Ion

1920 (o mie nouă sute douăzeci) e anu’

În care marele prozator Liviu Rebreanu
Hotărăște să scoată „Ion”, un roman
Care surprinde viața satului ardelean
Înainte de război, sub dominație austro-ungară.
Roman interbelic! Ca specie literară
E-un roman social de tip obiectiv și realist,
Un roman doric, în genul epic, te-ai prins?
Temele sunt destinul, parvenirea și iubirea,
În sensul că parvenitismu-alterează omenia.
Ca motive-avem căsătoria, aia din interes,
Hora, drumul, pământul și sărutarea. Vezi
Cum compoziția are-o structură echilibrată
În două părți care-au fost sugestiv intitulate
„Glasul pământului” și „Glasul iubirii”
Pentru a arăta la Ion antiteza firii.
În prima parte, pământu’ prinde glas.
Romanu-ncepe cu descrierea satului Pripas.
Acțiunea-ncepe la horă, într-o zi de duminică,
În curtea Todosiei se dă party fără limită.
Ion o place pe Florica, dar o are-n gând
Pe Ana… care n-are mere, dar are pământ.
Ta-su, Vasile Baciu, stă pe muchii
Și zice de Ion c-are pământ… doar sub unghii,
Adică-i sărăntoc și nu îl vrea de ginere,
Da’ Ion i-o trage lu’ fi-sa, fiindcă are gene tinere,
Și haț! O ia de nevastă cu pământ, e clar
Că-și satisface orgoliul și-obține statut social.
Bucuros nevoie mare că n-are nevoi, țăranu’
Pupă pământu’! ca adversarii lui Moroşanu.
În sat erai respectat pentru agoniseală,
Asta făcea tensionată orice relație socială.
Ana, bătută de tată și de soț,
Fără sprijin moral și respinsă de toți,
Nu-și mai dorește să trăiască și se întreabă de ce,
Iar răspunsul e c-o să se spânzure.
În a doua parte, iubirea prinde glasu’.
Ion, fiu’ lu’ Alexandru Glanetașu,
Nu uită că la-nceput a iubit-o pe Florica
Și, deși-i la casa lui, tot vrea să-i rupă ridichea.
Problema era cu gagica, ea se măritase
Cu George Bulbuc, un fraier cu patru clase.
Florica și Ion au fost iubiței,
George-a aflat și-a intrat buluc peste ei,
I-a dat cu sapa-n cap lu’ Ion și l-a omorât.
Măcar acum a primit cât pământ a vrut.
După crima pasională, romanu’ s-a retras
Cu drumu’ de ieșire din satul Pripas.
Compoziția-i circulară, în orice caz,
Romanu-ncepe și se termină cu drumu’ din Pripas.
Naratoru-i omniscient și omniprezent,
La persoan-a treia, heterodiegetică, gen,
Focalizare zero, viziunea ‘din spate’,
Se creează iluzia vieții prin obiectivitate.
Moduri de expunere – au ponderi echilibrate:
Dialog, descrieri, narațiune – avem de toate.
Ion e tipic pentru pătura socială a țărănimii
Care vrea pământ și nu le pasă de ce au în inimi.
Opera vorbește de-avariție și destin nefast,
Interesu’ pus în fața sentimentului, de fapt,
Da’ și despre înșelat, că Ion este viclean
Și face-orice să-și satisfacă orgoliul personal.
Ca să nu ne mai lungim, concluzia este clară:
„Ion” e-un roman interbelic despre viața rurală.
Moara cu noroc
Strofa 1:
Ioan Slavici făcea pe nebunu’.
În 1881
S-a gândit să scrie „Moara cu noroc”,
O nuvelă psihologică, da’ el nu-i
psiholog.
Nu! El era scriitor.
Opera e-n gen epic, are narator
Demiurg, ominiscient, narațiune
obiectivă,
La persoan-a treia, heterodiegetică,
Focalizare zero și viziune din spate –
Elementele formulei narative, frate!
Tema era parvenirea,
O condamnă, fiindcă strică firea
Omului, gen, caracterul uman,
Îl făcea să fugă doar după bani.
Moara cu noroc – simbol antitetic
Cu realitatea, e un spațiu malefic.
Bridge:
„Moara cu noroc” – Ioan Slavici,
Domnu’ Ioan Slavici.
x2
Refren:
Moara cu noroc, moara cu noroc,
Ghiţă-i viu cu ghinion, moare cu noroc.
x2
Strofa 2:
Ghiţă vrea să cumpere moara cu noroc.
Mă-sa Anei îi spune: „nu fi dobitoc,
Fii mulțumit cu sărăcia, nu pus pe-
mbogăţit,
Liniștea colibei tale te face fericit.”
N-a ascultat-o pe babă și-a făcut bani.
Totu’ mergea bine pân’ a dat de un mare
golan,
Lică Sămădăul, un porcar de top,
Adică fraieru’ purta haine Porc…
E-o influență proastă, fiindcă
La proces Ghiţă-ncepe să mintă,
Devine complice la crimă și
Uită de familie și de principii.
Lică face combinații cu Ghiţă
Ca să îi ia banii de la puşculiţă.
O porceşte și pe scroafa de Ana.
Ghiţă se enervează și scoate lama.
Gata șmecheria!
Îl ia nebunia și-și omoară soția,
Apoi, ca să se termine totul drăguț,
Ghiţă e omorât de Răuţ (mi-e răuţ).
Lică fuge ca să nu-l prindă Pintea
Şi se dă cu capu’ de copac – îi zboară
mintea.
Moara cu noroc ia foc,
Bătrâna dă vina pe destin și asta-i tot.
Strofa 3:
Compoziția-i circulară,
Se termină și-ncepe cu spusele bătrânei.
Compoziția-i și scalară,
Bazată pe gradație și descripţii, pe bune.
Avem cupluri antitetice: Ghiţă și Lică,
Mama Anei și Ghiţă, Ana și Lică.
Alter-ego-ul narațiunii e mama Anei,
Care-ndeplineşte misiunea
moralizatoare.
Moduri de expunere:
Primu’ e descriere
Și monolog interior, e logic, că
Ajută la analiza psihologică,
Și dialog, dialog, dialog, ia-o ușor,
Asta-i pentru portretizarea personajelor.
Strofa 4:
Incidența socială asupra psihologicului,
Despre asta-i vorba,
Că e bine când e fiecare la locul lui,
Dar mulți riscă, fiindcă vor bani.
Soluția a fost dată de la început,
Da’ Ghiţă n-a ascultat bătrâna
Și fuga după bani l-a omorât –
Așa se întâmplă întotdeauna.
 Plumb
George Bacovia era un poet cu capu’ vraiște,
A lansat „Plumb” în 1916,
O poezie cu un cadru funebru și trist,
Care este înscrisă în curentul simbolist.
„Plumb” – titlu sintetic cu valoare de simbol,
Motiv literar central, sugerând golul interior.
Tema operei e senzația de-apăsare
Greutatea dintr-un spațiu-nchis, claustrare.
Ce tare!
Şi-avem două strofe, practic,
Poezia-i bazată pe paralelism sintactic,
Că fiecare strofă începe cu verbul „a dormi”.
Auzi, George, da’ ție ți-e somn când scrii?
De fapt, sugera somnul mortuar și avem
Cuvântul „plumb” de trei ori în fiecare catren.
În plus, strofele au o punctuație identică
Și poezia e axată pe arta poetică.
În operă se remarcă două paradigme.
Două ce?! Două realități diferite.
Prima e cu decoru’, realitatea exterioară,
Şi-a doua strofă-i cu eul, realitate interioară.
Omu’ meu Bacovia nu a scris de pomană,
Dar a descris decorul cu termeni gen: „cavou, coroană,
Sicrie, flori de plumb” și chestii mormântale,
Care corespund cu eul, căzut în disperare.

Poezia are verbe la imperfect: „stam,

Scârțâia, era, atârnau, dormeam”;
Verbe statice la imperfect la început de vers,
Care vor să sugereze negativism intens;
Două verbe la perfect compus și conjunctiv –
Perfect-compus: „am început”, cojunctiv: „să strig”
Și-astea inspiră tot cele mai sumbre emoții,
Dispersarea eului liric și-atmosfera morții.
Morții lui. El știe, eu doar zic
Că poezia aparține genului liric.
Are mărci lexico-gramaticale precum
Verbe la persoana-ntâi: „stam, am început”
Și adjectivul pronominal posesiv „meu”
Din structura „amorul meu” – vai de-amorul tău…
Apare spleen-ul, la simbolişti era plictiseală,
Damnarea, angoasa permanentă, disperarea.
Prozodia: măsura fixă de zece silabe.
Eul e izolat, dar rimele-s îmbrățișate.
Ritmul e iambic, alternând cu amfibrah.
Amfibian? Ce? Ce-o să fac la bac?!
În concluzie, plumbu-i artă poetică, simbolism,
Şi are două elemente care-o-nscriu în modernism:
Polivalenţa semantică și structura eliptică
Şi gata! Mai bine dădeam la fizică!
O scrisoare pierduta
Acțiunea are loc într-un oraș nenominalizat,
Sugerând generalitatea mascaradei în electorat,
În a doua jumate a secolului al XIX-lea
Și toată treaba vine cam așa:
Comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale
Este publicată în „Convorbiri literare”,
E citită la Junimea și jucată la Teatru’
Național din București în 1884 (o mie opt sute-optzeci patru).
E-n genul dramatic, autoru-i pragmatic.
Specia predilectă e comedia, așa că, practic,
Ia toată realitatea politică la mișto.
Motiv literar – scrisoarea pierdută, ca la Edgar Poe.
Ca mijloc de compoziție-i antiteza, clar.
Între cine? Între conservatori și liberali.
Și gradația arată cum crește lupta politică
Și paralela de planuri între viața privată și publică.
Moduri de expunere – monologul și dialogul.
Și avem patru acte în care se-ntâmplă totul.
Caracterizarea indirectă, autocaracterizare,
Ar fi două modalități de portretizare.
Realizarea comicului nu se face doar prin glume.
Avem, în primul rând, comicul de nume:
Trahanache provine de la „trahana”,
Care-i o cocă moale, adică se poate modela.
Farfuridi și Brânzovenescu au rezonanță culinară,
Sugerând ridicolul. Treaba e hilară,
C-avem comic de moravuri în care-s satirizate
Toate – de la cinism la imoralitate.
Avem și comic de caracter, din abundență,
Rezultat de contrastu’ dintre-aparență și esență,
Gen: Trahanache se vrea moralist, da-n loc să fie,
Acceptă, de fapt, imoralitatea soției.
Există comic de situație, de exemplu:
Pierderea scrisorii sau arestarea lu’ Caţavencu,
Și comic de limbaj c-un exemplu hilar:
Celebrul oximoron „curat murdar”.

Expoziţiunea îl prezintă pe Pristanda, poliţaiu’,

Care se plânge la prefect că e cam greu cu malaiu’,
În timp ce prefectu’, Ştefan Tipătescu, citea ziaru’,
Care zicea naşpa de el și îl apuca amaru’.
În intrigă e vorba de o mare paranoie,
Adică pierderea scrisorii de la prefect pentru Zoe,
Și Pristanda a aflat că scrisoarea-i la Caţavencu,
Doar că nu a reușit să îi descopere subiectu’.
Desfășurarea acțiunii începe cu
Trahanache care-i spune lu’ Tipatescu
Despre ce i-a arătat Caţavencu – o scrisorică
Ce este, de fapt, o plastografie reușită.
Farfuridi și Brânzovenescu sunt revoltați
Că de Zoe și de Trahanche au fost trădați,
Așa că s-au reunit într-un glas și-au zis amândoi:
„Trădare să fie, dar s-o știm și noi”!
Vor să trimit-o depeşă, să dea în vileag trădarea
Și-o iscălesc anonim – ce comică-i exprimarea!
Da’ lu’ Tipătescu începe să îi pese,
Așa că oprește trimiterea depeşei.
Zoe-i promite lu’ Caţavencu c-o să-l aleagă
În schimbu’ scrisorii. Tipătescu-acceptă, ce să facă?
Pristanda aduce-o telegramă urgentă, de „sus”,
Care spune că Dandanache-i candidatul impus.
În punctu’ culminant, totu’ se-ntâmplă-n primărie
Și, cum e mereu în politică, toți fac gălăgie.
Cetățeanu’ turmentat găsește scrisoarea de-amor
Și-acum Caţavencu rămâne fără ajutor.
În deznodământ are loc o festivitate
Pentru alegerea lui Agamemnon Dandanache
Și se șterg toate situațiile conflictuale.
Opera se termină în atmosferă de sărbătoare.
Pe cetățeanul turmentat îl citez:
„Eu cu cine votez?!”
 Enigma Otiliei
Strofa 1:
„Enigma Otiliei” e un roman
Doric, interbelic, balzacian
Şi realist, care-a fost scris
Şi publicat fără vreun risc.
O mie nouă sute treişopt (1938)
De George Călinescu.
O mie nouă sute treişopt (1938)
De George Călinescu.
Aparține genului epic,
Iar ca specie literară
Este un roman de tip frescă socială.
Temele-s paternitatea,
arivismul, moștenirea.
Sub aspect socio-economic,
toți vor bani, asta-i gândirea.
Ca și compoziție, avem două romane:
Unul flaubertian, pe teme sentimentale,
Şi-unul balzacian, pe scene de viață.
Avem și-o antinomie, învață!
E umanitatea ca spectacol
în contradicție cu
Un personaj în care se-obiectivizează
autorul.
Refren:
Problema familiei, problema familiei
Era să afle enigma Otiliei.
Felix avea doar 18 ani,
Adică nu prea avea bani.
Enigma e că voia bani.
Otilia voia bani, bani, bani!
Enigma e că voia bani.
Otilia voia bani, bani, bani!
Strofa 2:
Totu-ncepe cu Felix Sima,
Vrea să studieze medicina
La București, ăsta e planu’.
Stă la Costache Giurgiuveanu,
Unchi-su care avea
O fat-adoptată, Otilia,
Care-l primește pe Felix-n casă
Şi-i prezintă familia:
Mătușa Aglae, unchiul Simion,
Dar și pe copiii lor,
Pe Titi, pe-Aurica,
Ginerele Stănică și-Olimpia
Şi-un prieten al familiei lor,
Leonida Pascalopol,
Care era plin de bani
Şi invidiat de avari.
Felix se-ndrăgosteşte de-Otilia,
Da’ fata vrea altceva.
Ea râvnește la Pascalopol,
Fiindcă are ce să-i dea.
În celălalt plan, familia Tulea
Vrea să-i ia banii lu’ moș Costache.
Vor moștenirea totală,
Doar că Stănică Raţiu e-un mare lache.
Moș Costache bagă bani sub saltea,
Da’ Stănică Raţiu vine și-i ia,
Îl sperie pe bătrân, care moare,
Iar în planul iubirii Felix n-are
Şanse la Otilia și gata.
Devine doctor, se-nsoară cu alta.
Se vede cu Pascalopol, băiatu’,
Şi-află că Otilia acum e cu altu’.
Refren:
Problema familiei, problema familiei
Era să afle enigma Otiliei.
Felix avea doar 18 ani,
Adică nu prea avea bani.
Enigma e că voia bani.
Otilia voia bani, bani, bani!
Enigma e că voia bani.
Otilia voia bani, bani, bani!
Strofa 3:
Opera are-o concepție teatrală,
Trădată de jocul măștilor
Şi detaliile scenografice,
Şi-are gustu-antitezelor:
Între Otilia, angelică,
Şi Georgeta, rutinală;
Pascalopol e generos
Şi Costache, care-i avar.
Sunt multe dialoguri, practic,
Arată caracterul dramatic
Şi, privind subiectul, e logic,
Acțiunea se desfășoară cronologic
Şi-s multe reflecții politice,
Eseistice, filosofice.
Principalul conflict din roman
E unul de familie.
La personaje-i altfel, fiindcă
Treaba este diferită.
Se recurge la tehnica relativizării
În oglindă.
Eroul apare ca un rezultat dialetic al raportului
Între caracter și societate. Atitudinea autorului
Față de personaj e una malițioasă, să mor,
Și este atent la stabilirea genealogiilor.
Familiile-s o adunătură de marionete, -n fine,
Conform replicii lui Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni.”
 Riga Crypto si
lapona Enigel
Text poetic modernist de Ion Barbu, gen:
‘Riga Crypto si lapona Enigel’.
Face parte din ciclul ‘Uvenderode’, deci
E din volumul ‘Joc secund’ – 1930.
Aparține genului epic, ca specie-i baladă.
Tema e inițierea, în ideea să se vadă
Incompatibilitatea dintre fenomenal
Și fantastic, iar ca motive literare
Avem nunta, dar avem și roata,
Avem și soarele, și ciuperca… și gata!
Iar la compoziție și limbaj poetic avem
Formula epică, gen… și ni se dă un semn:
Naratorul creează cadrul baladei narate de menestrel.
(De ce?) Fiindc-așa vrea el!
Tipul compoziției: e-o baladă în baladă
Și narațiunea e un spectacol, madăfakă!
Spectacolul presupune un auditor,
Iar auditorul e naratorul … lol
Avem un moment prielnic inițierii,
Adică spartul nunții – iar v-ați spart la nuntă?
Avem și o scenă, adică în cămară
Și nu în ultimul rând, o indicație regizorală:
Aceasta este ‘zi-mi-l stins, încentinel’
yea… Riga Crypto si lapona Enigel.
Cu următoru’ vers o s-o supăr pe diriga,
Da’ Barbu a băgat ciuperci și l-a visat pe Riga.
I se zice „regele ciupearcă” sau „inimă ascunsă”
„Mirele poienii”, „pat de rouă”, „humă unsă”.
Așa apare în ipostaza-ntâi băiatu’,
Această ipostază sugerează increatul.
Este criptic, nonconformist, preexistențial,
Virtual, și are un statut excepțional.
În schimb, ipostaza a doua e degradată:
Pierde statutul de Rigă și intră-n realitate.
Aici e luat la mișto, i se zice ‘piele cheală’
Sau ‘ciupercă crudă’… ce nașpa e la școală.
Riga se izolează de ciclul naturii (de ce?)
Fiindcă vrea să se integreze-n altă ordine.
E simbolul increatului, deci al eternității,
Prin închidere trece de stadiul materialității,
Adica depășește alterarea materială,
Chiar și-n regnul său este o natură singulară…
Așa de singur că „îl bârfeau bureții” – citat
Și se zice că-i ciudat fiindcă-i „necopt” – citat
Se-nsoară cu soarele și iese din increat…
Așa intră într-un statut degradat,
C-un destin comun al unei colectivități degradate
Și devine o ciupercă otrăvitoare, frate!
Ion Barbu a zis și de lapona Enigel
…da’ ce-nseamnă asta, nu știe nici el.
Citez din Lapona: „roata albă mi-e stăpână”
„Urgusită-n țări de gheață” și „sufletu-i fântână”.
Sper că doar sufletu’ și că nu-i panaramă.
Lapona Enigel are ipostază umană,
E mesagera ideii, e pe latură afectivă,
Transhumanța pentru ea e-o experiență cognitivă.
Citez: ‘toarce verdeață’… bine că n-o fumează,
Ăsta-i un semn al senzualității ei… Hai, lasă!
Cică verdele e asociat cu vitalitatea,
Adică trăiește viața la maxim turbata.
E înzestrată cu intuiție (păi nu-i așa?)
Vrea să-l convingă pe Riga să renunțe la aventura sa.
Ea nu-nțelege esența increatului, știi
Confunda somnul fraged și răcoarea cu umbra cărnii.
Comunicarea dintre ei e pe cale onirică,
Lumea lui cu lumea ei fiind incompatibilă.
În concluzie, e un poem alegoric modern
La Barbu iubirea nu e miracol, e blestem!
Ion Barbu neagă niște tradiții literare:
Că Riga cu Lapona nu poa’ să se însoare,
Nici măcar în lună, nici măcar în soare
D-aia devine o ciupercă otravitoare.
Și am iesit!
 Aci sosi pe vremuri
„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat
E un text poetic tradiționalist, de fapt.
Apare în volumul „Pe Argeș în sus”
În o mie nouă sute douăştrei (1923) și-n plus
Aparține genului liric, ca specie-i elegie.
Dacă-l citești te lasă fără energie,
Că e plictisitor și-ți dă o stare de lene,
Dar e-un elogiu adus pământului spiritualizat în vreme
Și timpului materializat în amintiri.
Lirismul lui Pillat e duios și subtil.
Tema e timpul în ideea c-acționează malefic
Asupra omului din punct de vedere genetic,
Dar nu și-asupra spiritului! Și voi cita:
„Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”.
Motiv poetic: fugit irreparabile tempus;
Run, Forrest, run! Timpu’ fuge, vezi tu…
În compoziție și în limbajul poetic apare
Paralela între cele două planuri temporale.
Paradigma trecutului are ca element livresc
Opera „Sburătorul” de Heliade-Rădulescu
Și poezia „Le lac” de Lamartine,
Dar avem și elemente umane, cum ar fi:
(Cacofonie) bunica Calyopi,
Bunic, haiduc, ochi de peluzea și poteri.
Elemente inanimate, gen casa sau berlina,
Câmpia ca un lac, clopotul, hornul, crinolina.
Trecutul stă sub semnul romantismului, știi că
Dimensiunea sa e legendară, basmică.
Ca prozodie, rimele-s împerecheate,
Iar măsura versurilor de 13-14 silabe.
Ritmul e iambic, asta e clar,
Și avem un vers independent în final.
Paradigma prezentului are ca element livresc
Opera „Poeme” de Francis Jammes, și-n rest
Mai e și „Balada lunei” de Horia Furtună,
Ca și cum era vijelie sub clar de lună.
Ca elemente umane avem, practic,
Ochiul de ametist și poetul romantic,
Plus elemente inanimate și gata schema.
Astea sunt: trăsura, câmpul, lacul și trena.
Prezentul este o oglindă a trecutului
Cu mici schimbări de detalii. La rândul lui
Evocă transformarea temporală în exterior,
Se sugerează repetabilitatea experiențelor.
Se repetă verbul „ședeau” – persoan-a treia plural,
Și verbul „ședeam” la persoana-ntâi plural.
Sunetul de clopot unește două clipe identice.
Timpu-afectează doar trupu’, sufletu’ păstrează experiențele.
 Baltagul
Roman tradițional mitic obiectiv:
„Baltagul” – care a fost scris
De Mihail Sadoveanu
Și a apărut în anu’
1930… deci
E-un roman interbelic încadrat în genul epic
Și este realist deoarece prezintă autentic
Prin personaje și prin reperele spațiale
O monografie a lumii pastorale.
Tema e călătoria
Și-avem motivul labirintului.
Gheorghiță-i inițiat de Vitoria,
De-aia e-un bildungsroman. Și tre’ să pui
La socoteală că în perspectiva narativă
Narațiunea-i la persoana a treia si e obiectivă
Cu focalizare zero și cu viziune din spate
Și mai e și heterodiegetică, frate!
refren
Dacă ești rău, nu o să te bat,
Dar o să te ard fiindcă am baltag!
Vezi pe unde stai și vezi cum o dai!
Vezi ce faci cu baltagu’ că o să te tai!
Titlul reprezintă arma crimei, dar
Reprezintă și instrumentul justițiar,
Iar ca indici temporali
Reperele sunt luate din calendar (ortodox!)
Ca indici spațiali găsești
Satul Măgura Tarcăului si satul Cristeşti,
În zona Dornelor și a Bistriței,
Unde se vindeau oi și se făceau bișnițe.
Romanu-i structurat în 16 capitole
…a scris mult Sadoveanu, bravo lui!
În raport cu tema, ele pot fi grupate
În trei părți. Partea-ntâi
E constatarea absenței și pregătirile de drum;
Partea a doua: căutarea soțului dispărut;
Partea a treia: găsirea celui căutat,
Înmormântarea și pedepsirea celor prinși în fapt.
refren
Nechifor Lipan a plecat să cumpere oi,
Da’ din păcate n-a mai venit înapoi…
Și nevastă-sa, Vitoria, își visează soțu’
În ipostaze dubioase-n care părea c-a dat colțu’.
S-a dus la baba Maranda si preotul Dănilă
Și-a ținut post negru 12 sâmbete, sperând să vină,
Da’ tot nu s-a-ntors… și-atunci și-a dat seama
Să se duca la Bistrița, să se roage la Sfânta Ana
Ca să-i lumineze mintea, apoi la Piatra Neamț
Să anunțe dispariția și să facă un bilanț
Cu toate întamplările, să-nceapă cercetările
Da’ din păcate, n-au ajutat-o, și-au luat-o frustrarile.
Așa c-a plecat cu fi-su, Gheorghiță, să-l caute
Și-au luat și un baltag cu ei… așa, să se apere.
Au plecat pe drumu’ pe care Nichi l-a urmat
Și să vezi, frate, ce s-a întâmplat! (ce?)
refren
Între localitatea Sabasa și Suha, traversând pasul Stănișoara,
a fost găsit trupul neînsuflețit al unui oier pe nume Nechifor Lipan.
Revenim cu mai multe detalii în următoarea strofă…
Erau doi oieri. Nichi le-a vândut oi.
Și-au plecat toți trei prin cârciumi până când au rămas doi.
Nechifor unde era? Ia-l de unde nu-i!
Au rămas doar Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.
Acești doi oieri deveniseră brusc boieri,
Stăteau în satu’ Doi Meri… treaba stătea în doi peri,
Că cică au cumpărat oile fără martori sau acte
Vitoria și-a dat seama că e ceva putred în spate.
S-a dus în localitatea Sabasa și l-a găsit pe Lupu,
Câinele lor… care a-nceput să zgurme pământu’
Și le-a arătat într-o râpă oasele lui Nechifor,
Craniul său avea o lovitură de baltag – priviți-o!
Vitoria face înmormântarea lui Nichi și îi invită
Pe prefect, pe Cuțui și pe Bogza, la o adică:
Gheorghiță aruncă baltagul, câinele sare la gât,
Bogza își recunoaște vina fiind pe moarte… și atât.
 Alexandru
Lapusneanu
În anu’ 1840 se-ntâmplă să apară
În primul număr din revista „Dacia literară”.
Negruzzi nu-i original, ca de obicei,
Și se inspiră din „Letopiseţul Ţării Moldovei”,
Din capitolul cu-a doua domnie-a lu’ Lăpuşneanu,
Scris de Grigore Ureche, pupa-i-aş timpanu’.
În ceea ce privește personajul principal,
Adevărul istoric este respectat integral,
Da’ boierii Stroici, Moţoc și Spancioc
În realitate au altă evoluție.
Tema operei e lupta pentru hegemonie
Între domn și boierime, nu-i mare șmecherie.
Ideea-i formulată de Lăpuşneanu de la-nceput,
Ca elevii care pică bacu’: proşti, da’ mulți.
Ce? Adică masele sunt o putere de necontestat
Și domnitoru’ tre’ să țină cont de ei sau a picat.
Capitolu’ întâi, cegherin, cegherau,
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.
La-nceputul nuvelei, domnu’ Alex Lăpuşnean,
Alături de-o mare-armată și de vornicul Bogdan,
Intră în Moldova, hop ş-așa!
Ca să-l înlăture de la tron pe Ştefan Tomşa.
Pe drum e-ntâmpinat de Stroici și de Spancioc,
De postelnicul Veveriță și de Moţoc.
Aceștia vin din partea lui Ştefan Tomşa
Și îl mint pe Lăpuşneanu că poporu’ nu-l vrea
Ca să-l întoarcă din drum, doar că Alex se prinde.
Se-aprinde și le promite că-l vor ține minte.
Moţoc se sperie și îi cade la picioare,
Îi cere iertare, dar Alex se ține tare.
O să le-arate el… Cam asta ar fi duma.
Capitolu-ăsta reprezintă expozițiunea.
Capitolu’ doi, mare panaramă,
Cu citatul: „Ai să dai sama, doamnă”.
Lăpușneanu a fost băiat în prima domnie,
D-aia poporu’ îl așteaptă acum cu bucurie.
Da’ el e hater, din prima arde cetățile,
Să-i sperie pe boieri, să termine cu răutățile.
Dacă ești boier și greșesti, mierlești!
Și capu’ tău e atârnat la poarta curții domnești.
Cre’ că autoru’ și-a rupt capu’ cu marfă din Olanda
Și a mâncat un ‘r’ din numele doamnei Ruxanda.
Doamna asta, adică nevasta lu’ Lăpușneanu
L-a rugat să nu mai ucidă boieri ca tiranul.
Alexandru a zis că accepta și că
O să îi dea doamnei Ruxanda un leac de frică.
Nebun și ăsta… ce să faci… forțează limita.
Acest capitol reprezintă intriga.
Capitolul trei, adică măcelu’ suprem,
Poporul strigă „capul lui Moțoc vrem”.
Domnitoru’ cheamă boierii la mitropolie
Ca să se-mpace cu ei și după liturghie
Le oferă o masă copioasă, gustoasă,
Da’ Spancioc și Stroici au impresia că e plasă
Și nu vin să mănânce…
Au avut dreptate! că-n loc să se verse vin, s-a vărsat sânge.
Adică domnitoru’ i-a omorât pe toți.
Poporul a aflat și s-a adunat la porți.
Au strigat că-l vor pe Moțoc și imediat
Lăpușneanu l-a aruncat mulțimii care l-a linșat,
Apoi i-a arătat Ruxandei leacul de frică,
Capetele boierilor în formă de piramidă.
Ăsta-i punctu’ culminant al operei, frate
Dragoane, câți boieri au murit? 47!
Capitolu’ patru aduce un final greu:
„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.
După patru ani de la masacrul ăla cel mai grav,
Lăpuşneanu-și caută liniștea, fiindcă e bolnav.
Nu mai omoară boieri, cum i-a promis nevestei,
Da’ totuși, îi mai tăia o mână cui greșește.
I-a rugat pe-apropiați, când e-aproape de sfârșit,
Să îl călugărească, și l-au călugărit.
A primit numele de Paisie și-a renunțat la tron,
Așa că, natural, fi-su a ajuns domn.
La un moment dat, iar o ia randeaua
Și amenință că își revine și-ncepe beleaua.
Nemernicii ăia de Stroici și Spancioc,
Care fugiseră în Polonia, acuma se-ntorc
Și-i zic Ruxandei să-i pună otravă-n apă un pic
Și deznodământu’ care-o fi? Că a murit!
 Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
E-un text poetic modernist, e filosofic, plin de feeling.
„Nu strivesc corola de minuni a lumii”
A fost publicat în volumul numit „Poemele luminii”.
Apare-n anu-o mie nouă sute nouăşpe,
Inspirat de principii estetice, filosofice.
E artă poetică-n genul liric,
Tema este crezul artistic
Și se pot recunoaște
Două tipuri de cunoaștere.
Una din ele-i paradisiacă,
Are metafora plasticizantă.
E logică, rațională și țelul
Ei e să distrugă misterul.
Cealaltă cunoaștere e luciferică,
Pentru ăştia care n-au fost duși pe la biserică.
Glumesc, e cunoașterea bazată pe mister
Și are metafore revelatorii, de fel.
Lu’ Blaga cunoașterea asta
i s-a părut blană
Și-a adoptat-o! De ce-a adoptat-o?
Cre’ că era orfană.
Titlul e metaforă – clar?
Exprimă crezul literar
Al poetului și refuzul lui
Față de cunoașterea de tip rațional.
Structura poeziei,
Să moară frații,
E-ntre poet și lume
Opoziția „eu” și „alții”.
La cunoașterea paradisiacă avem „lumina altora”,
Iar la cea luciferică, „eu, cu lumina mea”.
„Lumina altora sugrumă vraja”, citez, pe bune,
Pentru că misteru-i ucis prin rațiune,
Da’ cu „lumina mea” – ce faci?
Stai că citez!
„Nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogățesc”.
Enumerația ține-o minte:
„Ochi, flori, buze, ori morminte” –
Reprezintă lumea vegetală,
Lumea umană și sentimentală
Și lumea morții,
Da’ o știm cu toții.
Misterului se dă ocol
Prin cuvintele-simbol.
Care sunt, care sunt?
Sunt care mai de care!
„Nepătrunsul ascuns” sau „taina nopții”
Sau „întunecata zare”.
Prima strofă elogiază misterul,
Creația-i un act universal.
Ultima strofă-i simetrică,
Cunoașterea fiind la final
Un act al iubirii, fiindcă
Eul liric simte,
Citez: „căci eu iubesc
Și ochi și flori și buze și morminte”.
Ca element de prozodie, este evident,
Avem vers liber și ingambament.