Sunteți pe pagina 1din 21

T4 Norme si standarde de televiziune

4.1 Introducere

Televiziunea poate fi definita ca un ansamblul de principii, metode si tehnici de natura electronica, utilizate pentru transmiterea la distanta a imaginilor în miscare, prin intermediul canalelor de comunicatie. Folosirea TV, ca modalitate de transmitere simultana a imaginilor si a sunetelor, în

cele mai diverse domenii de activitate, a dus la o diversificare a aparatelor si sistemelor de televiziune. Se pot alege numeroase criterii de clasificare a televiziunii, printre care:

-funcţie de calitatea informatiei de imagine (imaginii), sistemele de televiziune se pot clasifica astfel:

• Sisteme de televiziune alb-negru; • Sisteme de televiziune în culori; • Sisteme de televiziune de înalta definitie (HDTV); • Sisteme de televiziune în spatiu (3D). -funcţie de modul de procesare (prelucrare) a informaţiilor (captare imagine, prelucrare, transmisie, refacere imagine, etc.), sistemele de televiziune se împart în:

• Sisteme de televiziune analogica; • Sisteme de televiziune analog-digitala; • Sisteme de televiziune digitala. -după destinatie, sistemele de televiziune se pot clasifica în:

• Sisteme de televiziune difuzata, care cuprinde:

  • - sisteme de televiziune radiodifuzată terestru şi prin satelit;

  • - sisteme de televiziune prin cablu (cablu coaxial sau fibră optică);

• Sisteme de televiziune aplicata, care cuprinde multitudinea de sisteme din economie, medicina, industrie, etc. Varietatea de sisteme TV amintite prezinta particularitati determinate de conditiile diferite de aplicare. Aceasta are implicatii si asupra caracteristicilor si parametrilor functionali care variaza într-o gama foarte larga de la un sistem de televiziune la altul. Televiziunea în culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe infrastructura existenta în cadrul retelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TVAN), ca singura solutie posibila la acea data, datorita existentei sutelor de emitatoare si a milioanelor de televizoare monocrome functionale în cadrul unor norme internationale. Din acest motiv, sistemul de TVC trebuie sa corespunda cerintelor impuse în TVAN. În televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine, semnal care poarta informatia referitoare la variatia de luminanta. În televiziunea color este necesar sa fie transmise trei semnale care sa poarte direct sau indirect informatiile referitoare la cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite în analiza si sinteza imaginii. Modul în care se aleg si mai ales cum se transmit aceste semnale trebuie sa asigure ceea ce se numeste compatibilitatea cu sistemul de televiziune alb-negru. Tehnica televiziunii a fost supusa unor mari schimbari care au urmarit sa elimine neajunsurile sistemelor de televiziune actuale, în sensul îmbunatatirii calitatii imaginii.

Televiziunea de înalta definitie HDTV (High Definition Television) asigura cresterea definitiei de doua ori fata de sistemele actuale, ceea ce echivaleaza cu cresterea de patru ori a numarului de elemente de imagine de pe ecran. La aceste sisteme se îmbunatateste reproducerea culorilor prin largirea benzilor de frecventa ale semnalelor de luminanta si de crominanta si calitatea sunetului creste prin transmiterea stereofonica. Semnalele televiziunii de înalta definitie au nevoie de o banda de frecventa de 30 MHz, mult mai larga decât au retelele actuale de difuzare europene de (5 sau 6 MHz). Rezolvarea este asigurata prin metode de compresie atât în domeniul timp cât si în domeniul frecventa. În acest sens, sistemul MAC (Multiplex Analog Components) asigura transmiterea multiplexata în timp a semnalelor de luminanta si de crominanta, iar sistemul MUSE (Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding-compression system for Hi-Vision signals) asigura multiplexarea si subesantionarea semnalelor de imagine. Perspectivele sistemului de televiziune de înalta definitie au crescut odata cu prelucrarea numerica a semnalelor TV, prelucrare standardizata international prin sistemul digital denumit generic sistemul primar 4:2:2. Serviciul de radiodifuziune, în sensul precizarilor ETSI (European Telecommunications Standards Institute) cu privire la definirea termenului “broadcasting service”, reprezinta serviciul de radiocomunicatii în care transmisiile sunt destinate pentru receptia de catre publicul obisnuit. Sunt incluse în transmisiile de radiodifuziune transmisia radio (sunet) si transmisia de televiziune (sunet si imagine). Transmisia semnalelor de televiziune este un procedeu mai complex decât transmisia semnalelor de radio si presupune transferul la destinatie a semnalului video complex si a semnalului de sunet asociat, unde sunt dispuse receptoarele de televiziune. Transmisia imaginii TV se poate realiza:

- în videofrecventa VF, în banda de baza; -în radiofrecventa RF, în diverse benzi de frecventa, prin medii diferite de transmisie. Transmisia imaginii în videofrecventa VF se face pe distante scurte de ordinul zecilor sau sutelor de metri între camerele TV si carele de reportaj sau între studiourile TV si un studiou de control general. Transmisia semnalelor de imagine în radiofrecventa RF se face în una din benzile rezervate transmisiilor de televiziune prin radiatie electromagnetică, prin cablu coaxial (într-un singur sens sau bidirecţional) şi prin fibre optice. Pentru o buna exploatare, fara interferente sau suprapuneri ale utilizatorilor de frecvente din spectrul radio, s-a recurs la împartirea acestuia în benzi de frecventa. Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor (ITU-International Telecommunication Union) este organismul specializat al O.N.U., care coordoneaza activitatea în domeniul radiocomunicatiilor si stabileste reglementarile privind utilizarea frecventelor de comunicatii din spectrul radio. Potrivit articolului nr.2 din Regulamentul radiocomunicatiilor, spectrul de frecvente radio a fost împartit în 9 benzi de frecvente prezentate în tabelul 1. Tabelul este completat în ultima coloana cu domeniile de utilizare a benzilor de frecventa pentru transmisiile de Radio si TV în analogic si digital.

Tabelul 1. Benzile de frecventa ale spectrului radio

Tabelul 1. Benzile de frecventa ale spectrului radio Frecventele radio sunt atribuite în raport cu serviciul

Frecventele radio sunt atribuite în raport cu serviciul de radiocomunicatie si pozitia acestuia pe globul pamântesc. Serviciul de radiocomunicatii implica o transmisie radio, întelegându-se prin aceasta, emisia sau/si receptia undelor radio pentru diferite domenii de aplicaţii. Regulamentul radiocomunicatiilor stabileste titulatura si specificul serviciilor de radiocomunicatii. Din acestea face parte si Serviciul de Radiodifuziune. Transmisiile de radiodifuziune se fac potrivit unor norme si standarde internationale.

4.2 Norme şi standarde de televiziune

Sistemele TV actuale cu transmisie prin unde radio sau prin cablu se înscriu în prevederile unor reglementări şi normative. Norma de televiziune reprezintă o colecţie de prescripţii metodologice şi tehnice, riguros stabilite prin convenţii internaţionale, care definesc atât sistemele de televiziune cât şi corelaţia dintre emisia şi recepţia unui program de televiziune. Norma de televiziune stabileşte un ansamblu de parametri tehnici care caracterizează un lanţ de televiziune şi care condiţionează strict compatibilitatea directă şi inversă emiţător-receptor. Norma are deci o circulaţie internaţională. Standardul caracterizeaza sistemele de televiziune, deci si receptoarele TV, prin intermediul unei game largi de parametrii tehnici specifici emisiei si receptiei de informatii de natura video si audio. Standardul poate cuprinde în plus faţă de normă şi alte precizări şi prescipţii tehnice, obligatorii numai pe teritoriul unei ţări. În România au fost elaborate mai multe standarde referitoare la receptoarele de radiodifuziune şi la recceptoarele TV, care se referă la clasificarea şi parametrii acestora, la metode de încercare, la perturbaţii radioelectrice, fiabilitate, rezistenţa la solicitări, etc Cele mai cunoscute şi utilizate norme de televiziune sunt urmatoarele:

_ norma americana (FCC – Federal Communications Commission);

_ normele europene (CCIR B/G si OIRT D/K ); _ norma franceza (L); _ norma engleza (I). OIRT - Organisation International de Radio et Télévision; CCIR - Comité consultatif international pour la radio (sau Comité Consultatif International des Radio Communications sau Consultative Committee for International Radio), denumirea anterioară a ITU-R. (ITU Radiocommunication Sector (ITU-R) este unul din cele trei sectoare (divizii) ale ITU - International Telecommunication Union, responsabil pentru radio comunicaţii. Majoritatea normelor TV sunt folosite atât în domeniul FIF, cât şi în domeniul UIF, fie sub aceeaşi denumire (norma I, norma M), fie sub denumiri diferite (norma D- OIRT pentru FIF şi norma K-OIRT pentru UIF). Sunt câteva norme numai pentru FIF (ex.: norma A şi norma E), respectiv numai pentru UIF (ex.: norma H, norma L), dar acestea au fost sau sunt pe cale de a fi înlocuite. Pentru televiziunea radiodifuzată analogic în benzile FIF şi UIF, la nivel mondial s-au folosit 13 norme de televiziune. Fiecare normă este valabilă într-o anumită zonă a mapamondului, iar aderarea fiecărei ţări la o normă sau alta s-a făcut prin acorduri internaţionale. În tabelul următor sunt prezentate principalele caracteristici pentru 11 norme de televiziune, majoritatea funcţionale în secolul trecut.

Tabel 2

_ normele europene (CCIR B/G si OIRT D/K ); _ norma franceza (L); _ norma englezag anisation International de Radio et Télévision; CCIR - Comité consultatif international pour la radio ( sau Comité Consultatif International des Radio Communications sau Consultative Committee for International Radio), denumirea anterioară a ITU-R . ( ITU Radiocommunication Sector ( ITU-R ) este unul din cele trei sectoare (divizii) ale ITU - International Telecommunication Union , responsabil pentru radio comunicaţii. Majoritatea normelor TV sunt folosite atât în domeniul FIF, cât şi în domeniul UIF , fie sub aceeaşi denumire (norma I, norma M), fie sub denumiri diferite (norma D- OIRT pentru FIF şi norma K-OIRT pentru UIF). Sunt câteva norme numai pentru FIF (ex.: norma A şi norma E), respectiv numai pentru UIF (ex.: norma H, norma L), dar acestea au fost sau sunt pe cale de a fi înlocuite. Pentru televiziunea radiodifuzată analogic în benzile FIF şi UIF, la nivel mondial s-au folosit 13 norme de televiziune. Fiecare normă este valabilă într-o anumită zonă a mapamondului, iar aderarea fiecărei ţări la o normă sau alta s-a făcut prin acorduri internaţionale. În tabelul următor sunt prezentate principalele caracteristici pentru 11 norme de televiziune, majoritatea funcţionale în secolul trecut. Tabel 2 " id="pdf-obj-3-30" src="pdf-obj-3-30.jpg">
Pentru ca un receptor să poată recepţiona programul TV transmis de un anumit emiţător este necesar

Pentru ca un receptor să poată recepţiona programul TV transmis de un anumit emiţător este necesar ca o serie de caracteristici tehnice ale receptorului şi emiţătorului să fie identice, şi anume:

- explorarea imaginii trebuie să fie făcută identic (modul de explorare – numărul de linii, frecvenţa liniilor, numărul de cadre, frecvenţa cadrelor etc.); - trebuie să fie asigurat sincronismul emiţător-receptor (la receptor se reconstituie întotdeauna punctul corespunzător din spaţiu punctului analizat la emiţător); - receptorul TV trebuie să poată recepţiona semnalul din gama de frecvenţe emise (canalul TV); - receptorul TV trebuie să poată asigura demodularea corectă a semnalului video complex şi a semnalului audio, corespunzătoare tipului de modulaţie al emiţătorului TV:

  • - tipul de modulaţie al imaginii – pozitivă sau negativă;

  • - modul de transmitere a sunetului – modulaţie AM sau FM;

  • - ecartul dintre purtătoare (imagine şi sunet);

  • - frecvenţa purtătoarelor de imagine şi sunet etc.

Valorile acestor parametrii obligatorii pentru toate emiţătoarele şi receptoarele dintr-o ţară sau grup de ţări, sunt stabilite de comun acord şi prevăzuţi în normele de televizune care odată acceptate devin obligatorii. În tabelul 3 următor sunt prezentati parametrii tehnici ale celor mai raspândite norme de televiziune din Europa.

Tabelul 3 Parametrii tehnici ai celor mai raspândite norme de televiziune europene

Tabelul 3 Parametrii tehnici ai celor mai raspândite norme de televiziune europene Transmisia programelor audio (radiodifuzate

Transmisia programelor audio (radiodifuzate prin unde electromagnetice) se realizează în cadrul unor game de frecventa bine delimitate pentru unde lungi UL, unde

medii UM, unde scurte US si pentru unde ultrascurte UUS, acestea din urma având doua subgame: 68 ÷ 87 MHz si 87,5 ÷ 108 MHz. În prezent, transmisiile de radio analogice cu modulatie în frecventa MF se desfasoara preponderent în a doua subgama, iar pentru transmisiile radio terestre digitale DAB (Digital Audio Broadcasting) cu modulatie COFDM (Coded Orthogonal Frequency Division Multiplexing) cu spectru împrastiat sunt destinate banda III (174 MHz ÷ 230 MHz) si banda L (1.452 MHz ÷ 1.492 MHz). În Europa, pentru transmisiile TV prin radiatie electromagnetica, se utilizează următoarele trei domenii de frecvenţe:

  • - domeniul FIF (Foarte Înaltă Frecvenţă) sau VHF;

  • - domeniul UIF (Ultra Înaltă Frecvenţă) sau UHF;

  • - SIF (Super Înaltă Frecvenţă) sau SHF.

Primele două domenii sunt destinate televiziuneii terestre, iar al treilea domeniu este destinat televiziunii transmise prin satelit. În fiecare domeniu de frecvenţe alocat televiziunii, sunt prevăzute mai multe benzi de frecvenţe de televiziune. Fiecare bandă cuprinde un anumit număr de canale de televiziune.

Repartiţia benzilor şi a canalelor de televiziune pe domenii de frecvenţe, pentru norma de televiziune adoptată în România, norma D/K – OIRT, cu lărgimea de bandă a fiecărui canal de 8 MHz, se prezintă astfel:

1) Domeniul FIF (Foarte Înaltă Frecvenţă) sau VHF ;

  • - banda I TV: banda de frecvenţe: 48 ÷ 66 MHz ; canalele 1 şi 2;

  • - banda II TV: frecvenţe: 76 ÷ 100 MHz ; canalele 3, 4 şi 5;

  • - banda III TV: frecvenţe: 174 ÷ 230 MHz; canalele 6 ÷ 12.

2) Domeniul UIF (Ultra Înaltă Frecvenţă) sau UHF :

  • - banda IV TV: frecvenţe: 470 ÷ 606 MHz; canalele 21 ÷ 37;

  • - banda V TV: frecvenţe: 606 ÷ 968 MHz; canalele 38 ÷ 81.

1

3) Domeniul SIF (Super Înaltă Frecvenţă)

  • - banda VI TV: frecvenţe: 11,7 ÷ 12,5 GHz (sateliţii DBS). Este divizată în 40 de

canale cu o bandă pe canal de 19,18 MHz, fiind folosită de sistemele de transmisie prin satelit; această bandă s-a extins la 10,7÷12,75 GHz. Benzi suplimentare: 20÷20,5 GHz, 40,5÷42,5 GHz şi 84÷86 GHz, pentru sistemele de transmisie prin satelit. Pentru transmisiile TV prin cablu (canalele pentru cablu CATV - Common Antenna Television), sunt alocate următoarele benzi de frecvenţă:

  • - Canalele speciale inferioare: S1÷ S10 cu frecvenţe: 104 ÷174MHz;

  • - Canalele speciale superioare: S11 ÷ S20 cu frecvenţe: 230 ÷ 300MHz. Pentru canalele din hiperbandă este alocată următoarea bandă de frecvenţă:

- Canalele speciale S21 ÷ S41 cu frecvenţe: 300 ÷ 468MHz. f f Pentru a afla
- Canalele speciale S21 ÷ S41 cu frecvenţe: 300 ÷ 468MHz.
f
f
Pentru a afla frecvenţele limită
şi
(limitele unui canal de televiziune pentru
1
2

cele două norme, cu banda canalului de 8 MHz (respectiv 7 MHz), precum şi frecvenţele

f

pi

şi

f

p s

ale oricărui canal din benzile II-V, se foloseşte următorul procedeu:

-se scade din numărul de canal considerat, numărul canalului de început de bandă. De exemplu, pentru canalul 31, care se află în banda IV, se obţine: 31- 21=10; -se înmulţeşte acest număr cu lăţimea unui canal TV, care este de 8 MHz (în acest ex.), iar rezultatul se adaugă la frecvenţa de început a benzii. În cazul nostru, se obţine:

-frecvenţa

f 2
f
2

108 + 470 = 550 MHz , care reprezintă frecvenţa

f 1
f
1

se află adăugând 8 MHz la

f 1
f
1

, adică:

f

2

= 8 + f

1

= 8 + 550 = 558 MHz ;

-frevenţele purtătoare de imagine şi sunet, se obţin astfel:

= f + = f +

f

pi

f

p s

1

pi

1,25

6,5

=

=

550

+

1,25

=

551,25 MHz

551,25

+

6,5

=

557,755 MHz

În tabelul următor este prezentată repartizarea in frecventa a canalelor TV din domeniul VHF (FIF) corespunzatoare principalelor norme Europene.

În tabelul următor este prezentată repartizarea in frecventa a canalelor TV din domeniul VHF (FIF) corespunzatoare

Repartizarea în frecventa a canalelor UHF (UIF) din Europa pentru normele: G, H, I, K şi L, este prezentată în tabelul următor:

În tabelul următor este prezentată repartizarea in frecventa a canalelor TV din domeniul VHF (FIF) corespunzatoare

Dezvoltarea transmisiilor de televiziune este orientata, în urma Acordului de la Geneva (mai – iunie 2006) catre transmisii digitale DVB (Digital Video Broadcasting) terestre în spectrul de radiofrecventa de 174 MHz ÷ 230 MHz si 470 MHz ÷ 862 MHz, catre transmisii prin radioreleu în domeniul frecventelor 10 GHz ÷40 GHz si prin satelit.

Împărţirea politică a Europei la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, a influenţat gestionarea problemelor generale ale radiodifuziunii europene, de către OIRT şi UER (Union Europeen de Radio-Television, vechiul CCIR). După 1990, ţările care au adoptat integrarea în UE, au adoptat principiile şi metodele folosite în UER (sau EBU-European Broadcasting Union).

Împărţirea politică a Europei la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, a influenţat gestionarea
  • 1. Citată pentru istoric. În prezent, în România, nu mai este folosită;

  • 2. Citată pentru istoric. Nu se mai foloseşte pentru TV în ultimii ani;

  • 3. Citată pentru istoric. Banda 87,4÷100 MHz este folosită în present pentru radiodifuziune sonoră;

  • 4. În funcţie de reglementările naţionale, limita pentru TV se poate extinde până la 862 MHz.

  • 5. Banda IV este definită între limitele 470÷582 MHz;

  • 6. Banda V este definită între limitele 582÷960 MHz, dar în cele mai multe cazuri

se opreşte la 790 MHz (canalul 60), sau la 862 MHz (canalul 69). În prezent, în România a fost adoptată pentru benzile IV÷V de TV, norma G. În banda III TV, se utilizează în continuare norma D. S-au eliberat canalele 4 şi 5 de televiziune, pentru a permite utilizarea porţiunii de bandă corespunzătoare pentru radiodifuziunea UUS şi s-a renunţat la folosirea benzii 66÷73 MHz pentru radiodifuziune UUS.

Împărţirea politică a Europei la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, a influenţat gestionarea

Dispunerea în benzile de frecvenţă a canalelor pentru televiziunea analogică: a-canalele 1÷12, norma D; b- canalele 21÷60, norma K; c- canalele 2÷12, norma B; d- canalele 21÷60, norma G.

Dispunerea purtătoarelor de imagine, PI şi de sunet, PS în canalul de televiziune: a-norma D, K;

Dispunerea purtătoarelor de imagine, PI şi de sunet, PS în canalul de televiziune:

a-norma D, K; b-norma B; c-norma G.

Purtătoarele de radiofrecvenţă ale canalelor se formează în banda 87,4÷108

MHz, conform relaţiei:

în care: n =1204.

f = 87,5 + n� 0,01 p
f =
87,5
+ n�
0,01
p

Dispunerea în spectru a purtătoarelor pentru radiodifuziunea UUS şi limitele unui canal

Un canal TV din norma analogica CCIR D/K (vechiul OIRT) ocupa o banda de 8

MHz pentru transmisia de imagine si sunet în ambele domenii-FIF şi UIF, iar pentru

norma CCIR B/G ocupa o banda de 7 MHz în domeniul UIF si de 8 MHz în FIF.

Pentru transmisia informatiei de imagine se foloseste modulatia în amplitudine

cu rest de banda laterala (MA-RBL), banda semnalului în videofrecventa, VF, fiind de 6

MHz, respectiv de 5 MHz. Purtătoarea de imagine nu poate avea frecvenţa mai mică de

50 MHz, deoarece frecvenţa purtătoare MA trebuie să fie de cel puţin 8 ori mai mare

decât cea mai înaltă frecvenţă a semnalului modulator (se cunoaşte că frecvenţa video

maximă este de 5-6 MHz).

Frecventele celor doua purtatoare, de imagine şi de sunet, satisfac conditia

f

p s

> f

pi

. Diferenta dintre purtatoarea de sunet (

f

p s

) si purtatoarea de imagine (

f

pi

)

reprezinta ecartul de frecventa (

f

p s

- f

pi

) cu valoarea de 5,5 MHz pentru norma CCIR

si de 6,5 MHz pentru norma OIRT (devenita CCIR D/K).

Canalul de televiziune este format din banda de frecventa a SVCC obţinută prin

modularea în amplitudine a purtătoarei de imagine, f pi si banda semnalului audio

obţinută prin modulaţia în frecvenţă a purtatoarei de sunet , f ps .

Semnalul video-complex cu o largime de banda totala de 7,25 MHz norma CCIR

– G, D/K si de 6,25 MHz norma CCIR-B, nu are o distributie continua de energie în

acest domeniu de frecventa, deoarece imaginea este “decupata” periodic de catre

sistemul de baleiaj atât cu frecventa liniilor

f

H

cât si cu frecventa semicadrelor

f C
f
C

.

Pentru ca o imagine transmisă color într-unul din cele trei sisteme TVC (NTSC,

PAL, SECAM), să fie vizualizată în celelalte două sisteme, este necesară o aparatură care

să facă conversia dintr-un sistem (standard) în altul.

În funcţie de numărul de linii/cadru, se deosebesc 2 categorii de sisteme TV color:

  • a) Sistemele TVC cu 525 linii/cadru:

În funcţie de numărul de linii/cadru, se deosebesc 2 categorii de sisteme TV color: a) Sistemele

VTR-video tape recorder

  • b) Sistemele TVC cu 625 linii/cadru:

În funcţie de numărul de linii/cadru, se deosebesc 2 categorii de sisteme TV color: a) Sistemele

4.3 Instituţii internaţionale şi naţionale care emit reglementări în radiodifuziune

Întreaga activitate din domeniul comunicatiilor prin sistemele de radiodifuziune

este coordonata prin intermediul organismelor internationale care elaboreaza normative,

standarde si reglementari privind productia de echipamente, conditiile de emisie si de

receptie, caracteristici si parametrii ai canalelor de radiocomunicatii, alocarea de

frecvente pentru emisie în spectrul de radiofrecventa destinat radiodifuziunii, procedee

si prevederi privind efectuarea determinarilor prin masurari electrice si electronice, etc.

Principalele institutii internationale care emit reglementari în domeniul

radiodifuziunii sunt:

  • - ISO - International Organization for Standardization;

  • - ITU - International Telecommunication Union;

  • - ETSI - European Telecommunications Standards Institute

  • - CENELEC - European Committee for Electrotechnical Standardization;

  • - EBU - European Broadcasting Union;

  • - UER - Union Européenne de Radio-Diffusion (Eurovision).

În România, organismele care adopta reglementari interne pe baza celor

internationale cu privire la emisia, receptia si utilizarea spectrului de RF destinat

radiocomunicatiilor sunt:

- ASRO - Asociatia de Standardizare din România;

-ANRCTI - Autoritatea Nationala pentru Reglementare în Comunicatie si

Tehnologia Informatiei (organism subordonat Guvernului). Coordoneaza atribuirea si

regimul de utilizare a frecventelor pentru radiocomunicatii, având centre teritoriale.

Pentru asigurarea unei receptii de calitate a imaginilor TV în zona de acoperire a

serviciului de radiodifuziune sunt stabilite prin reglementari ale organismelor

internationale nivelul si intensitatea câmpului electromagnetic si cerinte cu privire la

respectarea criteriilor de compatibilitate electromagnetică.

Reglementarile referitoare la intensitatea medie si minima a câmpului de

radiofrecventa generat de catre emitatoarele de televiziune, în punctele de receptie sunt

prezentate în tabelul următor.

Tabel cu intensitatea câmpului electromagnetic emis de statiile de radiodifuziune

din standardul CCIR B/G, potrivit reglementarilor ITU-R BT.417-5

Reglementarile referitoare la intensitatea medie si minima a câmpului de radiofrecventa generat de catre emitatoarele de

* pentru standardul CCIR - K, valorile sunt mai mari cu 2 dB

Nivelul mediu al câmpului electromagnetic trebuie asigurat în absenta

interferentelor cu alte transmisii de televiziune si fara zgomot.

Valorile recomandate pentru câstigul antenei si pierderile în cablu sunt cuprinse

în standardul ITU-R BT.804.

Aprecierea calitatii imaginii de televiziune se poate face în mod subiectiv,

comparativ cu imaginea reala, prin acordarea de catre operator (sau de catre un numar

mai mare de observatori) a unor grade de calitate Q a imaginii TV reproduse pe baza

observarii detaliilor redate si a zgomotului care perturba imaginea pe scala de la 1 la 5.

Reglementarile privind modul de acordare a gradelor de calitate imaginii TV sunt

stipulate prin standardul ITU-R.BT.500-9 [ITU98] potrivit caruia se pot atribui imaginii

de televiziune, prin vizionare de catre specialisti, grade de calitate Q cu valori de la 5

(foarte buna) la 1 (foarte slaba):

Q = 5 pentru imagine de calitate foarte buna (excelenta);

Q = 4 pentru imagine de calitate buna;

Q = 3 pentru imagine de calitate satisfacatoare;

Q = 2 pentru imagine de calitate slaba (saraca în continut);

Q = 1 pentru imagine de calitate foarte slaba (rea).

Reglementarile referitoare la intensitatea medie si minima a câmpului de radiofrecventa generat de catre emitatoarele de

De asemenea, transmisiile de televiziune ce se efectueaza prin cablu sunt supuse

reglementarilor si standardelor din domeniul radiodifuziunii, conform ORDINULUI nr.

366 din 30 noiembrie 2002 al Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei

privind calitatea retelelor de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune si

radiodifuziune.

În acest domeniu sunt impuse cerinte de emisie prin cablu TV referitoare la

nivelul semnalelor purtatoare de radiofrecventa, raportul semnal/zgomot la priza

utilizator, spectrul de frecventa utilizabil, nivelul radiatiilor emise datorate purtatoarelor

de semnale TV, etc.

4.4 Standarde pentru televiziunea digitală

Televiziunea standard SDTV („standard-definition television”), cu raport de

aspect 4:3, a fost transmisa prin unde radio, prin statii terestre, iar incepand din anii 1970

s-au utilizat si sateliti pentru transmisie. DBS (Direct Broadcast Satelite) s-a receptionat

direct in locuinta in anii 1980 si 1990, cu ajutorul unei antene parabolice. Prima mare

companie DBS din America de Nord a fost DirectTV (1994), in competitie cu Disk

Network a lui EchoStar.

In 1981 compania de transmisie japoneza NHK a inceput sa transmita ceea ce va

deveni HDTV („high-definition television”), in forma analogica cu 1125 linii/cadru,

raport de aspect 16:9 si rata de 30 cadre/s.

HDTV curent are raportul 16:9, sunet „surround” si una din rezolutiile 1920x1080

(scanare intretesuta), 1920x1080 (scanare progresiva) sau 1280x720 (scanare

progresiva), referite ca 1080i, 1080p si respectiv 720p.

Pentru transmisia diferitelor tipuri de televiziuni: TV analogică, TV digitală si

HDTV se utilizeaza cablul sau satelitii, tendinta fiind catre televiziunea digitala.

Standarde video

In televiziune exista trei standarde (sisteme) importante: NTSC (dezvoltat de

National Television Systems Committee), PAL (Phase Alternating Line) si SECAM

(Système Electronique Couleur Avec Mémoire).

NTSC este utilizat in America de Nord, Japonia, Taiwan si zone din America

Caraibiana si de Sud. Primul program de televiziune comerciala monocroma (alb-negru)

a fost transmis in SUA in 1941, cu standard dezvoltat de NTSC. Standardul NTSC color

a fost publicat in 1954, acoperind VCR (video cassette recorder), televiziune digitala

prin cablu, HDTV si video digital.

Deoarece in Europa s-a utilizat o tehnologie diferita a fost necesar un standard

diferit, PAL, utilizat in Europa (Italia, Belgia, Austria, Germania, Anglia), Australia,

Asia, Africa si America de Sud.

SECAM a fost dezvoltat in Franta si acceptat pentru transmisie color in 1967,

fiind adoptat in Europa de Est.

Dezvoltarea video digitală a impus necesitatea unor standarde pentru transmisia si

stocarea datelor video digitale.

ITU (International Telecommunication Union) din cadrul United International

System reunind reprezentati ai guvernelor si sectorului privat, a dezvoltat standarde

pentru telecomunicatii globale. Are trei departamente: ITU-R (radio communication),

ITU-T (telecom standardization) si ITU-D (telecom development).

SMPTE (Society for Motion Picture and Television Engineers) a contribuit la

dezvoltarea de standarde video digitale internationale. Impreuna cu ITU a lucrat la

interschimbul fisierelor video digitale NTSC, PAL si SECAM.

In anii 1990 s-au dezvoltat standarde internationale pentru televiziunea digitală (DTV).

Exista trei organizatii principale de standarde pentru DTV: ATSC in America de

Nord, DVB in Europa si ISDB in Japonia. Toate cele trei standarde utilizeaza compresia

video MPEG-2 si compresia audio Dolby, diferenta majora constand in schemele de

modulatie in frecventa radio utilizate pentru transmisie.

ATSC (Advanced Television Systems Committee) este o organizatie nonprofit

internationala care dezvolta standarde pentru televiziunea digitala. A dezvoltat standarde

DTV pentru SUA si Canada.

DVB (Digital Video Broadcasting Project) a dezvoltat standarde pentru

televiziunea digitala in Europa. Este un consortiu de fabricanti, transmitatori, operatori

de retea, dezvoltatori de software. Standardele DVB au fost promulgate de ETSI

(European Telecommunications Standards Institute).

In Japonia standardele video digitale au fost dezvoltate de ISDB (Integrated

Services Digital Broadcasting). La fel ca ATSC si DVB, ISDB utilizeaza compresia

video MPEG-2 si compresia audio Dolby. Primul sistem HDTV a fost lansat la sfarsitul

anilor 1960, utilizand transmisia prin satelit, guvernat de sistemul de transmisie publica

NHK. Initial a fost analogic. Versiunea din 1990, esential analogica, dar cu metode de

compresie din tehnologia digitala, a fost cunoscuta in SUA ca MUSE (Multiple sub-

Nyquist Sampling Encoding), avand urmatoarele caracteristici: 1125 lini/cadru, 30

cadre/s, raport de aspect 16:9 si o largime de banda de 24 MHz (televiziunea standard

are largimea de banda de 6 MHz).

4.5 Furnizarea semnalului TV în videofrecvenţă (VF) şi radiofrecvenţă(RF)

După cum s-a mai precizat, transmisia imaginii de televiziune la distanţă se poate

realiza în două moduri:

  • - în videofrecvenţă (VF), în banda de bază;

  • - în radiofrecvenţă (RF), în diverse benzi de frecvenţă, prin diferite medii de transmisie.

Mediul de propagare, prin care se efectuează transmiterea semnalelor de

televiziune poate fi: atmosfera terestră, spaţiul cosmic, cabluri coaxiale, fibră optică.

În procesul de propagare intervin fenomene naturale, ca reflexia, refracţia,

difracţia, difuzia şi absorbţia, cauzate de caracteristicile fizice ale mediului de propagare.

De asemenea, în timpul propagării, semnalul de televiziune poate fi afectat de

perturbaţii diverse, cum ar fi:

  • - paraziţii industriali;

  • - interferenţele cu caracter periodic, provocate de emisii coerente care provoacă

interferenţe sinusoidale;

  • - reflexiile datorate combinării traseelor multiple de propagare a semnalului.

Efectul acestor perturbaţii este divers, mai importante fiind următoarele aspecte:

  • - paraziţii industriali afectează mai puternic transmisiile TV color decât pe cele

alb/negru, o primă manifestare fiind pierderea culorii, recepţionându-se în alb/negru;

  • - efectul interferenţelor datorate emisiilor coerente depinde de cât de depărtată

este frecvenţa perturbatoare de purtătoarea de crominanţă a semnalului TV, el putând să

se manifeste atât asupra luminanţei cât şi asupra crominanţei imaginilor recepţionate;

  • - reflexiile sunt mult mai supărătoare în zonele muntoase, dar ele se manifestă şi

în mediul urban aglomerat cu clădiri înalte, prin apariţia de imagini cu contururi

multiple, care înrăutăţesc definiţia şi claritatea imaginii, prin erori de nuanţă şi de

saturaţie a culorii.

4.6 Antena de recepţie TV

Pentru un transfer maxim de energie între antena de recepţie TV şi receptorul TV,

prin cablul de legătură, este necesar să se realizeze adaptarea: impedanţa caracteristică a

cablului de legătură trebuie să fie egală cu impedanţa de intrare a receptorului şi cu

impedanţa antenei. Adaptarea realizează şi protejarea imaginii la o serie de distorsiuni

(imagini multiple, virarea culorilor).

Cablul de legătură trebuie să aibă o atenuare cât mai mică şi să fie protejat faţă de

perturbaţiile din exterior. Cablurile coaxiale cele mai potrivite sunt cele care au

diametrul exterior de 5-10 mm şi raportul dintre diametrul conductorului exterior şi cel

al conductorului interior de 3,6.

În domeniul UIF, pierderile sunt mai mari (atenuarea în cablu creşte aproximativ

proporţional cu rădăcina pătrată din frecvenţă).

De exemplu, pentru un cablu cu lungimea de 25 m şi atenuarea de 0,030 nep/m

(1neper=8,686 dB), rezultă: 250,030 = 0,75nep = 5,2dB (adică 2,11 ori).

(dB-ul foloseşte logaritmul zecimal, iar neper-ul foloseste logaritmul natural)

Pentru o recepţie corectă a programului TV, nivelul semnalului la intrarea în

televizor, trebuie să fie de cel puţin 100 µV pe o impedanţă de 75Ω.

Elementul de bază al unei antene TV este dipolul în semiundă (λ/2), liniar sau

îndoit. Dipolul îndoit este o antenă fără pretenţii şi poate fi folosit în lipsa clădirilor

înalte şi a perturbaţiilor locale.

De regulă se foloseşte antena Yagi, format din dipolul activ, reflector (în spatele

dipolului activ) şi unul sau mai mulţi directori.

4.6 Antena de recepţie TV Pentru un transfer maxim de energie între antena de recepţie TV
4.6 Antena de recepţie TV Pentru un transfer maxim de energie între antena de recepţie TV

Fig. 1 Antena Yagi cu 5 elemente pentru polarizare orizontală

Antenele Yagi se dimensionează după domeniile de frecvenţă şi după canal şi

reprezintă soluţia optimă performanţe/cheltuieli. Dacă este cazul, pentru creşterea

raportului semnal/zgomot, se utilizează un amplificator cu zgomot redus, montat funcţie

de lungimea cablului la intrarea în receptorul TV sau pe cablul coaxial.

Semnalele de la mai multe antene pot fi transmise printr-un singur cablu coaxial,

folosind un sumator realizat cu filtre de bandă.

Antenele de cameră se pot utiliza în cazul existenţei unui semnal suficient de

puternic la locul de recepţie.

Antena fiind un dispozitiv cu proprietăţi de rezonanţă, impedanţa antenei are o

component activă (ohhmică) şi una reactivă (inductivă sau capacitivă).

Dipolii şi antena cu dipoli au o structură simetrică, iar cablurile coaxiale sunt

asimetrice. Conectarea antenă-cablu impune o simetrizare. Impedanţa de intrare a

dipolului îndoit, la rezonanţă, este de 292 Ω.

Simetrizarea şi adaptarea se realizează de obicei cu o buclă în λ/2 (o bucată de

cablu cu lungimea λ/2 are rezistenţa de intrare egală cu rezistenţa de sarcină). Sunt mai

multe posibilităţi de simetrizare şi adaptare. Deoarece rezistenţa fiecărei jumătăţi a

dipolului, măsurată la borna de intrare (A sau B) faţă de punctul cu potenţial de nivel

zero, este egală cu 292 : 2 =146W , rezultă că în punctul B sunt două rezistenţe în

paralel de 146Ω, care dau valoarea de 146 : 2 = 73W , valoare foarte apropiată de

impedanţa cablului coaxial de 75Ω.

Dipolii şi antena cu dipoli au o structură simetrică , iar cablurile coaxiale sunt asimetrice. Conectarea
Dipolii şi antena cu dipoli au o structură simetrică , iar cablurile coaxiale sunt asimetrice. Conectarea

Fig. 2 Simetrizarea şi adaptarea dipolului îndoit la cablul coaxial de 75 Ω şi caracteristica de directivitate a antenei

Lungimea fizică a buclei,

l b
l
b

, se dimensionează pe lungimea de undă medie a

canalului (

  • l ), având în vedere că lungimea de undă a undelor electromagnetice într-un

m

cablu cu dielectric compact este mai mică faţă de lungimea de undă din spaţiul liber cu

Dipolii şi antena cu dipoli au o structură simetrică , iar cablurile coaxiale sunt asimetrice. Conectarea

e ( e este constanta dielectrică a dielectricului).

Cu destulă precizie, lungimea buclei de adaptare se poate calcula cu relaţia:

l

= l

:3

b

m

.

Bucla de adaptare şi simetrizare,

cu cablul de coborâre.

l b
l
b

, poate fi confecţionată dintr-un cablu identic

Alţi parametrii importanţi ai antenei de recpţie TV sunt: diagrama de

directivitate, câştigul antenei, banda de trecere.

La alegerea şi montarea antenei este necesară cunoaşterea condiţiilor de recepţie,

standardul de televiziune (la noi D şi K), canalul, puterea emiţătorului, polarizarea

acestuia, distanţa aproximativă emiţător-receptor.

Cerinţe în construirea antenelor:

-elementele antenei se confecţionează din aluminiu, secţiuni rotunde sau tubulare,

cu d=10 20 mm . Se pot utiliza şi alte profiluri;

l / 2 -lungimea fizică a dipolului se alege puţin mai mică decât m L =
l
/ 2
-lungimea fizică a dipolului
se alege
puţin
mai mică decât
m
L = l
(
2
)
�K ,
l
/
d
în
care
coeficientul
K
depinde
de
raportul
,
m
m
K =
0,95 pentru
l d = �
50
200
K =
0,97 pentru
l d =
200
1000
şi
;
m
m

,

adică

astfel:

-distanţa dintre axele bornelor dipolului îndoit (vezi figura 9) se alege

E = 60 120 mm în domeniul FIF şi E = 40 60 mm în domeniul UIF;

-distanţa AB între capetele dipolului este de 10-30 mm în domeniul FIF şi de 5-20

  • mm în domeniul UIF;

-faţă de dipolul activ, lungimea reflectorului este mai mare cu 10-20%, iar cea a

directorilor este mai mică cu 8-15%;

-distanţa d între dipolul activ şi reflector se alege egală cu (0,15

0,25)

l

m

, iar

distanţa între directori şi dintre dipolul activ şi primul director este de (0,1

0,2)

l

m

;

-suportul pe care se montează elementele antenei trebuie să fie obligatoriu

metalic. Diametrul suportului se alege de 20-70 mm pentru benzile I şi II, între 15-40

  • mm pentru banda III şi 15-25 mm pentru benzile IV şi V;

-diametrul pilonului se alege de 30-40 mm. În domeniul UIF, pilonul nu trebuie

aşezat între elementele antenei;

-trebuie evitată poziţionarea cablului la distanţă prea mică şi paralel cu direcţia de

desfăşurare a elementelor antenei.

Pentru antenele cu un număr mai mare de 7 elemente, se pot folosi mai multe

elemente reflectoare, dispuse în planul perpendicular planului cu elementele antenei (se

îmbunătăţeşte directivitatea şi raportul faţă/spate al antenei).

Pentru conectarea a 2 sau 3 televizoare la o singură antenă, se pot folosi schemele

din figura de mai jos, care asigură păstrarea adaptărilor de impedanţă între conexiuni.

Aceste scheme atenuează nivelul semnalului la capătul cablului de coborâre.

- distanţa dintre axele bornelor dipolului îndoit (vezi figura 9) se alege E = 60 �

Fig 3 Conectarea a două sau trei televizoare la un cablu de coborâre

Completări

Prin “dividend digital” se înţelege porţiunea de spectru de 790-862 MHz eliberatã

din banda UHF 470 862 MHz dupã încetarea transmisiilor analogice de televiziune şi

trecerea la televiziunea digitalã.

Banda 790-862 MHz a fost planificatã în urma Conferinţei Regionale de

Radiocomunicaţii Geneva 2006 pentru televiziune digitalã terestrã DVB-T.

Având în vedere cã, în România, banda este în prezent neocupatã de televiziunea

analogicã, aceasta este vizatã ca şi bandã tampon de realizare a tranziţiei de la

televiziunea analogicã la cea digitalã, pentru perioada de funcţionare în paralel a

ambelor sisteme (simulcast), pânã cel mai devreme în 2012 şi cel târziu în 2015.

Dupã realizarea tranziţiei complete la televiziunea digitalã a României şi ţãrilor

vecine (2015), banda va putea fi utilizatã de serviciul mobil, în conformitate cu

reglementãrile internaţionale şi cu cerinţele pieţei.

ASRO – ASOCIATIA DE STANDARDIZARE DIN ROMÂNIA

Este organism national de standardizare, în România, îsi desfasoara activitatea

conform Ordonantei 39/1998 aprobata si modificata prin Legea nr.535 din 6 iunie 2002

  • - este membra al ISO, CEI si ETSI;

  • - este afiliata la CEN, CENELEC;

  • - participa la lucrarile FAO si CEE – ONU

Atributiile fundamentale vizeaza:

  • - elaborarea si aprobarea standardelor românesti (R);

  • - adoptarea standardelor europene (E) si internationale (I) ca standard române.

Sigla standardelor este:

  • - STAS pentru standardele române aprobate pâna la 28 august 1992;

  • - SR pentru standardele române aprobate dupa 28 august 1992;

  • - SR ISO pentru standardele române identice cu standardele internationale ISO

cu acelasi numar;

  • - SR CEI pentru standardele române identice cu standardele internationale CEI

cu acelasi numar;

  • - SR EN pentru standardele române identice cu standardele europene CEN cu

acelasi numar;

  • - SR ENV pentru standardele române identice cu standardele europene CEN/CEN

cu acelasi numar;

  • - SR ETS pentru standardele române identice cu standardele europene de

telecomunicatii ETSI cu acelasi numar;

  • - SR ETSI pentru standardele române identice cu prestandardele europene de

telecomunicatii ETSI cu acelasi numar;

  • - SR HD pentru standardele române identice cu documentele europene cu acelasi

numar.

Echivalente între valori ale semnalului de RF exprimate în dBm, W, dBμV, V

ASRO – ASOCIATIA DE STANDARDIZARE DIN ROMÂNIA Este organism national de standardizare, în România, îsi desfasoara

* Tabelul relatiilor de legatura este preluat din: “Broadcast engineer’s handbook”, Abe Elettronica S.p.A, 1999 [ABE99] si completat cu datele calculate pentru ultima coloana referitoare la tensiunea pe o rezistenta de intrare Ri de 75 M, rezistenta specifica intrarii receptoarelor de televiziune.

STANDARDE ROMÂNESTI, EUROPENE SI INTERNATIONALE ADOPTATE CA ROMÂNESTI DE ASRO, REFERITOARE LA RECEPTOARE DE RADIODIFUZIUNE *

STANDARDE ROMÂNESTI, EUROPENE SI INTERNATIONALE ADOPTATE CA ROMÂNESTI DE ASRO, REFERITOARE LA RECEPTOARE DE RADIODIFUZIUNE *
STANDARDE ROMÂNESTI, EUROPENE SI INTERNATIONALE ADOPTATE CA ROMÂNESTI DE ASRO, REFERITOARE LA RECEPTOARE DE RADIODIFUZIUNE *

* Standardele sunt extrase din “Catalogul standardelor Române”, publicatie ASRO (Asociatia de Standardizare din România). Editura Tehnica 2001 si 2002

Extras din ORDINUL nr. 366 din 30 noiembrie 2002 al Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei privind calitatea retelelor de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune si radiodifuziune

3. Documente de referinta

  • 3.1. SR EN 50083-1+A1+A2 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune,

sunet si multimedia interactiv. Partea 1: Cerinte de securitate

  • 3.2. SR EN 50083-2+A1+A2 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune,

sunet si multimedia interactiv. Partea a 2-a: Compatibilitate electromagnetica a echipamentului

  • 3.3. EN 50083-10 Sisteme de distributie prin cablu pentru semnale de televiziune, sunet si

multimedia interactiv. Partea a 10-a: Performantele sistemului pe calea de întoarcere

  • 3.4. SR CEI-728-1+A1 Sisteme destinate în principal semnalelor de radiodifuziune sonora si

televiziune si care functioneaza între 30 MHz si 1 GHz

  • 3.5. Specificatii privind retelele de distributie prin cablu a programelor radiodifuzate provenind

de la CENELEC si administratiile nationale de comunicatii din Germania, Olanda, Belgia, Finlanda si Ungaria.

  • 3.6. STAS 6271-81 Prize de pamânt pentru instalatiile de telecomunicatii

  • 3.7. STAS 11054-78 Aparate electrice si electronice - clase de protectie împotriva electrocutarii

  • 3.8. STAS 2612-87 Protectia împotriva electrocutarilor - limite admise

  • 3.9. STAS 831-88 Utilizarea în comun a stâlpilor pentru tractiune si telecomunicatii

3.10. STAS 7712-91 Receptoare TV alb-negru si în culori. Clasificare si parametrii principali

Frecvenţe alocate sateliţilor

Extras din ORDINUL nr. 366 din 30 noiembrie 2002 al Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei privind

Aplicaţii ale microundelor

Aplicaţii ale microundelor
Aplicaţii ale microundelor