ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR

Absorbţia este primul proces al farmacocineticii, reprezentând

pătrunderea medicamentului de la locul de administrare în circulaţia
sangvină. Căile de administrare a medicamentelor sunt de 2 tipuri: nnaturale
şi artificiale.
a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele;
tegumentele.
b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă;
seroasele; articulaţiile; măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).

a. Căile de administrare naturale

1.Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită
în practica medicală, fiind comodă şi având avantajul autoadministrării.
Medicamentele administrate prin înghiţire sunt supuse tuturor proceselor
secreto-motorii din tubul digestiv. Absorbţia pe cale orală este influenţată de
factori fiziologici (pH-ul local, circulaţia sangvină, motilitatea
gastrointestinală, vîrstă), de factori patologici (hipo- sau anaclorhidria,
hiperaciditatea, tulburările de motilitate gastrointestinală), precum şi de
interacţiunile medicamentoase care au loc în urma asocierilor de
medicamente.
În stomac absorbţia este influenţată de pH-ul sucului gastric şi de
prezenţa alimentelor. Un pH acid al sucului gastric este esenţial pentru
absorbţia sărurilor de fier (Fe2+) folosite în tratamentul anemiilor feriprive.
Medicamentele cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se pot absorbi încă
de la acest nivel. Bazele slabe, intens ionizate (alcaloizii) nu se absorb.
Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia medicamentelor, astfel că
optim ar fi ca acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun). Însă, din
cauza efectelor iritante ale majorităţii substanţelor medicamentoase, ele se
administrează în general postprandial, sau se folosesc forme enterosolubile,
care se absorb în intestin. Absorbţia unor medicamente poate fi redusă sau
chiar împiedicată de unele alimente: de exemplu, administrarea concomitentă
de tetraciclină cu preparate lactate determină formarea de chelaţi insolubili,
cu scăderea marcată a absorbţiei antibioticului şi reducerea eficacităţii
terapeutice. Organul specializat pentru absorbţia medicamentelor este
intestinul subţire, datorită circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m2),
prezenţei vilozităţilor intestinale şi a proceselor de transport activ. PH-ul este
variabil de-a lungul intestinului (slab acid în duoden şi slab alcalin în jejun).
Se absorb atât substanţele cu caracter bazic, cât şi cele cu caracter slab acid.
De la nivelul intestinului subţire medicamentele ajung prin vena portă în
ficat, unde pot suferi un proces de metabolizare parţială, numit “efectul
primului pasaj hepatic” sau metabolizare presistemică. În intestinul gros
absorbţia medicamentelor este foarte redusă.
2. Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin inhalaţie.
Aceasta se realizează bine datorită suprafeţei mari şi vascularizaţiei bogate a
plămânilor. La nivelul alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide volatile şi
aerosoli. Substanţele au molecule mici (optim diametrul este de 1-5 microni)
şi sunt liposolubile.
3. Mucoasele se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte sistemice, dar şi
locale. Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată şi permite absorbţia
substanţelor liposolubile la nivel sublingual şi perlingual, care ajung direct în
vena cavă superioară cu ocolirea ficatului, cu o viteză de absorbţie destul de
mare, care permite obţinerea unui efect rapid. De exemplu, nitroglicerina
folosită în tratamentul crizelor de angină pectorală, se absoarbe în cca 3
minute. Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare
şi clisme) poate determina efecte locale sau sistemice. Substanţele
liposolubile trec în sânge la nivelul venelor hemoroidale şi apoi în vena cavă
inferioară, cu ocolirea ficatului. Se preferă această cale în cazul intoleranţei
gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii mici. Dozele de
medicament sunt însă mai mari ca pentru calea orală (cu cca 25-30%).
Mucoasa nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a unor
compuşi liposolubili (de ex. preparate hormonale ca pulberea de
retrohipofiză, administrată prin procedeul de prizare). Mucoasa conjunctivală
se foloseşte pentru administrarea unor medicamente sub formă de soluţii,
unguente, în general pentru efecte locale. Mucoasa genito-urinară este
folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice, anestezice locale, fără apariţia
unor efecte sistemice.
4.Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administrare a medicamentelor
datorită stratului cornos, care face absorbţia dificilă în special pentru
substanţele hidrosolubile. Medicamentele liposolubile se pot absorbi lent, mai
ales dacă pielea este fricţionată sau masată. În general, această cale este
preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine şi efecte sistemice prin
aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (de ex. cu
hormoni sau nitroglicerină). Pentru substanţele hidrosolubile o modalitate de
absorbţie cutanată este prin intermediul utilizării curentului electric,
procedeul fiind denumit iontoforeză, folosit în afecţiunile reumatice.

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea

ţesuturilor. Asigură o absorbţie mai rapidă şi completă, prezentând avantaje
pentru medicamentele care nu se pot absorbi pe cale digestivă sau în caz de
urgenţe. Dezavantajele ar fi că necesită personal calificat, iar preparatele
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii (să fie sterile, apirogene, să aibă o
anumită presiune osmotică).

1.Căile extravasculare
a) Calea intradermică - reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie
(0,02-0,1 ml) pe faţa anterioară a antebraţului, în scop de testare a
sensibilităţii organismului sau pentru desensibilizare.
b) Calea subcutanată - permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor soluţii
sterile, neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul
 conjunctiv subcutanat, de unde substanţa medicamentoasă se absoarbe
prin capilarele sangvine şi limfatice. Injecţiile pot fi dureroase datorită
inervaţiei sensitive bogate. Dacă se adaugă hialuronidază, enzimă ce
permeabilizează substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, este
grăbită absorbţia substanţei.
c) Calea intramusculară - prezintă unele particularităţi deoarece în masele
musculare vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie rapidă,
iar inervaţia senzitivă este redusă şi injectarea este mai puţin dureroasă.
Pe această cale se pot administra soluţii apoase, uleioase, substanţe
iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. De asemenea,
este o cale de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va
urmări ca soluţiile uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge. La
sugari şi copii mici se recomandă reţinere de la folosirea acestei căi,
datorită riscului de fibroză musculară şi atrofie.
2.Căile intravasculare
a) Calea intravenoasă permite absorbţia rapidă şi completă a
medicamentelor, cu apariţia promptă a efectului terapeutic, fiind
principala cale utilizată în urgenţele medico-chirurgicale. Se pot
administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al plasmei.
Nu se pot administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii,
substanţe hemolitice şi hemaglutinante. Se poate folosi, de asemenea,
pentru administrarea unor cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp în
ritm lent, prin intermediul trusei de perfuzie. Preparatele trebuie să fie
sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi lipopolizaharidice care provoacă
febră).
b) Calea intraarterială este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului
într-o zonă limitată a organismului (de ex. pentru diagnostic radiologic în
cazul arteriografiilor sau pentru administrarea de citostatice). Riscuri:
hemoragie, spasmul arterial şi ischemia acută a ţesuturilor irigate de acea
arteră.
3. Calea intracardiacă se foloseşte pentru resuscitare.
4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia
rapidă a soluţiilor apoase. Se folosesc limitat, de exemplu pentru
administrarea de citostatice sau izotopi radioactivi (calea intraperitoneală în
caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă).
5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.
6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor
efecte sistemice.
Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la nivelul
măduvei spinării. Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spatial
subarahnoidian la nivelul vertebrelor L2-L3 (ex. rahianestezia) sau peridural,
în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex. anestezia epidurală).
 Încetinirea absorbţiei - scop şi mijloace

Încetinirea absorbţiei se indică pentru 2 scopuri: prelungirea acţiunii locale şi atenuarea

sau anihilarea efectelor generale, respectiv pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite.
1. prelungirea efectului local şi atenuarea sau anihilarea celor generale se poate realiza
prin administrarea concomitentă a unei substanţe vasoconstrictoare. Este cazul anestezicelor
locale (xilină, articaină), care în general au un efect vasodilatator şi difuzează de la locul
injectării, în asociere cu adrenalina produce prelungirea efectului lor local şi împiedică efectele
generale.
2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea preparatelor retard (de
depozit). Aceasta se poate realiza în următoarele moduri: pe cale injectabilă prin folosirea unor
solvenţi macromoleculari, a esterilor sau administrarea sub formă de soluţii uleioase, emulsii sau
suspensii, care se absorb lent sau cedează lent substanţele active (ex.Moldamin, o penicilină
retard folosită în profilaxia reumatismului articular acut); pe cale orală prin folosirea de drajeuri
cu învelişuri multiple (duplex, triplex), de spansule, comprimate tip sandwich sau cu matriţă
inertă; pe cale subcutanată prin aplicarea sub piele de pelete sau comprimate sterile (de ex. cu
disulfiram); pe cale cutanată prin folosirea de plasturi cu absorbţie transdermică (de ex. cu
nitroglicerină, scopolamină).