adevărului. Înainte ca lampa adevărului lui Dumnezeu să se stingă de tot,
Domnul i-a vorbit unui tânăr, numit Samuel (1 Sam.3:3-4). Acesta a fost începutul unei treziri
şi o restaurare a lucrurilor lui Dumnezeu, pentru că, după cum ştim, Samuel a fost unul dintre
cei mai curaţi slujitori din Vechiul Testament.
Exact aşa s-a întâmplat cu Biserica. Evul Mediu a lăsat Biserica într-o condiţie în care
preoţia oficială nu se temea de Domnul şi nu umbla pe căile Lui. Biserica pierduse Duhul, şi
marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu nu mai erau experimentate în viaţa omului
obişnuit ce mergea la biserică. Dar Dumnezeu este credincios. El nu lasă niciodată să se
stingă complet lumina adevărului Său. În fiecare generaţie, a existat o rămăşiţă fidelă de
credincioşi cărora nu le-a fost teamă să-I ceară lui Dumnezeu să-i cerceteze. Pe măsură ce ei
se rugau în acest sens, înainte ca lumina adevărului să se stingă de tot, Dumnezeu a chemat
un om cu numele Martin Luther, şi valea oaselor uscate a început să se mişte (Ez.37).
În acest capitol, am dori să vedem cum a început Dumnezeu să lucreze pentru a
împlini promisiunea Sa de a restaura Biserica.

22. CUM A ÎMPLINIT DUMNEZEU PROMISIUNEA SA DE RESTAURARE A

BISERICII?

Dumnezeu a restaurat adevărul în Biserică aproape în acelaşi mod în care Biserica a

pierdut adevărul. Profetul Ioel ne dă un bun tablou profetic a ceea ce va face Dumnezeu în
ultimele zile. Începându-şi profeţia, el rezumă ce s-a întâmplat în legătură cu pierderea
adevărului.
Ioel 1:4:CITESTE
Ioel descrie declinul adevărului precum distrugerea frunzişului de către insecte în
diferite stadii de dezvoltare. El ne spune că lăcusta Gazam a mâncat. Lăcusta Gazam este
larva insectei, şi este un viermişor care mănâncă foarte puţin. De la distanţă nici măcar nu se

25
poate vedea efectul mâncării ei, dar este începutul a ceva devastator. Problema nu este cât
mănâncă acest vierme, ci ameninţarea potenţială pentru stadiile următoare. Dacă acest
viermişor nu este oprit, va cauza probleme uriaşe - pentru că lăcusta Gazam este urmată de
lăcusta Arbeh, care trăieşte pe frunzele noi. Aceasta este urmată de lăcusta Ielec, un vierme
mai mare, care mănâncă frunzele şi intră în scoarţa copacilor. În final, apare lăcusta Hasil, cea
mai dezvoltată, care mănâncă totul - scoarţa, copacii, viile, toată vegetaţia. Ea lasă în urma ei
o cărare a morţii. Tragedia este că dacă acest proces nu este controlat, lăcustele au potenţialul
de a produce şi mai multe lăcuste. Lăcustele care distrug viaţa Bisericii sunt: amărăciunea,
duhul de critică, nemulţumirile, lenea, necredincioşia etc. În stadiul embrionar, ele par
inofensive, dar toate acestea au capacitatea de a distruge viaţa.
Aceasta era condiţia Bisericii în anul 1500. Ca şi copacul lui Dumnezeu, ea a fost
secătuită de toată viaţa. Dar Ioel devine purtătorul de cuvânt al promisiunii lui Dumnezeu
pentru Biserică, de a restaura tot ce au mâncat aceste insecte.
Io.2:23-26: CITESTE
(No t ă: Examinaţi cu atenţie desenul următor în legătură cu profeţia lui Ioel, şi referiţi-vă
continuu la el în timp ce discutăm restaurarea Bisericii).

23. CUM A ÎNCEPUT DUMNEZEU SĂ RESTAUREZE BISERICA?

Dumnezeu a început să restaureze Biserica, restabilind mai întâi adevărul cel mai
fundamental în experienţa creştină. Dumnezeu a restabilit adevărul mântuirii prin credinţa în
Isus Cristos. Până când un om nu vine să bea din fântâna mântuirii, toate celelalte căutări sunt
fără sens. Cel nenăscut din nou nu poate înţelege lucrurile lui Dumnezeu, nici nu le poate
cunoaşte. Astfel s-a întâmplat la începutul secolului al XVI-lea, când Dumnezeu a ales un vas
pe care să-1 folosească pentru slava Sa. Acest vas a fost Martin Luther.

26
 Martin Luther a fost un tânăr foarte instruit care-şi începuse educaţia studiind dreptul.
În timpul acestui studiu, se simţea tulburat în duhul său de anumite întrebări eterne la care nu
avea încă răspunsuri. Era un membru al Bisericii, dar îi lipsea total siguranţa mântuirii
personale. Această veritabilă îngrijorare l-a făcut să-şi abandoneze cariera juridică şi să intre
într-o mănăstire unde spera să găsească răspunsurile la multele lui întrebări.
Continuându-şi studiul, Martin Luther a fost frapat de lipsa oricărui merit personal şi
starea sa păcătoasă. Pentru a împăca un Dumnezeu neprihănit şi conştiinţa lui neliniştită,
Luther a postit, s-a autoflagelat şi a făcut toate faptele bune care i-au fost sugerate. Dar nimic
din ceea ce a făcut nu a adus pace sufletului său. Frustrat peste măsură, Luther a declarat că
nu putea iubi un Dumnezeu care cere ceva de la oameni. Continuând să caute pacea
interioară, Luther a fost încurajat să facă un pelerinaj la Roma, Oraşul Sfânt, fiind asigurat că
acolo „credinţa lui va fi inspirată”. Roma era centrul religiozităţii. Ea oferea păcătosului
iertarea prin cumpărarea indulgenţelor. Vizitând Roma, văzând, ascultând şi alăturându-se
altor oameni în a face fapte neprihănite, a început să pună sub semnul întrebării valoarea
acestor fapte. Într-o zi, urcând treptele catedralei Sf. Petru, repetând pe fiecare treaptă
rugăciunea „Tatăl nostru” pentru ca bunicul lui să fie scos din purgatoriu, i-a venit în gând
întrebarea: „Cine ştie dacă aceasta este adevărat?”
Din acest moment, a început să aibă un ochi critic faţă de multe din tradiţiile Bisericii.
A fost deosebit de şocat de folosirea indulgenţelor care eliberau oamenii de responsabi1itatea
trăirii unei vieţi sfinte. În 1517, strigând către Dumnezeu, Dumnezeu l-a întâlnit. În timp ce
citea Rom.1:16-17, prin Duhul Său, Dumnezeu a coborât la el, a însuf1eţit Cuvântul
Adevărului, şi pentru prima dată, Luther a înţeles că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”.
Luther credea cu sinceritate că totul era atât de simplu şi clar, încât imediat ce va
împărtăşi descoperirea lui, Biserica va înţelege şi toţi vor experimenta mântuirea personală,
aşa cum a făcut-o el. Dar nu a fost să fie aşa. Mulţi oameni au primit ceea ce a învăţat Luther,
dar Biserica Romană oficială l-a condamnat.
Luther predica împotriva multor doctrine care cauzaseră declinul Bisericii. El învăţa
că indulgenţele nu aveau nici o valoare pentru Dumnezeu, şi că creştinii care se pocăiau
puteau primi iertare deplină venind la Cristos cu credinţă. El renega puterile preoţeşti
supranaturale ale papei şi clerului, reafirmând doctrina preoţiei tuturor credincioşilor. El nega
că numai papa putea interpreta Scriptura, (2 Tim.2:15; 2 Pet.1:20). A mers atât de departe,
încât spunea că fiecare credincios înarmat cu Scriptura era mai puternic şi avea mai multă
autoritate decât orice papă fără ea.
Pe măsură ce creştea împotrivirea la adresa lui Luther şi a asociaţilor săi, se lucra mult
în aria definirii doctrinale. Cea mai mare parte a acestei lucrări era făcută pentru a se prezenta
o apărare scripturală a poziţiei lor. Dar pe măsură ce trecea timpul, aceste doctrine au dat
naştere la o nouă Biserică. Luther niciodată nu a intenţionat să separe Biserica, dar pe măsură
ce polii se îndepărtau, se producea sciziunea. Ceea ce a rezultat, a fost cunoscută sub
denumirea de Biserica Luterană.

24. CE A URMAT DUPĂ PREDICAREA MESAJULUI ÎNDREPTĂŢIRII PRIN

CREDINŢĂ?

La numai 7 ani după ce Dumnezeu a deschis ochii lui Martin Luther spre a înţelege
adevărul mântuirii prin credinţă, Dumnezeu a început să reveleze următorul pas pe calea
adevărului unor urmaşi ai lui Luther. Bărbaţi ca Hubmaier, Grebel şi Manz au început să
privească spre Domnul, şi să pună la îndoială validitatea botezului copiilor. Dacă mântuirea
venea cu adevărat prin credinţă, cum puteau copiii să fie botezaţi, ei care nu au o mărturisire
de credinţă? În curând, aceşti oameni şi-au pus teoria în practică, reinstituind botezul
credinciosului prin scufundare. Tot mai mulţi credincioşi au văzut adevărul botezului în apă,

27
urmându-i pe aceşti oameni. În curând, aceşti credincioşi, care au fost alungaţi din societatea
religioasă a timpului lor, au început să formeze propriile lor Biserici în care să se izoleze de
restul societăţii.
Acest grup a devenit cunoscut sub numele de anabaptişti, sau „rebotezaţi”. Un nume
mai corect ar fi „baptişti”, deoarece ei erau botezaţi de fapt o singură dată. Acest grup a fost
extrem de persecutat atât de luterani cât şi de catolici pentru această practică. Luteranii, care
ei înşişi erau persecutaţi de catolici, şi-au unit forţele împotriva anabaptiştilor şi, pretinzând
că le aplicau ritul botezului în apă, îi ţineau sub apă până se înecau.
Ce tragedie! Acelaşi grup care nu cu mult înainte auzise vocea lui Dumnezeu şi a
răspuns pozitiv, acum îşi întorcea urechile să nu facă pasul următor cerut de Dumnezeu.
Conducătorii trezirii spirituale din 1517 au devenit prigonitorii celor ce au avut parte
de cercetarea care a urmat. Dumnezeu Îşi cerceta poporul Său cu adevărul, dar mulţi nu erau
deschişi pentru el.
În legătură cu doctrina botezului erau implicate 4 mari subiecte.
a. Botezul în sine se credea acum a fi administrat corect numai prin scufundare. Aceasta este
singura metodă cunoscută în Noul Testament (Mt.3:16; F.A.8:38; Ioan 3:23).
b. Botezul trebuia experimentat doar de cei ce se pocăiseră şi mărturiseau credinţa în Domnul
(F.A.2:38; 8:37). Un copil mic nu se poate pocăi şi nici nu poate crede cu toată inima lui.
c. Botezul era considerat ca un act de ascultare faţă de Cuvântul lui Cristos (Mt.28:19;
Rom.6:16-17; 5:19). Dacă ai cu adevărat credinţă în Dumnezeu, vei face ce spune El.
d. Botezul implica primul pas în sfinţire. Apa este ca un simbol şi nu conţine nimic magic;
simbolul apei este Cuvântul (F.A.22:16) care ne conduce la putere şi înnoire a vieţii (Rom.
6:3-5).

25. CE ŞTIM DESPRE URMATOAREA ACŢIUNE A LUI DUMNEZEU PENTRU A

RESTAURA ADEVĂRUL?

Următorii 200 de ani se pare că au fost o perioadă de timp liniştită. Dumnezeu

restaurase nişte adevăruri extrem de importante. Dar experienţa creştină conţine mult mai
mult decât mântuirea şi botezul în apă. Poate le-au trebuit oamenilor 200 de ani pentru a
înţelege aceasta. Deşi fiecare trezire sau cercetare era caracterizată de un accent pus pe trăirea
unei vieţi sfinte, observăm că, cu cât ne îndepărtăm de eveniment, cu atât devin vieţile mai
nedisciplinate (nepăsătoare, recalcitrante). Acest lucru s-a întâmplat în acea perioadă de 200
de ani. Cu toate că mulţi au trăit experienţa mântuirii şi a botezului în apă, ei au întâmpinat
anumite probleme în trăirea unei vieţi biruitoare, deasupra circumstanţelor.
Deoarece tot mai mulţi oameni vedeau această discrepanţă dintre mărturisirea de
credinţă şi viaţa creştinului de rând, ei au început să-L caute pe Dumnezeu pentru a primi
răspunsuri. Au început să-L caute pe Dumnezeu pentru a avea o experienţă mai adâncă. Au
început să flămânzească şi să înseteze după neprihănire. Fiecare cercetare este udată de
rugăciune. Pe măsură ce oamenii au dorit să-L caute pe Domnul, Dumnezeu a început să le
vorbească.
În toată lumea, Dumnezeu începea să pună accent pe un alt domeniu al experienţei
creştine. Dumnezeu a pus de o parte bărbaţi ca Philipp Spener la sfârşitul secolului al XVII-
lea.
Oameni care au început să predice că viaţa creştină este ceva ai mult decât
corectitudinea doctrinală. Experienţa creştină înseamnă mai mult decât mersul obişnuit la
biserică. Era nevoia separării de lume. Această mişcare în Germania a fost numită „mişcare
pietistă”, care urma să pună bazele unui accent înnoit pe sfinţenie.
Sfinţenia este mesajul lui Dumnezeu pentru acest timp. Dumnezeu sufla într-o altă
trâmbiţă a adevărului, dezvăluind un alt domeniu în care trebuia să intre Biserica. El a folosit

28
multe instrumente pentru a proclama adevăru1 - Franke, Spener, Zinzendorf şi Whitefield;
dar cel mai mare, a fost un om cu numele John Wesley.
John Wesley, care era puternic inf1uenţat de creştinii moravieni, a experimentat
mântuirea prin credinţă în anul 1738, în timp ce citea câteva din comentariile lui Luther
despre Epistola către Romani. Studiind Cuvântul lui Dumnezeu, el a înţeles că viaţa creştină
însemna mult mai mult decât avea el. El a văzut o uriaşă lipsă de creştini biblici care să
trăiască o viaţă diferită de cea a lumii. Creştinătatea îi oferea prea mici deosebiri între
împărăţia întunericului şi Împărăţia Luminii.
Cu cât studia mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult înţelegea că Cristos
nu numai a pregătit un loc pentru noi în veşnicie, ci că El ne oferă o viaţă nouă, plină de
bucurie, pentru prezent. El credea ca fără sfinţenie, nimeni nu-L va vedea pe Domnul
(Evr.12:14). El a ajuns la convingerea că privind spre Domnul şi căutând neprihănirea, un
creştin putea să ajungă la o viaţă biruitoare împotriva păcatului. El putea să-L iubească pe
Dumnezeu şi pe vecinul său. O asemenea realizare, credea Wesley, putea să-l scape pe om de
păcat.
John Wesley a început să predice cu un nou zel şi un accent înnoit. Oamenii
deveniseră auto-mulţumiţi în creştinismul lor, acceptând o viaţă de înfrângere în trăirea de
fiecare zi. John Wesley predica faptul că noi suntem responsabili pentru felul în care trăim.
Dacă suntem în Cristos, suntem făpturi noi, şi avem responsabilitatea de a trăi ca nişte fiinţe
noi. Wes1ey a predicat cum poate nici un om nu a predicat vreodată. El predica, de trei ori pe
zi, unei mulţimi ce se ridica la 20 000 de oameni. Puterea lui Dumnezeu era atât de mare
asupra lui, încât mii de oameni cădeau la pământ, când Duhul cerceta mulţimea convingându-
i pe ascultători de păcatele lor. Se auzea acolo chemarea la pocăinţă, o chemare pentru trăirea
unei vieţi sfinte şi separată de lume.
Mulţi creştini au răspuns mesajului sfinţeniei, dar mulţi au respins ce spunea
Dumnezeu în acele zile. Aceştia din urmă au pierdut ziua cercetării şi au devenit prigonitori
ai adevăraţilor creştini. Un lucru tragic, care s-a întâmplat în acei 200 de ani liniştiţi.
Bisericile s-au închis atât de mult prin afirmaţiile lor doctrinale exclusive încât atunci când
Dumnezeu a aruncat mai multă lumină pe adevărul pe care Biserica îl pierduse, nu s-a găsit
loc pentru el în structura lor. Decât să schimbe sau să lărgească crezurile lor aşezate cu grijă
în cuvinte, pentru care luptaseră şi unii muriseră, au preferat să respingă adevărul prezent.
Dar Dumnezeu lucra, şi toţi cei care se mişcau împreună cu Dumnezeu au văzut
creşterea. Mulţi creştini au aflat o nouă viaţă de biruinţă, trecând prin această poartă
restaurată a adevărului. Ei au început să înţeleagă principii ale rugăciunii şi postului. Ei au
învăţat să-I ceară lui Dumnezeu să-i conducă. Au învăţat cum să se pună deoparte pentru
Evanghelie. Au învăţat cum să se disciplineze pentru Cristos. Datorită acestei discipline şi a
deprinderii de a fi metodici în studiul Bibliei, a rugăciunii şi trăirii creştine, ei au devenit
cunoscuţi sub numele de metodişti.
(N o t ă: Pentru documentare în legătură cu subiectul sfinţeniei, vezi următoarele: Evr.2:11;
12:10; Rom.12:1-2; 1 Pet.1:5-6; 3:15; Ioan 17:17-19; Fil.3:7-10; F.A.20:32).

26. CE ADEVĂR A RESTAURAT DUMNEZEU DUPĂ MOARTEA LUI WESLEY?

Chiar dacă oamenii pot deveni auto-mulţumiţi şi liniştiţi într-un adevăr, Dumnezeu nu
face aceasta niciodată! Dumnezeu are un plan şi El continuă să lucreze în direcţia scopului
Său în tot ceea ce face cu omul. Cam la 100 de ani după ce Wesley îi chema pe oameni la
pocăinţă şi separare, Dumnezeu a făcut iarăşi un pas pentru a mai restaura ceva din
moştenirea pierdută a Bisericii. Prin Duhul Său, El a înflăcărat inimile unor oameni ca A.J.
Gordon, F.B. Meyer, Andrew Murray şi R.A. Torrey. El l-a mişcat, de asemenea, pe preotul
prezbiterian Albert Benjamin Simpson (1844-1919).

29
 Simpson fusese chemat în această slujbă în anul 1865, şi era preot cam de 10 ani. La
sfârşitu1 acestui interval, el a trăit o experienţă de profundă înnoire a relaţiilor cu Mântuitorul
lui cel viu. El a intrat în ceea ce el însuşi numea „plinătatea binecuvântării lui Cristos”, sau
sfinţirea „prin credinţa în ceea ce asigură răscumpărarea”. Oricum a fost experienţa sa, ea a
revoluţionat viaţa creştină.
Cu zelul lui extraordinar pentru Domnul, el s-a epuizat curând, şi sănătatea lui s-a
şubrezit total. În acest timp, el cerceta Scriptura în legătură cu natura omului, natura păcatului
şi poziţia noastră ca şi credincioşi în Cristos. El a văzut omul ca având o natură dublă. L-a
văzut ca fiind atât o fiinţă materială cât şi una spirituală. Ambele naturi au fost egal afectate
de Cădere - trupul omului supus bolii iar sufletul corupt de păcat. Cu cât studia mai mult, cu
atât credea mai mult că Dumnezeu a găsit o cale pentru sufletul nostru bolnav de păcat şi
pentru bolile trupului. Dumnezeu i-a confirmat acest lucru, vindecându-l şi prelungindu-i
lucrarea încă 35 de ani! Dumnezeu restaura adevărul vindecării divine pentru Biserică.
Simpson a predicat şi a scris despre ceea ce îi arătase Dumnezeu. Avea succes
răsunător în campaniile de vindecare. El a fondat Alianţa Misionară Creştină. El a proclamat
ceea ce a numit „Evanghelia în patru dimensiuni” = Isus Cristos ca „Mântuitor, Sfinţitor,
Vindecător şi Împărat ce vine”. În ceea ce urmează se vor prezenta câteva principii de
vindecare divină luate din cartea lui, „Evanghelia vindecării”.
a. Cauzele bolilor şi suferinţei pot fi urmărite ca începând cu Căderea şi starea păcătoasă a
omului. Dacă boala ar face parte din constituirea natura1ă a lucrurilor, atunci i-am putea face
faţă în totalitate pe baze naturale şi cu mijloace naturale.
b. Dacă boala este rezultatul natural al Căderii, ne putem aştepta ca şi pentru ea să fie un loc
în Răscumpărare.
c. În viaţa lui Cristos pe pământ, avem o viziune completă a ceea ce ar trebui să fie
creştinismul, şi din cuvintele şi lucrările Sale putem înţelege întregul plan al răscumpărării.
d. Dar răscumpărarea îşi are centrul în crucea Domnului nostru Isus Cristos, şi acolo trebuie
să căutăm principiile fundamentale ale vindecării divine.
e. Există însă ceva şi mai înalt decât crucea. Este învierea Domnului nostru. În ea îşi găseşte
Evanghelia vindecării baza sa cea mai adâncă. Moartea lui Cristos distruge păcatul - rădăcina
bo1ii, dar viaţa lui Isus este aceea care alimentează sursa de sănătate şi viaţă pentru trupurile
noastre răscumpărate.
f. În Cristos trebuie să fie o viaţă total nouă. Dacă un om este în Cristos, el este o făptură
nouă.
g. Răscumpărarea fizică pe care o aduce Cristos, este nu doar vindecare, ci, de asemenea,
viaţă.
h. Marele agent care aduce această viaţă total nouă în viaţa noastră este Duhul Sfânt. De
aceea, multora le este greu să-L întâlnească pe Vindecător. Ei nu-L cunosc pe Duhul Sfânt.
i. Această viaţă nouă trebuie să vină, la fel ca toate binecuvântările răscumpărării lui Cristos,
ca harul gratuit al lui Dumnezeu, fără fapte şi fără deosebire de merit sau de persoană.
j. Condiţia simplă a acestei binecuvântări este credinţa. Ca şi lui Avraam, se cere un act de
credinţă pentru primirea darului.
k. Nu este Evanghelia mântuirii atât o poruncă, cât şi o promisiune? Şi nu are Evanghelia
vindecării o autoritare egală?
Principiile vindecării pot fi găsite prin toată Scriptura. Ştim că Biserica primară a
funcţionat în acest domeniu, dar Duhul a fost acela care a trebuit să însufleţească acest adevăr
din nou pentru Biserică la sfârşitul secolului al XIX-lea. Sunt mulţi care au respins ce i-a dat
Dumnezeu lui A.B. Simpson. Dar Simpson a fost în siguranţă pentru că ceea ce i-a dat
Dumnezeu nu a fost ideea lui proprie, ci un concept sau un adevăr bazat din plin pe Cuvântul
lui Dumnezeu. O schiţă scripturală pentru adevărul vindecării ar putea include următoarele:

30
a. Ex.15:25-26: Aici este prima promisiune de vindecare. Observăm că boala aparţine
Egiptului (comparaţi cu Ps.105:37).
b. Ps.103:2-3: Dumnezeu, nu omul, este izbăvitorul din toate nenorocirile.
c. Is.53:4-5: Măsurile împotriva bolilor noastre au fost luate la Calvar (comparaţi: Mt.8:16-
17 şi 1 Pet.2:24).
d.1 Cor.11:30: Există ceva ce ne-a lăsat Cristos pentru a face faţă acestei nevoi.
e. Ef.5:30: Trupul lui Cristos a fost fără boală, şi noi am devenit părtaşi ai trupului Lui.
f. Rom.8:11. Aceasta nu este o înviere viitoare, ci o realitate prezentă.
g. Evr.13:8. Aceasta este pentru toate generaţiile de credincioşi, pentru că Dumnezeu nu Îşi
schimbă Cuvântul Său.
h. Iac.5:14: Avem o trimitere de a vindeca dată la finalul Epocii Apostolice. Este mai mult
decât un privilegiu, este o poruncă!

27. CE A URMAT LA CÂŢIVA ANI DUPĂ DESCOPERIREA DATĂ LUI SIMPSON?

Cam în acelaşi timp, Dumnezeu lucra cu multă putere peste tot pământul. Creştinii
sinceri de pretutindeni se rugau, posteau şi-L căutau pe Dumnezeu pentru cercetare în
continuare. În anii 1900-1905 a izbucnit trezirea în Ţara Galilor. Aceasta părea a fi o
adevărată scânteie pentru ceva ce deja mocnea (ardea înăbuşit) în America. Timp de câţiva
ani fusese împărtăşit între copiii lui Dumnezeu sentimentul că Dumnezeu urma să facă ceva
deosebit. El a confirmat aceste presimţiri printr-o revărsare sporadică a Duhului. În 1896,
într-un mic grup în Carolina de Nord, Dumnezeu a deschis ferestrele cerului revărsând din
Duhul Său, şi oamenii au început să proorocească şi să vorbească în alte limbi. În 1901,
Dumnezeu a făcut acelaşi lucru cu un grup de credincioşi din Topeka, Kansas, pregătind
scena pentru o mare revărsare ce urma să aibă loc câţiva ani mai târziu.
În 1906, la Los Angeles, în timpul de acum faimoaselor treziri de pe starada Azusa,
Dumnezeu Şi-a revărsat din Duhul Său într-un mod miracu1os. Frederick Bruner spune:
„Mişcarea penticostală s-a aprins la întâlnirile din strada Azusa. Focurile ei erau atât de
intense încât la scurt timp au fost simţite în jurul lumii. Dar mai întâi au trecut peste
America”.
Era o zi extraordinară de Cincizecime pentru Biserică. Toate trezirile anterioare au
pus în mişcare mai ales intelectul şi omul dinăuntru, fără o manifestare în afară. Dumnezeu a
pus o fundaţie de reverenţă adâncă, adevărată, faţă de El, pe care El putea zidi bucurie
adevărată manifestată în demonstraţii exterioare. Nu există bucurie adevărată fără o atitudine
de reverenţă şi adorare faţă de Dumnezeu. Orice manifestare exterioară care nu izvorăşte
dintr-o profundă adorare a lui Dumnezeu este pur şi simplu o faptă a firii pământeşti (carnea).
Pe măsură ce Dumnezeu revărsa din Duhul Său şi oamenii vorbeau în alte limbi şi profeţeau,
în cercurile re1igioase era mare agitaţie. A fost o reacţie violentă împotriva unei asemenea
manifestări exterioare a emoţiilor. Poate mai mult decât în oricare altă cercetare, aceşti
creştini care primiseră botezul cu Duhul Sfânt cu dovada vorbirii în limbi, erau persecutaţi de
alţi creştini care nu primiseră experienţa. Aceşti „vorbitori în limbi” au fost excomunicaţi din
diferitele lor Biserici şi au întâmpinat o opoziţie puternică.
Doctrina centrală a acestei mişcări a fost botezul cu Duhul Sfânt cu dovada vorbirii în
limbi. O schiţă scripturală a acestui adevăr ar putea include următoarele:
a. Io.2:28: Proorocii din Vechiul Testament au prezis venirea acestei experienţe (F.A.2:15-18;
Is.28:11-12).
b. Mt.3:11-12: A fost proclamat de Ioan ca parte a lucrării lui Isus să administreze acest botez
(Mc.1:7-8; Lc.3:16). Unii confundă acest botez cu Duhul Sfânt cu botezul în apă. Este
interesant că Isus nu a botezat pe nimeni în apă (Ioan 4:1-2). El avea un alt fel de botez de
administrat.

31
c. Mt.3:16: Isus Însuşi a experimentat această înzestrare după botezul Lui în Iordan (Mc.1:9-
11; Lc.3:21-22).
d. Ioan 7:37-39: Isus Însuşi a prezis această experienţă (Mc.16:17).
e. F.A.2:1-13: Ucenicii au trăit experienţa botezului Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (vezi:
F.A.1:8; Lc.24-49).
f. F.A.2:38: Mesajul acestui botez a fost propovăduit de apostoli (F.A.2:38)şi de aceea face
parte din doctrina apostolică (F.A.2:42).
g. F.A.9:17-18: Pavel a avut experienţa botezului Duhului Sfânt (comparaţi cu 1 Cor.14:18).
h. A fost experimentat şi de samariteni, de casa lui Corneliu şi de efeseni (F.A.8:14-18; 10:44-
48; 19:1-6).
i. Trebuie experimentat astăzi (F.A.2:38-39; Mc:16:17; Evr.13:8)! Este un lucru periculos
atunci când începem să separam porţiuni din Scriptură.
j. Este arvuna pentru o experienţă şi mai plină ce urmează să vină(Ef.1:13-14).
k. Este însoţit de vorbirea în limbi (examinaţi versetele în legătură cu literele e, g şi h).
Dumnezeu vrea să ia sub control limba noastră, pentru a controla întregul vas (Iac.3:1-10). În
acelaşi timp, El vrea să primim edificarea pe care n-am putut-o primi în alt fel (1 Cor.14:4,
14-15; Ef.6:18; Iuda 20). Limbile, de asemenea, sunt date pentru mijlocire spirituală
(Rom.8:26).
1. Lc.11:10-13: Dumnezeu nu ţine seamă de persoană. Dorinţa Lui este ca toţi copiii Lui să
primească acest dar. Ca orice dar, nici acesta nu este obţinut pentru vreun merit, ci acordat de
Dumnezeu.
m. Ef.5:18: Este o poruncă a Domnului!
Cu această înviorare prin adevărul botezului cu Duhul Sfânt, s-a pus un accent nou pe
darurile şi rodul Duhului. Rodul Duhului este dat prin darul lui Dumnezeu, şi rodul intră în
caracterul creştinului într-un proces treptat. Ambele sunt făcute mai evidente în viaţa
credinciosului care a trăit experienţa botezu1ui cu Duhul Sfânt.
Darurile Duhului sunt discutate mai pe larg în 1 Cor.12. Aici Pavel ne spune că există
diferite feluri de daruri, dar în ele este implicat acelaşi Duh (12:4). El spune că sunt diferite
slujbe, dar este acelaşi Domn (12:5). El spune mai departe că FIECARUI om îi este dată o
manifestare a Duhului spre folosul întregului trup (12:7). În continuare, el dă lista celor 9
daruri, îndemnându-ne în concluzie să dorim darurile spirituale (12:31). Cele 9 daruri notate
de Pavel pot fi împărţite cu uşurinţă în 3 grupuri a câte 3, după cum urmează:

a. REVELAŢIE (DESCOPERIRE) SPIRITUALĂ

1. VORBIREA DESPRE ÎNŢELEPCIUNE. Acest dar este o repartizare supranaturală a unei

părţi din înţelepciunea totală a lui Dumnezeu pentru a face faţă unei anumite nevoi, pentru a
răspunde unei provocări specifice sau pentru folosirea în particular a unei descoperiri.
2. VORBIREA DESPRE CUNOŞTINŢĂ. Darul vorbirii despre cunoştinţă este abilitatea dată
de Dumnezeu pentru a primi de la Dumnezeu prin descoperire (revelaţie) fapte şi informaţii
care omeneşte este imposibil să fie cunoscute.
3. DEOSEBIREA DUHURILOR. Darul deosebirii duhurilor este abilitatea dată de
Dumnezeu de a recunoaşte ce duh este în spatele diferitelor manifestări sau activităţi
(F.A.16:18).

b. DARURI DE PUTERE

1. CREDINŢA. Darul credinţei este abilitatea dată de Dumnezeu de a crede că Dumnezeu

poate face (chiar si) imposibilul (F.A.6:8 şi nu Rom.12:3).

32
2. PUTEREA DE A FACE MINUNI. Darul minunilor este abilitatea dată de Dumnezeu
omului de a face imposibilul.
3. DARURI DE TAMĂDUIRE. Darurile de vindecare sunt date de Dumnezeu pentru a da
vindecare trupului în anumite perioade speciale.

c. DARURI DE EXPRIMARE

1. FELURITE LIMBI. Darul limbilor este o abilitate dată de Dumnezeu care permite unui
credincios să vorbească într-o limbă pe care el nu o cunoaşte (1 Cor:14:22).
2. TĂLMĂCIREA LIMBILOR. Darul tălmăcirii limbilor este abilitatea dată de Dumnezeu de
a spune într-o limbă cunoscută mesajul care a fost dat într-o limbă necunoscută.
3. PROFEŢIA. Profeţia este abilitatea dată de Dumnezeu de a transmite un mesaj divin într-o
limbă cunoscută, mesaj primit direct de la Duhul Sfânt pentru o situaţie anumită. Aceasta
implică atât a spune cât şi a prevesti.
Toate aceste daruri sunt supranaturale şi nemeritate. Cu toate că o persoană poate avea o
lucrare vastă prin daruri, ele sunt date Trupului lui Cristos de către Dumnezeu pentru a face
faţă unei anumite nevoi. Roada Duhului implică acele frumuseţi ale caracteru1ui creştin ce se
manifestă în viata fiecărui credincios care îşi supune mădularele influenţei şi lucrării Duhului
Sfânt. Această roadă a Duhului descrisă în Epistola către Galateni este, de asemenea, de 9
feluri.
a. DRAGOSTEA. Trebuie să iubim pe oameni cu o dragoste ca a lui Dumnezeu (1 Cor.13).
b. BUCURIA. Dragostea aduce bucurie(Ioan 15:10,11).
c. PACEA. Pacea imp1ică odihnă şi relaxare, o eliberare de gânduri chinuitoare, îngrijorări şi
temeri.
d. ÎNDELUNGĂ RABDARE. Poate fi comparată cu suportarea durerii, aşteptând ca
Dumnezeu să-Şi împlinească Cuvântul Său la timpul hotărât.
e. BUNĂTATEA. Duhul lucrează în vieţile noastre bunătate, aşa încât noi nu suntem aspri
sau insistenţi în a ne face voia noastră.
f. FACEREA DE BINE. Viaţa controlată de Duhul manifestă ceea ce ajută şi edifică pe alţii.
g. CREDINCIOŞIA. Duhul ne ajută să creştem din credinţă în credinţă.
h. BLÂNDEŢEA. Din momentul în care I-am dat Domnului drepturile noastre, nu mai avem
ce apăra. Suntem eliberaţi pentru a trăi o viaţă blândă, umilă, disciplinată şi flexibilă.
i. ÎNFRÂNAREA POFFELOR. Duhul poate să aducă eul sub control, aşa încât acesta nu va
fi liber să se lase în voia a ceea ce aduce răul.

28. CARE ESTE SCOPUL LUI DUMNEZEU ÎN TOATE ACESTE RELAŢII CU

BISERICA?

Dumnezeu nu are aceste legături cu Biserica doar pentru că nu are altceva mai bun de
făcut. Dumnezeu are un plan glorios, af1at în plină desfăşurare, în legăturile Sale cu omul.
Fiecare revelaţie ne conduce spre rezultatul final. Fiecare nou pas şi fiecare scânteie de
adevăr ne aduc tot mai aproape de acea Biserică pe deplin restaurată care va fi Mireasa
potrivită pentru Fiul Său. Ea va fi o Biserică glorioasă, fără pată, fără zbârcitură sau altceva
de felul acesta (Ef.5:27).
Dumnezeu va avea o Biserică în stare să se ridice la standardele divine. E va avea o
Mireasă pentru Fiul Său. Iată de ce este atât de important ca noi să ascultăm cu atenţie tot
ceea ce are Dumnezeu să ne spună acum, pentru că lucrul acesta ne va apropia de scopul final
al Bisericii lui Isus Cristos. Este trist faptul că mulţi resping lucrările lui Dumnezeu şi pierd
binecuvântările. Când ei resping ce spune Dumnezeu, ei pierd planul perfect al lui Dumnezeu
pentru ei.

33
 Dumnezeu acţionează în aceste zile prin Duhul Său. El restaurează adevărul. Pe
măsură ce El restaurează adevărul în care Biserica nu a umblat niciodată, El, de asemenea,
adaugă adâncime lucrurilor pe care noi deja le-am experimentat. Dumnezeu a restaurat
botezul cu apă pentru Biserică cu multe sute de ani în urmă, şi totuşi, El încă adaugă
adâncime acelei experienţe în timp ce ne învaţă despre Numele Domnului Isus Cristos şi
tăierea împrejur a inimii. Dumnezeu Se mişcă. Lucrul cel mai sigur şi mai glorios este să te
mişti cu Dumnezeu!

29. DE CE SUNT ASTĂZI ATÂTEA BISERICI DIFERITE?

Când aruncăm o privire la ceea ce Dumnezeu face pentru a-Şi realiza scopul şi planul
Său veşnic, atunci nu ne este greu să vedem de ce sunt atât de multe Biserici în acest timp.
Aceasta este o întrebare pusă azi de o mulţime de oameni. Lucrul acesta este o piatră de
poticnire pentru mulţi în acceptarea creştinismului. Dar, în lumina a ceea ce am văzut prin
întreaga istorie a Bisericii, răspunsul este evident.
Ori de câte ori Dumnezeu începe să restaureze un adevăr pe care Biserica l-a pierdut
din vedere există cel puţin două reacţii din partea poporului lui Dumnezeu. Iată ce s-a
întâmplat în timpul lui Luther. Dumnezeu a dorit să restaureze pentru Biserică îndreptăţirea
prin credinţă. Unii oameni au primit Cuvântul cu bucurie, experimentând ceea ce a făcut
Dumnezeu. Dar alţii au respins ceea ce făcea Dumnezeu şi au continuat în tradiţiile lor.
Urmaşii lui Luther au reformulat vechile credeuri şi afirmaţiile oficiale pe baza noii
lor experienţe pe care ei au ajuns să le cunoască. Ei şi-au aşternut doctrinele în formule ce au
devenit testul pentru doctrina pură. Dar Dumnezeu nu a încetat să-Şi restaureze Biserica. El
nu a terminat ce avea să le spună.
Curând Dumnezeu a vorbit din nou. Dumnezeu a spus: „Cine va crede şi se va boteza
va fi mântuit”. Mulţi luterani au primit acest adevăr cu bucurie, şi au acţionat în concordanţă
cu voia lui Dumnezeu. Alţii, au privit şi au examinat afirmaţiile lor de credinţă şi când nu au
găsit loc pentru această doctrină nouă, au refuzat să acţioneze. Bineînţeles că în credeurile lor
nu era loc pentru această experienţă. Biserica o pierduse de peste 1000 de ani!
Aceasta a devenit cauza primară pentru diviziunile apărute în creştinătate. Când
oamenii fac credeuri, se blochează în ele şi ei închid orice posibilitate ca Dumnezeu să
adauge ceva la adevărul pe care l-a dat odată. Ce tragedie că aproape fiecare dintre Bisericile
care au început prin a răspunde vocii lui Dumnezeu în restaurare, s-au blocat faţă de
continuarea Revelaţiei, prin formarea credeurilor închise. Trebuie să ştim ce credem şi să
putem formula acest credeu. Dar nu trebuie să lăsăm acel credeu să nesocotească ceea ce
Dumnezeu ar avea ne spună când El acţionează pentru a restaura adevărul uitat de Biserică.
În măsura în care umblăm cu Dumnezeu, noi vom merge din slavă în slavă.

ÎNTREBĂRI PENTRU STUDIU LA CAPITOLUL 4

1. Ce tablou ne dă profetul Ioel pentru restaurare?

2. Care a fost primul lucru pe care l-a restaurat Dumnezeu pentru Biserică?
3. Care sunt cele 4 idei care au ieşit la suprafaţă atunci când Dumnezeu a început să abordeze
problema botezului în apă?
4. Care învăţătură a lui Wesley îl evidenţiază în istoria restaurării?
5. Fă o descriere biblică a doctrinei vindecării.
6. Prezintă o schiţă scripturală a botezului Duhului Sfânt.
7. Fă o listă cu cele 9 daruri ale Duhului menţionate în 1 Cor.12.
8. Care sunt cele 9 aspecte ale roadei Duhului Sfânt?
9. Care este diferenţa de bază dintre darurile şi roada Duhului?
10. Ce primejdie vedem în flecare din aceste mişcări care au fost iniţiate de Dumnezeu?

34
 CAPITOLUL 5

BISERICA ŞI CERCETAREA EI ACTUALĂ DIN PARTEA LUI

DUMNEZEU

În Gen.1:2-3 ni se dă un tablou minunat de felul în care Dumnezeu a făcut ordine din

haos. Pământul era fără formă şi gol, iar peste faţa adâncului era întuneric, lucruri de care
Dumnezeu avea cunoştinţă. Înainte de a avea loc vreo schimbare vizibila in această situaţie
întunecată, Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor. El pregătea calea pentru
Cuvântul lui Dumnezeu care avea să aducă eliberarea. „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină” şi a
fost lumină.
Biserica Evului Mediu trăia în întunecime. Ea trăia în întunecimea tradiţiilor şi
ceremoniilor umane. Dar Dumnezeu nu era în afara situaţiei. El Şi-a trimis Duhul în lume
pentru a-i întoarce pe oamenii îndărătnici înapoi la Cuvânt, la Domnul Isus Cristos. Duhul
lui Dumnezeu S-a mişcat deasupra întunecimii Evului Mediu şi Dumnezeu a zis: „Cel
neprihănit va trăi prin credinţa”.
Zilele creaţiei sunt un tablou minunat al restaurării Bisericii. Restaurarea care are loc
în Gen.1 începe cu Dumnezeu care cheamă lumea din întunecime la lumina minunată. Apoi
această lumină devine baza a tot ce urmează, pentru că nu poate exista viată acolo unde nu
este lumină. Este exact ce a făcut Dumnezeu în relaţie cu Biserica. Prin Martin Luther,
Dumnezeu a chemat Biserica să iasă din întuneric, la lumina Sa minunată. Fără lumina dată
de Dumnezeu, nu poate exista viaţă spirituală. In Domnul Isus era viaţa şi viaţa era lumina
oamenilor (Ioan 1:4). În experienţa personală, căpătăm lumină atunci când Îl primim pe
Cristos ca Domnul şi Mântuitorul nostru. In restaurarea Bisericii, lumina a venit odată cu
restabilirea adevărului MANTUIRII prin credinţa în Domnul Isus Cristos.
Urmărind, în continuare, desfăşurarea săptămânii creaţiunii, avem un minunat tablou
despre restabilirea adevărului. În ziua a doua, apele s-au despărţit, vorbind despre botezul în
apă unde noi suntem separaţi sau puşi deoparte pentru Domnul. Zilele continuă, până
ajungem la cea de a şasea zi, în care Dumnezeu a creat un OM DUPĂ CHIPUL SĂU
(Gen.1:26-28). Aceste gânduri au fost rezumate in textul de mai jos.

PĂMÂNTUL
1. Pământul a fost creat bun de mana lui Dumnezeu (Is.45:18; Gen.1:1).
2. O catastrofă a afectat această creaţie minunată (Gen.1:2).
3. Pământul a fost în întuneric (Gen.1:2).
4. Duhul Domnului a început să Se mişte (Gen.1:2).
Prima zi
5. S-a făcut despărţire între lumină şi întuneric (Gcn.1:3-5).
Ziua a doua
6. O separare a apelor de ape (Gen.1:6-8).
A treia zi
7. Uscatul iese din mare şi pomii fac rod (Gen.1.9-13).
A patra zi
8. Accentul pus pe rolul conducător şi suveran al luminii (Gen.1: 14-19).
A cincea zi
9. Prima menţiune a vieţii în Biblie este asociată cu cuvântul „din belşug” (Gen.1.20-23).

A şasea zi

35
10. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Gen.1.24-31).

A şaptea zi
11. După ce a terminat, a binecuvântat şi a sfinţit lucrarea Sa, Dumnezeu S-a odihnit
(Gen.2.1-3).

OMENIREA
1.Omul a fost creat bun de mâinile lui Dumnezeu (Gen.1:26-27,31).
2.Păcatul a stricat creaţia lui Dumnezeu (Gen.3).
3.Omul păcătos locuieşte în întunecime (Ioan 3:19).
4.Duhul lucrează, pregătind inima omului (1 Cor.12:3).
5.Prin MÂNTUIRE omul este adus din întuneric la lumină (Mt.4.16; I Pet.2.9).
6.BOTEZUL ÎN APA produce o separare (Rom.6.3-4).
7.După botezul în apă înviem la o viaţă nouă şi roditoare (Rom.6.4; 7.4).
8.BOTEZUL DUHULUI SFÂNT duce la stabilirea conducerii şi stăpânirii lui Dumnezeu
peste noi.
9.Acum credinciosul este în stare de a experimenta viaţa „din belşug” (Ioan 10:10).
10.Fiecare „om în Cristos” trebuie să fie asemenea chipului lui Dumnezeu (Rom.8:29-30 ).
11.Fiecare credincios poate avea un loc de odihnă în voia şi planul lui Dumnezeu (Evr.4:9-
11).

BISERICA
1. Biserica primară a început cu putere mare de la naşterea ei prin Duhul lui Dumnezeu
(Faptele 2).
2. Biserica a experimentat declinul când s-a dat prioritate voinţei omului.
3. Biserica a intrat în “Epoca de întunecime”.
4. Duhul lui Dumnezeu a mişcat un om cu numele Martin Luther.
5. Justificarea prin credinţă este restaurată în Biserică şi cele două Împărăţii sunt stabilite.
6. Botezul în apă este restaurat prin anabaptişti.
7. Dumnezeu pune accent pe trăirea sfântă şi rodire prin oameni ca Wesley.
8. Duhul poate din nou să controleze Biserica ce a experimentat botezul cu Duhul Sfânt.
9. Biserica experimentează unele din bogăţiile din belşug în Cristos - unitatea trupului,
sănătate şi viaţă.
10. Biserica va experimenta o Zi a Ispăşirii în Sărbătoarea Corturilor (Ef.4:13).
11. Într-o zi Biserica va experimenta odihna.
În capitolul anterior, L-am văzut pe Dumnezeu acţionând pentru restaurarea multor adevăruri
pentru Biserică. Am urmărit restaurarea:

MÂNTUIRII PRIN CREDINŢĂ în zilele lui Luther,

BOTEZULUI ÎN APĂ cu oameni ca Hubmaier,
SFINŢENIEI cu pietiştii şi John Wesley,
VINDECĂRII prin credincioşi ca A.B.Simpson, şi
BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT la sfârşitul secolului. Dar aşa cum veţi vedea, Biserica nu
a ajuns încă la punctul final în planul lui Dumnezeu. Ea încă n-a atins starea de om mare,
“înălţimea plinătăţii lui Cristos” (Ef.4.13).
Este clar ca Dumnezeu doreşte mult mai mult pentru poporul Său decât am
experimentat noi până acum dacă e să ajungem la experienţa celei de-a şasea zi – imaginea
Fiului Sau. Cercetând evoluţia Bisericii in primele decenii ale sec XX, observăm că
Dumnezeu a dezvăluit noi adevăruri, determinându-i pe copiii Lui să facă un pas înainte
pentru realizarea minunatului Său plan. La sfârşitul anilor 1940, exista un entuziasm reînnoit

36
între mulţi creştini din cercurile conservatoare. Ei simţeau că nu experimentaseră tot ceea ce
rânduise Dumnezeu pentru ei. Ei fuseseră mântuiţi prin credinţă; se botezaseră; au fost
umpluţi cu Duhul; dar tot mai aveau în inimă un dor pentru ceva mai înalt. Ştiau că trebuia să
fie ceva mai mult pentru trăirea creştină decât doar umplerea cu Duhul. In câteva locuri, în
diferite părţi ale lumii, s-a auzit sunetul unei trâmbiţe chemându-i pe creştini la o adunare
solemnă (Num.10). Oamenii au răspuns chemării Duhului, adunându-se împreună pentru
post, rugăciune si căutarea Fetei lui Dumnezeu.
RUGĂCIUNEA udă trezirea şi cercetarea. Pe măsură ce aburii rugăciunii se ridicau
sub formă de tămâie spirituală (Ap.5:8), ei formau deasupra nori luminoşi (Iov 36:26-29;
Zah.10:1), şi ploaia cădea peste aceste vase deschise. Există timpuri precise când ploaia lui
Dumnezeu udă pământul. Ilie a fost un om care a ştiut cum să se roage pentru ploaie în
timpul secetei (Iac.5:17-18). Dumnezeu, care este plugarul bun, doreşte să fie ploaie pe
pământ (Iac.5:7), dar pentru ploaie este un timp anume. Trebuie să discernem timpul lui
Dumnezeu. Aceşti oameni se pare că au făcut lucrul acesta, deoarece pe măsură ce aburii se
ridicau, Dumnezeu lăsa să cadă ploaia peste ei din belşug.
Iov 36:27-28 ; Zah.10:1:Citeste.

30. CUM A VORBIT DUMNEZEU LA SFÂRŞITUL ANILOR 1940?

În timp ce oamenii se încredeau în Domnul, peste unii din aceştia a venit o revărsare
suverană a Duhului. S-au ridicat bărbaţi care profeţeau cu o ungere puternică a Duhului. Ei
profeţeau despre lucruri contrare propriilor lor credinţe doctrinale. Ei au profeţit despre cele 5
lucrări si daruri ale Duhului privind lucrarea de zidire a Trupului, dar mesajul cel mai
puternic a fost cel în legătură cu PUNEREA MAINILOR.
Aceste doctrine erau noi pentru experienţa lor. Înainte, ei nu crezuseră în nici unul din
aceste lucruri, aşa încât acum erau obligaţi să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. In ultimă
instanţă Cuvântul trebuie să fi testul final pentru oricare doctrină. Pe măsură ce studiau
Cuvântul pentru a vedea ce descoperea Dumnezeu în aceste domenii, El le-a îndepărtat solzii
de pe ochi, şi Cuvântul a devenit viu.
După descoperirea Cuvântul lui Dumnezeu, care sprijinea ceea ce profeţeau, aceşti
credincioşi au început să trăiască după cum îi inspira Duhul Sfânt. Întâlnindu-se împreună,
Duhul continua să Se reverse şi să le dezvăluie noi adevăruri. Prezenţa lui Dumnezeu era atât
de reală, încât nu era nevoie de nici un conducător omenesc la servicii, şi cu toate acestea, era
o ordine deosebită. Intrând în prezenţa lui Dumnezeu, strigăte de laudă le ieşeau de pe
buze în aşa fel cum nu n-au experimentat vreodată.

31. CARE A FOST REZULTATUL ACESTEI LUCRARI A LUI DUMNEZEU?

În timp ce Dumnezeu prin Duhul Său a deschis câteva uşi puternice acestor oameni,
prin profeţie veneau avertismente severe. Dumnezeu îi înştiinţase că trebuiau să lucreze sub
călăuzirea Duhului Sfânt, fără a intra în domenii neîngăduite. Dacă nu aveau să asculte,
mişcarea creştină respectivă urma să intre într-un haos religios, ceea ce din nefericire, s-a şi
întâmplat. Cu toate că nu toţi cei implicaţi în această cercetare au fost neascultători, mulţi
dintre aceştia au abuzat si au folosit intr-un mod greşit darurile primite de la Dumnezeu.
Aceste grupuri au sfârşit în haos. Adevărurile au fost biblice dar oamenii le-au pervertit.
Insă au fost şi din aceia care, văzând ce se întâmplă, au înţeles atenţionarea. Aceştia
au păstrat adevărul aşa cum li-l dăduse Dumnezeu. Din nefericire, mişcarea a fost judecată pe
baza celei mai radicale fracţiuni care a folosit darul şi chemările lui Dumnezeu pentru folosul
lor personal. Ca rezultat, mulţi au privit cu consternare ceea ce se întâmpla în acei ani, lăsând

37
să li se acopere adevărul spiritual pe care Dumnezeu voia să-l reveleze, de către abuzurile şi
fanatismul unora.
Ce trist este că oamenii întotdeauna judecă o mişcare luând ca etalon exemplul cel
mai radical din acea mişcare. In acelaşi fel i-a judecat Luther pe anabaptişti, pe baza a ceea ce
ştia el despre un anabaptist. Un fanatic cu numele Melchior Hoffmann era un anabaptist care
s-a auto-proclamat „apostolul sfârşitului”. El a prezis că judecata de apoi urma să aibă loc în
1533. Deoarece acest om era un anabaptist, mulţi oameni au crezut că toţi anabaptiştii erau ca
el. Şi noi ştim că lucrul acesta nu este deloc adevărat.
Un fapt asemănător s-a petrecut în zilele de la începutul penticostalismului.
Dumnezeu a vorbit precis poporului Său în acele zile. Dar au existat din aceia care au dus
adevărul până la un emoţionalism extrem, atrăgând atenţia asupra lor înşişi, prin modul străin
în care acţionau. Ei erau caracterizaţi prin afişarea unei varietăţi de manifestări nescripţurale.
Datorită fanatismului acestor câţiva nescripturali, întreaga mişcare a fost judecată ca fiind o
manifestare lumească, fanatică, de emoţionalism absolut. Cei care erau în afară i-au văzut
numai pe cei ce perverteau adevărul, şi ca atare nu doreau să aibă de-a face cu
penticostalismul.
Iată deci, cu exactitate, ce s-a întâmplat la începutul anilor 1950. Mulţi din cei ce erau
implicaţi în această mişcare originală, au trecut la fanatism extrem si violenţă religioasă. Ca
urmare, întreaga mişcare a fost considerată ca negativă. Este extrem de trist faptul că oamenii
lui Dumnezeu pierd experienţele pe care Dumnezeu le doreşte pentru fiecare credincios,
deoarece judecă greşit o mişcare adevărată a Duhului Sfânt. Diavolul îşi va da toată silinţa să
ne vadă descurajaţi şi să nu ne bucurăm de plinătatea moştenirii noastre în Cristos. În fiecare
mişcare adevărată a lui Dumnezeu, Diavolul încearcă să strice ce face Dumnezeu, făcând ca
adevărul să fie neplăcut adevăraţilor oameni ai lui Dumnezeu.
Lucrul acesta s-a întâmplat aproape în fiecare cercetare. Luther a dat naştere la
fanatici ca şi Karlstadt. Hubmaier a dat naştere la oameni ca Hoffmann. Dar prin toate
acestea, adevărul revelat de Dumnezeu a fost unic pentru Trupul lui Cristos. De fiecare dată
însă, Diavolul a reuşit să descurajeze pe unii creştini în a accepta şi primi ADEVARUL
PREZENT.

32.CARE SUNT CÂTEVA DIN ADEVĂRURILE CE AU REZULTAT DIN ACEASTĂ

CERCETARE?

Adevărul central în această cercetare a fost punerea mâinilor. Pe măsură ce oamenii

căutau să afle comorile ascunse în Cuvântul lui Dumnezeu cu un zel înnoit. Dumnezeu a
început să dezvăluie tot mai mult scopul Său final. În cele ce urmează, ne vom ocupa de
câteva domenii, în care s-a făcut lumină cu prilejul cercetării săvârşite de Duhul Sfânt în
urmă cu un sfert de veac. Iată-le:
a. Recâştigarea timpului pierdut.
b. Restaurarea adevărului privind rodul si darurile Duhului Sfânt
c. Punerea mâinilor
d. Revelarea Trupului lui Cristos
e. Cele 5 lucrări ale darurilor de slujire
f. Principiile ordinii şi cârmuirii în Biserica locală
g. Închinarea în duh şi adevăr
h. Cortul lui David
i. Cele 7 elemente care alcătuiesc învăţătura lui Cristos (Evr.6:1-2)
j. Maturitatea sfinţilor
Toate cercetările anterioare vizau mai ales relaţia dintre credincios ca persoană si
Dumnezeu. Ele puneau un accent deosebit pe mântuirea personală a omului, pe moartea şi

38
îngroparea sa în botez, umblarea sa personală, pe sănătatea sa personală şi primirea Duhului
Sfânt în mod personal. Această mişcare însă, este la un nivel diferit. Domeniile ce au fost
iluminate de Duhul în mişcarea prezentă au toate de-a face cu întregul Trup al lui Cristos.
Semnalul dat de această trâmbiţă a fost o chemare pentru strângerea laolaltă a mădularelor
Trupului, o chemare la unitate spirituală. Acesta este Trupul pe care Dumnezeu îl zideşte şi-l
modelează pentru a fi asemenea CHIPULUI Fiului Său. Este un trup cu mai multe mădulare
(1 Cor.12).

33.CE ESTE DOCTRINA PUNERII MÂINILOR?

O definiţie bună a unei doctrine este „suma tuturor pasajelor din Scriptură care
vorbesc despre un subiect dat”. Nu vom încerca să cităm toate referinţele din Scriptură despre
mâini sau punerea mâinilor, dar este esenţial să subliniem câteva din referirile mai importante
la acest studiu deosebit.
Mâinile în Scriptura exprima deopotrivă puterea naturală şi spirituală.
Lev.9:22, Luca 24:50; 2 Sam.20:21; Ps.20:6;Isaia 41:10: CITESTE.
Punerea mâinilor în Vechiul Testament.
1.Iacov a DAT O BINECUVANTARE fiilor lui Iosif prin punerea mâinilor. Este interesant de
observat că prin mâna dreaptă a lui Iacov a fost dată o binecuvântare mai mare. Nu era doar o
formă, ci aici avea loc o manifestare a puterii. Gen.48:14-16:CITESTE
2.In sistemul levitic, preoţii erau datori să pună mâinile pe animalul ce urma să fie adus ca
jertfă Domnului. În unele cazuri, ei trebuiau să-şi mărturisească păcatele, în timp ce îşi
puneau mâinile pe animal. Procedând astfel, avea loc o TRANSMITERE simbolica a vinei de
la om la animalul adus ca jertfă. Lev.16:21-22; Ex.29:10;Lev 14:8,13; 14:15,24,33; 8:14.
3.In cazul unui condamnat la moarte, martorii îşi puneau mâinile pe capul lui, înainte de a-l
împroşca cu pietre. În felul acesta, ei dădeau o CONFIRMARE a mărturiei lor sau a
dovezilor aduse împotriva lui. Lev.24:14:CITESTE
4. Dumnezeu i-a chemat pe leviti pentru a-i pune in slujba Sa. Aceştia erau aleşi ca înlocuitori
ai tuturor întâilor născuţi ai lui Israel. Când leviţii erau consacraţi sau ORDINAŢI, copii lui
Israel îşi puneau mâinile peste ei, făcând astfel validă autoritatea TRANSFERATA.
Num.8:9-11:CITESTE
5. Când Dumnezeu a dorit ca un om să ia locul lui Moise, El l-a ales pe Iosua. Iosua a fost
alesul Domnului, nu alesul lui Moise. Totuşi Moise a fost acela care şi-a pus mâinile peste
Iosua. Făcând aşa el l-a ORDINAT pe Iosua pentru această chemare, i-a împărţit darul
necesar pentru lucrare (înţelepciune); el a RECUNOSCUT alegerea lui Iosua de către
Dumnezeu Însuşi şi i-a TRANSFERAT puterea spirituală. Deut.34:9:CITESTE

Punerea mâinilor în Noul Testament.

1. Punerea mâinilor este adesea folosită în Noul Testament în legătură cu VINDECAREA ‚
a. Isus a recurs adeseori la punerea mâinilor în lucrarea Sa de vindecare.
Luca 4.40: CITESTE. Vezi si Mat.8:3,15; 9:29; Mc.1:41; 5:23; 6:5; 7:32; 8:23; 16:18; Luca
5:13; 13:13; 22:51
b. Şi ucenicii au folosit punerea mâinilor în această lucrare de vindecare. F.A.5:12:CITESTE
Vezi si F.A.9:17; 14:3.
c. Pavel, de asemenea, şi-a pus mâinile peste bolnavi, şi ei au fost vindecaţi. F.A.28:8:
CITESTE. Vezi de asemenea: F.A.19:11.
d. Biserica astăzi trebuie să contribuie, prin punerea mâinilor, la vindecarea divină.
Credincioşii sunt cei care formează Trupul lui Cristos, şi noi trebuie să fim prelungirea
mâinilor Lui. Mc.16:18:CITESTE.

39
2.Punerea mâinilor poate fi văzută în legătură cu PRIMIREA DUHULUI SFÂNT. În cartea
Faptele exista cinci cazuri de oameni sau grupuri care au primit botezul Duhului Sfânt, si în
trei dintre ele, este menţionată punerea mâinilor în legătură cu primirea acestui dar.
Vezi de asemenea: F.A.9:17 şi 19:6. F.A.8.18: CITESTE.
3.Punerea mâinilor a fost folosită în legătură cu ÎMPĂRŢIREA DARURILOR
SPIRITUALE. Faptul acesta seamănă mult cu cazul lui Iosua din Vechiul Testament, care a
primit înţelepciune din mâinile lui Moise. Această împărţire trebuie să folosească la formarea
şi echiparea lucrătorilor (Rom.1:11-12).1Tim.1:6,14: CITESTE.
4. Punerea mâinilor este adesea INSOŢITĂ DE PROFEŢIE.1Tim.4:14:CITESTE. Vezi de
asemenea:1 Tim.1: 18.
5. Punerea mâinilor a fost folosită în legătură cu DAREA UNEI BINECUVÂNTĂRI.
Mc.10:16:CITESTE
6. Punerea mâinilor a fost folosită în TRIMITEREA LUCRATORILOR. Se poate că a existat
o IDENTIFICARE a Trupului lui Cristos cu cei ce erau trimişi. Ei ştiau că nu plecau singuri,
ci erau identificaţi cu întreg Trupul lui Cristos cu care se aflau în comuniune. F.A.13:2-3:
CITESTE
7. Punerea mâinilor a fost folosită în legătură cu CONFIRMAREA SAU ORDINAREA
LUCRATORILOR. F.A.6:6: CITESTE.
8. Există câteva ATENŢIONĂRI în legătură cu lucrarea punerii mâinilor.
a. Lucrul acesta nu trebuie luat cu uşurinţă sau făcut la repezeală. Deoarece actul punerii
mâinilor este mai mult decât un simbol exterior, fiind de fapt o identificare cu candidatul,
trebuie să fim foarte atenţi în practicarea lui.1 Tim.5:22.CITESTE!!
O altă versiune, engleză, redă astfel acest pasaj: „Nu te grăbi la punerea mâinilor (în a da
disciplinarea Bisericii prea repede, în reprimirea celor excluşi sau în ordinarea în cazurile
puse sub semnul întrebării) – şi nici să nu participi la păcatele altora: păstrează-te curat”
b. În fiecare caz, cu excepţia vindecării, prezbiterii erau aceia care îşi puneau mâinile peste
oameni. Probabil datorită naturii serioase a multora din aceste lucrări, începătorul nu are
permisiunea să participe la ele.

34. CARE ESTE IMPORTANŢA PUNERII MÂINILOR PENTRU BISERICĂ

ASTĂZI?
Ne-am aştepta ca toate aceste întrebuinţări ale punerii mâinilor găsite în Noul
Testament, să-şi aibă locul şi în Biserica de astăzi. Este important să menţinem un model
scriptural în tot ceea ce facem, chiar dacă nu înţelegem întreaga semnificaţie a acestuia. Chiar
şi numai faptul că această lucrare a fost importantă în funcţionarea Bisericii primare, ar trebui
să o facă importantă pentru noi în Biserica zilelor noastre. Această doctrină implică un dar
supranatural care nu este dat în acelaşi fel pentru viaţa Bisericii. Biserica de azi ar trebui să
folosească punerea mâinilor.
a. În rugăciune pentru cei bolnavi.
b. În primirea Duhului Sfânt.
c. La împărţirea darurilor spirituale.
d. În legătură cu prorocia pentru a da confirmare şi călăuzire.
e. În conferirea unei binecuvântări spirituale.
f. În confirmarea şi ordinarea lucrătorilor şi
g. În trimiterea misionarilor în ogorul misionar.

Pe măsură ce Biserica Domnului Isus Cristos începe să îşi însuşească din bogata
moştenire ce i-a fost dată în El, şi astfel vom începe să folosim uneltele pe care ni le-a dat
Dumnezeu, vom vedea o speranţă nouă pentru împlinirea misiunii Bisericii. Dumnezeu nu
ne-a dat o poruncă imposibil de împlinit, dar singurul mod în care aceasta poate fi realizată

40
este prin folosirea echipamentului asigurat de Dumnezeu prin lucrare. Armele cu care luptăm
noi nu sunt fireşti, ci ele sunt puternice! Dumnezeu vrea ca noi să luptăm lupta cea bună (1
Tim.1:18).

ÎNTREBĂRI DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 5

1.În ce constă caracterul simbolic al relatării din Geneza 1, pentru ceea ce face Dumnezeu în
restaurare?
2.Care este mesajul cel mai evident al cercetării prezente?
3.Pe ce bază au fost judecate multe din cercetările din trecut?
4.Cum a fost folosită punerea mâinilor în Vechiul Testament?
5.Faceţi o listă cu 7 cazuri în care a fost folosită punerea mâinilor în Noul Testament.
6.Ce avertismente ne dă Sf. Scriptură în legătură cu folosirea punerii mâinilor?
7.De ce avem nevoie de punerea mâinilor în Biserică astăzi?

CAPITOLUL 6

BISERICA ŞI PRINCIPIUL DIVIN DE AUTORITATE ŞI OCROTIRE

Dumnezeu lucrează, în zilele noastre, într-un mod minunat. Dacă ar fi să menţionăm cel
puţin una dintre trăsăturile felului Său de a lucra în prezent, am putea indica restabilirea
sentimentului de apartenenţă a credincioşilor la Trupul lui Cristos şi aprecierea lor la adresa
Bisericii universale. Punerea mâinilor, pe care am discutat-o în capitolul anterior, este
posibilă doar datorită unei relaţii reînnoite în Trupul lui Cristos. Însă, o înţelegere a Trupului
lui Cristos necesită o înţelegere a principiului autorităţii lui Dumnezeu şi al protecţiei divine
recomandat nouă de Pavel în 1 Corinteni.1 Cor.11:3:Citeste.
În acest verset, avem o indicaţie care este prezentă în toată Scriptura, şi anume că
Dumnezeu Tatăl este Persoana Supremă în Dumnezeire.
Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul, noi suntem atraşi sau mişcaţi de Duhul Sfânt (1
Cor.12:3). Duhul Sfânt este Acela care ne aduce la Domnul Isus Cristos, dând mărturie
despre El (Ioan 5:31-32; 15:26). Dar nu acesta este finalul în planul lui Dumnezeu. Urmează
lucrarea lui Cristos, care ne aduce într-o părtăşie perfectă cu Tatăl (1 Cor.15:28).
Profeţind despre ultimele zile, Isus a spus: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”
(Mt.24:4). Trăim o vreme când este de o importantă crucială ca poporul lui Dumnezeu să aibă
în frunte oameni temători de El, care să nu-l conducă greşit. Trebuie să-i cunoaştem pe cei cu
autoritate peste noi şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne protejeze vieţile prin lucrarea lor.
Dar cum se va realiza aceasta? Cum vor fi împlinite scopurile lui Dumnezeu?
Singurul mod în care acest plan poate fi realizat în experienţa noastră este prin supunerea la
treptele de autoritate ale lui Dumnezeu. În acest capitol, dorim să examinăm domeniul
autorităţii şi conducerii în Biserică, în Trupul lui Cristos.

35.CARE ESTE SCOPUL LUI DUMNEZEU IN ILUSTRAREA BISERICII CA TRUP

AL LUI CRISTOS?

Ori de câte ori Dumnezeu ne dă încă o revelaţie despre Biserica lui Isus Cristos, El
face aceasta pentru a accentua o altă latură a acestui minunat organism. Nu există un alt
tablou care să descrie mai adecvat ce are Dumnezeu în vedere pentru poporul Său. Astfel,
Pavel compară Biserica cu un templu, pentru ca noi să vedem intenţia lui Dumnezeu de a zidi
un popor pentru a fi împreună un lăcaş a1 lui Dumnezeu prin Duhul (Ef.2:20-22). El descrie

41
Biserica şi ca o familie, pentru ca noi să putem aprecia scopul lui Dumnezeu de a ne face
moştenitori împreună cu Fratele nostru mai mare, Domnul Isus Cristos (Evr.2:10, 14-17;
Rom.8:17). El compară Biserica cu o MIREASĂ, pentru ca noi să înţelegem unitatea pe care
trebuie să o experimenteze Cristos şi Biserica Sa (Gen 2:24; Ioan 17:11,21).
Care este scopul lui Dumnezeu dându-ne revelaţia Trupului lui Cristos? Simplu:
Dumnezeu vrea ca noi să înţelegem dorinţa lui Cristos de a folosi Trupul Său, Biserica
actuală, ca să aducă viaţă şi vindecare la fel ca în timpul umblării Sale pe pământ (1
Cor.12:1-31). Aceasta este o chemare extrem de înaltă, care impune existenţa pe pământ a
Bisericii care să funcţioneze în domeniile puterii şi autorităţii manifestate altădată de Domnul
Isus Cristos. Înainte ca omul să fie înzestrat cu asemenea putere şi autoritate, trebuie sa
existe o recunoaştere a principiilor divine ale conducerii, şi o supunere faţă de Cristos, Capul
Trupului.

36. CE ÎNŢELEGEM NOI PRIN FAPTUL CĂ CRISTOS ESTE CAPUL TRUPULUI?

Pavel ne spune clar că Biserica este Trupul lui Cristos iar Cristos Însuşi este Capul
acestui Trup (Ef.1:22-23). Pentru a avea un tablou mai bun al relaţiei lui Cristos cu Biserica,
trebuie să privim la trupul nostru (fizic) şi să vedem relaţia naturală dintre capul nostru şi
trup.
În corpul fizic, capul este adăpostul creierului, acel organ care prin impulsuri de
energie poate să comande şi să controleze mădularele trupului. Pentru ca trupul fizic să
funcţioneze corect, el trebuie să răspundă pozitiv la toate impulsurile trimise de la cap.
Neputinţa trupului de a răspunde la ordinele capului are ca rezultat mişcări spastice. În aceste
condiţii, corpul face o anumită muncă, dar aceasta nu va corespunde calitativ şi cantitativ
aceleia care ar fi rezultat când fiecare mădular ar fi acţionat corect. Neputinţa trupului de a
răspunde la toate impulsurile venite de la cap, indică faptu1 că nervul este tăiat sau mort. În
oricare din aceste cazuri, el este despărţit de sursa lui. Nici un braţ nu are capacitatea de a
gândi pentru el. Când nervii îi sunt tăiaţi, rezultatul este paralizia lui. Dacă şi capul este tăiat
(despărţit) de trup, rezultatul va fi moartea trupului.
Aşa cum capul se leagă de trupu1 fizic, tot astfel trebuie să fie legat Cristos de Trupul
Lui – Biserica. El trebuie să dea instrucţiuni şi Bisericii. Ca şi Cap‚ El trimite impulsuri către

42
Trup prin Duhul Sfânt, iar Trupul răspunde la tot ce i-a poruncit Capul. A fi separat de Cap,
înseamnă a fi despărţit de izvorul vieţii, a experimenta moartea spirituală.
Cum am văzut deja, Dumnezeu are un lanţ de comandă. Acest lanţ de comandă se
aplică la toate cele trei instituţii rânduite de Domnul. Există un lanţ de comandă în
guvernare.

37. CARE ESTE PRINCIPIUL SCRIPTURAL AL CÂRMUIRII IERARHICE?

Orice stăpânire vine de la Dumnezeu. El pune pe împăraţi pe tronurile lor (Dan.2:21)

şi ei dau socoteală în faţa lui Dumnezeu cum au administrat ce li s-a încredinţat (Luca 16:2).
Guvernarea are ierarhia ei sau lanţul de comandă, dar Dumnezeu este Capul tuturor
lucrurilor. Când toţi sunt supuşi corect autorităţii pusă peste ei, se află la umbra Celui
Atotputernic, sub aripile protecţiei Lui şi adăpostiţi de orice furtună. Atunci când fiecare iese
de sub propria sa căpetenie, iese de sub nor.

Lanţul ierarhic al lui Dumnezeu

Familia este o altă instituţie lăsată de Dumnezeu. Şi familia are lanţul ei de conducere.
Soţul este sub autoritatea lui Dumnezeu, soţia este sub conducerea soţului şi chemată să fie
împreună cu soţul ei căpetenie peste copii. Fiecare membru este deci responsabil faţa de
capul de deasupra lui.

Lanţul lui Dumnezeu de conducere în familie

Biserica, cea de a treia instituţie lăsată de Dumnezeu, nu este diferită de cele două. Şi
ea are un adevărat lanţ de conducere. Dumnezeu, Capu1tuturor lucrurilor L-a făcut pe Fiul
Căpetenia Bisericii (Ef.1:20-23). Cristos acţionează în Trupul Său prin lucrarea Duhului
Sfânt (Ioan 14:18,26). Dumnezeu a dat autoritate prezbiterilor pentru a cârmui Biserica locală
într-un mod corespunzător.

43
Toate aceste trei modele au aceeaşi căpetenie. Toate aceste trei instituţii sunt sub controlul lui
Dumnezeu. Dar fiecare membru, pe măsură ce îşi găseşte locul în aceste modele, are una sau
mai multe căpetenii peste el. El trebuie să se supună acestei căpetenii de deasupra lui, dacă
doreşte să găsească împlinire în planul şi voia lui Dumnezeu. El trebuie să se supună acestei
căpetenii, dacă doreşte să găsească un loc de siguranţă la umbra Celui Atotputernic.
Când înţelegem pe deplin acest principiu al cârmuirii vedem că toată puterea şi
autoritatea sunt conferite Capului. În afara Capului nu există autoritate, Capul este izvorul
(sursa) întregii autorităţi; celelalte căpetenii sunt mandatari sau autorităţi delegate. NUMAI
IN MĂSURA IN CARE NE SUPUNEM CAPULUI DE DEASUPRA NOASTRĂ,
DEVENIM PĂRTAŞI AI PUTERII ŞI AUTORITAŢII SALE, sau devenim candidaţi pentru
canalizarea puterii lui Dumnezeu.
Pentru a exemplifica acest principiu, să examinăm viaţa lui Isus. Ştim că atunci când
Isus S-a făcut trup, El a lăsat la o parte prerogativele Sale de a acţiona ca Dumnezeu. El S-a
dezbrăcat de Sine şi a devenit ascultător (Fil.2:5-8). Isus a renunţat la toate drepturile, dându-
le în mâinile Tatălui, supunându-Se total voii, planului şi scopului Tatălui (Ioan 4:34; 5:30;
6:38; 15:10). Supunându-Se Tată1ui, Tatăl a turnat peste El putere mare. Ştim, de exemplu, că
după ce a fost ispitit de Satan, Isus S-a întors plin de puterea Duhului (Lc.4:14). Supunându-
Se autorităţii Tatălui, Tatăl la rândul Lui I-a dat autoritatea sau L-a făcut pe Cristos părtaş al
autorităţii Lui. L-a făcut pe Cristos un administrator al puterii şi autorităţii Lui.
Umblând pe pământ în ascultare perfectă de Tatăl, Isus a fost o demonstraţie vie a
puterii lui Dumnezeu - nu a propriei Sale puteri, ci a puterii şi autorităţii ce-I fuseseră date de
către Tatăl. Astfel, Îl vedem pe Isus exercitând puterea de a ierta păcatele (Mt.9:6). Lui I s-a
dat putere şi autoritate peste demoni, boli şi forţele naturii (Mt.8:1-17, 23-27). Datorită
credincioşiei lui Cristos, Dumnezeu L-a înzestrat cu putere mare.
Isus a fost părtaş al Tatălui în umblarea Sa pe pământ. În lucrarea Lui, El a ales 12
ucenici care să lucreze cu El. Şi ucenicii, sub autoritatea lui Cristos, au devenit părtaşi ai
acestei puteri, supunându-se lui Cristos, Capul lor. Şi ei au putut merge cu autoritate, atunci
când au fost cu adevărat supuşi (Lc.9:1-2; 10:1; 9.17).
Principiul conducerii ierarhice poate fi văzut funcţionând la perfecţie în cadrul
forţelor armate unde factorul de decizie şi comandă este comandantul suprem. Prin
subordonaţii săi, ordinele lui ajung la cel din urmă ostaş. Cum îşi demonstrează cineva
supunerea? Ascultând de cel superior lui. Atunci când comandantul găseşte supuşi ascultători
şi loiali, el îi adună în jurul lui ca generali şi le încredinţează mare putere şi autoritate,
făcându-i părtaşi ai puterii şi autorităţii Sa1e. Acum generalul poate da ordine şi comenzi care
au aceeaşi forţă ca şi cele venite direct de la Comandantul suprem. Atâta timp cât generalul
rămâne supus, va vorbi întotdeauna cu autoritatea capului.
În forţele armate, există diferite ranguri, şi fiecare gradat are subordonaţii săi (cei
aflaţi la ordinele sale) şi superiorii săi (cei mai înalţi în grad ca el). Dacă el este cu adevărat
supus capului lui, el are autoritate asupra subalternilor, deoarece este părtaş al autorităţii
capului.
Când sergentul se supune locotenentului, el devine părtaş al autorităţii, dar nu aceleia
pe care o are locotenentul ci al autorităţii care purcede de la organul suprem. Toată puterea o
deţine capul; există doar diferiţi administratori ai aceleiaşi puteri.
Acest principiu trebuie să fie aplicat în toate cele trei instituţii poruncite de Dumnezeu
- statul, familia şi Biserica.
Când Isus a înviat din morţi, Dumnezeu I-a dat putere mare (Mt.28:18; Rom.14:9).
Dar când Isus S-a suit la cer, El a fost pus la dreapta lui Dumnezeu, fiind dat Căpetenie a
Bisericii (Ef.1:20-23).
Mt.26:64: CITESTE. Col.2:10: „Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii
şi stăpâniri”

44
1Pet.3:22:,”Care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer, şi ŞI-A SUPUS
ÎNGERII, STĂPÂNIRILE ŞI PUTERILE”.
Vedem că acum Isus are toate lucrurile în mâinile Lui. Acum EL doreşte să lucreze prin
Biserică, Trupul Lui, în acelaşi fel în care Tatăl a lucrat prin EL. Aşa cum Isus L-a og1indit
pe Tatăl, şi noi trebuie să-L oglindim pe Cristos. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie
ca şi noi să ne supunem total autorităţii lui Cristos - 1ucru care implică o viaţa de ascultare
totală de poruncile Lui, „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Supunându-
ne autorităţii lui Isus Cristos, El va turna peste noi putere mare, dar pentru aceasta trebuie sa
fim într-o poziţie de supunere(Mc.16:15-20).După cum Biserica se supune lui Cristos, aşa va
avea toate lucrurile sub picioarele ei, pentru că noi vom fi părtaşi ai puterii lui Cristos.

ÎNTREBARI DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 6

1.Care este scopul lui Dumnezeu dându-ne revelaţia Trupului lui Cristos?
2.Care este poziţia lui Cristos ca şi Cap al Trupului?
3.Care este lanţul de comandă în guvernarea unei ţări?
4.Care este lanţul de comandă în familie?
5.Care este lanţul de comandă în Biserică?
6.Cum se califică cineva pentru a deveni părtaş al autorităţii şi puterii Capului?

CAPITOLUL 7

BISERICA ŞI RÂNDUIALA DIVINĂ ÎN CADRUL EI

În capitolul anterior am examinat lanţul de comandă în cele trei instituţii poruncite de

Dumnezeu: guvernarea civilă, familia şi Biserica. În aceste zile din urmă, Satan caută să
distrugă toate aceste trei instituţii prin răzvrătire şi imoralitate. Trăim o vreme caracterizată
de sfidare si răzvrătire contra autorităţilor care acţionează în diverse domenii ale vieţii
umane.
Autoritatea celor ce conduc ţara este pusă sub semnul întrebării. Autoritatea tatălui în familie
este subminată de multa învăţătură despre îngăduinţa părintească. Autoritatea Bisericii este
pusă sub semnul întrebării de către gânditorii liberali ai timpului. Acestea sunt zile ale
demonstraţiilor de stradă, tulburărilor, revoltelor studenţeşti, revoluţiilor şi haosului.
Ce contrast între toate acestea şi viaţa lui Isus! Isus S-a supus legilor ţării,
recunoscând chiar şi guvernarea străină şi plătind tributul când a fost nevoie. El a învăţat
respectul şi ascultarea faţă de cei înălţaţi în dregătorii. El nu a predicat împotriva condiţiilor
sociale şi politice ale timpu1ui Său, El a predicat despre condiţia inimii omului şi El ştia că
dacă acest mesaj era luat în considerare urma să aducă restaurare în toate domeniile societăţii.
Învăţătura lui Isus a fost continuată de apostolii Bisericii primare. Ei au învăţat, de asemenea,
pe creştini să se supună autorităţilor civile. Rom.13.1-4: CITESTE
Apostolii au învăţat pe credincioşi ascultarea în familie. Ef.6.1-3: CITESTE
Apostolii au cerut din partea celor credincioşi ascultare în Biserică.
Evr.13.17:CITESTE
Mulţi creştini nu înţeleg acest principiu important. Ei văd importanţa ascultării de
autorităţile civile; ei recunosc necesitatea ascultării în familie; dar când este vorba de
Biserică, ei nu se grăbesc să recunoască autoritatea omenească. Mulţi dau dovada unei
dorinţe de a se supune Duhului Sfânt ca ambasador al conducerii lui Cristos în viaţa lor, dar
ei nu văd cum are aceasta legătură cu o Biserică fizică sau Trupul Său spiritual de pe pământ.

45
Mulţi se autoamăgesc gândind că sunt „conduşi de Duhul”, când în realitate ei resping lanţul
de comandă a lui Dumnezeu în Biserică şi astfel se sustrag singuri conducerii divine.
Studiind textele din Scriptură cu referire la Biserică, nu putem trece cu vederea faptul
că Dumnezeu-Capul este implicat în conducerea Bisericii (vezi diagrama din capitolul
precedent). Marele plan şi scop al lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor a fost de a-l readuce
pe om la plinătatea. părtăşiei cu El. Dumnezeu-Capul este implicat în acest Plan al
Răscumpărării. Tatăl are lucrarea Sa specială, Fiul are rolul Său, şi Duhul îşi face lucrarea Sa.
Ei toţi sunt într-o unitate totală, în vederea unui scop comun. Întreaga istorie este o
desfăşurare a acestui Plan de Răscumpărare. Întreaga istorie poate fi împărţită între lucrarea
Tatălui, lucrarea Fiului şi lucrarea Duhului. Deşi cele 3 Persoane ale Dumnezeirii Se află pe
picior de egalitate, totuşi rolul jucat de fiecare în istoria omenirii este diferit.

LUCRAREA DE RĂSCUMPĂRARE

ÎNCEPUTUL - Întreaga istorie poate fi împărţită în trei părţi - SFÂRŞITUL.

LUCRAREA LUCRAREA LUCRAREA
TATĂLUI FIULUI DUHULUI
2000 de ani Isaac Cristos 2000 de ani
jertfit jertfit Ploaie Ploaie
Adam--Avraam 2000 de ani timpurie târzie

De fapt planul de răscumpărare a început numai după ce Adam a păcătuit. Păcatul a

stricat liniştea lui Dumnezeu şi planul de răscumpărare al lui Dumnezeu a fost pus în
aplicare. Lucrarea Tatălui este văzută în special în primii 2000 de ani după căderea omului.
Această perioadă de timp s-a întins de la Adam, tatăl rasei omeneşti, până la Avraam, tatăl
tuturor credincioşilor (Rom.4:11). În această perioadă, avem o manifestare a sfinţeniei lui
Dumnezeu şi constatăm ura Lui faţă de păcat (potopul). Şi totuşi, în ciuda judecăţii, El este
bunătate plină de milă, pentru că Dumnezeu a iubit lumea şi a dorit să o mântuiască (1 Pet
3:20; Ioan 3:16). În această desfăşurare evantai a istoriei, îl vedem pe Dumnezeu făcând
legământul cu Noe şi un legământ veşnic cu Avraam. În inima Tatălui, era ÎNTREAGA
LUME, şi darul Lui pentru lume a fost Fiul Său.
A doua perioadă de 2000 de ani este caracterizată prin lucrarea Fiului. Lucrarea Fiului
nu a început cu întruparea, ci „obârşia Lui se suie până în vremurile străvechi până în zilele
veşniciei” (Mic.5:2). Nu este interesant că Avram este cel care îl întâlneşte pe Melhisedec
(Gen.14), Împărat al Neprihănirii, care ,,a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evr.7:3)?
Odată cu Avraam şi cu naşterea singurului său fiu, Isaac, începem să vedem desfăşurarea în
continuare a planului de răscumpărare. Începând cu acest moment, se vede accentul deosebit
pus pe sângele jertfit pentru păcatul omului. Dumnezeu face cu Avraam un legământ care
cere vărsarea de sânge (tăierea împrejur) şi lui Avraam i se cere să-şi aducă singurul fiu ca
jertfă. Această perioadă continuă cu jertfirea tipică a singurului fiu, Isaac, şi culminează. cu
Jertfirea SINGURULUI Fiu al lui Dumnezeu, pe Calvar. Dorinţa Fiului a fost să găsească o
soţie pentru El. Aşa cum soţia lui Adam a venit din coasta lui (Gen.2:22), la fel şi soţia lui
Cristos trebuia să vină din coasta Sa (Ioan 19:34). Dorinţa Fiului a fost pentru o Biserică
glorioasă. El a făcut posibilă o asemenea Biserică pe Calvar, vărsând sânge nevinovat pentru
răscumpărarea omului păcătos. Acest lucru era de ajuns pentru Biserică, dar asigurarea
respectivă trebuia luată în posesiune de către aceasta. Lucrarea lui Isus s-a încheiat la Calvar
prin moartea şi învierea Lui. Dar când S-a înălţat, El a trimis Duhul Său să conducă Biserica
spre ceea ce El deja asigurase!

46
 Următoarea perioadă a istoriei imp1ică lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Această
lucrare a început în ziua Cincizecimii când ploaia timpurie a căzut peste Biserica în aşteptare.
Această lucrare a DUHULUÎ va culmina las sfârşitul vremurilor, precedând a doua venire a
lui Isus Cristos, când Duhul va fi turnat peste orice făptură (Ioel 2:28). În acest anotimp al
recoltatului, vom primi ploaia târzie (Iac.5:7). La a doua venire a lui Cristos, această lucrare
(plan de răscumpărare) va fi terminată, restaurarea îşi va fi făcut cursul şi Dumnezeu Se va
odihni iarăşi.
Aşa cum am văzut, întreaga Dumnezeire este implicată în planul de răscumpărare, dar
în vremurile de acum Duhul Sfânt este cel care pune planul în aplicare. Duhul Sfânt este Cel
care transmite poruncile de la Cap la Trup. EL ne conduce în tot adevărul (Ioan 16:13), care
ne va face slobozi, eliberaţi de păcat (Ioan 8:32,36). Duhul Sfânt lucrează prin diferite
mijloace pentru a împlini acest plan şi scop. EL foloseşte darurile şi slujbele încredinţate
credincioşilor care sunt mădulare ale Trupului lui Cristos. EL operează printr-un lanţ de
comandă poruncit de Dumnezeu. DACA O PERSOANA DORESTE SĂ FIE SUPUSĂ
DUHULUI SFÂNT, TREBU1E SĂ SE SUPUNĂ CĂILOR DE AUTORITATE FOLOSITE
DE DUHUL SFÂNT.
Un lucru pe care Dumnezeu ne învaţă astăzi, în cercetarea actuală, este nevoia şi
rostul Bisericii locale. Este esenţial să avem o înţelegere despre cum lucrează Duhul Sfânt în
şi prin acest canal ales. Duhul Sfânt este însoţit de daruri, misiuni şi lucrări, dar fiecare
trebuie să-şi găsească locul de exprimare în Biserica locală. Nimeni nu poate lucra singur.
Nimeni nu are de unu1singur tot ce-i trebuie. Nimeni nu are în viaţa lui toate darurile,
misiunile si lucrările. Doar trupul local de credincioşi este complet şi trebuie să funcţioneze
în toate domeniile. Biserica este adevăratul loc în care îşi găsesc expresie toate darurile şi
lucrările Duhului, deoarece în acest cadru a dat Dumnezeu persoane cu rol de conducere care
să călăuzească şi să controleze folosirea acestor daruri.
În acest capitol, dorim să examinăm lucrările de conducere pe care le-a poruncit Dumnezeu
pentru Trupul lui Cristos, pentru împlinirea scopurilor Sale. Sperăm să vedem nevoia noastră
de a ne supune nu numai Duhului Sfânt ci şi lanţului de autoritate a lui Dumnezeu în
Biserică. Procedând astfel, de fapt ne supunem Duhului Sfânt.
38.CARE SUNT CELE CINCI DARURI DE SLUJIRE ACORDATE DE CRISTOS
BISERICII?
Când Isus S-a înălţat la Tatăl a fost de folos ca El să plece, deoarece atâta timp cât
rămânea pe pământ era legat de un loc anumit. Şi ceea ce dorea Isus să facă, cuprindea lumea
întreagă. Astfel El S-a înălţat la dreapta Tatălui, Şi-a luat locul ca şi Cap al Bisericii şi a
trimis Duhul Sfânt, aşa cum promisese. Acum EL putea, prin Duhul, să fie prezent oriunde
doi sau trei se adunau împreună (Mt.18:20). În ziua Cincizecimii, Domnul înălţat Şi-a
împlinit lucrarea ca Acela care avea să boteze cu Duhul Sfânt (Mt.3:1 1) dând naştere
Bisericii.
Pe lângă Duhul, Cristos a mai dat ceva Bisericii. Dumnezeu foloseşte întotdeauna
vase, omeneşti pentru a-Şi împlini scopurile Sale. Cristos a dat Duhul care să-i conducă pe
oameni în tot adevărul; Isus S-a înălţat, EL a dat Bisericii o misiune care poate fi înfăptuită
prin 5 slujbe - apostoli. prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători.
Ef..4:8-11: CITESTE.
Aceste lucrări au fost date de Dumnezeu şi toate sunt necesare pentru împlinirea pe
pământ a scopurilor Sale. Nu ajunge una singură. Avem nevoie de tot ce ne-a asigurat
Dumnezeu. Dorinţa lui Cristos este de a avea o Biserică glorioasă, fără pată sau zbârcitură
(Ef.5:27), şi El a dat 5 slujbe pentru a împlini acest plan final în poporul Lui - „.până vom
ajunge toţi la unirea credinţei” (Ef.4:13). Până atunci când acest scop va fi împlinit, până
când toţi vom ajunge să fim ca modelul dat - oameni mari - aceste lucrări sunt importante şi
funcţionează în Biserica lui Isus Cristos. Ele nu sunt date doar pentru o anumită perioadă

47
apostolică, ci i-au fost acordate Bisericii până când ea ajunge la „înălţimea staturii plinătăţii
lui Cristos”(Ef.4:13).
Ef.4.12-16: CITESTE
Scopul lui Dumnezeu nu va fi niciodată împlinit fără conducerea dată de Dumnezeu
pentru Biserică prin Cristos la înălţarea Sa.

39. CARE SUNT ROSTUL ŞI CONTRIBUŢIA FIECĂREIA DIN ACESTE CINCI

SLUJBE (DARURI PENTRU SLUJIRE)?

a. APOSTOL
Cuvântul „apostol” înseamnă, „unul care este trimis”. În Noul Testament, se fac multe
referiri la această slujbă. De fapt, sunt 81 de referiri la apostoli. Au fost DOISPREZECE
apostoli, care fără îndoia1ă au un loc special în împărăţie, după ce au lucrat intim cu Domnul
şi au fost prezenţi la prima Cină a Noului Legământ (Lc.22:14). Au mai existat şi alţi
apostoli, care au lucrat în vremurile Noului Testament. Au fost oameni ca Andronic
(Rom.16:7), Barnaba, Pavel (F.A.14:14), Tit (11 Cor.8:23), Timotei (1 Tes.1:1; 2:6) şi alţii.
Lucrarea apostolilor pare a fi aceea de a pune bazele Bisericilor locale.(Ef.2:20). Făcând
lucrul acesta, ei sunt implicaţi în plantarea noilor adunări (1 Cor.9:1-2) şi lucrează cu
adunările deja înfiinţate, unde era nevoie de zidire în continuare. Unele din semnele lucrării
apostolice din Noul Testament includ următoarele:
1. El este caracterizat prin umilinţă(1Cor.4:9; 2 Cor.10:18).
2. EL este gata de jertfă (2 Cor.11:22-23).
3.Lucrarea lui este însoţită de semne şi minuni(2 Cor.12:12).
4.El este răbdător (2 Cor.12:12).
5. Este pus în Trup de către Dumnezeu şi nu de om(1 Cor.12:28).
6. EL nu stăpâneşte peste turmă (2 Cor.1:24; 1 Pet.5:3).
7. Trebuie să aducă roadă apostolică (1 Cor.9:1-2).

b. PROOROC
Proorocul nu este o figură nouă în Noul Testament. Foarte asemănători cu proorocii
din vechime, ei au o lucrare cu două aspecte, de a prezice (prooroci) şi de a vorbi din partea
lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei prezic viitorul aşa cum îl revelează Dumnezeu prin Duhul
Sfânt, şi vorbesc din partea lui Dumnezeu. Lucrarea proorocului este cel mai adesea cuplată
cu lucrarea apostolului, şi ei sunt văzuţi lucrând împreună la punerea temeliilor (Ef.2:20).
Agab este cel mai cunoscut prooroc din cartea Faptelor Apostolilor, care prezice o foamete şi
întemniţarea lui Pavel (F.A.11:.27-28; 21:10-14). Proorocii sunt implicaţi în lucrarea pentru
Trupul lui Cristos în viaţa comunităţii (1 Cor.14:29-37); în ordinarea şi trimiterea lucrătorilor
sub auspiciile adunării locale (F.A.13:3); în îndemnare, zidire şi mângâiere a întregului trup
(1 Cor.14:3).
Câteva din semnele unui prooroc:
1. Trebuie să aibă darul proorociei (1 Cor.12:10).
2. Trebuie să fie numit de Dumnezeu (1 Cor.12:28-29).
3. Trebuie să dovedească o viaţă de sfinţenie şi umilinţă.
4. Trebuie să fie de acord ca proorociile lui să fie judecate. (1 Cor.14:29).

c. EVANGHELIST.
Cuvântul „evanghelist” înseamnă „cel ce proclamă vestea cea bună”. Acest cuvânt
este folosit în Noul Testament doar de 3ori. Ni se arată nevoia noastră de a avea un
evanghelist pentru desăvârşirea lucrării în Biserică (Ef.4:11); Pavel îl sfătuieşte pe Timotei
care ca apostol (1 Tes.1:1) să facă lucrarea unui evanghelist (2 Tim.4:5); dar dacă dorim să

48
ştim care este lucrarea unui evanghelist, trebuie să privim la lucrarea lui Filip, evanghelistul
(F.A.21:8).
Lucrarea lui Filip ne este redată în F.A.8. Aici este un tablou al lucrării unui
evanghelist. Filip1ucra la deschiderea de noi drumuri cu mesajul Evangheliei însoţit de
semne şi minuni. Lucrarea lui are două aspecte: el este implicat în evanghelizarea
publică(versetele 1-13) şi în evanghelizarea personală(versetele 26-40). Însă indiferent de
metoda folosită, el a fost foarte ascultător de Duhul lui Dumnezeu, fiind conştient de propriile
limite, fără să se fi fi socotit auto-suficient. Rezu1tatul lucrării lui a fost formarea unei
Biserici locale.

d. PĂSTOR
Termenul folosit, în greacă, pentru „păstor” (de suflete) sau „pastor” este acelaşi cu
cel ce indică un „cioban”(păstor de oi). În timp ce lucrarea apostolilor, profeţilor şi
evangheliştilor pare a fi de natură mobilă, păstorilor li se dă să conducă în adunările locale ca
„păstori” ai turmei locale a lui Dumnezeu. Isus a fost Păstorul cel Bun, care a oferit modelul
pentru toţi păstorii. Un păstor adevărat va:
1. Hrăni oile.(1 Pet.5:2)
2. Îndruma si conduce oile (1 Pet.5:2)
3. Iubi sufletele oilor (Evr 13:17)..
4. Avea grijă de oi (Ioan l0:13)
5. Fi gata să-şi dea viaţa pentru oi (Ioan 10:15-18)
6. Fi gata să păzească turma în vremuri de încercare (Ioan 10:12).

e. ÎNVĂTĂTOR
Învăţătorii, de asemenea, sunt absolut necesari pentru desăvârşirea sfinţilor. Lucrarea
învăţătorului presupune mult mai mult decât expunerile şi explicarea versetelor la Şcoala
Biblică (toţi bătrânii adunării ar trebui sa poată învăţa asta), dar aceasta, este de asemenea o
lucrare ce trebuie făcută după modelul lui Isus, Care a fost Marele Învăţător. Când Isus
învăţa, El învăţa „ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor”(Mat
7:29).Lucrarea de învăţare este cea care zideşte clădirea pe fundaţia pusă de aposto1i şi
prooroci. Învăţătorul este cel care trebuie să-i înrădăcineze bine pe creştini în doctrina
biblică. Promisiunea lui Dumnezeu în aceste zile este să restaureze adevăraţii învăţători în
Biserică (Is.30:20).
Aşa cum am afirmat deja, Isus Cristos Însuşi este modelul pentru toate cele 5 lucrări.
Ceea ce Îl vedem pe Isus făcând atunci când Se înalţă la dreapta Tatălui, este împărţirea
misiunii Sa1e în 5 slujbe şi umplând diferite vase cu o parte din misiunea Sa atât de vastă. În
Domnul vedem plinătatea întregii lucrări. În acest sens Îi vedem pe Cristos ca:
APOSTOLUL ŞI MARELE PREOT (Evr.3:1)
PROOROCUL (Ioan 4:19)
EVANGHELISTUL (Lc.4:18)
PĂSTORUL (Ioan 10:11)
ÎNVĂŢĂTORUL (Ioan 3:2).
Toate aceste lucrări pot fi falsificate de oameni. Există apostoli mincinoşi numiţi de ei
înşişi, care exploatează poporul lui Dumnezeu (2 Cor.11:13-15). Există prooroci falşi are
proorocesc de la ei înşişi (F.A 13:6). Există evanghelişti falşi care înşală poporul lui
Dumnezeu cu metode nescripturale. Există învăţători mincinoşi care introduc „erezii
nimicitoare” (2Petru 2:1). Există păstori falşi care sunt doar slujbaşi şi nu iubesc oile şi
turma, poporul lui Dumnezeu (Ez.34:1). În toată Biblia apar avertismente în privinţa
lucrătorilor falşi. Trebuie însă să fim atenţi ca văzând lucrările false, să nu ajungem în

49
cealaltă extrema, sa respingem adevăratele lucrări pe care Dumnezeu LE-A FACUT în aceste
domenii. Dumnezeu doreşte să restaureze aceste lucrări în toată curăţia lor. Trebuie să
rămânem deschişi la tot ce are Dumnezeu pentru noi. Este esenţial să înţelegem acest
domeniu al lucrării cu 5 aspecte, dacă dorim să ajungem la locul pe care Dumnezeu l-a avut
în plan pentru noi (Ef.4:11-16). Dumnezeu ne-a dat o cale prin care să testăm lucrarea. Veniţi
dar să-i punem la încercare pe lucrători şi să nu condamnăm întreaga lucrare din cauza unui
fanatic pe care l-am auzit odată sau l-am cunoscut personal.
Mt.7:15-20: CITESTE

40.CARE SUNT OFICIILE (SLUJBELE) ÎN BISERICA LOCALĂ?

Deşi există multe lucrări ce se fac într-o Biserică nou-testamentală, sunt numai două
oficii definite în organizarea Bisericii Locale. Acestea sunt: funcţia(slujba) de diacon şi aceea
de bătrân sau prezbiter. Prezbiterii sunt provizia lui Dumnezeu pentru conducerea spirituală a
Bisericii locale. Ei conduc turma lui Dumnezeu (1 Tim.3:1-7; Tit 1:5). Diaconii sunt provizia
lui Dumnezeu pentru slujirea domeniilor practice, parte din fiecare Biserică locală (F.A.6:3-6
1 Tim.3:8-13).

41. CE ESTE UN BĂTRÂN (PREZBITER)?

Cuvântul acesta vine din grecescul „presbuteros”, care înseamnă „bătrân” sau
„senior”. În Biserica Noului Testament acest termen este folosit în mod special pentru a
descrie un om care este opusul unui începător(novice). Deci cuvântul „prezbiter” descrie în
special UN OM şi nu o slujbă.
Există două cuvinte care sunt confundate în mod obişnuit cu cuvântul ”prezbiter” - şi
acestea sunt „episcopii” şi ”păstor”. Când vedem relaţia dintre aceste cuvinte în Noul
Testament, nu mai există confuzie. Cuvântul „episcop” descrie o slujbă (F.A 1:20) sau o
poziţie pe care o primeşte un prezbiter. Cuvântul „păstor”, care înseamnă „cel ce hrăneşte”,
descrie lucrarea pe care o face un prezbiter sau un episcop. Pentru a continua ilustrarea
acestei distincţii, observaţi următoarele versete din Sf. Scriptură în care aceşti termeni diferiţi
sunt folosiţi (în paranteză fiind înţelesul literal):
F.A.20:17,28: „Din Milet, Pavel a trimes în Efes, şi a chemat pe prezbiterii Bisericii..
Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori
(EPISCOPI), ca să hrăniţi (PASTORI) Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Sângele
Său”.
1 Pet.5:1-2: „Sfătuiesc pe PREZBITERII dintre voi..hrăniţi (PASTOR) turma lui
Dumnezeu care este sub paza voastră ‚ SUPRAVEGHIND (EPISCOP) nu de silă, ci de
bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine”.
Tit1:5-7: „...să aşezi PREZBITERI în fiecare cetate, aşa cum ţi-am poruncit...căci
EPISCOPUL trebuie să fie fără prihană’.
Unii încearcă azi să ne facă să credem că episcopul avea rang înalt şi autoritate în
Biserica primară, fiind de aceea dovada începutului ierarhiei religioase moderne. Făcând
aceasta, ei nu sunt cinstiţi (corecţi) cu Scriptura. Dimpotrivă, în Biserica primară nu este nici
o urmă de autoritate ierarhică. Fiecare Biserică locală îşi avea lucrările sale în plină funcţie şi
poziţiile sale de autoritate, dar nu se găseşte nici o slujbă care să fi avut autoritate peste mai
multe Biserici locale. Sunt dovezi despre existenţa unui prezbiter-senior într-o adunare locală,
dar autoritatea lui era numai locală. Majoritatea cercetătorilor Bibliei sunt de acord cu
aceasta. Cele trei cuvinte, „prezbiter”, „episcop” şi „păstor” descriu omul, funcţia şi lucrarea.

50
Încercarea de a face un fel de maşinărie organizatorică din aceste 3 cuvinte, ar merge dincolo
de ceea ce spune Sf. Scriptură. Aceste cuvinte nu sugerează în nici un fel superioritatea
vreunei slujbe faţă de cealaltă.

42. CARE ESTE LUCRAREA UNUI PREZBITER?

Aşa cum am afirmat deja, prezbiterul care a fost ordinat este cel ce trebuie să vegheze
asupra domeniilor spirituale ale Bisericii. Într-un sens, oricine L-a cunoscut pe Domnul de un
timp îndelungat este un prezbiter. dar pentru a fi implicat în supravegherea spirituală,
prezbiterul trebuie să fie ordinat (1 Tim.4:14; Tit 1:5). Prin ordinare se face o identificare şi
recunoaştere a slujitorilor Cuvântului în Bisericile locale., Este clar din Scriptură că lucrarea
principală şi viaţa prezbiterului trebuie să aibă ca centru Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt
oameni care au fost puşi deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu (Rom.1Ş1), şi ei trebuie
să dea dovada deplină a lucrării lor (1Tim.4:5). Această lucrare în jurul Cuvântului lui
Dumnezeu este principală (esenţială), dacă Biserica vrea să fie „stâlpul adevăru1ui”.
Prezbiterii unei Biserici sunt păstorii ei. Am văzut deja cum aceşti doi termeni sunt folosiţi
reciproc. De aceea putem trage concluzia că lucrarea unui prezbiter este de a păstori. „Păstor”
vine din acelaşi cuvânt grec „păstor” (cioban). Prezbiterul trebuie să păstorească turma.
Făcând aceasta, sarcina lui va fi în primul rând să se asigure că oile sunt hrănite bine. El le va
conduce la păşuni verzi. Pentru aceasta, prezbiterul trebuie să aibă o relaţie personală
puternică cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta relaţie cu Dumnezeu poate fi caracterizată
după cum urmează:
a. Îi este încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu (2 Tim.2:2)
b. Trebuie să fie cu luare aminte pentru a-şi rândui viaţa în concordanţă cu Cuvântul
(1 Tim 4:16).
c. Trebuie să se dăruie cu totul Cuvântului (1 Tim.4:15; F.A.6:24).
d. El trebuie să lucreze după Cuvânt, „treierând bucatele” (1 Tim.5:18).
e. El trebuie să predice Cuvântul (2 Tim.4:2).
Dar, ca şi conducător al turmei, exemplul lui personal şi viaţa sa morală vor fi de cea
mai mare importanţă. Oile îşi urmează păstorul, şi ca să găsească păşunile verzi şi apele de
odihnă, ele trebuie să fie conduse într-acolo. Nu ajunge ca un păstor să spună oilor unde să
meargă., ci el trebuie să meargă înaintea lor. Viaţa lui trebuie să fie fără pată. Ca şi
conducător al turmei lui Dumnezeu, el trebuie să aibă o relaţie personală cu oamenii. Oile
trebuie să-i recunoască glasul, iar el trebuie să şi le cunoască pe nume.

43. CARE SUNT CALITĂŢILE UNUI PREZBITER ÎN CASA LUI DUMNEZEU?

Dumnezeu este foarte exigent cu cel ce lucrează în Casa Lui. De aceea, deoarece este
Casa Lui, El doreşte să-i aleagă pe cei ce vor conduce casa Lui. În economia lui Dumnezeu,
nimeni nu ia pur şi simplu hotărârea de a fi lucrător. Fiecare lucrător din Casa lui Dumnezeu
trebuie să aibă o chemare divină (Rom.1:1), pentru că dacă un om este chemat divin va fi şi
echipat divin. Este nevoie de împuternicire supranaturală pentru a fi un lucrător nou-
testamental. Fără acest echipament dat de Dumnezeu. nici o pregătire sau şcolarizare nu va
ajunge pentru a face lucrători. De fapt, sunt aduse multe prejudicii când organizaţiile
ordinează bărbaţi pentru lucrare, care nu sunt chemaţi şi înzestraţi de Dumnezeu. În afară de
chemarea şi echiparea de către Dumnezeu, mai există multe calităţi cerute în Cuvântul lui
Dumnezeu pentru un lucrător. O asemenea listă găsim în 1 Tim.3:1-7 şi Tit.1:5-9. Trebuie să
observăm că aceste calităţi nu sunt un ideal spre care să ţintească, ci ele sunt
STANDARDUL pentru toţi prezbiterii.

51
a. CALITĂŢILE MORALE. Există anumite calităţi ale caracterului ce trebuie să se manifeste
în viaţa fiecărei persoane care vrea să conducă poporul lui Dumnezeu. Există trăsături de
caracter necesare, şi, de asemenea, sunt însuşiri care nu trebuie să se manifeste în purtarea
unui prezbiter.
1. Prezbiterul trebuie să fie FĂRĂ PRIHANĂ (1 Tim.3:2; Tit 1:6). Aceasta nu înseamnă că el
nu va fi acuzat, ci că el nu va fi vinovat. Isus a fost fără prihană: cu toate acestea, martori
falşi (mincinoşi) L-au acuzat de multe lucruri.
2. Un prezbiter trebuie să fie CUMPĂTAT (1 Tim.3:2 Tit 1:8). Cu alte cuvinte, el trebuie să
se autocontroleze , să-şi pună Eul sub control. A fi autocontrolat, înseamnă a avea viaţa sub
controlul lui Dumnezeu.
3. Un prezbiter trebuie să fie ÎNŢELEPT (1 Tim.3.2; Tit 1.8). Prezbiterul trebuie să fie un om
de o mare discreţie şi cu o gândire sănătoasă. El are mintea educată sau cultivată spre
înţelepciune şi judecată corectă.
4. Un prezbiter trebuie să aibă o COMPORTARE BUNA (1 Tim.3:3). Acest cuvânt în greacă
imp1ică ordinea şi modestia. Este înrudit cu cuvântul tradus prin „împodobire”. Prezbiterul
trebuie să fie fără prihană în toate activităţile lui, de la comportament, până a felul de a se
îmbrăca. El este expus mereu privirii tuturor, şi vor fi întotdeauna destui oameni care vor
încerca să aducă reproşuri omului lui Dumnezeu.
5. Un prezbiter trebuie SĂ NU FIE BEŢIV(1 Tim.3:3, Tit 1:7). Aceasta pare a fi o calificare
limpede, dar sunt mulţi lucrători care au căzut exact la această probă.
6. Un prezbiter trebuie SĂ NU FJE BĂTĂUŞ (1 Tim.3:3; Tit 1:7). Prezbiterul este un
lucrător în bătăliile spirituale şi nu trebuie să se dea în spectacole fizice. Un om care se
încaieră nu a renunţat în faţa lui Dumnezeu la toate drepturi1e lui.
7. Un prezbiter trebuie SĂ NU FIE IUBITOR DE BANI (1 Tim.3:3; Tit 1:7). Un om care s-a
dăruit total Domnului, nu va avea nevoie de extravaganţă. Banii nu vor fi niciodată motivaţia
pentru deciziile ce le va lua în viţa lui.
8. Un prezbiter trebuie SĂ NU FIE GÂLCEVITOR (1 Tim.3:3; Tit 1:7). El nu trebuie să fie
arţăgos, certăreţ sau stăpânit de un spirit de contradicţie. Din nou, un astfel de om nu şi-a
încredinţat total lui Dumnezeu trupul şi drepturile lui.
9. Un prezbiter NU ESTE LACOM (1 Tim. ).El este un om care a învăţat să fie mulţumit în
orice stare(situaţie) l-a pus Dumnezeu. Dorinţele lui sunt pentru lucruri spirituale, şi nu
pentru lucruri temporare (1 Cor.12:31).
10. Un prezbiter trebuie SĂ NU FIE ÎNCĂPĂŢÂNAT (Tit 1:7). Un om care ţine morţiş la
ideile lui, nu este deschis pentru intervenţia lui Dumnezeu. Un om încăpăţânat. este „unul
care supraestimează atât de mult orice hotărâre proprie la care a ajuns, încât nu va renunţa la
ea”. Sensu1 cuvântului în greacă defineşte un om mulţumit de sine, dominat de interesul său
şi care nu ţine seama de alţii. Este opusul bunătăţii.
11. Un prezbiter trebuie să fie IUBITOR DE BINE (Tit.1:8). El nu spune niciodată ceva de
bine despre un lucru rău pentru că el, ca şi Cristos, urăşte răul.

b. CALITĂŢILE FAMILIALE. Nu numai prezbiterul trebuie să se afle sub controlul lui

Dumnezeu, dar şi familia sa. Dacă el nu poate conduce propria sa familie, cum se poate
califica pentru a conduce Casa lui Dumnezeu?
1. Un prezbiter trebuie să fie BĂRBATUL UNEI SINGURE FEMEI (1 Tim 3:2Tit 1:6).
Dumnezeu nu a trecut niciodată cu vederea poligamia. Dacă el este un om care îşi împarte
afecţiunile naturale, atunci va fi gata sa-şi împartă şi afecţiunile spirituale şi să comită adulter
spiritual.
2. Un prezbiter trebuie să fie PRIMITOR DE OASPEŢI (1 Tim.3:2; Tit 1:8). În greacă, acest
cuvânt înseamnă „un iubitor de străini”. Păstorul trebuie să îşi poată chema oile pe nume.
Pentru a face aceasta, trebuie să nu aibă reţineri în a stabili o relaţie personală cu credincioşii

52
şi a-i invita la el acasă.
3. Un prezbiter trebuie SĂ-ŞI CHIVERNISEASCĂ BINE CASA, să-şi ţină copiii în
supraveghere (1 Tim 3:4), având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau
neascultare.(Tit 1:6). Ce dezamăgire când copiii păstorilor sunt neascultători.

c. CALITĂŢILE SPIRITUALE
Prezbiterul trebuie să aibă anumite calităţi spirituale, daca doreşte să împlinească lucrarea la
care este chemat. Este nevoie de mult mai mult decât un om bun şi un tată bun. Este nevoie
de un bărbat înzestrat şi echipat de Dumnezeu.
1. Un prezbiter trebuie să fie ÎN STARE SĂ ÎNVEŢE PE ALTII (1 Tim.3:2). Aceasta nu
înseamnă că fiecare prezbiter trebuie să aibă darul de a învăţa - aşa cum a fost descris la una
din cele 5 lucrări, ci fiecare prezbiter trebuie să fie în stare să explice, proclame şi să
comunice ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui în relaţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să
poată astfel comunica, încât alţii să înveţe.
2. Un prezbiter trebuie să nu fie un NOVICE sau tânăr convertit (1 Tim.3:6). Pentru un
prezbiter în Casa lui Dumnezeu, vârsta spirituală este mai importantă decât vârsta fizică.
Omului plantat de puţin timp îi lipseşte experienţa de a-i conduce pe alţii pe calea bună şi
desăvârşită.
3. Un prezbiter trebuie să aibă O BUNĂ MĂRTURIE DIN PARTEA CELOR NEMÂNTUIŢI
(1 Tim3:7). Biserica are o lucrare de importanţă vitală pentru cei nemântuiţi. Este esenţial ca
Biserica să proiecteze o imagine bună spre cei din afara Bisericii.
4. Un prezbiter trebuie să fie DREPT (Tit 1:8).În etimologia acestui cuvânt grecesc, găsim că
era folosit în legătură cu persoane care respectau obiceiurile, regulile şi mai ales în împlinirea
îndatoririlor faţă de zei şi oameni, şi a lucrurilor în concordanţă cu binele. În Noul Testament,
acest cuvânt se referă la o conduită corectă, judecată fie după standardul divin ori după
standardele umane a ceea ce este bine.
5. Un prezbiter trebuie să fie SFÂNT (Tit 1:8). Cuvântul folosit aici nu este acelaşi care se
referă la sfinţenia lui Dumnezeu, ci are câteva din următoarele semnificaţii: „acea calitate a
sfinţeniei manifestată în aceia care au respect egal pentru har şi adevăr”, aceia care sunt
corecţi din punct de vedere religios –ca opus la ceea ce este necinstit sau murdar”
6. Un prezbiter trebuie SA SE ŢINĂ DE CUVÂNTUL ADEVĂRAT aşa cum a fost învăţat
(Tit 1:9;10:14). Aceasta nu vorbeşte doar despre lucrarea unui prezbiter, ci ne spune
că el însuşi trebuie să fie înrădăcinat în adevăr, să nu fie dus încolo şi încoace de orice
vânturi de învăţătură.
7. Un prezbiter trebuie SĂ FIE ÎN STARE SĂ SFĂTUIASCĂ în învăţătura sănătoasă (Tit
1:9). El trebuie să fie în stare să aducă adevărul în discuţiile cu oamenii pe care îi întâlneşte
zilnic. El nu este doar o sursă de informaţie academică.
Toate aceste calităţi sunt necesare în viaţa celui care va conduce în Casa lui Dumnezeu.
Dumnezeu doreşte administratori credincioşi. El doreşte să-i facă pe oameni economi ai Lui
(Tit 1:7). El doreşte să încredinţeze unor bărbaţi tainele Împărăţiei. Acestea sunt standardele
puse de Dumnezeu pentru o asemenea lucrare.

44. CUM ESTE FORMAT UN PREZBITER PENTRU SLUJIRE ÎN CASA LUI

DUMNEZEU?

Înainte de a continua, dorim să afirmăm că Sf. Scriptură trebuie să fie singura regulă
pentru credinţă şi este întreaga revelaţie a lui Dumnezeu pentru om şi este suficientă pentru a
aduce omul la expresia deplină a scopului şi planului lui Dumnezeu. Fiind o revelaţie
comp1etă, ne aşteptăm ca ea să vorbească despre fiecare subiect de importanţă deosebită în
funcţionarea Bisericii din Noul Testament. Cu toate că nu putem merge la un pasaj specific

53
unde să fie date toate detaliile pentru educarea în lucrare, Noul Testament dă indicii de felul
cum au fost formaţi cei chemaţi să conducă o Biserică locală.
Este semnificativ faptul că nu se menţionează nicăieri în Noul Testament şcoli biblice,
centre de educaţie, colegii şi seminarii. Biserica locală este singurul centru de educaţie pe
care l-a cunoscut Biserica în Noul Testament. Biserica loca1ă era responsabilă pentru
educarea oamenilor în lucrurile lui Dumnezeu. Potenţialul de lucrare al comunităţii locale nu
era trimis într-un loc central sau la o şcoală specială, pentru educaţie, ci ei erau educaţi în
cadrul lucrărilor în familii.
Când un bărbat ajunge în lucrare, el este chemat la acea poziţie de către Dumnezeu
Însuşi. Dumnezeu îl îngrijeşte chiar de la naştere, trecându-l prin diverse experienţe pentru a-
şi împlini chemarea. Pe măsură ce un om răspunde lucrării Duhului Sfânt în viaţa lui, el
creşte în harul pe care i l-a dat Dumnezeu. Cu cât înaintează mai mult cu atât Dumnezeu îi
descoperă acestui om planul Lui. Implicându-se total la nivelul local, darul lui se va dezvolta
(Prov 18:16) şi i se va da tot mai multă responsabilitate locală. În aceşti ani de învăţătură,
tânărul lucrător învaţă ascultarea şi supunerea faţă de cei ce-i sunt superiori în Domnul. În
această perioadă tânărul lucrător îşi dovedeşte lucrarea acasă (2 Tim.4:5; F.A. l1:26). Pe
măsură ce această lucrare îl califică înaintea prezbiterilor loca1i, va urma ziua în care el va fi
pus deoparte dându-i-se autoritate.
Biserica locală este centrul pentru întreaga educaţie. Ea poate face lucrul acesta pe
orice căi. Ea poate avea o şcoală în care să se înveţe Biblia. Poate avea clase speciale pentru
cei ce doresc să intre în lucrare. Dar oricare ar fi situaţia, nu avem autoritatea scripturală de a
trimite învăţăceii la o şcoală centralizată. Există multe pericole într-o astfel de abordare, ar
cel mai mare pericol este că ei ies din umbra lanţului de comandă a lui Dumnezeu. Tinerii
lucrători ai Noului Testament sunt instruiţi de lucrătorii lui Dumnezeu şi daţi ca ucenici
lucrătorilor mai vechi. Aceasta a fost metoda lui Dumnezeu atunci când nevoia era cea mai
mare, şi va fi eficientă şi în zilele noastre (2 Tim.2:1-2).
Începând să se dezvolte în adunările locale, tinerilor învăţăcei li se va da din ce în ce
mai multă responsabilitate. Dacă se dovedesc credincioşi în sarcinile mai mici, vor primi
sarcini mai grele şi de sporită responsabilitate. Continuând să slujească în Casa lui Dumnezeu
în felul acesta, ucenicul va împlini curând toate calificările necesare pentru prezbiteriat. În tot
acest timp, este observată credincioşia şi sensibi1itatea acestui bărbat faţă de Cuvântul lui
Dumnezeu şi a lanţului Său de comandă, de către cei ce sunt în poziţii de autoritate în
adunarea locală. Lucrarea acestei persoane este încercată în tot acest timp. Va veni ziua
pentru cel chemat să fie prezbiter, în care conducerea locală îl va ordina pentru a sluji în acea
calitate.
Prezbiterii nu erau niciodată aleşi de adunarea locală; ei erau numiţi de către episcopii
Bisericii. Prezbiterii erau întotdeauna numiţi sau ordinaţi în Biserica Noului Testament de
către cei ce au înfiinţat-o şi alţi prezbiteri (F.A.14:23; Tit 1:5; F.A.20:28). Postul şi
rugăciunea erau legate de obicei de ordinarea şi trimiterea 1ucrători1or (F.A.14:23; 13:2-3)
Aceşti lucrători se adunau în jurul candidatului, îşi puneau mâinile peste el şi se rugau pentru
el (F.A.13:3). În acest timp, Dumnezeu era aşteptat să confirme alegerea printr-un cuvânt
profetic (1 Tim.1:18- 19). Pe cel pe care îl cheamă Dumnezeu, El îl şi califică; pe cel pe îl
califică Dumnezeu, El îl şi trimite!

45. AU CONDUCĂTORII SPIRITUALI DREPTUL DE A CONDUCE CASA LUI

DUMNEZEU?

Ar trebui să fie deja clar că Biserica funcţionează printr-un lanţ de comenzi dat de
Dumnezeu. Vorbind strict, trebuie să spunem că Biserica nu este democratică ci teocratică. Ea
este condusă de la Cristos în jos, şi nu de la oameni în sus. Conducerea lui Cristos vine la noi

54
pe diferite căi, depinzând de locul în care ne găsim în relaţie cu acest lanţ de comandă.
Dumnezeu a pus prezbiteri în Biserică în calitate de supraveghetori ce trebuie să conducă sub
autoritatea Lui. Există multe pasaje care se referă la această conducere locală. În 1 Tim.3:4-5
această relaţie de conducere este comparată cu tatăl într-o familie. Prezbiterului i s-a dat
supravegherea. dar el este responsabil în faţa lui Dumnezeu.
Rom.12.8: CITESTE.
1 Tim.5.17: CITESTE
Dar, prezbiterul este într-un loc foarte de temut. I s-a dat multă autoritate peste
poporul lui Dumnezeu, dar el trebuie sa fie extrem de atent să nu o folosească în scop
personal. Trebuie să aibă grijă să fie cu adevărat interesat în bunăstarea oilor. Grija lui trebuie
să fie oile (1 Tim.3:4-5). El nu trebuie să conducă asupra turmei ca un stăpân, ea fiind
moştenirea lui Dumnezeu, ci modelul lui trebuie să fie Cristos (1 Pet.5:3). Cristos a fost
Domnul şi totuşi S-a umilit şi a devenit slujitorul tuturor (Ioan 13). Prezbiterul care nu
conduce corect va fi judecat de Dumnezeu. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult, şi cui i s-a
încredinţat mult i se va cere mai mult’ (Lc.12:48). Dumnezeu nu-i va lăsa nepedepsiţi cu
judecată aspră pe slujitorii necredincioşi (Ez.34:8-10).
Dar pe de altă parte, conducătorii care cârmuiesc bine merită cinste îndoită. Lucrătorul este
vrednic de plata lui, şi aceasta este valabil şi la omul lui Dumnezeu. Fiecare Biserică,
indiferent de mărimea ei, ar trebui să-şi sprijinească prezbiterii în aşa fel încât ei să se poată
dărui pentru îngrijirea turmei.

46. CE ESTE UN DIACON?

Cuvântul „diacon” derivă din termenul grecesc „diakonos’ care înseamnă „lucrător”
sau „slujitor”. Acest cuvânt este tradus în multe feluri în Noul Testament şi se referă la lucrări
multiple şi diferite. Pe noi ne interesează în mod deosebit diaconia aşa cum este ea văzută în
F.A.6. Aici observăm că, din cauza creşterii Bisericii, existau multe lucruri ce trebuiau
administrate. La început, desigur, apostolii au încercat să facă toate aceste lucruri dar odată
cu trecerea timpului au înţeles că trebuia să numească pe alţii care să aibă în grijă această
administrare zilnică a lucrurilor. Au fost aleşi 7 bărbaţi pentru această lucrare. Ei au luat
această responsabilitate de pe umerii apostolilor aşa încât aceştia să se poată dărui în totalitate
rugăciunii şi lucrării Cuvântului. Un diacon modern este o persoană cu funcţie similară, de
administrare a multelor probleme materiale ale Bisericii.

47. CARE SUNT CALITĂŢILE UNUI DIACON?

Am putea crede că nu este chiar atât de important caracterul omului care duce o plasă
cu mâncare unei văduve. Dar pe Dumnezeu Îl interesează foarte mult caracterul oricui
lucrează în Numele Lui. Apostolii au dorit să pună în această lucrare pe cei mai buni oameni.
Ei au căutat bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune (F.A.6:3). Pe
lângă aceasta, este o listă de calităţi pe care o găsim în 1 Tim.3:8-10.

a. CALITĂŢI MORALE
1. Un diacon trebuie să NU FIE CU DOUĂ FEŢE (1 Tim.3:8). Cu alte cuvinte să nu fie un
bârfitor. Un om care are două feţe spune un lucru cuiva, iar altcuiva prezintă acelaşi lucru în
mod diferit.
2. Un diacon trebuie SA NU FIE BĂUTOR DE MULT VIN (1 Tim.3:8).
3. Un diacon trebuie SĂ NU FIE DORITOR DE CÂŞTIG MÂRŞAV (1 Tim.3:8).
4.Un diacon trebuie SĂ FIE FĂRĂ PRIHANĂ(1 Tim.3:10).
5. Un diacon trebuie ÎNCERCAT(să nu fie un novice, un începător) (1 Tim.3:10)

55
b. CALITĂŢI FAMILIAL.E
1. Un diacon trebuie să fie BĂRBAT AL UNEI SINGURE NEVETE (1 Tim.3:12).
2. Un diacon trebuie SĂ-ŞI CÂRMUIASCĂ BINE PROPRIA LUI CASĂ (1 Tim.3:12).

c. CALITĂŢI SPIRITUALE
1. Un diacon trebuie să fie PLIN DE DUHUL SFANT (F.A.6:3)
2. Un diacon trebuie să fie PLIN DE ÎNŢELEPCIUNE (F.A.6:3).
3. Un diacon trebuie să fie DEMN DE RESPECT (1 Tim.3:8). El trebuie să inspire stimă
profundă şi respect.
4. Un diacon trebuie SA PASTREZE TAINA CREDINŢEI ÎNTR-UN CUGET CURAT (1
Tim.3:9).
Majoritatea acestor calităţi sunt asemănătoare celor pe care le-am discutat mai pe larg
când am vorbit despre prezbiteri. Este interesant faptul că în Biserica primară, înainte ca
cineva să servească la mese chiar, trebuia să fie verificat. Lucrul acesta face de ruşine mu1te
Biserici moderne, pe care nu le interesează caracterul multora din lucrătorii lor şi acceptă
orice voluntar.

48. CARE SUNT CALITĂŢILE UNEI DIACONIŢE?

Calităţile unei diaconiţe sunt aceleaşi ca ale unui diacon, cu câteva instrucţiuni
speciale în domeniul familial. Mulţi comentatori cred că 1 Tim.3:11 vorbeşte despre soţiile
diaconilor. Lucrul acesta poate fi adevărat, dar din greacă nu putem fi siguri, deoarece scrie
doar: „Femeile, de asemenea, trebuie să fie cinstite...” În orice caz, pentru o asemenea femeie
este dată o listă de 4 calificative necesare.
1. O diaconiţă trebuie să fie CINSTITĂ, demnă de respect (1 Tim.3:11). Ea trebuie să se
comporte aşa încât să impună stimă şi respect.
2. O diaconiţă trebuie să NU FIE CLEVETITQARE (1 Tim.3:11). Aceasta implică pe cele
dedate la „a găsi greşeli în atitudinea şi conduita altora, şi răspândirea aluziilor şi criticilor lor
în biserică”
3. O diaconiţă trebuie să fie CUMPĂTATA (1 Tim.3:11). Aceasta înseamnă că ea este
cunoscută pentru gândire sănătoasă şi judecată bună.
4. O diaconiţă trebuie să fie CREDINCIOSĂ în toate lucrurile (1 Tim.3:11).
(N o t ă: Fivi este un exemplu de asemenea diaconiţă Rom.16:1-5).

49. CUM ARE LOC NUMIREA DIACONILOR ÎN BISERICA LOCALĂ?

Avem în Sf. Scriptură un singur caz în care diaconii au fost aleşi şi credem că acesta a
fost modelul pentru Biserica primară. În F.A.6:1-6, citim că ucenicii au trebuit să aleagă
dintre fraţi câţiva care se calificau pentru această lucrare. Este foarte probabil că cei aleşi erau
bărbaţi care deja slujeau şi lucrau între oamenii lui Dumnezeu (1 Tim.3:10), apoi au fost duşi
în faţa conducătorilor locali, şi-au pus mâinile peste ei şi s-au rugat, după care şi-au început
lucrarea.

ÎNTREBĂRI DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 7

1.Cum îşi dovedeşte cineva supunerea faţă de Duhul Sfânt?

2.Care sunt cele 5 daruri de slujire acordate Bisericii de către Cristos?
3.Cât de importante sunt aceste slujbe în împlinirea planului final al lui Dumnezeu?
4.Definiţi fiecare din aceste 5 slujbe.

56
5.Care este deosebirea între termenii „prezbiter”, „episcop” şi „păstor”?
6.Care este funcţia unui prezbiter?
7.Care sunt cele 11 calităţi morale ale unui prezbiter?
8.Care sunt cele 3 calităţi familiale ale unui prezbiter?
9.Care sunt cele 7 calităţi spirituale ale unui prezbiter?
10.Care este singurul centru de învăţătură menţionat în legătură cu Biserica din Noul
Testament?
11.Dacă Biserica nu este democratică, atunci cum este ea?
12.Care sunt cele 10 calităţi ale unui diacon?
13.Care sunt cele 4 calităţi ale unei diaconiţe?

CAPITOLUL 8

BISERICA - TRUPUL LUI CRISTOS

Unul din principalele lucruri pe care le face Dumnezeu azi, implică o restaurare a
sentimentului de apartenenţă la Trupul lui Cristos şi o evaluare corectă a rolului acestuia.
Dumnezeu ne-a dat descoperirea Dumnezeu ne-a dat descoperirea Trupului lui Cristos pentru
ca noi să realizăm mai deplin scopul Lui, pentru a-I înţelege dorinţa de a folosi actualul Trup
al lui Cristos ca expresie a prezenţei Sale pe pământ. Am văzut relaţia corectă dintre Cap şi
acest Trup, şi cum foloseşte Cristos lucrătorii pe care i-a pus în Trup pentru a direcţiona,
organiza, echipa corect şi conduce poporul lui Dumnezeu. Am văzut că este necesară o relaţie
corectă cu lanţul de comandă al lui Dumnezeu dacă dorim să funcţionăm ca un trup normal şi
sănătos. Când fiecare membru al Trupului este în relaţie bună cu întregul, atunci putem să
aşteptăm a vedea realizându-se scopul lui Dumnezeu.
În anii trecuţi, l-am văzut pe om încercând să înţeleagă scopul lui Dumnezeu în felul
lui propriu. I-am văzut pe cei care au recunoscut nevoia de a lucra la vieţile oamenilor, dar
fără a şti cum se putea face acest lucru. Ani de zile un singur om încerca să fie lucrătorul, în
timp ce Biblia afirmă că noi toţi trebuie să lucrăm. Ani de zile am văzut Trupul lui Cristos
stând ca un spectator, urmărind pe câţiva inşi lucrând. Cu greu am putea numi asta „un trup în
plină activitate”.
Însă unii au văzut marea slăbiciune spirituală într-o asemenea abordare şi au
reacţionat într-un fel distructiv. Având cunoştinţă puţină sau deloc a ceea ce voia să facă
Dumnezeu în Biserica locală, ei au reacţionat incorect. Astfel răsar grupuri de rugăciune
independente cărora le lipseşte sistemul de control dat de structura şi ordinea Noului
Testament. Aceste grupuri caută să lucreze unul pentru celălalt, dar nu pe baza principiilor
nou-testamentale care reglementează structura, ţelurile, modul de funcţionare al Bisericii
locale, ci pe temeiul unor rânduieli proprii. Această reacţie, de asemenea, nu reuşeşte să
realizeze dorinţa lui Dumnezeu în legătură cu Trupul Lui. În majoritatea cazurilor, asemenea
grupuri sfârşesc în confuzie.
Răspunsul lui Dumnezeu la toate aceste întrebări este unul singur: Biserica locală. În
Biserica locală, Dumnezeu a asigurat o cale prin care să se realizeze misiunea Trupului. În
măsura în care ne supunem lanţului de comandă al lui Dumnezeu, fiecare membru al
Trupului va funcţiona şi acţiona în aşa fel încât să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu.
În Ef.4:11-12 avem o descriere a planului lui Dumnezeu pentru desăvârşirea sfinţilor.
Dumnezeu a dat Bisericii daruri-oameni în vederea desăvârşirii sfinţilor. Dacă aruncăm o
privire asupra acestui pasaj în greacă, primim o înţelegere extraordinară a acestui plan. Dacă

57
acest pasaj s-ar traduce fidel respectând punctuaţia şi expresiile exacte găsite în greacă, ar
suna astfel:
„Şi el a dat pe unii apostoli şi pe unii prooroci, şi pe unii evanghelişti, şi pe unii păstori şi
învăţători, în vederea echipării sfinţilor pentru lucrarea de slujire...” The New Eng1ish Bible
traduce aceste versete astfel: „Şi acestea erau darurile Lui: unii să fie apostoli, unii prooroci,
unii evanghelişti, unii păstori şi învăţători, pentru a echipa poporul lui Dumnezeu pentru
lucrarea în slujba Lui.”
Ce lucru extraordinar să ştii că Cristos nu a acordat cele 5 daruri pentru a face
slujirea, ci pentru a-i aduce pe sfinţi la starea de slujire. Rolul celor investiţi să conducă pe
copiii lui Dumnezeu este, aşadar îndrumarea fiecăruia spre lucrarea pe care trebuie s-o facă în
cadrul Trupului lui Cristos. Vom vedea, în acest capitol, că Dumnezeu foloseşte Trupul lui
Cristos pentru a-Şi împlini scopurile, şi fiecare credincios născut din nou are un loc unde să
funcţioneze în acest Trup. Fiecare credincios adevărat trebuie să fie o parte din lucrarea totală
a Trupului.

50. CE INVAŢĂ BIBLIA DESPRE TRUPUL LUI CRISTOS?

După întrupare şi naşterea din Fecioară, Cristos a avut un trup. Când Isus Cristos a
devenit om, El a avut carne şi sânge. S-a făcut asemenea oamenilor (Fil.2:7). Acest trup a fost
unul pregătit de Duhul Sfânt (Lc.1:34-35; Evr.1:5). El a fost făcut cu toată complexitatea
trupului omenesc. Era un trup cu multe mădulare. În acest trup, Isus a lucrat pe pământ. El a
folosit acest trup atunci când Şi-a întins mâinile ca să vindece. Trupul fizic al lui Isus nu a
fost atins de păcat. El a atins oameni păcătoşi, dar El a rămas curat. În El nu s-a găsit păcat,
ceea ce a făcut ca trupul Său să nu fie atins de boală, sau moarte. „în El era viaţa, şi viaţa era
lumina oamenilor” (Ioan 1:4). El era plin de viaţă şi de Duhul (Lc.4:14).
Acesta a fost trupul natural, fizic al lui Cristos. Acesta a fost trupul prin care Isus a
slujit nevoilor oamenilor. Acest trup însă, a avut limitele lui. Atât timp cât Isus a umblat pe
pământ, El a fost limitat de spaţiu şi de timp. Într-un anumit moment, El putea fi doar într-un
anumit loc. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus ucenicilor Lui că trebuie ca El să
plece (Ioan 16:7). Când S-a înălţat, El a trimis Duhul Sfânt care să conducă noul Trup
SPIRITUAL, El Însuşi fiind Capul.
Deoarece este un Trup spiritual, acesta trebuie recunoscut spiritual. Omul firesc sau
ochiul firesc nu poate înţelege niciodată pe deplin realitatea unui asemenea Trup, şi totuşi Sf.
Scriptură defineşte clar un asemenea Trup (1 Cor.2:14). Să vedem ce ne spune Biblia despre
acest Trup:
a. Cristos este prezent în poporul Lui. El Se va reîntoarce în mod vizibil, la sfârşitul
vremurilor, dar Biblia învaţă că mai întâi El trebuie să se arate în poporul Lui, înainte de a
veni să-I ia pe ai Săi (Mal.3:1; Col.3:4; Ps.102:16). Col.1:27: CITESTE Rom.8.9-10:
CITESTE
Acest grup de oameni în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu formează Biserica, este Trupul
Lui (Ef.1:23).
b. Biserica locală este întruparea vizibilă a lui Isus Cristos pe pământ. De aceea, acest trup
este virtual unit cu Cristos şi locuit de El.
Ef.5:30-32: CITESTE
c. Cristos Se identifică într-atât cu Biserica, încât este imposibil să fie separat Cristos de
Biserică Lui. Saul a înţeles că atunci când persecuţi Biserica, Îl persecuţi pe Cristos Însuşi
(Fapte 9:1-6) Mt.10.40: CITESTE; Ef.5.29: CITESTE;
d. Biserica locală este formată din carne şi sânge, aşa cum era trupul pământesc al lui Isus,
format din carne şi sânge (1 Cor.6:15-20; 11:29-32).
Evr.2.14: CITESTE

58
e. Când un om se naşte din nou el nu-şi mai aparţine, ci el devine o parte din Trupul lui
Cristos. Fiecare credincios este o parte importantă a acestui Trup spiritual (1 Cor 6:15-20)
1 Cor.6:15: CITESTE
New English Bible: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt membre şi organe ale lui Cristos?
Atunci să iau eu de la Cristos părţile trupului Lui şi să le dau unei femei stricate? Doamne
fereşte!”
1 Cor.12.27: „ Voi sunteţi Trupul LUI Cristos, şi fiecare în parte, mădularele Lui’
New Eng1ish Bible: „Acum voi sunteţi Trupul lui Cristos, şi fiecare din voi un membru sau
un organ al Lui”
f. Cristos doreşte să-Şi trăiască viaţa prin Trupul Său spiritual actual, Biserica.
Gal.2.20: CITESTE
New Eng1ish Bible: „Am fost răstignit cu Cristos: viaţa pe care o trăiesc acum nu este a
mea, ci viaţa pe care Cristos o trăieşte în mine; şi viaţa prezentă a trupului meu este trăită
prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a jertfit pentru mine”
g. Aşa cum Cristos a avut un singur trup fizic, tot astfel El are un singur Trup spiritual.
Domnul ne spune că există un Trup(Ef.4:4). Nu ni se spune că va fi un Trup cândva, înainte
ca Domnul să vină, ci acum este un Trup. Acest Trup este format atât din evrei cât şi dintre
Neamuri. Oricine L-a primit pe Cristos este acceptat între cei iubiţi(Ef.2:16; Col 1:24-27)
Ef.2.16: CITESTE
h. O asemenea unire între Cristos şi Biserică este o mare taină. În Dumnezeu a fost un plan şi
un scop de la întemeierea lumii, care a fost descoperit la cruce.
Ef.3.3-6: CITESTE
i. Trupul lui Cristos Isus este un trup în creştere, însă nimic din afara lui Cristos şi a Trupului
Lui nu contribuie la creşterea sa. Isus Cristos dă tot ce este necesar trupului pentru „zidirea”
lui (Ef.4:12).
j. Fiecare membru al acestui Trup este legat vita de Cristos şi de fiecare credincios (Ef.4:16).
Există mulţi care spun că ei au nevoie numai de Cristos. Cristos lucrează acum prin acest
Trup. A te rupe de acest Trup înseamnă a te rupe de Cristos.

51. DE CE ESTE ATÂT DE IMPORTANTĂ UNITATEA TRUPULUI?

Biblia spune că există UN SINGUR TRUP (Ef.4:4). Nu este greu de observat că dacă
un trup fizic nu este în armonie in el însuşi, nu va funcţiona bine. Acelaşi lucru este adevărat
şi în domeniul spiritual. Dacă dorim să funcţionăm eficient, trebuie să funcţionăm armonios.
Iată ce doreşte să facă Dumnezeu în aceste zile. Dorinţa Lui este să adune împreună Trupul
lui Cristos. Nu vorbim aici despre o unitate exterioară, cu toate că şi aceasta va urma, ci
vorbim despre o unitate interioară, reală, făcută de Duhul lui Dumnezeu.
Unitatea este o forţă uriaşă. Chiar şi în societate, când oamenii se adună cu acelaşi
scop, când urmăresc aceleaşi ţeluri, pot realiza lucruri ce par imposibile. Dumnezeu a
recunoscut acest lucru atunci când a încurcat limbile omului la Babel (Gen.11). Dacă un
asemenea principiu este adevărat în viaţa naturală, cu cât mai puternic este un Trup spiritual,
alcătuit din oameni legaţi de un interes comun, având acelaşi ţel. Dorinţa Diavolului este de a
ţine Trupul lui Cristos în confuzie. Aceasta ar fi singura cale prin care el ar putea stăpâni.
În restaurarea din zilele lui Neemia, secretul succesului lor nu a stat în lipsa de
opoziţie. Ei au avut opozanţi din belşug. Dar motivul pentru care au fost ei în stare să termine
lucrarea de restaurare, a fost tocmai această unitate. Fiecare om era la locul lui unde îşi
îndeplinea lucrarea. Ei nu aveau 34 oameni care să facă acelaşi lucru, lăsând astfel alte locuri
goale sau nepăzite, ci fiecare recunoştea lucrarea celuilalt, şi mergeau toţi împreună înainte
(Nem.4).

59
 Dacă dorim să avem acest fel de unitate, va trebui să recunoaştem şi să acceptăm
lucrarea celorlalţi. Aceasta este de fapt legea care guvernează întregul Trup al lui Cristos.
Urmează un rezumat scriptural despre cum trebuie să fie relaţia noastră unul cu celălalt în
Trupul lui Cristos, dacă dorim să lucrăm eficient ca un trup:
a. Pentru a lucra ca un trup trebuie să recunoaştem că suntem mădulare unii altora
(Rom.12:4-5; 1 Cor.6:13; 12:7-27; Ef.4:16,25; 5:30).1 Cor.10:17: CITESTE
b. Pentru a lucra ca un trup, mădularele trupului trebuie să fie în pace unele cu altele
(Mc.9:50; Mt.5:23; 1 Tes.5:13)
1. Un trup în care domneşte pacea, nu cârteşte (Iac.5:9; 1 Pet.4:9).
2. Un trup în care domneşte pacea, nu vorbeşte de rău (bârfa va ucide lucrarea trupului)
(Iac.4: 11).
3. Un trup în care domneşte pacea, nu dă cinste mai mare unui mădular faţă de altul (1
Tim.5:21; 1 Cor.12:25).
4. Un trup în care domneşte pacea, nu judecă cu asprime pe altul(Rom.2:1; 14:13).
c. Pentru a funcţiona ca un trup, mădularele trupului trebuie să caute unele interesele
celorlalte, nu să fie egocentrice.
1. În cinste fiecare dă întâietate celuilalt (Rom.12.10; Fil.2:3-4; 1 Pet.5:5).
2. Nu se fă1esc, gândind că lucrarea lor este mai bună decât a altora (1 Cor.4:6-7).
3. Ele îşi poartă reciproc poverile (Gal.6:2).
4. Sunt atente unele cu celelalte (Evr.10:24-25; Ef.:5.33).
5. Se supun unele altora cu adevărată umilinţă (Ef.5:21).
6. Slujesc unele altora în dragoste (Ioan 13:34-35; 1 Tes.3:12; 4:9).
d. Pentru a funcţiona ca un trup, mădularele trupului vor încerca întotdeauna să întărească
alte mădulare (Ef.4:16; 1 Tes.5:11; Rom.14:19).
Când toate aceste lucruri sunt în ordine, suntem gata să ne slujim unii altora ca Trup al lui
Cristos:
a. Ne putem îndemna unul pe altul (Evr.3:13; 10:25).
b. Ne putem sfătui unul pe altul (Rom.15:14; Col.3:16).
c. Putem avea milă adevărată unul pentru celălalt (1 Pet.3:8).
d. Ne putem mângâia unul pe altul (1 Tes.4:18; 2 Cor.1:4).
e. Ne putem ruga unul pentru celă1alt (Iac.5:16).
Rom.15.5-6: CITESTE

52. CUM FUNCŢIONEAZĂ TRUPUL LUI CRISTOS?

Înainte de a merge mai departe, citiţi 1 Cor.12-14.

1 Cor.12-14 ne dă răspunsul la întrebarea despre cum trebuie să funcţioneze acest
Trup. Pavel începe capitolul 12 spunând: „în ce priveşte darurile duhovniceşti fraţilor, nu
voiesc să fiţi în necunoştinţă...” (în limba originală., greacă, nu este cuvântul „daruri”; acesta
a fost pus de traducători. O traducere mai exactă ar fi „lucrurile spirituale”). Astfel introduce
el discuţia despre lucrarea Trupului. El continuă accentuând diversitatea lucrării în Trupul lui
Cristos. Există o diversitate de daruri; există o diversitate de slujbe şi există o diversitate de
lucrări, (activităţi, îndeletniciri); dar este acelaşi Duh. Este Dumnezeu Cel care face toate
aceste lucruri prin toate mădularele Trupului lui Cristos. Pavel vrea să vedem că suntem co-
lucrători cu Dumnezeu, Dumnezeu lucrând prin noi.
Trebuie să vedem tabloul pe care ni-l oferă Pavel. În Cristos este plinătatea tuturor
lucrărilor, darurilor şi slujbelor. El este totul în toţi. Când S-a înălţat, plinătatea Lui a fost
împărţită de Duhul diferitelor mădulare ale Trupului Său spiritual. Noi toţi am fost făcuţi
părtaşi lucrării lui Cristos. Aşa cum fiecare mădular al trupului fizic are o funcţie, în acelaşi
fel fiecare mădular al Trupului lui Cristos are o funcţie. Aşa cum fiecare mădular al trupului

60
fizic lucrează în folosul întregului trup, în acelaşi fel fiecare mădular al Trupului lui Cristos
are un loc vital de slujire şi funcţionare. Fiecare credincios are daruri diferite, după harul care
i-a fost dat (Rom.12:6), însă fiecare mădular joacă în Trupul lui Cristos un rol vital.
Doar pentru faptul că nu eşti o mână sau nu îndeplineşti una din cele 5 slujbe, nu
înseamnă că nu faci parte din Trup. Poţi fi un picior, necesar pentru slujba unui diacon
(slujitor). Doar pentru faptul că nu eşti ochiul, şi nu ai o înţelegere spirituală în Cuvântul lui
Dumnezeu. nu înseamnă că nu eşti o parte a Trupului. Poţi fio ureche, unul care are o relaţie
intimă cu Capul, aşa încât să auzi ce spune Dumnezeu, într-un fel unic; sau poţi fi mirosul,
unul care este capabil să discearnă gândul lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că toate aceste
lucruri sunt importante pentru funcţionarea întregului Trup. Nu putem avea un trup întreg fără
un ochi, picior, ureche, mână sau miros. Toate sunt necesare pentru funcţionarea bună a
trupului.
Trupul lucrează perfect, atunci când fiecare mădular al său face lucrarea pentru care l-
a creat Dumnezeu. Dacă piciorul încearcă să fie o mână, nu va avea niciodată succes. Nu va
putea ajuta în procesul mâncării aşa cum face mâna. Nu va putea cânta niciodată la un
instrument cu atâta îndemânare ca mâna. Se poate aştepta la o viaţă de insucces şi frustrare.
Dar dacă piciorul caută să facă lucrarea pe care i-a dat-o Dumnezeu, va găsi atât împlinire cât
şi realizare. Dacă este chemat să fie un picior şi încearcă să fie o mână cine va duce trupul la
destinaţie? Mâna nu poate să facă aceasta. Ea nu a fost făcută să suporte greutatea trupului.
Dacă piciorul încearcă să fie mână, rămâne o lucrare nefăcută. Să nu uităm că Dumnezeu nu
ne judecă după ceea ce suntem - mână, picior sau alt mădular, ci El ne judecă pe baza a cât
am fost de credincioşi cu ce ne-a dat El, şi lucrul acesta este diferit pentru fiecare mădular al
Trupului.
Problema noastră cea mai mare este că noi comparăm lucrările. Dumnezeu nu face
aceasta niciodată. El nu priveşte o lucrare mai presus de alta. Pentru El, toate sunt importante.
El dă lucrările în mod individua1, după voia Lui, şi El cunoaşte puterea fiecăruia. Tot ce El
doreşte, este un vas care să facă cu credincioşie slujba ce i s-a încredinţat.
Trupul funcţionează perfect atunci când fiecare mădular al lui face lucrarea pe care l-a
chemat Dumnezeu s-o facă. Fiecare mădular al Trupului trebuie să caute îndrumarea lui
Dumnezeu în legătură cu lucrarea ce trebuie să o facă. Nu există nici un mădular al Trupului
care să nu aibă ceva de făcut. Dacă Dumnezeu te-a pus în Trup, atunci ai cu siguranţă o
lucrare de îndeplinit.1 Cor.14:26: CITESTE; Rom.12.6-8:CITESTE.

53. POATE GĂSI ÎMPLINIRE UN CREDINCIOS FĂRĂ O IDENTIFICARE CU

BISERICA LOCALĂ?

Datorită scopului unic pe care Dumnezeu l-a făcut cunoscut, datorită planului
extraordinar pe care îl are El cu privire la Trupul lui Cristos şi datorită complexităţii relaţiilor
din acest trup, nici un credincios adevărat nu poate găsi împlinire şi realizare în afara
Trupului lui Cristos, Biserica. După cum trupul fizic al lui Cristos a fost vizibil, în acelaşi fel
Trupul Său spiritual îşi are acum expresia sa vizibilă. Dacă nu te poţi identifica cu Trupul
vizibil al lui Cristos sau Biserica locală înseamnă să te desparţi de Trup. Îndată ce îţi tai un
picior, acel picior îşi pierde funcţia. Piciorul are o funcţie numai în măsura în care are
legătură cu trupul. Lucrările noastre sunt folositoare şi edificatoare pentru Trup numai în
măsura în care sunt în legătură corectă cu Trupul. Când ele sunt în legătură corectă, sângele
dătător de viaţă va curge pentru a curăţi, vindeca şi hrăni fiecare mădular al Trupului.
Se întâmplă ceva şi mai grav dacă ne despărţim de Biserică, Trupul lui Cristos. Când
cineva respinge Trupul, respinge Capul. Un picior tăiat nu mai răspunde la comenzile şi
instrucţiunile date de creier. Când cineva respinge Trupul, respinge lanţul de comandă a lui

61
Dumnezeu devenind propriul său conducător. Aceasta este nelegiuire. Dumnezeu o numeşte
răzvrătire.
Sunt mulţi azi cei care doresc să fie folosiţi de Dumnezeu, dar care refuză să intre sub
autoritatea Trupului lui Cristos. Când înţelegem ce înseamnă Trupul pentru Dumnezeu, nu ne
va fi greu să înţelegem de ce El condamnă atât de sever răzvrătirea (Is.1:19-23).
1 Sam.15:23: „Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este
mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului,
te leapădă şi El ca împărat”. Pv.17:11: CITESTE; Ier.28:16: CITESTE ;Ps.68:6: CITESTE;
Mt.7:21-23: CITESTE
Dumnezeu ne dă instrucţiuni stricte să nu părăsim adunarea noastră. Adunându-ne ca
Trup al lui Cristos, vom fi întăriţi, Trupul va fi zidit şi scopul lui Dumnezeu va fi realizat în şi
prin Trupul lui Cristos, Biserica. Evr.10.25: CITESTE

ÎNTREBARI DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 8

1.în ce constă lucrarea credinciosului care a primit unul din cele 5 daruri de slujire, în raport
cu Trupul lui Cristos?
2.De ce a trebuit ca Domnul Isus să plece de pe pământ în mod fizic?
3.Cum Îşi face Cristos în prezent lucrarea?
4.Care este expresia vizibilă a lui Cristos pe pământ?
5.De ce este importantă unitatea în zilele restaurării?
6.Cum funcţionează cel mai bine Trupul lui Cristos?
7.De ce este atât de importantă identificarea cu o Biserică locală?

CAPITOLUL 9

BISERICA - TEMPLUL DUMNEZEULUI CEL VIU

Am văzut cum Duhul Sfânt ne-a dat diferite tablouri ale Bisericii de-a lungul
Scripturii, pentru ca să pricepem mai deplin scopul măreţ pe care îl are Dumnezeu cu poporul
Lui. El ne-a dat tabloul Trupului lui Cristos, pentru ca să înţelegem scopul Lui de a folosi
Trupul lui Cristos pentru a sluji în acelaşi fel în care a slujit Cristos când era pe pământ.
Deoarece Biserica este unică dar prezintă aspecte multiple, Dumnezeu ne-a dat şi alte imagini
care ne dezvăluie mai departe planul Său în Biserică.
Sf. Scriptură se referă la Biserică şi sub numele de „Templul lui Dumnezeu” (Ef.2:19-
22; 1 Cor.3:16-17). În vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu locuia într-un templu
material, dar Noul Testament ne face cunoştinţă cu Templul Său spiritual. Templul Vechiului
Testament este doar o umbră a Templului spiritua1 al lui Dumnezeu din Noul Testament. Isus
Însuşi ne dă cheia pentru această interpretare în discuţia Lui cu iudeii în legătură cu templul
rezidit de Irod. El a spus: „Stricaţi Templul acesta, si în trei zile îl voi ridica” „Dar El vorbea
despre Templul trupului Său’ (Ioan 2:19.21).
Aici Isus compară clar propriul Său trup cu un templu. Acum noi suntem Trupul lui
Cristos, şi deci, Templul lui Dumnezeu. Isus este Ziditorul acestui Templu (Mt.16:18), dar El
foloseşte lucrătorii pe care i-a pus în Trup pentru a face lucrarea de zidire. Cristos Însuşi este
Piatra din capul unghiului (Ef.2:20), teme1ia fiind pusă de apostoli şi prooroci (Ef.2:20;
Evr.6:1 -2), dar noi toţi avem prin lucrarea noastră în dragoste, un rol în creşterea şi
edificarea sau zidirea Templului (Ef.4:16).

62
 Fiecare membru al Trupului lui Cristos este de asemenea o piatră vie care trebuie să-şi
găsească locul în structura Templului (1 Pet.2:5). Aceste pietre sunt tăiate, cioplite şi zidite pe
fundaţia care a fost pusă (1 Împ.5:17-18; 6:7). Aceste pietre sunt împreună (Ef.2:21-22).
Scopul lui Dumnezeu dându-ne o asemenea revelaţie a Templului Lui este ca noi să
înţelegem deplin intenţia Sa de a strânge laolaltă poporul Său pentru ca El să ne poată umple
cu plinătatea Sa (Ef.3:19-21; 2:22).
În Biserică, sunt implicate mult mai multe lucruri, dacă vrea să profite de privilegiul
de a fi Templul lui Dumnezeu. Clădirea Templului însăşi este mare; deoarece este o clădire
fără asemănare. Este o clădire cu pietre vii care cresc! Faptul că Dumnezeu vrea să-Şi umple
Templul cu plinătatea Lui este extraordinar, deoarece în prezenţa Lui este p1inătatea bucuriei.
În fiecare din celelalte temple din Scriptură era implicat mult mai mult decât o clădire şi
prezenţa lui Dumnezeu, cu toate că acestea sunt indispensabile. Toate celelalte temple din
Vechiul Testament au avut o PREOŢIE şi JERTFE.1 Pet.2:5: CITESTE.

54. CE ESTE PREOŢIA ÎN TEMPLUL LUI DUMNEZEU DIN NOUL TESTAMENT?

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat o preoţie sub Lege, copiilor lui Israel.
Dumnezeu a dorit întotdeauna să aibă un popor neprihănit în părtăşie preoţească cu El.
Acesta a fost scopul Lui alegând, pe Israel, ca ei să fie un popor de preoţi. De fapt, El oferea
lui Israel exact ceea ce mai târziu urma să dea Bisericii. Ex.19.5-6: CITESTE
Însă din cauza neascultării sale, Dumnezeu nu l-a făcut pe Israel o împărăţie de preoţi. Ei nu
au împlinit condiţiile acestei promisiuni. În schimb, Dumnezeu le-a dat o preoţie inferioară ca
un tutore sau ca o guvernantă care să-i aducă la Cristos în care ei puteau din nou să devină
moştenitori ai aceleiaşi promisiuni. Dumnezeu i-a dat lui Israel preoţia aaronică. Departe ca
întregul popor să fie o împărăţie de preoţi, Dumnezeu a ales seminţia lui Levi, încredinţându-
i preoţia şi administrarea lucrurilor sfinte. Această preoţie levitică nu a fost idealul lui
Dumnezeu ci o soluţie de rezervă, un înlocuitor al idealului. Ea a devenit o umbră a preoţiei
pe care a dorit Dumnezeu să o dea.
Preoţia căreia Dumnezeu doreşte să-i devină părtaşi, ne este descrisă în Evr.5-7.
Această preoţie are un Mare Preot, Domnul Isus Cristos (Evr.2:17; 4:14; 6:20). Însăşi
existenţa unui Mare Preot presupune o ceată preoţească; altfel desemnarea ca Marele Preot ar
fi superfluă. Această preoţie este preoţia melhisedecă. Aceasta este preoţia oferită lui Israel,
poporul ales al lui Dumnezeu (Ex.19:5-7), dar pentru că ei nu au reuşit să intre în această
poziţie, ea a fost luată de la ei şi dată altuia, Domnului Isus Cristos (Ps.110:1-2). Dreptul pe
care ei l-au pierdut din cauza neascultării, l-a moştenit Isus pe baza ascultării Sale desăvârşite
(Evr.5:8-9). Rămânând în El, noi suntem părtaşi ai acestei preoţii veşnice.
Nu urmărim să facem acum o analiză detaliată a acestei preoţii, deoarece acesta este
un studiu vast. Este folositor, totuşi, să privim aici la câteva versete-cheie în legătură cu
această preoţie şi implicaţiile ei. Evr.7:11-17: CITESTE Evr.5:1: CITESTE

55. CARE SUNT JERTFELE ADUSE DE PREOŢII NOULUI TESTAMENT?

În Evr.5:1, ni se spune că un mare preot este pus să aducă daruri şi jertfe pentru păcate
(Evr.8:3). Cristos, ca Marele nostru Preot, a adus asemenea daruri şi jertfe. Dar şi noi, ca
împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu, avem de adus jertfe. Părtăşia preoţească este bazată
întotdeauna pe jertfă. Acest principiu este adevărat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.
Când patriarhii doreau să se întâlnească cu Dumnezeu, întotdeauna aduceau jertfe. Ei I-au
zidit lui Dumnezeu un altar, ştiind că dacă Îi doreau prezenţa, trebuiau să jertfească. Iacov a
zidit un altar; Avram a zidit un altar, Ilie a zidit un altar pe Carmel. În toate aceste cazuri,

63
Dumnezeu S-a întâlnit cu cei ce s-au apropiat de El pe baza jertfei. Dumnezeu niciodată nu-
Şi încalcă şi nu-Şi schimbă principiile. Şi noi trebuie să pregătim un altar de jertfă pentru a ne
întâlni cu Dumnezeu - nu un altar literal pentru a jertfi literal un animal, ci noi suntem preoţi
rânduiţi pentru a aduce „jertfe duhovniceşti” Domnului. În Cristos, noi devenim părtaşi ai
PREOŢIEI ÎMPĂRĂTEŞTI: „să aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus
Cristos” (1 Pet.2:5).
Preotul Noului Testament este pus să aducă multe jertfe. Acestea includ următoarele:
a. PE VOI ÎNŞIVĂ. Noul Testament ne învaţă că trebuie să ne dăm pe noi înşine lui
Dumnezeu (Rom.6:13). Dumnezeu doreşte să ne folosească toate mădularele ca instrumente
ale gloriei Sale. În fiecare zi, trebuie să ne predăm din nou mădularele acestei extraordinar de
înalte chemări. În Vechiul Testament, avem o ilustraţie sugestivă: Solomon, care a zidit
o treaptă exact de mărimea altarului de aramă pe care erau aduse toate jertfele Templului, a
pus-o în mijlocul curţii, a şezut pe ea „s-a aşezat în genunchi în faţa întregii adunări a lui
Israel şi a întins mâinile spre cer” (2 Cr.6:13). Solomon se aducea pe sine ca jertfă vie.
Dumnezeu doreşte ca noi să ne punem pe altar ca jertfe vii. Rom.12:1-2: CITESTE
O parte din această jertfă implică despărţirea noastră de sistemul lumesc. Cum ne
prezentăm sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu? Neconformându-ne cu chipul acestei lumi. Aceasta
înseamnă că va trebui să jertfim şi să renunţăm la dorinţe lumeşti, lăsându-L pe Dumnezeu să
transplanteze în noi dorinţele Lui perfecte, dându-ne tot ce ne doreşte inima (Ps.37:4).
Această jertfă trebuie să fie o predare zilnică din partea noastră. în măsura în care ne
oferim pe noi înşine, trup, suflet şi duh. Dumnezeu promite să ne folosească pentru gloria
Lui.
b. TIMPUL VOSTRU. Pavel ne spune despre importanţa răscumpărării timpului (Ef.5:16;
Col.4:5). Dumnezeu ne-a dat timp, ca să I-l dăm Lui înapoi. Ni l-a dat ca un credit şi o
administrare, şi de aceea suntem răspunzători de felul în care îl folosim. Această jertfă devine
tot mai esenţială pe măsură ce se apropie ziua venirii Lui. Cu fiecare oră care trece, ne
apropiem tot mai mult de acea zi când timpul nu va mai exista. Dumnezeu doreşte să ne
jertfim timpul nostru spre slava Lui.
c. VENITURILE VOASTRE. Tot ce avem Îi aparţine lui Dumnezeu. Ce avem care să nu ne
fi fost dat? În Vechiul Testament, copiii lui Israel aveau obligaţia de a da zeciuială lui
Dumnezeu. În Noul Testament, noi suntem chemaţi la o lege mai înaltă - să punem tot ce
avem la dispoziţia Lui. Dumnezeu promite să Se îngrijească de nevoile noastre pe care doar
trebuie să I le comunicăm. Creştinii filipeni erau gata să Îi aducă lui Dumnezeu asemenea
jertfe care, spune Pavel, erau plăcute lui Dumnezeu (Fil.4:18). El spune că o asemenea jertfă
era un miros de bună mireasmă. Jertfele de bună mireasmă ale Vechiului Testament erau cele
făcute nu din obligaţie ci voluntar, de bună voie. Dumnezeu doreşte ca şi noi, să ne dăm
veniturile în acelaşi fel, fără o poruncă specială. Această jertfă Îi este plăcută lui Dumnezeu.
Jertfa aceasta implică două aspecte diferite: câştigul nostru dat la vistierie, şi împărţirea lui cu
fraţii noştri în nevoi. Chiar şi în Vechiul Testament, Dumnezeu a dat instrucţiuni israeliţilor
cum să îngrijească de nevoiaşii din mijlocul lor (Dt.15:7-18) atenţionându-i aspru pe cei care
îşi zideau hambarele dar îi neglijau pe săracii de lângă ei (Dt.8:11-18; Lc.12:15-31). Pe
Dumnezeu Îl interesează banii noştri. Felul în care ne cheltuim banii este un bun indicator al
locului unde ne este inima (Mt.6:21). Dacă doreşti să ştii unde te afli faţă de această jertfă
spirituală, gândeşte-te cum îţi foloseşti banii.
Evr.13:16: „Să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi
plac” Generozitatea şi împlinirea nevoilor fraţilor noştri este o dovadă vie a părtăşiei creştine.
d. FAPTELE BUNE. Credinţa fără fapte este moartă (Iac.2:20). Dumnezeu vrea ca noi să
facem binefaceri (Evr.13:6). El ne-a chemat la o viaţă de credinţă, dar o viaţă de credinţă va
produce rodul credinţei - ascultarea. O credinţă vie va face întotdeauna fapte bune. Acestea
nu câştigă mântuirea, ci sunt ceva ce Îi putem oferi lui Dumnezeu pe baza a ceea ce El a făcut

64
pentru noi. Neprihănirea noastră trebuie s-o întreacă pe cea a cărturarilor şi fariseilor
(Mt.5:20), pentru că noi am fost împuterniciţi de Dumnezeu într-un fel în care cărturarii şi
fariseii nu au fost. Vei cunoaşte oamenii din poporul lui Dumnezeu după roadele lor
(Mt.7:16).
e. ROADELE VOASTRE. Dumnezeu doreşte din partea noastră să vestim slava Lui până la
marginile pământului. În măsura în care ne dăruim pe noi, timpul nostru, veniturile noastre şi
lucrările noastre, şi pământul îşi va da rodul (Is.66:19-20). Avem privilegiul, ca preoţi ai lui
Dumnezeu, să-I aducem din nou toate acestea ca o jertfă plăcută Lui. Rom.15:16:CITESTE
f. JERTFA BUCURIEI. Există o diferenţă între bucuria în Domnul şi un spirit exuberant, cu
bucurie naturală. Unii oameni sunt de felul lor veseli şi plini de vervă. Acest tip de bucurie nu
implică nici o jertfă reală. Sunt însă momente când nu avem această dispoziţie, când este
foarte greu să experimentăm acel aspect al laudei care implică expresia de bucurie. În
asemenea momente, bucuria devine o jertfă. Ca preoţi ai lui Dumnezeu, avem privilegiul de
a-I aduce lui Dumnezeu această jertfă. Pe măsură ce învăţăm să ne punem încrederea în
Cuvântul şi promisiunile lui Dumnezeu, vom ajunge la un loc în care vom fi în stare să ne
bucurăm chiar şi în clipe de întristare (2 Cor.4:8-10). S-ar putea să nu fie nici un motiv de
bucurie, omeneşte vorbind, dar noi vom continua să ne ridicăm vocea în strigăte de bucurie şi
laudă. O redare mai literală a expresiei folosite în ebraică ar fi: o ‚jertfă de strigăt”. S-ar părea
că această exprimare indică mai mult decât o bucurie lăuntrică; ea implică o viaţă de biruinţă.
Ps.27:6: CITESTE
Datorită mărturiei pe care poporul lui Dumnezeu o dă în aceste zile din urmă vine
timpul când oamenii ne vor insulta şi vor vorbi urât despre noi. În neştiinţa lor, ei vor prigoni
adevărul. În acea zi să nu ne întristăm şi să nu ne pară rău, ci să „săltăm de veselie” (Lc.6:22-
23). Ca să facem acest lucru, este nevoie de capacitatea noastră de a-I aduce lui Dumnezeu
jertfa de bucurie. Această jertfă a bucuriei care poate izbucni doar dintr-o inimă credincioasă,
la rândul ei va produce bucuria. Această bucurie va fi tăria poporului lui Dumnezeu
(Nem.8:10) şi o mărturie extraordinară până la marginile pământului.
g. JERTFA DE MULŢUMIRE. Dumnezeu a instituit jertfa de mulţumire încă sub Lege
(Lv.7:12). Este atât de uşor să fim mulţumitori atunci când avem motivul pentru care să fim
astfel! Dar să-I aduci lui Dumnezeu jertfa de mulţumire, înseamnă să-I mulţumeşti pentru
toate. Această jertfă este cea care ne va face să ne ridicăm mâinile şi glasurile şi să-I
mulţumim lui Dumnezeu chiar şi în cele mai grele împrejurări, ştiind că Dumnezeu are sub
control toate problemele vieţii noastre, şi că toate relaţiile Lui cu noi ne vor duce la păşuni
verzi şi la ape de odihnă. De multe ori această jertfă cere un mare sacrificiu din partea
noastră, dar acest sacrificiu Îi face plăcere lui Dumnezeu.
Iona se găsea într-o situaţie dintre cele mai teribile (Iona 2:9). El era în pântecul unui
peşte unde ochiul fizic nu putea vedea nimic pentru ce să mulţumească, nici un motiv de
mulţumire. Dar chiar şi aici, ceva din Dumnezeu era mai puternic în Iona, decât natura lui
omenească, şi Iona a refuzat să descurajeze. În capitolul 2 din relatarea lui, îl vedem pe Iona
încercând totul dar în zadar. El s-a căit, a strigat către Dumnezeu, a mărturisit că „nu s-a
închinat Ia ido1i deşerţi” dar în versetul 9, când Îi aduce lui Dumnezeu „jertfe cu un strigăt de
mulţumire” peştele îl varsă imediat afară. Un prooroc mulţumitor era prea mult pentru peşte!
Secretul jertfei de mulţumire presupune urechea care aude şi inima credincioasă.
„Credinţa vine în urma auzirii” (Rom.10:17). Când jertfim cu glas de mulţumire, urechile
noastre aud ce declară gura noastră. Această mărturisire produce în inima noastră credinţă.
Această credinţă este cea care cauzează eliberarea noastră. Este credinţa unui popor care a
învăţat să mulţumească în orice situaţie, o credinţă contagioasă.
Ps.107.22: CITESTE; Ps.116.17: CITESTE
h. JERTFA DE LAUDĂ. O binecuvântare este ceva ce primeşti atunci când vii în Casa lui
Dumnezeu, dar „jertfa” de laudă este ceva ce aduci cu tine. Este ceva ce oferim Domnului nu

65
pe baza împrejurărilor în care ne aflăm sau a ceea ce simţim, ci pe baza descoperirii Lui
Dumnezeu în noi şi a măreţiei Lui, şi dorinţa noastră de a-I face plăcere şi de a asculta de
Cuvântul Lui (Ier.17:26). Evr.13.15-16b: CITESTE; Ier.33:11: CITESTE
Ca preoţie împărătească, avem privilegiul de a fi atât preoţi cât şi jertfă, aşa cum
Cristos S-a jertfit pe Sine. Ca împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu, o parte din lucrarea noastră
presupune slujire la altarul tămâierii (Ap.5:10; 8:34). Rugăciunea şi lauda sunt jertfele
spirituale aduse la altarul tămâierii. Aici este locul unde coboară Dumnezeu şi Se întâlneşte ai
poporul Lui (Ex.29:42). Apostolul Pavel a înţeles acest principiu al laudei. Pavel avea mâinile
şi picioarele în butuci, dar nu şi-a lăsat duhul să descurajeze. În mijlocul împrejurărilor
vitrege, El I-a oferit lui Dumnezeu jertfa de laudă. În această atmosferă de laudă, Dumnezeu
a adus eliberarea (scăparea).
Scriptura arată că Dumnezeu, care este sfânt, locuieşte în mijlocul laudelor poporului
Lui (Ps.22:3). Dacă dorim ca Dumnezeu să coboare şi să locuiască în mijlocul poporului Lui,
responsabilitatea noastră este de a oferi jertfe de laudă în mod continuu, ceea ce va crea
atmosfera în care Dumnezeu alege să locuiască. Adeseori, oamenii se întreabă dacă într-o
anumită situaţie nu cumva Dumnezeu i-a uitat, dar de multe ori atitudinea lor este departe de
una de laudă. Pe măsură ce intrăm în această jertfă de laudă în orice situaţie, vom începe să
experimentăm ceva din prezenţa permanentă a lui Dumnezeu.
i. O INIMĂ ZDROBITĂ ŞI MÂHNITĂ. Pe Dumnezeu niciodată nu L-au interesat jertfele
exterioare mai mult decât o inimă aflată într-o relaţie bună cu El. Dacă inima are această
relaţie, nici una din celelalte jertfe nu va constitui o problemă. Dar dacă relaţia inimii nu este
corectă, toate celela1te jertfe vor fi doar nişte forme. Aici este punctul în care neprihănirea
noastră întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor. Din această condiţie a inimii izvorăşte
ÎNCHINAREA. Adevărata închinare se poate ridica numai dintr-o inimă care a fost zdrobită
înaintea lui Dumnezeu. Ea poate veni numai de pe buzele celui care îşi vede propria
nevrednicie şi, în acelaşi timp, vede măreţia lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte ca oamenii să
I se închine în duh şi adevăr (Ioan 4:24). O inimă zdrobită şi mâhnită nu poate produce
altceva. Ps.51:17:CITESTE
Am văzut câteva jertfe spirituale pe care trebuie să I le aducem lui Dumnezeu.
Primele 5 se referă la domeniul fizic şi material. Dumnezeu doreşte să ne jertfim posesiunile
şi să I le închinăm pentru folosire necondiţionată. Următoarele 3 jertfe, tratează domeniul
minţii, voinţei şi sentimentelor. Acestea sunt atitudini pe care Dumnezeu doreşte să I Ie
închinăm Lui. El doreşte să fim ai Lui, trup, suflet şi duh.

Jertfele spirituale

Dumnezeu răspunde unui popor care dă Domnului cu generozitate. Atunci când ne

dăruim Lui pe noi înşine, Domnul dă cu mâna largă. Cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va

66
măsura (Mt.7:2). Împăratul David a cunoscut acest principiu divin şi el a experimentat
abundenţa purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dumnezeu caută azi „dătători voioşi” nu numai
în domeniul financiar ci în fiecare jertfă spirituală. El caută un popor gata să se adune
împreună făcând un legământ prin jertfă. El caută un popor care să accepte costul uceniciei.
Ps.50:5: CITESTE; Ps.54:6: CITESTE; 2 Sam.24:24: CITESTE
Aceste jertfe pe care Dumnezeu ni le-a scos în evidenţă sunt esenţiale pentru creşterea
spirituală. De fapt, autorul Epistolei către Evrei spune că acestea sunt jertfe mai bune decât
cele aduse sub Vechiul Legământ (Evr.9:23), şi ele servesc la aducerea noastră la perfecţiune
(10:1). Pentru ca Biserica să fie Templul lui Dumnezeu, ea trebuie să fie zidită pe baza
jertfelor. Ca împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu, avem privilegiul de a lucra în felul acesta
pentru Dumnezeu.

ÎNTREBĂRI DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 9

1.Care sunt cele două elemente pe care trebuie să le conţină Biserica pentru a fi Templul lui
Dumnezeu?
2.Ce este preoţia în Templul lui Dumnezeu din Noul Testament?
3. Daţi lista a 9 jertfe spirituale care fac parte din închinare în Noul Testament.
4.Cum ne dăruim lui Dumnezeu ca o jertfă vie?
5.Indicaţi două aspecte implicate în dăruirea venitului nostru lui Dumnezeu.
6.Care sunt cel puţin 3jertfe ce implică controlul nostru asupra vieţii sufleteşti?
7.Din jertfele pomenite în acest capitol, care are o valoare fundamentală?

CAPITOLUL 10

BISERICA - CORTUL LUI DAVID

În capitolul anterior, am tratat Biserica sub aspectul de Templu al lui Dumnezeu. Am

pus un accent deosebit pe jertfele spirituale în legătură cu acel Templu. S-ar putea să vă
întrebaţi ce rol are un asemenea accent pentru restaurare. Oare nu a fost Biserica întotdeauna
un loc de jertfă? Da, însă în aceste zile din urmă Dumnezeu pare a accentua acest aspect din
viaţa Bisericii. El pune accentul în mod deosebit pe domeniile laudei şi închinării. Am văzut
că în Evul Mediu absenţa unei experienţe vitale cu Duhul Sfânt i-a făcut pe oameni să scrie
liturghii care impuneau o formă de închinare. Multe din aceste liturghii aveau la bază
Cuvântul şi par a fi destul de sănătoase doctrinal, dar problema cea mai mare este că ele nu
permit Duhului să Se mişte în şi printr-un grup de oameni aflaţi în relaţie cu El. Ele nu lasă
loc expresiei individuale a laudei şi închinării sincere adresate lui Dumnezeu. Repetarea unei
simple forme nu poate aduce viaţă niciodată. S-ar putea să fi fost iniţial o scânteie de viaţă,
dar continuarea, în orice formă, nu va menţine acea viaţă.
Domeniul din Scriptură pe care Dumnezeu îl revitalizează în Biserica zilelor din
urmă, se referă la restaurarea Cortului lui David. Cortul lui David este un subiect foarte puţin
cunoscut.
Majoritatea oamenilor nu au auzit niciodată despre Cortul lui David. Motivul poate fi
acela că Dumnezeu a rezervat, într-o anumită măsură, înţelegerea acestui Cort pentru Biserica
ultimelor zile. El l-a rezervat pentru Biserica ce va juca un rol de seamă în lupta dată contra
lui Satan şi a împărăţiei sale.
Am.9:11: „În vremea aceea, voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege
spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară’

67
În timp ce lua fiinţă Biserica nou-testamentală, au apărut probleme considerabile în legătură
cu mulţi iudei care L-au primit pe Cristos. Iudaizanţii susţineau că pentru a-L urma pe Cristos
trebuia să ţii şi întreaga Lege a lui Moise. Aceşti iudei nu ştiau că Legea era doar un pedagog
menit să-i ducă la Cristos. Această dispută a devenit atât de vie încât mulţi din conducătorii
Bisericii primare s-au adunat împreună să vadă ce era de făcut. Ei s-au întâlnit la Ierusalim şi
au discutat problema deschis. F.A.15 este documentul acestei întâlniri. Citim că Petru a avut
de spus ceva, Pavel şi Barnaba au dat un raport, dar Iacov, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a
rezolvat problema vorbind despre proorocia din cartea lui Amos, potrivit căreia urma ca
Dumnezeu să atragă Neamurile la mântuire şi să ridice iarăşi cortul lui David. El aplică
Bisericii expresia „cortul lui David” devenit punctul fierbinte atât pentru iudei cât şi pentru
Neamuri, robi sau liberi. Astfel, Biserica Noului Testament este Cortul lui David reconstruit.
F.A.15:15-17: „Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este
scris: «După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou Cortul lui David din prăbuşirea lui,
Îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe
Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face
aceste lucruri»”
Pentru ca să înţelegem bine cum a putut face Iacov o asemenea afirmaţie, este
necesară o privire de ansamblu a ordinii în închinare în Israel, de-a lungul istoriei lui lungi. În
Vechiul Testament, Dumnezeu a dat o revelaţie progresivă a modului în care omul se putea
apropia de Dumnezeul cel viu. După cădere, omul nu a mai avut părtăşie liberă cu Tatăl.
Dumnezeu însă, a dorit întotdeauna să aibă părtăşie cu făptura Lui. De aceea, El a găsit o cale
prin care să putem avea părtăşie cu El. Patriarhilor, Dumnezeu le-a revelat altarul şi jertfa de
sânge prin care omul să se apropie de Dumnezeu. Singurul fel în care omul putea veni la
Dumnezeu era prin jertfă. El trebuie să vină pe baza unui animal înjunghiat. Trebuia să vină
pe baza morţii altcuiva - un înlocuitor fără păcat.
Mai târziu, prin Moise, Dumnezeu a revelat cortul lui Moise pentru ca El să fie în
legătură cu NATIUNEA Lui aleasă şi să poată locui în mijlocul ei(Ex.25:8). Şi acest cort a
avut la bază jertfele de animale. Cei care se apropiau, trebuiau s-o facă pe baza sângelui
nevinovat. În acest cort erau trei compartimente: Curtea de afară, Locul Sfânt şi Sfânta
Sfintelor sau Locul Preasfânt. Oricine era tăiat împrejur putea să intre in Curtea de afară dacă
venea pe baza sângelui. Curtea de afară adăpostea altarul de aramă pentru jertfe şi ligheanul
de aramă pentru curăţire. În această curte, era un sanctuar acoperit, despărţit printr-o perdea,
unde se aflau Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor. Numai preoţii aveau voie să slujească înaintea
sfeşnicului de aur, a mesei de aur pentru pâinea punerii înainte şi a altarului de aur. Locul
Sfânt era despărţit de Locul Preasfânt prin perdea. Dincolo de această perdea, în locul
preasfânt - sau Sfânta Sfintelor, era chivotul mărturiei. Aici a ales Dumnezeu să locuiască în
mod vizibil(Ex.40:33-38; Ps.80:1) şi să vorbească poporului Său (Lv.1:1). Chivotul era
singurul mobilier din Locul Preasfânt. Locul Preasfânt era interzis tuturor, cu excepţia
marelui preot. El putea intra acolo o singură dată pe an, cu sângele unui viţel în marea Zi a
Ispăşirii.
Cortul lui Moise a fost calea de acces rânduită de Dumnezeu pentru Israel. Pentru ei,
era complet reală în toate privinţele. Noi privim înapoi la ea ca model a ceea ce urma să facă
Dumnezeu în Cristos. Din momentul în care Cristos, MIELUL, a fost jertfit, pe Dumnezeu nu
Îl mai interesează jertfele de animale şi sângele animalelor. El nu mai aşteaptă această formă
de închinare, pentru că a fost deschisă calea. Acum El doreşte închinare în duh şi adevăr.
Totuşi, în ciuda acestui lucru, Cortul lui Moise oferă un studiu-tip al lucrării lui Dumnezeu în
Cristos şi a Bisericii. Am putea rezuma câteva din semnificaţiile Cortului lui Moise după cum
urmează:

68
_____________________________________________________________________
STRUCTURA DOMNUL EXPERIENTELE
CORTULUI ISUS CRISTOS NOASTRE PERSONALE

1. Altarul de aramă Jertfa perfectă Pocăinţă şi acceptare

2.Ligheanul de aramă Cel care sfinţeşte Botezul în apă
şi curăţă
3. Sfeşnicul de aur Lumina noastră Doctrina apostolilor
4. Masa cu pâinile pentru Pâinea vieţii Cina Domnului
punerea înaintea Domnului
5. Altarul tămâierii Mijlocitorul nostru Rugăciunea
6. Chivotul legământului Viaţa noastră Părtăşia (F.A.2:38-42)

Între Cortul lui Moise şi Templul lui Solomon, Dumnezeu a poruncit să fie făcut
Cortul lui David. Această structură a rămas timp d aproape 40 de ani. Ea este foarte diferită
de oricare altă structură din Vechiul Testament. Datorită interpretării acestei structuri de către
Iacov în Noul Testament, putem presupune că a fost o imagine, timp de 40 de ani, a ceea ce
urma să facă Dumnezeu în Biserică. Din acest motiv, dorim să aruncăm o scurtă privire
asupra a ceea ce era implicat în acest Cort.
Cortul lui David i-a fost dat acestui împărat într-o revelaţie, când a dorit să aducă
înapoi chivotul, după ce acesta fusese luat de filisteni cu mulţi ani înainte. Se părea că pe
Saul nu-l interesa prea mult chivotul, în timp ce David a recunoscut uriaşa putere a acestei
piese de mobilier. El a înţeles importanţa deţinerii acestui obiect prin care Dumnezeu
comunicase în trecut cu poporul Său. David ştia că, atunci când chivotul era luat, şi slava lui
Israel era luată (1 Sam.4:21-22). David ştia că prezenţa lui Dumnezeu era esenţială pentru
fiecare trezire spirituală a naţiunii şi el tânjea după prezenţa lui Dumnezeu. Când David a
adus în final chivotul înapoi, el nu l-a dus în Cortul lui Moise de pe muntele Gabaon, ci l-a.
adus pe muntele Sion în oraşul lui David. El nu a construit un alt Cort ca cel de pe muntele
Gabaon, cu cele trei încăperi şi diferite obiecte de mobilier, David a făcut un singur cort care
să cuprindă un singur obiect, CHIVOTUL LEGAMANTULUI, (Vezi: 1 Cr.13-16;
1Sam.6:17-19).
Aceasta înseamnă că existau simultan două corturi: cortul lui Moise, aşezat pe
muntele Gabaon, fără prezenţa Domnului (1 Cr.16:37-43; 21:28-30), şi cortul lui David,
aşezat pe muntele Sion şi având prezenţa Domnului (2 Sam.6:17; 2 Cr.5:2). A avut loc o
mutare a Sfintei Sfintelor pe muntele Sion. În acest timp, au existat două grupuri de preoţi.
Cei de pe Gabaon, care funcţionau ca întotdeauna, trecând prin toate formele şi ritualurile pe
care le făceau de ani de zile fără prezenţa Domnului. Privite din exterior, lucrurile decurgeau
normal, însă slava lui Dumnezeu se îndepărtase (1 Sam.4:21). Cea de a doua grupă de preoţi
însă activa în domenii noi ale lucrării. Toţi preoţii au avut ocazia să slujească înaintea
chivotului deoarece în cortul lui David nu exista NICI O PERDEA. Misiunea lor nu a
implicat jertfe de animale, ci ei aduceau jertfe spirituale.
Cortul lui David este un tablou al Bisericii. În legătură cu cortul lui David a existat o
singură jertfă de sânge. Când cortul a fost închinat înaintea Domnului, ei au adus jertfe de
animale, dar după aceea au fost aduse numai jertfe spirituale. Şi Biserica are la bază jertfa –
adusă o dată pentru totdeauna - sângelui MIELULUI lui Dumnezeu. De la naşterea
Bisericii, noi aducem jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. În Biserică
toţi credincioşii sunt preoţi ai lui Dumnezeu care pot intra în prezenţa lui Dumnezeu ca să
aducă ceea ce Îi place lui Dumnezeu. Noi putem intra în prezenţa lui Dumnezeu pentru că
Isus a deschis calea si perdeaua a fost îndepărtată.

69
 Ordinea închinării în cortul lui David are o semnificaţie deosebită, în lumina a ceea ce
face Dumnezeu în aceste zile pentru a reconstrui cortul lui David. Observaţi următoarele
versete care vorbesc despre acea ordine în închinăciune în cortul lui David:
1 Cr.15:28: CITESTE
1 Cr.16:4: (David)CITESTE
1 Cr.23:5: CITESTE
1 Cr.25:5-6: CITESTE
Iată în continuare, un fost rezumată al rânduielii în închinarea din cortul lui David
spre deosebire de cea din cortul lui Moise.
Voi nu v-aţi apropiat de Muntele Sinai, „CI V-AŢI APROPIAT DE MUNTELE
SIONULUI” Evr.12:22.
Majoritatea Psalmilor s-au născut în cortul lui David, şi ei descriu închinarea de
acolo. În Noul Testament, nu există o anumită „rânduială în închinare” dată Bisericii, dar
Cristos a spus că va împlini în Biserica Lui tot ce a fost scris în Lege, Profeţi şi Psalmi despre
El(Lc.24:44). Dumnezeu nu a promis să restaureze cortul lui Moise, ci promisiunea Lui este
de a restaura cortul lui David. El ne spune că nu trebuie să mergem la Muntele Sinai (cortul
lui Moise) ci noi venim la Muntele Sion (cortul lui David - Biserica), care este Biserica celor
întâi născuţi(Evr 12:18-23).În cortul lui David, putem găsi rânduiala închinării pentru
Biserica Noului Testament. Avem dovezi din belşug că Biserica Noului Testament a folosit în
închinare Psalmii mai mult decât orice altceva.
Ef.5:19: „Vorbiţi între voi cu psalmi cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi
cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului’
Col.3:16: „Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belşug în voi, în toată
înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă, şi cu
cântări duhovniceşti cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră”
Având toate acestea în minte, nu este greu să vedem că muntele Sion şi închinarea
adusă acolo este un studiu foarte important în Sf. Scriptură. Ori de câte ori apare Sionul, el
relatează un adevăr special şi are o semnificaţie aparte pentru Biserica Noului Testament.
(Vezi Ps.2:6; 9:11-14; 48:1-12; 132:13-18; Is.4:3-5; 12:6; 33:14-24; Io.2:1; Mc.4:2-4; Is.16:1-
5; 28:16; 1 Pet.2:6; Rom.9:33; Evr.12:22-24).
Plecând de la aceste considerente, dorim să examinăm rânduiala închinării din Psalmi,
recunoscând că aceasta este şi ordinea noastră de închinare.

70
 56.DE CE TREBUIE SĂ FIE BISERICA UN LOC DE LAUDĂ ŞI INCHINARE?

Oricând si oriunde găsiţi poporul lui Dumnezeu eliberat din robie(zilele restaurării),
veţi constata o nouă cercetare divină şi o mare dorinţă de închinare.
Ps.126:1-3: CITESTE
Este nevoie doar de câteva minute într-o adunare pentru a-ţi da seama dacă cei de
acolo experimentează o nouă cercetare a prezenţei Domnului. Oamenii liberi se vor închina
în libertate. Un popor în robie nu are nici o cântare, nici dorinţa de a aduce închinăciune.
Ps.137:1-4: CITESTE
Cheia pentru înţelegerea cortului lui David este ceea ce s-a întâmplat acolo cu lauda şi
închinăciunea. Înainte de a discuta modul în care se închinau ei în cortul lui David, este
important să stabilim câteva motive pentru care noi ne închinăm şi îl lăudăm pe Domnul.
Lauda şi închinarea constituie unul din cele mai importante subiecte din Biblie. La acest
subiect sunt mai multe referinţe decât la oricare altul. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu pune un
asemenea accent pe închinare, şi noi trebuie să facem la fel.
Există cel puţin 15 motive pentru care poporul lui Dumnezeu trebuie să se închine şi să se
aplece înaintea Domnului. Cinci motive sunt văzute din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
iar celelalte 10 din punctul de vedere al omului.
a. Lauda şi închinarea sunt importante ca jertfe aduse lui Dumnezeu (Evr.13:15).
1. Dumnezeu ne porunceşte să-L lăudăm(1 Pet.2:9; Fil.2:9-11; Ps.67:3). Dacă nu am avea alt
cuvânt în Scriptură despre laudă, faptul că Dumnezeu ne porunceşte s-o facem, ar fi un motiv
suficient de a-L lăuda pe Dumnezeu.
Ps.22:23: CITESTE; 1 Cr.16:9: CITESTE

71
2. Dumnezeu merită să fie lăudat. El a arătat milă din belşug şi bunătatea faşă de poporul Său
(Ps.63:3-4). El ne-a dat promisiuni preţioase. El este mai puternic decât toţi dumnezeii, de
aceea noi Îl vom lăuda. Ps.18:3:,CITESTE
3. Lauda este calea poruncită de Dumnezeu pentru a intra prezenţa Sa. Lauda este poarta care
duce înaintea Sa.(Is.62:10; Ps.9:14; 22:3; 24:7,9-10; 118:19-21).
Is.60:1 8:CITESTE; Ps.100.4:CITESTE
4. Lauda şi închinarea sunt moduri de a-L slăvi pe Dumnezeu. Noi toţi dorim să-L slăvim pe
Dumnezeu şi toţi dorim ca El să fie glorificat. Dumnezeu este glorificat de cel care Îl laudă.
Ps.50.23: CITESTE
5. A-L lăuda pe Dumnezeu este o mărturie bună în faţa altora, despre bunătatea lui
Dumnezeu. Când Pavel şi Sila erau în închisoare, Îl lăudau pe Dumnezeu(F.A.16:25). Aceasta
a fost o mărturie extraordinară în faţa temnicerului care, atunci când a venit necazul, a ştiut
unde să meargă. El s-a dus la oamenii care Îl lăudau pe Dumnezeu. (Vezi Is.61:11).
Ps.40.3: CITESTE
b. Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să ne închinăm Lui, mult mai mult decât are El
nevoie să o primească. Din punctul de vedere al omului lauda îi este benefică.

1. Lauda şi închinarea ne ajută să devenim centraţi în jurul lui Dumnezeu în loc de

egocentraţi. Când Îi oferim lui Dumnezeu laudă şi închinare, recunoaştem domnia Lui şi
dreptul de a ne conduce.
2. Lauda şi închinarea sunt căi de a ne încrede în El ( Is.26:3). Atunci când ne încredem în
Dumnezeu, vom avea o viaţă plină de pace.
3. Lauda şi închinarea ne ajută să dezvoltăm relaţia de dragoste cu Dumnezeu. Chiar şi în
viaţa firească, atunci când un soţ şi o soţie se respectă reciproc, devin mai intimi. În acelaşi
fel, când Îl lăudăm pe Domnul, ne apropiem de El. Suntem creaţi ca fiinţe iubitoare, pentru a
răspunde dragostei lui Dumnezeu. În măsura în care lăudăm si ne închinăm lui Dumnezeu,
împlinim această chemare.
4. Aşa cum semănăm, aşa vom secera (Gal 6.8). În măsura în care dăm, în aceeaşi măsură ni
se va da( Lc.6:38). Când ne dăruim lui Dumnezeu, la rândul Său, El trimite peste noi ploi de
binecuvântare (Iov 36:26-29). Noi nu dorim ca acesta să fie motivul laudei şi închinării
noastre adresate lui Dumnezeu, dar Dumnezeu operează pe baza principiilor. Dumnezeu a
stabilit legea semănatului şi a seceratului.
5. Lauda şi închinarea sunt credinţa în acţiune. Lauda şi închinarea sunt limbajul credinţei.
Când credem şi ne încredem în Dumnezeu, Îl vom lăuda în ciuda împrejurărilor. Un popor al
credinţei a pornit (act de voinţă) să-L caute pe Dumnezeu.
6. Lauda şi închinarea dezlănţuie puterea şi prezenţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
Dumnezeu locuieşte în laudele poporului Său. Iosafat a aflat acest lucru atunci când a plecat
cântând la luptă (2 Cr.20). Pavel şi Sila au constat că atunci când au cântat laudă lui
Dumnezeu, locul s-a cutremurat (F.A.16:25-26). Dumnezeu promite să fie prezent cu puterea
Sa atunci când poporul Său Îl laudă. Ps.22:3: CITESTE; 2 Cr.5:13-14: „CITESTE
7. Lauda şi închinarea sunt direct legate de o inimă mulţumitoare. Există credincioşi care Îl
cunosc pe Dumnezeu şi totuşi nu îl slăvesc ca Dumnezeu. Aceştia sunt nerecunoscători
(Rom.1:21). Când îl lăudăm pe Dumnezeu, venim înaintea prezenţei Sale cu mulţumire, stare
potrivită pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu (Ps.100:4).
8. Lauda şi închinarea ne purifică. Dumnezeu doreşte o Biserică fără pată şi zbârcitură. El ne-
a dat câteva mijloace prin care putem veni în acest loc de sfinţire. El ne-a dat botezul cu apă
prin Cuvânt (Ef.5:16); El ne-a dat rugăciunea (1 Tim.4:4-5) şi ne-a dat lauda (Pv.27:21).
9. Noi suntem schimbaţi după chipul aceluia căruia ne închinăm. Dacă ne închinăm la idoli şi
lucruri făcute de propriile noastre mâini, vom avea chipul lor. Dacă avem ochii fixaţi la

72
Domnul Isus Cristos, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, vom fi întotdeauna
asemănători chipului Fiului lui Dumnezeu. Lauda şi închinarea sunt chei ale acestei lucrări a
lui Dumnezeu în noi.
Ps.l15:5 :CITESTE
Ps.106:19-20: CITESTE
Rom.1.21-23:CITESTE
2 Cor 3:18: CITESTE
10. Avem promisiunea lui Dumnezeu că El va veni la noi şi ne va vorbi atunci când Îi vom
oferi jertfe(Ex.29:41-42). Mulţi se întreabă de ce nu aud niciodată ceva de la Dumnezeu.
Uneori este din pricină că ei niciodată nu pun în acţiune acest principiu al jertfei.
Închinarea are o valoare extraordinară în viaţa credinciosului. Diavolul a ştiut
valoarea închinării şi I-a oferit lui Cristos întreaga lume dacă i s-ar închinat lui (Mat 4.10).
Dar Isus i-a făcut de cunoscut că închinarea I se cuvine numai lui Dumnezeu. Pe măsură ce
ne închinăm lui Dumnezeu, vom vedea că suntem restauraţi şi intrăm într-o pace deplină.

57. CUM TREBUE SĂ-L LĂUDĂM PE DOMNUL?

Pavel ne îndeamnă pe noi ca şi credincioşi să aduce trupurile noastre ca o jertfă vie lui
Dumnezeu( Rom.12:1). El stăruieşte să dăm mădularele noastre lui Dumnezeu ca instrumente
ale neprihănirii (Rom.6:13). Dumnezeu doreşte să ne folosim toate mădularele pentru a-L
slăvi pe El. El ne-a dat expresii ale laudei şi închinării care implică întreaga noastră fiinţă.
Când ne consacrăm pe deplin lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim că El doreşte să ne
închinăm Lui ÎN DUH ŞI ÎN ADEVĂR. Trebuie să ne închinăm Lui în duh, dându-ne Lui
în întregime. Dumnezeu nu doreşte eforturi făcute cu jumătate de inimă. El doreşte să ne
dăruim Lui din toată inima. ( Ps.111:1; 138:1-2). Ps.9.1: CITESTE; Ps.103.1: CITESTE
Dumnezeu nu este interesat să ne închinăm Lui cu toată energia noastră cât este interesat să
ne închinăm în adevăr, să ne închinăm în acord cu Cuvântul Lui (Ioan 17:17).Când ne
închinăm având la bază Cuvântul, vom cunoaşte adevărul care ne va face liberi (Ioan 8:32).
El va elibera de sub toate tradiţiile care ne reţin de la a intra într-o închinare cu adevărat
scripturală. Isus a spus că tradiţiile omeneşti pot afecta lucrarea bună a Cuvântului lui
Dumnezeu. Mc.7:7-8: CITESTE
Închinarea în adevăr este închinarea după Cuvântul lui Dumnezeu. Este o închinare
raţională bazată pe ce spune Dumnezeu despre închinare. Dacă Dumnezeu a folosit atâtea
capitole în Vechiul Testament pentru a-i preciza poporului Său modul exact în care să-I aducă
jertfe, cu siguranţă că Dumnezeu-ne va spune şi nouă în Biserică cum trebuie să ne închinăm
Lui. Dumnezeu nu i-a lăsat niciodată poporului Lui luxul de a se închina după pofta inimii
lui. Nu odată Israel a avut probleme făcând ce credeau că este drept în ochii lor. Noi trebuie
să ne închinăm numai în modul în care ne învaţă Cuvântul Domnului.
Ioan 4.23-24: CITESTE
Dumnezeu a dat cel puţin 9 moduri de închinare, în Sf. Scriptură, care implică
întreaga noastră fiinţă. Trei căi implică vocea, trei căi implică mâinile şi trei implică trupul.
Am dori să examinăm fiecare din aceste domenii şi să legăm de viaţa noastră în Biserică

73
a. GURA. Dumnezeu doreşte să-L lăudăm cu vocea noastră (Ps.42:4; 66:8). Pentru aceasta ne
vom folosi gura pentru a face cunoscută bunătatea lui Dumnezeu. Putem face lucrul acesta
prin vorbire, mărturisire sau prin cântare. Dumnezeu doreşte ca cuvintele gurii noastre să fie
pozitive şi inspiratoare pentru credinţă. Când cuvintele noastre sunt cuvinte de credinţă ele
sunt o laudă către Dumnezeu (Vezi Ps.40:3; 51:15; 63:5; 71:8,15; 89:1; 145:21; 149:6;
Rom.15:6) Ps.109.30: CITESTE
b. CÂNTAREA. Sf. Scriptură ne învaţă că trebuie să venim în faţa prezenţei Lui cu cântări
(Ps.100:4). Se spune că o naţiune sau un individ poate fi testat după cântările ce le cântă.
Lucrul acesta este foarte adevărat. Cântatul este expresia înaltă a omului dinăuntru: pierderea
cântatului spiritual adevărat este un semn că acel popor este pedepsit (Is.16:9-10). Copiilor
lui Israel li s-a cerut de către stăpânii lor din Babilon să cânte un cântec al Sionului, dar ei nu
aveau nimic de cântat într-o ţară străină. Imediat însă ce au scăpat din robia babiloniană, şi-au
luat harfele din sălcii şi au început să-I cânte lui Dumnezeu o cântare nouă.
Ps.137:1-4: CITESTE
Ps.126:1-2: CITESTE
Acestea sunt zilele în care Dumnezeu aduce înapoi prinşii de război. Nu este de
mirare că acestea erau zilele cântării de
bucurie. Fiecare nouă cercetare din partea Domnului a dat naştere la o bogăţie de cântări noi,
exprimate cu vocea bucuriei şi veseliei. Astăzi se întâmplă acelaşi lucru. Poporul lui
Dumnezeu începe să strige de bucurie cântând noi cântări Domnului (Ier.33:11).
Ef.5:18-19: CITESTE
Cântarea este o lucrare foarte importantă în Biserică. Unii cred că muzica este o
simplă formă de amuzament în Biserică, şi din păcate, este doar atât în multe Biserici. Însă,
cântatul este un act de închinare şi o lucrare în Trupul lui Cristos. În cântare este un scop mult
mai înalt decât simplul amuzament. De fapt, noi trebuie să ne învăţăm şi să ne sfătuim unii pe
alţii cu psalmi şi cu cântări duhovniceşti (Col 3:16). Prin cântat ne putem învăţa şi sfătui.
Toată muzica învaţă şi sfătuieşte ceva De aceea este atât de important să ne asigurăm că
imnurile şi cântările noastre spirituale sunt scripturale în conţinutul lor, pentru că prin cântare
suntem învăţaţi şi atenţionaţi.
Nu putem să nu observăm că există 3 domenii ale cântării experimentate de Biserică:
psalmii, care au fost transmişi Bisericii primare, imnuri, care au fost foarte probabil
compoziţii consacrate şi cântări duhovniceşti care aveau probabil natură spontană. Cântarea
duhovnicească includea foarte probabil ceea ce Vechiul Testament numeşte: „o cântare nouă”

74
(Ps.33:3). Este minunat să-I cânţi lui Dumnezeu cântările pe care El le-a dat altora, dar este
un lucru special să-I cânţi Lui cântarea pe care ţi-a pus-o pe inimă! Noua cântare este dată de
Duhul şi nu este un produs al abilităţilor tale naturale.
Dacă luăm în discuţie subiectul cântării, atunci trebuie să luăm în considerare şi locul
corurilor în Casa Domnului. În cortul lui David, muzicanţii erau puşi deoparte pentru
misiunea specială de a cânta (1 Cr.15:16-22). Se pare că în mod sistematic David îi numea pe
cei care trebuiau să activeze în domeniul muzicii şi al cântării, ei având o sarcină deosebită.
Iosafat a înţeles că, în timp de război, cântăreţii aveau o importanţă deosebită. El a numit
cântăreţi care trebuiau să laude pe Domnul. Asta este slujba corului: să deschidă calea spre
bătălia spirituală.
2 Cr.20:21-22: CITESTE
Şi astăzi, în Casa lui Dumnezeu există credincioşi a căror lucrare este de a conduce în
cântare spirituală şi în închinare. Misiunea lor este de a conduce adunarea în prezenţa
Domnului. Aceşti cântăreţi conduc spre porţile laudei, şi în timp ce fac acest lucru are loc
lupta spirituală. Duşmanul este înfrânt de Dumnezeu care locuieşte în laudele poporului Său.
Când bătălia spirituală este îndârjită, cântăreţii trebuie să cânte, iar Dumnezeu va trimite
pânde împotriva duşmanului Ungere va rupe jugul şi, în mijlocul adunării, se va simţi marea
eliberare în timp ce se închină şi cântă Domnului.
În zilele restaurării, cântăreţii au o importanţă deosebită. În timp ce oamenii
reconstruiau zidurile Ierusalimului, cântăreţii trebuiau să cânte. Lucrarea de cântare era tot
atât de vitală pentru ei ca şi înălţarea zidului. Cântăreţilor li se dădea partea hotărâtă ca şi
lucrătorilor (Nem.11:.23). Cântăreţii păzeau tot ce privea slujba lui Dumnezeu (Nem.12:45),
şi primeau darurile de must şi untdelemn rânduite ca şi pentru leviţi (Nem.13:5). Cei care au
o lucrare în muzică trebuie să aibă aceeaşi ungere (simbolizată aici prin „must şi untdelemn”)
pe care adunarea o aşteaptă să fie şi asupra celor ce slujesc din Cuvânt şi au alte daruri
spirituale şi lucrări. Muzica nu este dată numai pentru a asigura cuiva o „slujbă” în Biserică.
Lucrarea muzicii are o importanţă uriaşă în Biserică. Puterea, pe care o are muzica este
aproape de nemăsurat.
Generaţia noastră este plină de muzică. Muzica pe care o cântă contemporanii noştri
reflectă agitaţia şi frustrarea din inima lor. Cântarea din Biserică ar trebui să reflecte pacea,
bucuria şi mulţumirea vieţii creştine. O Biserică plină de cântări de bucurie este o Biserică
plină cu creştini plini de bucurie. .Aşa cum cântecele unui popor reflectă bătaia inimii lui, tot
aşa cântările Bisericii reflectă relaţia ei cu Dumnezeu. Lucrarea muzicii nu poate fi
supraestimată, la fel ca şi responsabilitatea fiecărui cântăreţ în parte. Cântăreţii trebuie să fie
predaţi spre a cânta Domnului „cu toată puterea lor” (1 Cr.13:8). O lucrare de o asemenea
măreţie nu poate fi făcută cu jumătate de inimă.
Puterea şi gloria unor glasuri unite în cântare poate fi văzută la dedicarea Templului
lui Solomon (1 Cr.5:13). Aceasta ar trebui să fie modelul pentru Biserica Noului Testament în
acest moment. În măsura în care cântăreţii se dăruie lucrării muzicii în Casa Domnului, ne
putem aştepta ca gloria să coboare în acelaşi mod.
Vezi de asemenea : Ps.7:17; 9:2,11; 18:49; 21:13; 27:6; 30:12; 47:6-7; 57:7; 61:8; 68:4,32;
75:9; 92:1; 104:33; 108:1,3; 135:3; 138:1; 146:2; 147:1; Evr.2:12.
c. STRIGĂTELE. Este uşor să ai impresia că închinarea în cortul lui David era destul de
zgomotoasă uneori. Trebuie să-i fi deranjat pe cei ce nu-L iubeau pe Domnul, cântăreţii care
cântau cu toată puterea lor, muzicanţii care-şi struneau instrumentele cât mai tare. Şi pe lângă
toate acestea, în cortul lui David se mai auzeau şi strigăte! Dacă cineva strigă la un meci de
fotbal, nu deranjază pe nimeni, de fapt, este ceva normal; dar unii cred că este ciudat să se
audă strigăte într-o Biserică. Rezultatele celui mai mare meci de fotbal sau a altui sport
faimos, îşi pierde efectele după un an, pe când efectele a ceea ce face Dumnezeu continuă pe
vecie. Pentru un astfel de scop merită să strigi! Toţi cei ce se bucură în Domnul vor striga de

75
bucurie (Ps.5:11). Toţi cei cu inima fără prihană vor striga de bucurie (Ps.32:11). Toţi cei care
găsesc plăcere în nevinovăţie se bucură şi strigă de veselie(Ps.35.27), pentru că Dumnezeu i-a
îmbrăcat cu mântuire, şi aceasta este cauza bucuriei(Ps.132:9,16).
Is.12.6: CITESTE
Dumnezeu restaurează prezenţa Sa în aceste zile. Când David a adus iarăşi chivotul
legământului la Ierusalim, au fost mari strigăte de bucurie (2 Sam.6:15). Ar trebui să ne
aşteptăm la acelaşi fel de bucurie astăzi!
d. BĂTUTUL DIN PALME. Dorinţa lui Dumnezeu este să batem din palme ca un semn al
bucuriei (Ps.47:1). Aceasta se poate face fie în timpul cântatului, fie ca o închinare separată,
aplaudându-L pe Domnul. Oamenii sunt atât de înclinaţi să aclame cântăreţii de operă,
starurile şi sportivii faimoşi. Cu cât mai mult merită Dumnezeu să fie aclamat! Ne putem
arăta plăcerea faţă de El bătând din palme în prezenţa Lui.( Vezi Ps.98:8; Is.55:2).
e. RIDICAREA MÂINILOR NOASTRE. Reacţia naturală a unei inimi mulţumitoare este
ridicarea mâinilor în faţa Domnului (Pl.3:41). Este interesant că o mână ridicată este şi
semnul pentru jurământul sau legământul făcut cu Dumnezeu (Gen.14:22). Noi suntem un
popor într-o relaţie de legământ şi suntem recunoscători Domnului pentru bunătatea Lui faţă
de noi (Ps.63:3-4). De aceea vom ridica spre Domnul mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoieli
(1 Tim.2:8).
Ps.134: CITESTE
Vezi de asemenea: Ps.28:2; 88:9; 119:48; 141:2; 143:6; Evr.12:12.
f. CÂNTATUL LA INSTRUMENTE. Mulţi oameni cred că folosirea instrumentelor muzicale
în Biserică nu are autoritate nou-testamentală. Când înţelegem ce vrea să spună Dumnezeu
atunci când afirmă că va ridica iarăşi cortul lui David, nu avem nici o problemă în acest
domeniu. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi în cel puţin două ocazii să folosească psalmii
(Ef.5:18-19; Col.3:16). Definiţia cuvântului „psalm” este „o odă sau o cântare de laudă
acompaniată de o harfă sau un instrument muzical”. Chiar în definiţia acestui cuvânt avem
îndemnul de a folosi instrumente muzicale.
În cortul lui David, în timpul închinării, erau folosite multe instrumente. În Templu,
închinarea se făcea cu cântări şi folosirea instrumentelor. De exemplu, atunci când Ezechia a
înţeles că Dumnezeu l-a vindecat şi i-a adăugat la zilele lui, el a scris cântări care urmau să
fie cântate „în toate zilele vieţii noastre, din coardele instrumentelor noastre, în Casa
Domnului” (Is.38:20).
Ps.150:CITESTE
Cei care au o lucrare în domeniul muzicii trebuie să cunoască timpul când să se
implice. În închinarea din cort, erau unii care „prooroceau întovărăşiţi de harfă”’(1 Cr.25:1).
Duhul de proorocie venea peste aceşti cântăreţi care prooroceau în timp ce cântau. Cei care
cântă la instrumente trebuie să creadă că Dumnezeu îi poate cerceta cu duhul proorociei în
timp ce ei cântă la instrumente. Au existat ocazii când un pian sau o orgă care conduceau un
imn sau o închinare au fost urmate de toate celelalte instrumente care cântau spontan sub
ungerea Duhului Sfânt, formând un imn orchestral de laudă Domnului. Cerul se bucură de o
asemenea închinare!
Vedem că uneori un cântăreţ era cel care introducea atmosfera pentru ungerea
profetică (2 Împ.3:15). Am constatată că Bisericile care pun un mare accent pe domeniul
muzical nu au dificultăţi în menţinerea. unei atmosfere de cercetare şi a lucrării în Trupul lui
Cristos. Muzica creează această atmosferă. Lumea cunoaşte acest principiu, însă îl foloseşte
în mod greşit, dar noi dorim să folosim muzica pentru ai aduce pe oameni în prezenţa lui
Dumnezeu.
Sf. Scriptură pune nişte condiţii serioase celui care doreşte să se închine prin
instrumentul său în Casa Domnului. Cel care cântă trebuie să cânte cu iscusinţă (Ps.33:3). În
lucrurile lui Dumnezeu nu are loc ignoranţa. Educaţia serioasă în vederea cântării la un

76
instrument este o mare calitate pentru închinarea în Casa Domnului. Casa lui Dumnezeu nu
este un loc de exerciţii. Când ajung să conducă închinarea nişte muzicanţi fără talent, nu aduc
decât dezordine în ceea ce ar trebui să fie închinare. Însă atunci când talentul se împleteşte cu
ungerea lui Dumnezeu, pot să aibă loc manifestări dinamice în domeniul închinării. Datorită
iscusinţei lui David în cântatul la harfă, duhul cel rău pleca de la Saul (1 Sam.16:23). Nu era
însă numai iscusinţa lui singură, ci împreună cu ungerea lui Dumnezeu.
g. STATUL ÎN PICIOARE, în faţa Domnului, ca laudă pentru El (Ps.134:1). Singura poziţie
care nu este menţionată in Psalmi în legătură cu închinarea este cea şezând. Este greu să te
închini Domnului şezând. Când suntem în prezenţa Lui, Îi dăm glorie, cu cinste şi cu frică.
Când un judecător intră în sala de judecată toată lumea se ridică în picioare. Noi suntem în
prezenţa JUDECĂTORULUI. Este mai mult decât corect să stăm în picioare înaintea Lui.
Ps.135:1-2 CITESTE
h. ÎNGENUNCHEREA. Când Solomon în mod simbolic s-a prezentat pe sine ca o jertfă vie
în faţa poporului, s-a aşezat în genunchi, a întins mâinile spre cer şi a strigat către Dumnezeu
(2 Cr.6:13-14). Îngenuncherea sau aplecarea este din partea noastră un gest de umilinţă. Când
recunoaştem, în totalitate, măreţia Celui în faţa Căruia ne adunăm nu este de mirare că ar
trebui să îngenunchem.
Ps.95:6 CITESTE
i. DANSUL. Nu mulţi oameni neagă faptul că ar trebui să stăm în picioare în prezenţa lui
Dumnezeu, deşi această poziţie este menţionată doar de două ori în Psalmi. Nu mulţi pun sub
semnul întrebării validitatea îngenuncherii în Casa lui Dumnezeu, deşi aceasta este
menţionată o singură dată în Psalmi. Dar când ajungem la subiectul dansului, care este
menţionat în psalmi de trei ori, se ridică în sus un steag roşu.
Uneori suntem atât de obişnuiţi să vedem cum a pervertit Diavolul un anumit lucru,
încât ne pierdem dorinţa pentru adevărata expresie a acelui lucru. Când ne gândim la dans, ne
gândim în mod automat la expresia carnală a dansului pe care o vedem în lume dar nu este
acest mod de a dansa. Biblia spune că trebuie să-L lăudăm pe Domnul şi în dans. Dacă acest
lucru este adevărat, ar trebui să dorim să aflăm cum putem împlini Cuvântul lui Dumnezeu.
Ps.149:3:„Să laude Numele Lui cu jocuri (dansuri), să-L laude cu toba şi cu harfa!”
Ps.150:4: „Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L, cântând cu instrumente cu coarde şi
cu cavalul”
Trebuie notat că, în Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi găsită expresia „dansul în
Duhul”. Aceasta este o expresie inventată de cei care nu au înţeles întregul mesaj de laudă şi
jertfa de laudă. Fiecare act de credinţă în închinare implică o jertfă din parte închinătorului.
Ridicarea mâinilor, bătutul din palme, cântatul şi strigatul, toate sunt acte conştiente făcute pe
baza unei înţelegeri a Cuvântului lui Dumnezeu şi a acceptării de a asculta ceea ce spune el.
Dansul înaintea Domnului nu este diferit de acestea. Aşa cum nu este nevoi de un îndemn
special pentru a cânta, tot astfel nu ai nevoie de un îndemn special pentru a dansa.
„Dansul înaintea Domnului” sau „dansul spiritual” este închinare la un nivel foarte
înalt şi ar trebui considerată şi tratată ca atare. Nu este o simplă „descărcare emoţională’ aşa
cum susţin unii. Desigur Dumnezeu va satisface întotdeauna nevoile emoţionale ale
poporului Său, dar scopul primar în acest aspect al închinării este ascultarea şi cunoaşterea
voii lui Dumnezeu prin închinarea noastră.
Trebuie reţinut că dansul este o parte integrală din tiparul închinării fiecărei societăţi
şi culturi de-a lungul epocilor. Nu este de mirare că în această generaţie din urmă el a devenit
ceva atât de degradat şi murdar, pentru că pe măsură ce păcatul ajunge la apogeul lui,
Diavolul va lua tot ceea ce a făcut odată parte din adevărata închinare spirituală