Cursul nr.

11
PROCEDEE EURISTICE (DIVERGENTE)

1. Metoda aplicării unei teorii deja existente în acea parte a domeniului care nu a
fost încă studiată sau care nu a fost destul de importantă.
2. Metoda revizuirii ipotezelor sau reluarea şi perfecţionarea fundamentelor
teoretice sau experimentale care au dus la observaţii privind aceleaşi rezultate.
3. Metoda clasificării prin care faptele sunt ordonate, a adatelor cu care operăm,
folosind mai multe criterii de clasificare care trebuie să întrunească următoarele
condiţii: exhausivitatea, specificitatea, absenţa ambiguităţii, simplicitatea
operaţională.
4. Metoda punerii din nou presupune interpretarea modernă a unei teorii vechi şi
are la bază principiul corespondenţei dintre nou şi vechi.
5. Metoda combinării sau a fuzionării a două teorii prin care se ajunge la un grad
mai mare de originalitate a soluţiilor obţinute, mai ales în cazul unor difereneţe
mari între teoriile fuzionate;
6. Metoda detaliilor prin care se acordă importanţă unor fapte nesemnificative în
raport cu experimentul în ansamblu, dar care pot duce la noi descoperiri;
7. Metoda dezordinii experimentale sau jocul cu aparatele, cu ideile, cu teoriile;
8. Metoda descoperirilor, metodă sugerată de F. Bacon, şi care presupune
anticiparea unor fenomene, elemente necunoscute ale căror proprietăţi sunt
previzibile (exemplu – tabela lui Mendeleev);
9. Metoda morfologică este o metodă matriceală, care contribuie la obţinerea unui
număr maxim de idei compatibile cu datele problemei ce urmează a fi rezolvată,
iar soluţiile identificate trebuie să respecte anumite restricţii, care pot fi
tehnologice, financiare, comerciale;
10. Metoda recodificării se bazează pe principiul reformulării, al exprimării prin
coduri cât mai diferite a unuia şi aceluiaşi concept, fenomen. Posibilităţile cele
mai frecvente de recodificare sunt cele ale expresiilor verbale, iar cea mai
sistematică dintre recodificări este trecerea la simbolismul matematic, sau
recodificarea în limbaj matematic.
11. Metoda prezentării prin care se realizează o simbolizare a realului, prin
următoarele modalităţi: reprezentarea grafică, schema sau diagrama.
Schemele, la rândul lor pot fi de mai multe categorii:
a. schema constructivă sau figurală este prima reprezentare extrasă, are un
număr redus de simboluri;
b. schema structurală este preponderent simbolistică şi se referă la modul
de funcţionare a unui organism, a unei maşini, fiecare element având un
simbol;
c. schema funcţională este acea schemă în care se iau în considerare doar
acele elemente care au un rol important în funcţionarea aparatului,
maşinii;
12. Metoda modelării fenomenelor, conceptelor de bază cu care se operează într-o
problemă; modelele reprezintă imagini mai mult sau mai puţin complexe ale
unor obiecte, fenomene, şi pot fi materiale şi ideale.
Modelele materiale redau însuşiri spaţiale ale obiectelor, dinamica proceselor,
interacţiunea factorilor implicaţi în proicese, structurile sau funcţiile unor
sisteme.
 Modelele ideale nu au un substrat matematic sau fizic prin care să se reflecte o
anumită realitate, şi por fi: iconice(modelul atomului, schiţa unui arc reflex),
simbolice (formulele matematice, chimice), imaginativ-simbolice (graficul,
harta).
13. Metoda diferenţierii este o metodă ce se aplică într-o zonă de frontieră între
două concepte, fenomene dintre care unul este bine cunoscut, iar celălalt este în
curs de definire şi precizare.
14. Metoda emergenţei permite apariţia discontinuului din continuu şi a calitativului
din cantitativ, fiind o metodă care a fost folosită mai ales în biologie şi apoi s-a
răspândit şi la ştiinţele exacte.
15. Metoda criticii pleacă de la premisa că evaluând critic o teorie, o lucrare
anterioară pot fi identificate noi direcţii pentru o teorie, o lucrare; un exemplu, în
acest sens îl constituie teoria plasticităţii funcţionale care a apărut prin criticarea
teoriei locaziţanioniste a funcţiilor cerebrale (M. Roco, 1985).

Bibliografie

1. Roco, M., Creativitatea individuală şi de grup, Ed. Academiei, Bucureşti,

1979;
Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, E. D. P., Bucureşti, 1981