Sunteți pe pagina 1din 21

T4 Norme si standarde de televiziune

4.1 Introducere
Televiziunea poate fi definita ca un ansamblul de principii, metode si tehnici de
natura electronica, utilizate pentru transmiterea la distanta a imaginilor în miscare, prin
intermediul canalelor de comunicatie.
Folosirea TV, ca modalitate de transmitere simultana a imaginilor si a sunetelor, în
cele mai diverse domenii de activitate, a dus la o diversificare a aparatelor si sistemelor
de televiziune.
Se pot alege numeroase criterii de clasificare a televiziunii, printre care:
-funcţie de calitatea informatiei de imagine (imaginii), sistemele de televiziune
se pot clasifica astfel:
• Sisteme de televiziune alb-negru;
• Sisteme de televiziune în culori;
• Sisteme de televiziune de înalta definitie (HDTV);
• Sisteme de televiziune în spatiu (3D).
-funcţie de modul de procesare (prelucrare) a informaţiilor (captare imagine,
prelucrare, transmisie, refacere imagine, etc.), sistemele de televiziune se împart în:
• Sisteme de televiziune analogica;
• Sisteme de televiziune analog-digitala;
• Sisteme de televiziune digitala.
-după destinatie, sistemele de televiziune se pot clasifica în:
• Sisteme de televiziune difuzata, care cuprinde:
- sisteme de televiziune radiodifuzată terestru şi prin satelit;
- sisteme de televiziune prin cablu (cablu coaxial sau fibră optică);
• Sisteme de televiziune aplicata, care cuprinde multitudinea de sisteme din
economie, medicina, industrie, etc.
Varietatea de sisteme TV amintite prezinta particularitati determinate de conditiile
diferite de aplicare. Aceasta are implicatii si asupra caracteristicilor si parametrilor
functionali care variaza într-o gama foarte larga de la un sistem de televiziune la altul.
Televiziunea în culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe infrastructura
existenta în cadrul retelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TVAN), ca singura solutie
posibila la acea data, datorita existentei sutelor de emitatoare si a milioanelor de
televizoare monocrome functionale în cadrul unor norme internationale.
Din acest motiv, sistemul de TVC trebuie sa corespunda cerintelor impuse în
TVAN. În televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine, semnal care
poarta informatia referitoare la variatia de luminanta. În televiziunea color este necesar
sa fie transmise trei semnale care sa poarte direct sau indirect informatiile referitoare la
cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite în analiza si sinteza imaginii. Modul
în care se aleg si mai ales cum se transmit aceste semnale trebuie sa asigure ceea ce se
numeste compatibilitatea cu sistemul de televiziune alb-negru.
Tehnica televiziunii a fost supusa unor mari schimbari care au urmarit sa elimine
neajunsurile sistemelor de televiziune actuale, în sensul îmbunatatirii calitatii imaginii.
Televiziunea de înalta definitie HDTV (High Definition Television) asigura
cresterea definitiei de doua ori fata de sistemele actuale, ceea ce echivaleaza cu cresterea
de patru ori a numarului de elemente de imagine de pe ecran. La aceste sisteme se
îmbunatateste reproducerea culorilor prin largirea benzilor de frecventa ale semnalelor
de luminanta si de crominanta si calitatea sunetului creste prin transmiterea stereofonica.
Semnalele televiziunii de înalta definitie au nevoie de o banda de frecventa de 30
MHz, mult mai larga decât au retelele actuale de difuzare europene de (5 sau 6 MHz).
Rezolvarea este asigurata prin metode de compresie atât în domeniul timp cât si în
domeniul frecventa. În acest sens, sistemul MAC (Multiplex Analog Components)
asigura transmiterea multiplexata în timp a semnalelor de luminanta si de crominanta,
iar sistemul MUSE (Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding-compression system for
Hi-Vision signals) asigura multiplexarea si subesantionarea semnalelor de imagine.
Perspectivele sistemului de televiziune de înalta definitie au crescut odata cu
prelucrarea numerica a semnalelor TV, prelucrare standardizata international prin
sistemul digital denumit generic sistemul primar 4:2:2.
Serviciul de radiodifuziune, în sensul precizarilor ETSI (European
Telecommunications Standards Institute) cu privire la definirea termenului
“broadcasting service”, reprezinta serviciul de radiocomunicatii în care transmisiile sunt
destinate pentru receptia de catre publicul obisnuit. Sunt incluse în transmisiile de
radiodifuziune transmisia radio (sunet) si transmisia de televiziune (sunet si imagine).
Transmisia semnalelor de televiziune este un procedeu mai complex decât
transmisia semnalelor de radio si presupune transferul la destinatie a semnalului video
complex si a semnalului de sunet asociat, unde sunt dispuse receptoarele de televiziune.
Transmisia imaginii TV se poate realiza:
- în videofrecventa VF, în banda de baza;
-în radiofrecventa RF, în diverse benzi de frecventa, prin medii diferite de
transmisie.
Transmisia imaginii în videofrecventa VF se face pe distante scurte de ordinul
zecilor sau sutelor de metri între camerele TV si carele de reportaj sau între studiourile
TV si un studiou de control general.
Transmisia semnalelor de imagine în radiofrecventa RF se face în una din
benzile rezervate transmisiilor de televiziune prin radiatie electromagnetică, prin cablu
coaxial (într-un singur sens sau bidirecţional) şi prin fibre optice.
Pentru o buna exploatare, fara interferente sau suprapuneri ale utilizatorilor de
frecvente din spectrul radio, s-a recurs la împartirea acestuia în benzi de frecventa.
Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor (ITU-International
Telecommunication Union) este organismul specializat al O.N.U., care coordoneaza
activitatea în domeniul radiocomunicatiilor si stabileste reglementarile privind utilizarea
frecventelor de comunicatii din spectrul radio.
Potrivit articolului nr.2 din Regulamentul radiocomunicatiilor, spectrul de
frecvente radio a fost împartit în 9 benzi de frecvente prezentate în tabelul 1.
Tabelul este completat în ultima coloana cu domeniile de utilizare a benzilor de
frecventa pentru transmisiile de Radio si TV în analogic si digital.
Tabelul 1. Benzile de frecventa ale spectrului radio

Frecventele radio sunt atribuite în raport cu serviciul de radiocomunicatie si


pozitia acestuia pe globul pamântesc. Serviciul de radiocomunicatii implica o transmisie
radio, întelegându-se prin aceasta, emisia sau/si receptia undelor radio pentru diferite
domenii de aplicaţii. Regulamentul radiocomunicatiilor stabileste titulatura si specificul
serviciilor de radiocomunicatii. Din acestea face parte si Serviciul de Radiodifuziune.
Transmisiile de radiodifuziune se fac potrivit unor norme si standarde
internationale.
4.2 Norme şi standarde de televiziune
Sistemele TV actuale cu transmisie prin unde radio sau prin cablu se înscriu în
prevederile unor reglementări şi normative.
Norma de televiziune reprezintă o colecţie de prescripţii metodologice şi tehnice,
riguros stabilite prin convenţii internaţionale, care definesc atât sistemele de televiziune
cât şi corelaţia dintre emisia şi recepţia unui program de televiziune.
Norma de televiziune stabileşte un ansamblu de parametri tehnici care
caracterizează un lanţ de televiziune şi care condiţionează strict compatibilitatea directă
şi inversă emiţător-receptor. Norma are deci o circulaţie internaţională.
Standardul caracterizeaza sistemele de televiziune, deci si receptoarele TV, prin
intermediul unei game largi de parametrii tehnici specifici emisiei si receptiei de
informatii de natura video si audio.
Standardul poate cuprinde în plus faţă de normă şi alte precizări şi prescipţii
tehnice, obligatorii numai pe teritoriul unei ţări.
În România au fost elaborate mai multe standarde referitoare la receptoarele de
radiodifuziune şi la recceptoarele TV, care se referă la clasificarea şi parametrii acestora,
la metode de încercare, la perturbaţii radioelectrice, fiabilitate, rezistenţa la solicitări, etc
Cele mai cunoscute şi utilizate norme de televiziune sunt urmatoarele:
_ norma americana (FCC – Federal Communications Commission);
_ normele europene (CCIR B/G si OIRT D/K );
_ norma franceza (L);
_ norma engleza (I).
OIRT - Organisation International de Radio et Télévision;
CCIR - Comité consultatif international pour la radio (sau Comité Consultatif
International des Radio Communications sau Consultative Committee for International
Radio), denumirea anterioară a ITU-R. (ITU Radiocommunication Sector (ITU-R)
este unul din cele trei sectoare (divizii) ale ITU - International Telecommunication
Union, responsabil pentru radio comunicaţii.
Majoritatea normelor TV sunt folosite atât în domeniul FIF, cât şi în domeniul
UIF, fie sub aceeaşi denumire (norma I, norma M), fie sub denumiri diferite (norma D-
OIRT pentru FIF şi norma K-OIRT pentru UIF). Sunt câteva norme numai pentru FIF
(ex.: norma A şi norma E), respectiv numai pentru UIF (ex.: norma H, norma L), dar
acestea au fost sau sunt pe cale de a fi înlocuite.
Pentru televiziunea radiodifuzată analogic în benzile FIF şi UIF, la nivel mondial
s-au folosit 13 norme de televiziune. Fiecare normă este valabilă într-o anumită zonă a
mapamondului, iar aderarea fiecărei ţări la o normă sau alta s-a făcut prin acorduri
internaţionale. În tabelul următor sunt prezentate principalele caracteristici pentru 11
norme de televiziune, majoritatea funcţionale în secolul trecut.
Tabel 2
Pentru ca un receptor să poată recepţiona programul TV transmis de un anumit
emiţător este necesar ca o serie de caracteristici tehnice ale receptorului şi emiţătorului
să fie identice, şi anume:
- explorarea imaginii trebuie să fie făcută identic (modul de explorare – numărul
de linii, frecvenţa liniilor, numărul de cadre, frecvenţa cadrelor etc.);
- trebuie să fie asigurat sincronismul emiţător-receptor (la receptor se
reconstituie întotdeauna punctul corespunzător din spaţiu punctului analizat la emiţător);
- receptorul TV trebuie să poată recepţiona semnalul din gama de frecvenţe
emise (canalul TV);
- receptorul TV trebuie să poată asigura demodularea corectă a semnalului video
complex şi a semnalului audio, corespunzătoare tipului de modulaţie al emiţătorului TV:
- tipul de modulaţie al imaginii – pozitivă sau negativă;
- modul de transmitere a sunetului – modulaţie AM sau FM;
- ecartul dintre purtătoare (imagine şi sunet);
- frecvenţa purtătoarelor de imagine şi sunet etc.
Valorile acestor parametrii obligatorii pentru toate emiţătoarele şi receptoarele
dintr-o ţară sau grup de ţări, sunt stabilite de comun acord şi prevăzuţi în normele de
televizune care odată acceptate devin obligatorii.
În tabelul 3 următor sunt prezentati parametrii tehnici ale celor mai raspândite
norme de televiziune din Europa.
Tabelul 3 Parametrii tehnici ai celor mai raspândite norme de televiziune europene

Transmisia programelor audio (radiodifuzate prin unde electromagnetice) se


realizează în cadrul unor game de frecventa bine delimitate pentru unde lungi UL, unde
medii UM, unde scurte US si pentru unde ultrascurte UUS, acestea din urma având doua
subgame: 68 ÷ 87 MHz si 87,5 ÷ 108 MHz.
În prezent, transmisiile de radio analogice cu modulatie în frecventa MF se
desfasoara preponderent în a doua subgama, iar pentru transmisiile radio terestre digitale
DAB (Digital Audio Broadcasting) cu modulatie COFDM (Coded Orthogonal
Frequency Division Multiplexing) cu spectru împrastiat sunt destinate banda III (174
MHz ÷ 230 MHz) si banda L (1.452 MHz ÷ 1.492 MHz).
În Europa, pentru transmisiile TV prin radiatie electromagnetica, se utilizează
următoarele trei domenii de frecvenţe:
- domeniul FIF (Foarte Înaltă Frecvenţă) sau VHF;
- domeniul UIF (Ultra Înaltă Frecvenţă) sau UHF;
- SIF (Super Înaltă Frecvenţă) sau SHF.
Primele două domenii sunt destinate televiziuneii terestre, iar al treilea domeniu
este destinat televiziunii transmise prin satelit.
În fiecare domeniu de frecvenţe alocat televiziunii, sunt prevăzute mai multe
benzi de frecvenţe de televiziune.
Fiecare bandă cuprinde un anumit număr de canale de televiziune.
Repartiţia benzilor şi a canalelor de televiziune pe domenii de frecvenţe, pentru
norma de televiziune adoptată în România, norma D/K – OIRT, cu lărgimea de bandă a
fiecărui canal de 8 MHz, se prezintă astfel:
1) Domeniul FIF (Foarte Înaltă Frecvenţă) sau VHF ;
- banda I TV: banda de frecvenţe: 48 ÷ 66 MHz ; canalele 1 şi 2;
- banda II TV: frecvenţe: 76 ÷ 100 MHz ; canalele 3, 4 şi 5;
- banda III TV: frecvenţe: 174 ÷ 230 MHz; canalele 6 ÷ 12.
2) Domeniul UIF (Ultra Înaltă Frecvenţă) sau UHF :
- banda IV TV: frecvenţe: 470 ÷ 606 MHz; canalele 21 ÷ 37;
- banda V TV: frecvenţe: 606 ÷ 968 MHz; canalele 38 ÷ 81.
3) Domeniul SIF (Super Înaltă Frecvenţă)
1 - banda VI TV: frecvenţe: 11,7 ÷ 12,5 GHz (sateliţii DBS). Este divizată în 40 de
canale cu o bandă pe canal de 19,18 MHz, fiind folosită de sistemele de transmisie prin
satelit; această bandă s-a extins la 10,7÷12,75 GHz. Benzi suplimentare: 20÷20,5 GHz,
40,5÷42,5 GHz şi 84÷86 GHz, pentru sistemele de transmisie prin satelit.
Pentru transmisiile TV prin cablu (canalele pentru cablu CATV - Common
Antenna Television), sunt alocate următoarele benzi de frecvenţă:
- Canalele speciale inferioare: S1÷ S10 cu frecvenţe: 104 ÷174MHz;
- Canalele speciale superioare: S11 ÷ S20 cu frecvenţe: 230 ÷ 300MHz.
Pentru canalele din hiperbandă este alocată următoarea bandă de frecvenţă:
- Canalele speciale S21 ÷ S41 cu frecvenţe: 300 ÷ 468MHz.

Pentru a afla frecvenţele limită f1 şi f 2 (limitele unui canal de televiziune pentru


cele două norme, cu banda canalului de 8 MHz (respectiv 7 MHz), precum şi frecvenţele
f p i şi f p s ale oricărui canal din benzile II-V, se foloseşte următorul procedeu:
-se scade din numărul de canal considerat, numărul canalului de început de bandă.
De exemplu, pentru canalul 31, care se află în banda IV, se obţine: 31 - 21 = 10 ;
-se înmulţeşte acest număr cu lăţimea unui canal TV, care este de 8 MHz (în acest
ex.), iar rezultatul se adaugă la frecvenţa de început a benzii. În cazul nostru, se obţine:
10 �8 + 470 = 550 MHz , care reprezintă frecvenţa f1
-frecvenţa f 2 se află adăugând 8 MHz la f1 , adică: f 2 = 8 + f1 = 8 + 550 = 558 MHz ;
-frevenţele purtătoare de imagine şi sunet, se obţin astfel:
f p i = f1 + 1, 25 = 550 + 1, 25 = 551, 25 MHz
f p s = f p i + 6,5 = 551, 25 + 6,5 = 557,755 MHz
În tabelul următor este prezentată repartizarea in frecventa a canalelor TV din
domeniul VHF (FIF) corespunzatoare principalelor norme Europene.

Repartizarea în frecventa a canalelor UHF (UIF) din Europa pentru normele: G,


H, I, K şi L, este prezentată în tabelul următor:

Dezvoltarea transmisiilor de televiziune este orientata, în urma Acordului de la


Geneva (mai – iunie 2006) catre transmisii digitale DVB (Digital Video Broadcasting)
terestre în spectrul de radiofrecventa de 174 MHz ÷ 230 MHz si 470 MHz ÷ 862 MHz,
catre transmisii prin radioreleu în domeniul frecventelor 10 GHz ÷40 GHz si prin satelit.
Împărţirea politică a Europei la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului
XX, a influenţat gestionarea problemelor generale ale radiodifuziunii europene, de către
OIRT şi UER (Union Europeen de Radio-Television, vechiul CCIR). După 1990, ţările
care au adoptat integrarea în UE, au adoptat principiile şi metodele folosite în UER (sau
EBU-European Broadcasting Union).

1. Citată pentru istoric. În prezent, în România, nu mai este folosită;


2. Citată pentru istoric. Nu se mai foloseşte pentru TV în ultimii ani;
3. Citată pentru istoric. Banda 87,4÷100 MHz este folosită în present pentru
radiodifuziune sonoră;
4. În funcţie de reglementările naţionale, limita pentru TV se poate extinde până
la 862 MHz.
5. Banda IV este definită între limitele 470÷582 MHz;
6. Banda V este definită între limitele 582÷960 MHz, dar în cele mai multe cazuri
se opreşte la 790 MHz (canalul 60), sau la 862 MHz (canalul 69).
În prezent, în România a fost adoptată pentru benzile IV÷V de TV, norma G. În
banda III TV, se utilizează în continuare norma D. S-au eliberat canalele 4 şi 5 de
televiziune, pentru a permite utilizarea porţiunii de bandă corespunzătoare pentru
radiodifuziunea UUS şi s-a renunţat la folosirea benzii 66÷73 MHz pentru
radiodifuziune UUS.

Dispunerea în benzile de frecvenţă a canalelor pentru televiziunea analogică: a-canalele 1÷12,


norma D; b- canalele 21÷60, norma K; c- canalele 2÷12, norma B; d- canalele 21÷60, norma G.
Dispunerea purtătoarelor de imagine, PI şi de sunet, PS în canalul de televiziune:
a-norma D, K; b-norma B; c-norma G.
Purtătoarele de radiofrecvenţă ale canalelor se formează în banda 87,4÷108
MHz, conform relaţiei:
f p = 87,5 + n �
0,01
în care: n = 1 �204 .

Dispunerea în spectru a purtătoarelor pentru radiodifuziunea UUS şi limitele unui canal


Un canal TV din norma analogica CCIR D/K (vechiul OIRT) ocupa o banda de 8
MHz pentru transmisia de imagine si sunet în ambele domenii-FIF şi UIF, iar pentru
norma CCIR B/G ocupa o banda de 7 MHz în domeniul UIF si de 8 MHz în FIF.
Pentru transmisia informatiei de imagine se foloseste modulatia în amplitudine
cu rest de banda laterala (MA-RBL), banda semnalului în videofrecventa, VF, fiind de 6
MHz, respectiv de 5 MHz. Purtătoarea de imagine nu poate avea frecvenţa mai mică de
50 MHz, deoarece frecvenţa purtătoare MA trebuie să fie de cel puţin 8 ori mai mare
decât cea mai înaltă frecvenţă a semnalului modulator (se cunoaşte că frecvenţa video
maximă este de 5-6 MHz).
Frecventele celor doua purtatoare, de imagine şi de sunet, satisfac conditia
f p s > f p i . Diferenta dintre purtatoarea de sunet ( f p s ) si purtatoarea de imagine ( f p i )
reprezinta ecartul de frecventa ( f p s - f p i ) cu valoarea de 5,5 MHz pentru norma CCIR
si de 6,5 MHz pentru norma OIRT (devenita CCIR D/K).
Canalul de televiziune este format din banda de frecventa a SVCC obţinută prin
modularea în amplitudine a purtătoarei de imagine, fpi si banda semnalului audio
obţinută prin modulaţia în frecvenţă a purtatoarei de sunet , fps.
Semnalul video-complex cu o largime de banda totala de 7,25 MHz norma CCIR
– G, D/K si de 6,25 MHz norma CCIR-B, nu are o distributie continua de energie în
acest domeniu de frecventa, deoarece imaginea este “decupata” periodic de catre
sistemul de baleiaj atât cu frecventa liniilor f H cât si cu frecventa semicadrelor f C .
Pentru ca o imagine transmisă color într-unul din cele trei sisteme TVC (NTSC,
PAL, SECAM), să fie vizualizată în celelalte două sisteme, este necesară o aparatură care
să facă conversia dintr-un sistem (standard) în altul.
În funcţie de numărul de linii/cadru, se deosebesc 2 categorii de sisteme TV color:
a) Sistemele TVC cu 525 linii/cadru:

VTR-video tape recorder


b) Sistemele TVC cu 625 linii/cadru:

4.3 Instituţii internaţionale şi naţionale care emit reglementări în radiodifuziune


Întreaga activitate din domeniul comunicatiilor prin sistemele de radiodifuziune
este coordonata prin intermediul organismelor internationale care elaboreaza normative,
standarde si reglementari privind productia de echipamente, conditiile de emisie si de
receptie, caracteristici si parametrii ai canalelor de radiocomunicatii, alocarea de
frecvente pentru emisie în spectrul de radiofrecventa destinat radiodifuziunii, procedee
si prevederi privind efectuarea determinarilor prin masurari electrice si electronice, etc.
Principalele institutii internationale care emit reglementari în domeniul
radiodifuziunii sunt:
- ISO - International Organization for Standardization;
- ITU - International Telecommunication Union;
- ETSI - European Telecommunications Standards Institute
- CENELEC - European Committee for Electrotechnical Standardization;
- EBU - European Broadcasting Union;
- UER - Union Européenne de Radio-Diffusion (Eurovision).
În România, organismele care adopta reglementari interne pe baza celor
internationale cu privire la emisia, receptia si utilizarea spectrului de RF destinat
radiocomunicatiilor sunt:
- ASRO - Asociatia de Standardizare din România;
-ANRCTI - Autoritatea Nationala pentru Reglementare în Comunicatie si
Tehnologia Informatiei (organism subordonat Guvernului). Coordoneaza atribuirea si
regimul de utilizare a frecventelor pentru radiocomunicatii, având centre teritoriale.
Pentru asigurarea unei receptii de calitate a imaginilor TV în zona de acoperire a
serviciului de radiodifuziune sunt stabilite prin reglementari ale organismelor
internationale nivelul si intensitatea câmpului electromagnetic si cerinte cu privire la
respectarea criteriilor de compatibilitate electromagnetică.
Reglementarile referitoare la intensitatea medie si minima a câmpului de
radiofrecventa generat de catre emitatoarele de televiziune, în punctele de receptie sunt
prezentate în tabelul următor.
Tabel cu intensitatea câmpului electromagnetic emis de statiile de radiodifuziune
din standardul CCIR B/G, potrivit reglementarilor ITU-R BT.417-5

* pentru standardul CCIR - K, valorile sunt mai mari cu 2 dB


Nivelul mediu al câmpului electromagnetic trebuie asigurat în absenta
interferentelor cu alte transmisii de televiziune si fara zgomot.
Valorile recomandate pentru câstigul antenei si pierderile în cablu sunt cuprinse
în standardul ITU-R BT.804.
Aprecierea calitatii imaginii de televiziune se poate face în mod subiectiv,
comparativ cu imaginea reala, prin acordarea de catre operator (sau de catre un numar
mai mare de observatori) a unor grade de calitate Q a imaginii TV reproduse pe baza
observarii detaliilor redate si a zgomotului care perturba imaginea pe scala de la 1 la 5.
Reglementarile privind modul de acordare a gradelor de calitate imaginii TV sunt
stipulate prin standardul ITU-R.BT.500-9 [ITU98] potrivit caruia se pot atribui imaginii
de televiziune, prin vizionare de catre specialisti, grade de calitate Q cu valori de la 5
(foarte buna) la 1 (foarte slaba):
Q = 5 pentru imagine de calitate foarte buna (excelenta);
Q = 4 pentru imagine de calitate buna;
Q = 3 pentru imagine de calitate satisfacatoare;
Q = 2 pentru imagine de calitate slaba (saraca în continut);
Q = 1 pentru imagine de calitate foarte slaba (rea).

De asemenea, transmisiile de televiziune ce se efectueaza prin cablu sunt supuse


reglementarilor si standardelor din domeniul radiodifuziunii, conform ORDINULUI nr.
366 din 30 noiembrie 2002 al Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei
privind calitatea retelelor de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune si
radiodifuziune.
În acest domeniu sunt impuse cerinte de emisie prin cablu TV referitoare la
nivelul semnalelor purtatoare de radiofrecventa, raportul semnal/zgomot la priza
utilizator, spectrul de frecventa utilizabil, nivelul radiatiilor emise datorate purtatoarelor
de semnale TV, etc.
4.4 Standarde pentru televiziunea digitală
Televiziunea standard SDTV („standard-definition television”), cu raport de
aspect 4:3, a fost transmisa prin unde radio, prin statii terestre, iar incepand din anii 1970
s-au utilizat si sateliti pentru transmisie. DBS (Direct Broadcast Satelite) s-a receptionat
direct in locuinta in anii 1980 si 1990, cu ajutorul unei antene parabolice. Prima mare
companie DBS din America de Nord a fost DirectTV (1994), in competitie cu Disk
Network a lui EchoStar.
In 1981 compania de transmisie japoneza NHK a inceput sa transmita ceea ce va
deveni HDTV („high-definition television”), in forma analogica cu 1125 linii/cadru,
raport de aspect 16:9 si rata de 30 cadre/s.
HDTV curent are raportul 16:9, sunet „surround” si una din rezolutiile 1920x1080
(scanare intretesuta), 1920x1080 (scanare progresiva) sau 1280x720 (scanare
progresiva), referite ca 1080i, 1080p si respectiv 720p.
Pentru transmisia diferitelor tipuri de televiziuni: TV analogică, TV digitală si
HDTV se utilizeaza cablul sau satelitii, tendinta fiind catre televiziunea digitala.
Standarde video
In televiziune exista trei standarde (sisteme) importante: NTSC (dezvoltat de
National Television Systems Committee), PAL (Phase Alternating Line) si SECAM
(Système Electronique Couleur Avec Mémoire).
NTSC este utilizat in America de Nord, Japonia, Taiwan si zone din America
Caraibiana si de Sud. Primul program de televiziune comerciala monocroma (alb-negru)
a fost transmis in SUA in 1941, cu standard dezvoltat de NTSC. Standardul NTSC color
a fost publicat in 1954, acoperind VCR (video cassette recorder), televiziune digitala
prin cablu, HDTV si video digital.
Deoarece in Europa s-a utilizat o tehnologie diferita a fost necesar un standard
diferit, PAL, utilizat in Europa (Italia, Belgia, Austria, Germania, Anglia), Australia,
Asia, Africa si America de Sud.
SECAM a fost dezvoltat in Franta si acceptat pentru transmisie color in 1967,
fiind adoptat in Europa de Est.
Dezvoltarea video digitală a impus necesitatea unor standarde pentru transmisia si
stocarea datelor video digitale.
ITU (International Telecommunication Union) din cadrul United International
System reunind reprezentati ai guvernelor si sectorului privat, a dezvoltat standarde
pentru telecomunicatii globale. Are trei departamente: ITU-R (radio communication),
ITU-T (telecom standardization) si ITU-D (telecom development).
SMPTE (Society for Motion Picture and Television Engineers) a contribuit la
dezvoltarea de standarde video digitale internationale. Impreuna cu ITU a lucrat la
interschimbul fisierelor video digitale NTSC, PAL si SECAM.
In anii 1990 s-au dezvoltat standarde internationale pentru televiziunea digitală (DTV).
Exista trei organizatii principale de standarde pentru DTV: ATSC in America de
Nord, DVB in Europa si ISDB in Japonia. Toate cele trei standarde utilizeaza compresia
video MPEG-2 si compresia audio Dolby, diferenta majora constand in schemele de
modulatie in frecventa radio utilizate pentru transmisie.
ATSC (Advanced Television Systems Committee) este o organizatie nonprofit
internationala care dezvolta standarde pentru televiziunea digitala. A dezvoltat standarde
DTV pentru SUA si Canada.
DVB (Digital Video Broadcasting Project) a dezvoltat standarde pentru
televiziunea digitala in Europa. Este un consortiu de fabricanti, transmitatori, operatori
de retea, dezvoltatori de software. Standardele DVB au fost promulgate de ETSI
(European Telecommunications Standards Institute).
In Japonia standardele video digitale au fost dezvoltate de ISDB (Integrated
Services Digital Broadcasting). La fel ca ATSC si DVB, ISDB utilizeaza compresia
video MPEG-2 si compresia audio Dolby. Primul sistem HDTV a fost lansat la sfarsitul
anilor 1960, utilizand transmisia prin satelit, guvernat de sistemul de transmisie publica
NHK. Initial a fost analogic. Versiunea din 1990, esential analogica, dar cu metode de
compresie din tehnologia digitala, a fost cunoscuta in SUA ca MUSE (Multiple sub-
Nyquist Sampling Encoding), avand urmatoarele caracteristici: 1125 lini/cadru, 30
cadre/s, raport de aspect 16:9 si o largime de banda de 24 MHz (televiziunea standard
are largimea de banda de 6 MHz).

4.5 Furnizarea semnalului TV în videofrecvenţă (VF) şi radiofrecvenţă(RF)


După cum s-a mai precizat, transmisia imaginii de televiziune la distanţă se poate
realiza în două moduri:
- în videofrecvenţă (VF), în banda de bază;
- în radiofrecvenţă (RF), în diverse benzi de frecvenţă, prin diferite medii de transmisie.
Mediul de propagare, prin care se efectuează transmiterea semnalelor de
televiziune poate fi: atmosfera terestră, spaţiul cosmic, cabluri coaxiale, fibră optică.
În procesul de propagare intervin fenomene naturale, ca reflexia, refracţia,
difracţia, difuzia şi absorbţia, cauzate de caracteristicile fizice ale mediului de propagare.
De asemenea, în timpul propagării, semnalul de televiziune poate fi afectat de
perturbaţii diverse, cum ar fi:
- paraziţii industriali;
- interferenţele cu caracter periodic, provocate de emisii coerente care provoacă
interferenţe sinusoidale;
- reflexiile datorate combinării traseelor multiple de propagare a semnalului.
Efectul acestor perturbaţii este divers, mai importante fiind următoarele aspecte:
- paraziţii industriali afectează mai puternic transmisiile TV color decât pe cele
alb/negru, o primă manifestare fiind pierderea culorii, recepţionându-se în alb/negru;
- efectul interferenţelor datorate emisiilor coerente depinde de cât de depărtată
este frecvenţa perturbatoare de purtătoarea de crominanţă a semnalului TV, el putând să
se manifeste atât asupra luminanţei cât şi asupra crominanţei imaginilor recepţionate;
- reflexiile sunt mult mai supărătoare în zonele muntoase, dar ele se manifestă şi
în mediul urban aglomerat cu clădiri înalte, prin apariţia de imagini cu contururi
multiple, care înrăutăţesc definiţia şi claritatea imaginii, prin erori de nuanţă şi de
saturaţie a culorii.
4.6 Antena de recepţie TV
Pentru un transfer maxim de energie între antena de recepţie TV şi receptorul TV,
prin cablul de legătură, este necesar să se realizeze adaptarea: impedanţa caracteristică a
cablului de legătură trebuie să fie egală cu impedanţa de intrare a receptorului şi cu
impedanţa antenei. Adaptarea realizează şi protejarea imaginii la o serie de distorsiuni
(imagini multiple, virarea culorilor).
Cablul de legătură trebuie să aibă o atenuare cât mai mică şi să fie protejat faţă de
perturbaţiile din exterior. Cablurile coaxiale cele mai potrivite sunt cele care au
diametrul exterior de 5-10 mm şi raportul dintre diametrul conductorului exterior şi cel
al conductorului interior de 3,6.
În domeniul UIF, pierderile sunt mai mari (atenuarea în cablu creşte aproximativ
proporţional cu rădăcina pătrată din frecvenţă).
De exemplu, pentru un cablu cu lungimea de 25 m şi atenuarea de 0,030 nep/m
(1neper=8,686 dB), rezultă: 25 � 0,030 = 0,75 nep = 5, 2 dB (adică 2,11 ori).
(dB-ul foloseşte logaritmul zecimal, iar neper-ul foloseste logaritmul natural)
Pentru o recepţie corectă a programului TV, nivelul semnalului la intrarea în
televizor, trebuie să fie de cel puţin 100 µV pe o impedanţă de 75Ω.
Elementul de bază al unei antene TV este dipolul în semiundă (λ/2), liniar sau
îndoit. Dipolul îndoit este o antenă fără pretenţii şi poate fi folosit în lipsa clădirilor
înalte şi a perturbaţiilor locale.
De regulă se foloseşte antena Yagi, format din dipolul activ, reflector (în spatele
dipolului activ) şi unul sau mai mulţi directori.

Fig. 1 Antena Yagi cu 5 elemente pentru polarizare orizontală


Antenele Yagi se dimensionează după domeniile de frecvenţă şi după canal şi
reprezintă soluţia optimă performanţe/cheltuieli. Dacă este cazul, pentru creşterea
raportului semnal/zgomot, se utilizează un amplificator cu zgomot redus, montat funcţie
de lungimea cablului la intrarea în receptorul TV sau pe cablul coaxial.
Semnalele de la mai multe antene pot fi transmise printr-un singur cablu coaxial,
folosind un sumator realizat cu filtre de bandă.
Antenele de cameră se pot utiliza în cazul existenţei unui semnal suficient de
puternic la locul de recepţie.
Antena fiind un dispozitiv cu proprietăţi de rezonanţă, impedanţa antenei are o
component activă (ohhmică) şi una reactivă (inductivă sau capacitivă).
Dipolii şi antena cu dipoli au o structură simetrică, iar cablurile coaxiale sunt
asimetrice. Conectarea antenă-cablu impune o simetrizare. Impedanţa de intrare a
dipolului îndoit, la rezonanţă, este de 292 Ω.
Simetrizarea şi adaptarea se realizează de obicei cu o buclă în λ/2 (o bucată de
cablu cu lungimea λ/2 are rezistenţa de intrare egală cu rezistenţa de sarcină). Sunt mai
multe posibilităţi de simetrizare şi adaptare. Deoarece rezistenţa fiecărei jumătăţi a
dipolului, măsurată la borna de intrare (A sau B) faţă de punctul cu potenţial de nivel
zero, este egală cu 292 : 2 = 146 W , rezultă că în punctul B sunt două rezistenţe în
paralel de 146Ω, care dau valoarea de 146 : 2 = 73 W , valoare foarte apropiată de
impedanţa cablului coaxial de 75Ω.

Fig. 2 Simetrizarea şi adaptarea dipolului îndoit la cablul coaxial de 75 Ω şi caracteristica de


directivitate a antenei
Lungimea fizică a buclei, lb , se dimensionează pe lungimea de undă medie a
canalului ( lm ), având în vedere că lungimea de undă a undelor electromagnetice într-un
cablu cu dielectric compact este mai mică faţă de lungimea de undă din spaţiul liber cu
e ( e este constanta dielectrică a dielectricului).
Cu destulă precizie, lungimea buclei de adaptare se poate calcula cu relaţia: lb = lm : 3 .
Bucla de adaptare şi simetrizare, lb , poate fi confecţionată dintr-un cablu identic
cu cablul de coborâre.
Alţi parametrii importanţi ai antenei de recpţie TV sunt: diagrama de
directivitate, câştigul antenei, banda de trecere.
La alegerea şi montarea antenei este necesară cunoaşterea condiţiilor de recepţie,
standardul de televiziune (la noi D şi K), canalul, puterea emiţătorului, polarizarea
acestuia, distanţa aproximativă emiţător-receptor.
Cerinţe în construirea antenelor:
-elementele antenei se confecţionează din aluminiu, secţiuni rotunde sau tubulare,
cu d=10 �20 mm . Se pot utiliza şi alte profiluri;
-lungimea fizică a dipolului se alege puţin mai mică decât lm / 2 , adică
( )
K , în care coeficientul K depinde de raportul lm / d , astfel:
L = lm 2 �
K = 0,95 pentru lm d = 50 �200 şi K = 0,97 pentru lm d = 200 �1000 ;
-distanţa dintre axele bornelor dipolului îndoit (vezi figura 9) se alege
E = 60 �120 mm în domeniul FIF şi E = 40 �60 mm în domeniul UIF;
-distanţa AB între capetele dipolului este de 10-30 mm în domeniul FIF şi de 5-20
mm în domeniul UIF;
-faţă de dipolul activ, lungimea reflectorului este mai mare cu 10-20%, iar cea a
directorilor este mai mică cu 8-15%;
-distanţa d între dipolul activ şi reflector se alege egală cu ( 0,15 �0, 25 ) lm , iar
distanţa între directori şi dintre dipolul activ şi primul director este de ( 0,1 �0, 2 ) lm ;
-suportul pe care se montează elementele antenei trebuie să fie obligatoriu
metalic. Diametrul suportului se alege de 20-70 mm pentru benzile I şi II, între 15-40
mm pentru banda III şi 15-25 mm pentru benzile IV şi V;
-diametrul pilonului se alege de 30-40 mm. În domeniul UIF, pilonul nu trebuie
aşezat între elementele antenei;
-trebuie evitată poziţionarea cablului la distanţă prea mică şi paralel cu direcţia de
desfăşurare a elementelor antenei.
Pentru antenele cu un număr mai mare de 7 elemente, se pot folosi mai multe
elemente reflectoare, dispuse în planul perpendicular planului cu elementele antenei (se
îmbunătăţeşte directivitatea şi raportul faţă/spate al antenei).
Pentru conectarea a 2 sau 3 televizoare la o singură antenă, se pot folosi schemele
din figura de mai jos, care asigură păstrarea adaptărilor de impedanţă între conexiuni.
Aceste scheme atenuează nivelul semnalului la capătul cablului de coborâre.

Fig 3 Conectarea a două sau trei televizoare la un cablu de coborâre

Completări
Prin “dividend digital” se înţelege porţiunea de spectru de 790-862 MHz eliberatã
din banda UHF 470 862 MHz dupã încetarea transmisiilor analogice de televiziune şi
trecerea la televiziunea digitalã.
Banda 790-862 MHz a fost planificatã în urma Conferinţei Regionale de
Radiocomunicaţii Geneva 2006 pentru televiziune digitalã terestrã DVB-T.
Având în vedere cã, în România, banda este în prezent neocupatã de televiziunea
analogicã, aceasta este vizatã ca şi bandã tampon de realizare a tranziţiei de la
televiziunea analogicã la cea digitalã, pentru perioada de funcţionare în paralel a
ambelor sisteme (simulcast), pânã cel mai devreme în 2012 şi cel târziu în 2015.
Dupã realizarea tranziţiei complete la televiziunea digitalã a României şi ţãrilor
vecine (2015), banda va putea fi utilizatã de serviciul mobil, în conformitate cu
reglementãrile internaţionale şi cu cerinţele pieţei.
ASRO – ASOCIATIA DE STANDARDIZARE DIN ROMÂNIA
Este organism national de standardizare, în România, îsi desfasoara activitatea
conform Ordonantei 39/1998 aprobata si modificata prin Legea nr.535 din 6 iunie 2002
- este membra al ISO, CEI si ETSI;
- este afiliata la CEN, CENELEC;
- participa la lucrarile FAO si CEE – ONU
Atributiile fundamentale vizeaza:
- elaborarea si aprobarea standardelor românesti (R);
- adoptarea standardelor europene (E) si internationale (I) ca standard române.
Sigla standardelor este:
- STAS pentru standardele române aprobate pâna la 28 august 1992;
- SR pentru standardele române aprobate dupa 28 august 1992;
- SR ISO pentru standardele române identice cu standardele internationale ISO
cu acelasi numar;
- SR CEI pentru standardele române identice cu standardele internationale CEI
cu acelasi numar;
- SR EN pentru standardele române identice cu standardele europene CEN cu
acelasi numar;
- SR ENV pentru standardele române identice cu standardele europene CEN/CEN
cu acelasi numar;
- SR ETS pentru standardele române identice cu standardele europene de
telecomunicatii ETSI cu acelasi numar;
- SR ETSI pentru standardele române identice cu prestandardele europene de
telecomunicatii ETSI cu acelasi numar;
- SR HD pentru standardele române identice cu documentele europene cu acelasi
numar.
Echivalente între valori ale semnalului de RF exprimate în dBm, W, dBμV, V

* Tabelul relatiilor de legatura este preluat din: “Broadcast engineer’s handbook”, Abe Elettronica S.p.A, 1999
[ABE99] si completat cu datele calculate pentru ultima coloana referitoare la tensiunea pe o rezistenta de intrare
Ri de 75 M, rezistenta specifica intrarii receptoarelor de televiziune.
STANDARDE ROMÂNESTI, EUROPENE SI INTERNATIONALE ADOPTATE CA
ROMÂNESTI DE ASRO, REFERITOARE LA RECEPTOARE DE RADIODIFUZIUNE *

* Standardele sunt extrase din “Catalogul standardelor Române”, publicatie ASRO (Asociatia de Standardizare din România). Editura
Tehnica 2001 si 2002
Extras din ORDINUL nr. 366 din 30 noiembrie 2002 al Ministerului Comunicatiilor si
Tehnologiei Informatiei privind calitatea retelelor de distributie prin cablu pentru
semnale de televiziune si radiodifuziune
3. Documente de referinta
3.1. SR EN 50083-1+A1+A2 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune,
sunet si multimedia interactiv. Partea 1: Cerinte de securitate
3.2. SR EN 50083-2+A1+A2 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune,
sunet si multimedia interactiv. Partea a 2-a: Compatibilitate electromagnetica a echipamentului
3.3. EN 50083-10 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune, sunet si
multimedia interactiv. Partea a 10-a: Performantele sistemului pe calea de întoarcere
3.4. SR CEI-728-1+A1 Sisteme destinate în principal semnalelor de radiodifuziune sonora si
televiziune si care functioneaza între 30 MHz si 1 GHz
3.5. Specificatii privind retelele de distributie prin cablu a programelor radiodifuzate provenind
de la CENELEC si administratiile nationale de comunicatii din Germania, Olanda, Belgia,
Finlanda si Ungaria.
3.6. STAS 6271-81 Prize de pamânt pentru instalatiile de telecomunicatii
3.7. STAS 11054-78 Aparate electrice si electronice - clase de protectie împotriva electrocutarii
3.8. STAS 2612-87 Protectia împotriva electrocutarilor - limite admise
3.9. STAS 831-88 Utilizarea în comun a stâlpilor pentru tractiune si telecomunicatii
3.10. STAS 7712-91 Receptoare TV alb-negru si în culori. Clasificare si parametrii principali
Frecvenţe alocate sateliţilor
Aplicaţii ale microundelor

S-ar putea să vă placă și