Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nasterea Politicilor de Locuire (A.m, ZAHARIADE, C.ghycA, V.mariN)
Nasterea Politicilor de Locuire (A.m, ZAHARIADE, C.ghycA, V.mariN)
Orasul liberal se poate defini printr-o stare de criza cu fatete si efecte multiple privind locuirea
urbana:
Acel organism rezistent numit locuinta medievala, care ingloba locuinta si productie intr-o
unitate reprezentativa pentru ethos-ul familiei burgheze si care absorbise vreme de secole
atit presiunile urbane, cit si modernizarile confortului de locuire, dispare odata cu erodarea
artizanatului si a vechii clase mijlocii urbane de catre revolutia industriala.
Orasul isi pierde coeziunea formala, ca efect al marii speculatii imobiliare, in acelasi timp
cu pierderea sensului comunitar, ca efect al individualismului si saltului demografic. El este
perceput ca “rau urban” si ca “haos”. Racilele urbane actioneaza in planuri diverse:
- aglomeratie, mizerie, boli,
- murdarie, mirosuri pestilentiale,
- uritenie, dezordine,
-1-
catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului
ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS
Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade
Din aceste citeva aspecte reiese suficient ca noua problematica a orasului va fi foarte dura si va
schimba total natura preocuparilor administrative. Ca urmare, preocuparile estetice care
dominau orasul post-renascentist cedeaza pasul problemelor cantitative, economice si
functionale, in termeni de utilizarea solului, circulatie, locuinta, igiene, legislatie de constructie
(Lavedan, Histoire de l’urbanisme-vol.3). Aceasta schimbare radicala in gestiunea orasului ii va
prinde pe arhitecti nepregatiti si, dealtfel, putin dispusi sa faca din aceasta realitate obiectul
preocuparilor lor. Formatia lor estetizanta si elitista ii lasa nepregatiti pentru a face fata unor
astfel de probleme. Astfel, crizei orasului ii va corespunde si o criza a arhitectului, locul lui in
gestiunea orasului fiind ocupat de administratori, ingineri si economisti.
Primul care incearca sa raspunda este politicul. In urma unor foarte sustinute si convergente
actiuni de constientizare a opiniei publice (actiuni pornite din directii si cu motivatii diferite:
intelectuali angajati, medici, clerici, sociologi, filantropi, ginditori sociali, socialisti, ziaristi, etc.),
guvernele sint nevoite sa intervina. Dupa ce se va reusi trecerea prin parlamente a primelor legi
normative privitoare la conditiile minime de salubritate pentru locuinte, chestiunea va sfirsi prin a
fi asumata de guverne ca problema politica, a carei rezolvare poate atrage un sector important
al electoratului. Din acest moment arhitectura domestica devine housing, iar locuinta devine o
problema politica (P.Lavedan, L’histoire de l’urbanisme). Practic, din acest moment apare ceea
ce denumim astazi prin termenul de “locuinta sociala”, adica locuinta subventionata in diverse
feluri de catre administratia publica (A.M.Zahariade, Locuinta sociala, in Arhitext nr.2 - febr. 1995
). Locuinta subventionata din banii publici va juca, de acum inainte, un rol foarte important in
dezvoltarea oraselor. Aceasta nu inseamna ca acest tip de locuinta nu existase deloc pina
atunci: exemple se gasesc in istoria oraselor, atit de locuinta pentru saraci construita si
administrata de comuna, cit si de locuinta filantropica sau patronala, construita de industriasi
pentru muncitorii lor, dar proportia este atit de mica incit poate sa nu fie luata in seama
(P.Lavedan, L’histoire de l’urbanisme). Ceea ce este fundamental nou este scara si
complexitatea acesei probleme.
Politici de locuire
Astfel se naste politica de locuire (corespondentul englez este termenul de housing), ca
ansamblu de dispozitii legislative si financiare privind promovarea, finantarea, realizarea si
administrarea constructiei de locuinte in conformitate cu anumite standarde de igiena si confort
-2-
catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului
ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS
Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade
acceptate. Prin multiplele ei aspecte, care tin de administrarea funciara, de politica economico-
financiara, de politica fiscala, de controlul chiriilor, etc., ea devine un punct central al
programelor de guvernare, legata atit de protectia sociala cit si de politica de edificare urbana. In
general, chestiunea locuintei subventionate se raporteaza ca parte integranta la o politica mai
ampla privitoare la locuire si la controlul dezvoltarii urbane, si variaza de la tara la tara, devenind
tot mai complexa pe masura ce se contureaza noi probleme si noi cai de atac. Strategia
financiara, care este numai o parte a strategiei generale, se refera la capacitarea de fonduri in
acest scop si la modul de folosire a acestor fonduri. In linii mari, este vorba de ajutorul dat de
stat particularilor, colectivitatilor private, unor institutii de stat sau private sau autoritatilor publice
prin: subventionarea constructiei prin bani alocati direct in acest scop, subventionarea chiriilor,
acordarea de subsidii, acordarea de puteri de expropriere si imprumuturi in conditii avantajoase
colectivitatilor locale (municipalitati, comune, etc.) in scopul construirii, concesionarea de
terenuri in conditii avantajoase, stimularea accesului la proprietate prin credite avantajoase pe
termen lung si reducerea dobinzilor, etc.
Proportia cea mai importanta o ocupa desigur chestiunea locuintei economice, dar - asa cum
considera multi istorici de arhitectura (cum ar fi P.Lavedan) - politica de locuire cuprinde tot ce
tine de deciziile privind arhitectura domestica, fie ca se adreseaza paturilor instarite, fie celor
nevoiase. Astfel, constructia planificata de locuinte poate fi destinata primei categorii de
utilizatori si atunci nu implica subventii, dar implica importante decizii urbane si o anume politica
de promovare si punere in opera.
Exemplul cel mai notabil este Parisul hausmann-ian, in cea de a doua jumatate a
secolului al XIX-lea, care supune vechiul oras (ceea ce reprezinta astazi orasul din
interiorul “perifericului”/primul drum de centura) unei operatii de “housing” in imobile de
raport cu apartamente de lux destinate marii burghezii, scotind astfel problema locuintei
muncitoresti inafara orasului. Combina financiara pusa in miscare cu aceasta ocazie a
sporit in final bugetul municipalitatii de 10 ori in 15 ani.
Astfel, in ultimii ani ai secolului al XIX-lea, legislatia europeana privind locuinta se va indrepta
atit spre asigurarea unei finantari publice adecvate constructiei de locuinte cu pret redus, cit si
spre punerea la punct a unui instrument legislativ capabil sa condamne proprietatea nepotrivita
cu noile norme de sanatate publica si sa controleze noile dezvoltari. Aceasta este linia generala
adoptata de Marea Britanie, Belgia, Franta, Olanda, Germania, Italia, etc. Desi puternic
reformatoare, aceasta legislatie va ramine adesea numai nominala, daca judecam dupa efecte.
In ciuda largirii politizarii problemei, abia dezastrul produs de al doilea razboi mondial va reusi sa
puna in miscare un larg program de constructie de locuinte sociale (M.Pawley, Architecture
versus housing).
Un exemplu coerent ( si foarte bine documentat) de politica de locuire pentru muncitori,
il constituie Franta, unde lucrurile incep in 1841 (Legea privind exproprierea pentru
utilitate publica) si 1850 (prima lege privind locuintele insalubre), pentru ca (dupa diverse
exemple interesante de locuinte filantropice, patronale si de locuinte construite in regim
cooperatist), in 1894 (prin Legea Siegfried) sa se infiinteze Societatea franceza a
locuintelor ieftine (HBM = Habitations Bon Marché), care privilegiaza locuinta individuala
si accesul la proprietate, cu un ajutor de la stat. Interventia directa a statului devine
posibila din 1912 (Legea Bonnevay) si crearea Oficiilor publice HBM.
Trecind prin diverse momente legislative (ex. Legea Loucheur, 1928), intre cele doua
razboaie mondiale se vor construi numai in regiunea pariziana cam 300 000 de locuinte
HBM.
-3-
catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului
ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS
Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade
In timp, oficiile HBM sint inlocuite de oficiile publice HLM (habitations à loyer moderé =
locuinte cu chirie redusa), in care finantarea de stat ajunge chiar la 95%. Politica se
diversifica, organismele care se ocupa de aceasta se diversifica si ele in oficii publice si
societati comerciale, fiecare cu reglementari specifice, iar standardele de locuire cresc
simtitor si constant. In general, oficiile publice si societatile anomnime HLM se ocupa de
constructia si gestiunea locuintelor (colective si individuale) si a echipamentelor care le
revin; achizitionarea si ameliorarea de vechi locuinte; constructia de locuinte (dupa
normele HLM) cu acces la proprietate; iar mai nou, de reabilitarea ansamblurilor vechi si
operatii de demolare/constructie in aceleasi zone si cu acelasi scop de ameliorare a
locuirii. In acelasi timp, din 1977, incepe sa se favorizeze ajutorul financiar personalizat,
care duce la aparitia unor noi categorii de locuinte subventionate (aidées). In urma
acestui program social, recensamintul din 1999 arata 4,1 milioane de locuinte sociale
(adica 46% din parcul locativ francez), majoritatea (94%) construite dupa 1948, din care
85% sub forma de aprtamente.
Exista si multe alte exemple notabile, cum ar fi cel olandez, deosebit ca varietate si ca
expresie arhitecturala. Fiecare tara a avut propria ei istorie in aceasta privinta, depinzind
foarte mult de evolutia economica, politica, sociala specifica.
Un alt exemplu, mai ponderat si cu bune rezultate, este cel al “Siedlung-urilor” germane,
cartiere muncitoresti de locuinte, cel mai adesea de mica inaltime, situate inafara
orasului. Toate au constituit si constituie un teren de experiment arhitectural, de cautari
inovatoare, dar mai ales in secolul al XX-lea
Dupa cum reiese din aceasta succinta referire istorica, locuinta sociala a fost si este in primul
rind o chestiune de optiune politica si de stategie legislativa, financiara, de gestiune urbana si de
organizare a sistemului de punere in opera. S-ar putea crede chiar ca arhitectura joaca un rol
minor in aceasta problema, cu atit mai mult cu cit, dupa cum s-a mentionat deja, implicarea
arhitectilor este mult mai tirzie decit cea a politicienilor.
Depasirea acestei crize si marele salt care s-a petrecut dupa primul razboi mondial, se vor lega
si de o schimbare de atitudine a arhitectilor fata de social, deci si fata de problema locuintei
ieftine in general.
Cele doua directii ideologice care vor ghida mai tirziu gindirea moderna arhitectural-urbanistica
privind locuinta si orasul se vor contura tot in aceasta perioada.
Bibliografie:
1. MERLIN & CHOAY – Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement
2. DUMONT, Marie-Jeanne – Le logement social à Paris 1850-1930, 1991
3. ROWE, Peter G. – Modernity and Housing, 1995
4. PAWLEY, Martin – Architecture vs. Housing
-4-
catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului
ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS
Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade
-5-