Sunteți pe pagina 1din 190

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE DREPT COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

LECT. UNIV. DR. ELENA MĂDĂLINA NICA PROF. UNIV. DR. DAN CLAUDIU DĂNIȘOR PROF. UNIV. DR. GEORGE GÎRLEȘTEANU

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

Note de curs pentru IFR

Editura Universitaria Craiova

2016

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune penală.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

2

I. Informa ţ ii generale Numele cursului: Drept constitu ţ ional ş i institu ţ

I. Informaţii generale Numele cursului: Drept constituţional şi instituţii politice I şi II Codul cursului: D16DRFRL103 şi D16DRFRL209 An, semestru: An I, Sem. I şi II Tipul cursului: Obligatoriu Coordonatorul de disciplină: Elena Mădălina Nica Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.10, Craiova, Facultatea de Drept E-mail: nicamadalina@yahoo.com Consultaţii: Joi 14-16

IntroducereE-mail: nicamadalina@yahoo.com Consulta ţ ii: Joi 14-1 6 Cursul de „Drept constituţional şi instituţii

Cursul de „Drept constituţional şi instituţii politie” se predă în anul I, semestrele I şi
Cursul de „Drept constituţional şi instituţii politie” se predă în anul I, semestrele I şi II, la
Specializarea Drept, și are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice
dreptului constituţional şi instituţiilor politice, atât în dreptul comparat, cât şi în sistemul român.
atât în dreptul comparat, cât şi în sistemul român. Obiective Disciplina are ca obiectiv însu ş

Obiective

Disciplina are ca obiectiv însuşirea cunoştinţelor din domeniul dreptului constituţional şi instituţiilor politice, astfel încât să se dezvolte capacitatea de a înţelege funcţionarea reală a sistemului constituţional, modul şi limitele încadrării fenomenelor politice prin intermediul normelor constituţionale.

În acelaşi timp, studentul trebuie să devină capabil să explice noţiunile fundamentale ale dreptului constituţional şi instituţiilor politice, să le interpreteze corect rolul şi funcţionarea în cadrul sistemului constituţional şi politic.

Totodată, el trebuie să devină capabil să înţeleagă şi să explice nu doar constituţia în vigoare în sistemul nostru, ci orice constituţie, din orice sistem, în baza cunoştinţelor generale predate şi asimilate. Studentul trebuie să ajungă să poată aplica cunoştinţele, prin realizarea unor comentarii ale constituţionalităţii unor legi, rezolvarea de speţe, analiza consecinţelor unei schimbări a cadrului normativ într-un domeniu etc.

Nu în ultimul rând, disciplina are ca scop şi imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist, având în vedere că acesta va fi profund implicat în protecţia juridică a persoanelor.

3

Rezultate aș teptate șteptate

utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul juridic, precum şi a tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic, cu aplicare la specificul dreptului constituţional şi instituţiilor politice interpretarea normelor şi a jurisprudenţei constituţionale din sistemul român, capacitatea de interpretarea comparatistă, prin raportare la specificul altor sisteme constituţionale şi la specificulnormelor europene şi internaţionale incidente, mai ales în ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale spirit critic şi prospectiv în aprecierea specificităţii sistemului constituţional român interpretarea, corelarea si compararea institutiilor juridice din dreptul naţional, dreptul european sşi dreptul altor state folosirea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor si informaţiilor referitoare la o problemă de drept concretă utilizarea legislaţiei în vigoare şi a jurisprudenţei constituţionale în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor abilităţi de lucru în echipă şi corecta folisre a resurselor de comunicare

Structura cursuluiîn echip ă ş i corecta folisre a resurselor de comunicare Cursul este structurat pe 14

Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţele necesare înţelegerii noţiunilor specifice dreptului internaţional şi instituţiilor politice.

Modulul

Tema

1 Constituţia

2 Statul, persoană juridică de drept public suverană

3 Elementele constitutive ale statului

4 Structura de stat

5 Ierarhia normativă şi protecţia drepturilor fundamentale în statul de drept

6 Controlul respectării ierarhiei normative

7 Principii de exercitare a puterii politice

8 Curtea Constituţională şi justiţia constituţională

9 Organizarea şi funcţionarea jurisdicţiilor constituţionale

10 Executivul

11 Legislativul

12 Puterea judecătorescă

13 Separaţia puterilor în stat şi regimurile politice

14 Conflictele juridice de natură constituţională

4

Formatul ş i tipul activit ăţ ilor implicate de curs Parcurgerea cursului presupune atât întâlniri

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea cursului presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu individual. Întâlnirile sunt sprijinul direct acordat din partea profesorului, atât prin expunere orală, ajutată şi de prezentări powerpoint, cât şi practicarea conversaţiei catehetice. Cadrul este esenţialmente dialogic, pentru a sprijini receptare activă a cunoştinţelor transmise şi înţelegerea acestora. Activitatea individuală se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. În cadrul acestui tip de activitate, studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite, astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi fixarea cunoştinţelor dobândite.

însu ş irea ş i fixarea cuno ş tin ţ elor dobândite. Competen ț e ob

Competențe obținute

cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului constituţional şi al instituţiilor politice;

interpretarea cadrului normativ incident şi a jurisprudenţei constituţionale relevante;

interpretarea de drept comparat şi prin contextualizarea în raport de dreptul internaţional;

înţelegerea unor situaţii de az concrete şi a unor probleme de drept concrete specifice dreptului constituţional şi instituţiilor politice

abilitatea de înţelegere critică, de sinteză şi de analiză, prin concilierea punctelor de vedere diferite asupra unor situaţii cntroversate;

capacitatea de argumentare, de exprimare verbală, de utilizare a unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;

folosirea unei gândiri logice în analiza instituţiilor şi fenomenelor specifice materiei.

Informaț ii evaluare ții evaluare

Evaluarea studenţilor se realizează continuu parcursul celor două semestre, prin următoarele activităţi: participarea activă a studenţilor la întâlnirile de tutorat; verificarea continuă, prin întrebări şi exerciţii realizate împreună, a cunoştinţelor dobândite; evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează, la sfârşitul fiecărui semestru, corespunzător celor două discipline (drept constituţional şi instituţii politice I şi II) prin examen scris . Nota finală, în fiecare caz, va fi calculată conform algoritmului: nota evaluare finală x0,7 (examenul final având o pondere de 70 %) + nota evaluare pe parcurs x0,2 (evaluarea pe parcurs având o pondere de 20%) +1p (îndeplinirea procentului de prezenţă, care are o pondere de 10%). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

de 10 % ). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8. Instruc ţ iuni privind parcurgerea

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor specifice dreptului

constituţional şi instituţiilor politice. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecăruia regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, aşa încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă:

1.

Citirea cu atenţie a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.

2.

Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.

3.

Rezolvarea testelor de autoevaluare, a grilelor şi a speţelor pentru fiecare modul.

5.

Pregătirea schemei de discuţie pentru întâlnirile directe cu cadrul didactic.

5

II. Suport cursModulul I CONSTITU Ţ IA Unitatea de înv ăţ are: 1.Constitu ţ ia ca act

Modulul I CONSTITUŢIA

Unitatea de învăţ are: ăţare:

1.Constituţia ca act de organizare şi limitare puterilor statului

2. Constituţia ca act juridic, sursă a dreptului

3. Putere constituantă şi autoritatea constituantă

4. Constituţia României

Timp alocat: 8 hş i autoritatea constituant ă 4. Constitu ţ ia României Bibliografie: 1. D. C. D ă

Bibliografie:constituant ă 4. Constitu ţ ia României Timp alocat: 8 h 1. D. C. D ă

1. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 77-82, p. 91, pp. 192 – 193, p. 195 – 199, p. 700.

2. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura

SItech, Craiova, 2006, pp. 154 – 169 şi pp. 405 – 439.

3. P, Avril, Les conventions de la constitution, P.U.F., Paris, 1997, p. 68.

4. P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1992, p. 72.

5. A. Kojève, La notion de l’autorité, Gallimard, Paris, 2004, pp. 57 – 58.

6. C. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741 – 1991, Regia

Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp. 36 – 39.

7. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31

octombrie 2003.

8. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în

M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

Obiectivele modulului, republicat ă în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010. Prin studiul acestor unit

Prin studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi conceptele de constituţionalism, Constituţie ca act de organizare a puterilor statului, Constituţie ca act de limitare a puterilor statului Constituţie ca act juridic, sursă a dreptului definiţi Constituţia din punct de vedere material şi formal; înţelegeţi supremaţia existenţială, materială şi formală a Constituţiei; înţelegeţi funcţiile Constituţiei; clasificaţi tipurile de Constituţii în raport de conţinut, precum şi în raport de formă; înţelegeţi şi să distingeţi conceptele de putere constituantă şi autoritate constituantă, implicate în adoptarea şi revizuirea Constituţiei, precum şi modalităţile de adoptare şi procedura de revizuire a Constituţiei; înţelegeţi specificul Costituţiei României, prin raportare la delimitările conceptuale anterioare.

6

Constituţ ia ca act de organizare ş i limitare a puterilor statului ţia ca act de organizare şi limitare a puterilor statului

Caracterul complex şi polisemantic al noţiunii de Constituţie

În modernitate, conceptul de constituţie este complex şi polisemantic. Pentru înţelegea sa este

necesară abordarea Costituţiei atât ca act politic, înţelegere care precede epoca modernă (în acest sens, orice stat dispune de o constituţie prin care ia fiinţă, se organizează şi există), cât şi ca act normativ, juridic, înţelegere specifică epocii moderne şi post-moderne, care impune o serie de consecinţe specifice, precum şi funcţii noi ale constituţiei, inexistente în epoca în care se considera că o constituţie are strict caracter politic. Astfel, complexitatea noţiunii de constituţie, care o face greu de sintetizat, se datorează mai întâi originilor sale timpurii, antichitatea greacă, cultura latină şi Evul Mediu cunoscând noţiunea

de constituţie într-un sens complet diferit de cel ctul (Bastid, 1985: pp. 9 – 16). Mai apoi, complexitatea constituţiei se datorează sensului său dublu: de ordine politică instituţionalizată, mai

mult sau mai puţin stabilă (orice stat are, di acest punct de vedere, o constituţie) şi de act de voinţă care instituie această ordine, voinţă care se poate manifesta în forme diferite, fie delimitat material şi formal într-un act unic, fie concretizată exlusiv sau aproape exclusiv cutumiar.

O altă cauză a complexităţii noţiunii de constituţie este că înainte de a reprezenta un act de

voinţă manifestat într-o formă sau alta, înainte deci de a fi o sursă materială şi formală a dreptului, constituţia este o stare de conştiinţă colectivă, o sursă reală a dreptului, fundament meta-juridic al sistemului de drept. Constituţia exprimă, înainte de toate, o anumită idee impusă de mişcările

politice, cerinţele economice, sociale, ideile şi doctrinele care domină conştiinţa colectivă într-un anumit moment istoric şi care sunt forţele ce creează, comandă un anumit tip de drept. Acestea sunt izvoarele reale ale dreptului, exterioare juridicului şi care determină conţinutul concret al dreptului şi inclusiv al constituţiei. Astfel, onstituţia este în mod prioritar o stare de spirit, un ansamblu de principii filozofice care se referă la modul în care individul se raportează la societate şi invers. Abia în plan subsidiar Constituţia este o modalitate de organizare a puterii politice, un act, inclusiv juridic, prin care se organizează statul, i se limitează puterile şi se garantează drepturile şi libertăţile.

Constituţ ionalismul ţionalismul

În sensul său modern, constituţionalismul semnifică ideea şi, corelativ, amenajarea punerii sale

în practică, conform căreia statul trebuie organizat printr-o Constituţie considerată act juridic, normativ, care să se bucure de supremaţie şi în care să fie garantate drepturile şi libertăţile prin instituirea unui mecanism jurisdicţional prin care să fie asigurată respectarea supremaţiei Constituţiei şi a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor. Această înţelegere a Constituţiei este centrată

pe funcţia sa de garantare a drepturilor şi libertăţilor şi pe o înţelegere a Constituţiei ca act normativ, juridic, cu carater obligatoriu. Din punct de vedere istoric, constituţionalismul în acest sens s-a impus relativ târziu, la capătul unei evoluţii anevoioase şi revoluţionare, desfăşurată în sistemul american şi în sistemul francez. În cazul sistemului american prezintă importanţă filozofia pragmatică britanică, axată pe crearea dreptului prin practica judecătorească, filozofie care a fost reinterpretată şi adaptată la specificul societăţii americane construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Britanicii au impus, prin intermediul controlului exercitat de Comitetul judiciar al Consiliului privat, organ al Consiliului Regelui, care avea competenţa de a controla conformitatea legilor parlamentelor coloniale cu dreptul metropolei, o idee a controlului ierarhiei normative, care va fi baza controlului de constituţionalitate impus apoi de Curtea Supremă a Statelor Unite. Ideea americană şi cea franceză au fost cele care au influenţat ulterior, în proporţii diferite, dezvoltarea constituţionalismului în Europa continentală. Astfel, în sistemul american, s-a impus, odată cu constituirea statului federeal, ideea de

7

Constituţie ca act juridic, normativ, obligatoriu, şi nu simplu act politic, care să reunească într-un singur act scris toate normele constituţionale, iar acest act să se bucure de supremaţie în raport cu

toate celelalte norme şi supremaţia să fie obligatoriu de respectat. Totodată, privită astfel, Constituţia trebuia să fie şi actul în care să fie garantate drepturile şi libertăţile, pentru ca acestea să fie efective. Controlul de constituţionalitate prin care să fie asigurată efectivitatea protecţiei drepturilor s-a născut pe cale pretoriană, în anul 1803, când s-a înlăturat de la aplicare o lege contrară Constituţiei. Argumentele în acest sens fuseseră formulate deja de A. Hamilton în „Federalist Paper”: „O Constituţie este, de fapt, şi astfel trebuie să o considere judecătorii, o lege fundamentală. În consecinţă, lor le revine sarcina de a-i stabili semnificaţia, ca şi semnificaţia oricărui act provenit de la corpul legislativ. În cazul unui conflict ireconciliabil între aceste două acte, este clar că va prevala cel a cărui validitate este superioară; în alţi termeni, Constituţia trebuie să prevaleze asupra tuturor legilor, în acelaşi mod în care intenţia poporului trebuie să prevaleze asupra intenţiei agenţilor săi.” A. Hamilton a continuat: „Singurul lucru pe care aceasta îl presupune este că puterea poporului este superioară şi uneia şi celeilalte şi că, în cazul în care voinţa legiuitorului declarată în lege este în opoziţie cu voinţa poporului, declarată în Constituţie, judecătorul trebuie să se supună mai degrabă ultimei decât primei.”; „Niciun act contrar constituţiei nu poate fi valid. A nega acest lucru înseamnă a declara că inferiorul este mai important decât principalul, că servitorul se situează deasupra stăpânilor săi, că reprezentanţii poporului sunt superiori poporului însuşi.” Afirmarea existenţei unei ierarhii normative este astfel fundamentată pe ierarhizarea voinţelor care stau la baza actelor normative. Principiul democratic este afirmat deplin în Statele Unite, spre deosebire de bătrânul continent care nu era încă liber pentru că depindea încă de acel ceva de care ar fi vrut să se elibereze: monarhia absolută. În afacerea Marbury versus Madison, din 1803, Curtea Supremă a dat naştere controlului de constituţionalitate, statuând: „Aceia care aplică regula unor cazuri particulare trebuie în mod

obligatoriu să o expună şi să o interpreteze (

tribunalul trebuie să determine care dintre regulile în conflict reglementează cazul: aceasta este esenţa datoriei judiciare. Din acel moment, dacă tribunalul decide să respecte Constituţia şi dacă aceasta este superioară legii, Constituţia va fi cea care va reglementa cazul pentru care instanţele sunt sesizate” [Marbury v. Madison, 5 US (1 Cranch), 137 (1803)]. În sistemul francez, Revoluţia de la 1789 a constituit momentul în care a fost impusă ideea respectării drepturilor naturale, inalienabile şi imprescriptibile ale omului, lipsind însă un mecanism juridicţional de protecţie a lor. Art. 2 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului stipulează că Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale, inalienabile şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune”, iar art. 4 stpula că libertatea constă în „a face tot ceea ce nu dăunează celorlaţi: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.” Controlul de constituţionalitate a apărut foarte târziu, în secolul al XX-lea, prima decizie prin care Consiliul Constituţional francez a cenzurat o lege pe motiv că nu respecta supremaţia Constituţiei şi încălca libertatea de circulaţie şi siguranţa persoanei datând din 1971. Constituţionalismul francez s-a caracterzat de un grad excesiv uneori de abstractizare şi dse metafizică, nefiind centrat, din raţiuni istorie care ţin de specificul societăţii politice franceze, pe mecanisme practice de garantare a drepturilor şi a supremaţiei Constituţiei. Ideea centrală a constituţionalismului contemporan, datorată şi evoluţiilor de la începutul secolului al XX-lea din Europa este tocmai existenţa unei justiţii constituţionale care să garanteze respectarea supremaţiei Constituţiei şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Modalităţile în care se realizează justiţia constituţională în cadrul statelor de drept contemporane în care Constituţia se bucură de supremaţie formală sunt variate, împrumutând deopotrivă trăsături specifice modelului american de justiţie constituţională.

)

)

astfel că dacă o lege se opune Constituţiei (

8

Tipologia Constitu ţ iei în raport de func ţ iile sale Constitu ţ ia ca

Tipologia Constituţiei în raport de funcţiile sale

Constituţia ca act de organizare a puterilor statului Privită ca act de voinţă prin care se instituie o ordine politică instituţionalizată, Constituţia este, indiferent de forma în care concretizează acest act de voinţă, actul prin care se organizează statul şi care este condiţionat de starea de conştiinţă colectivă menţionată. Statul este, din punct de vedere juridic, o ficţiune, iar constituţia este actul prin care se instituie şi se organizează această ficţiune, este statutul statului, actul prin care statul ia fiinţă şi potrivit căruia există şi funcţionează. Pentru ca statul, ca fenomen de putere, să existe şi să funcţioneze, este nevoie deci de constituţie ca act prin care se organizează puterea statului, situaţia statului asemănându-se astfel cu cea a unei societăţi comerciale, cu diferenţa că dacă în cazul acesteia din urmă, statutul are la bază o lege, în cazul statului, constituţia ca act de organizare a puterilor statului, are la bază starea de conştiinţă a colectivităţii organizate în acel stat. Costituţia se prezintă astfel ca act de amenajare a puterii, funcţia sa fiind aceea de a constitui statul. Constituţia ca act de limitare a puterilor statului Prin însăşi organizarea puterilor statului pe care o realizează constituţia ca act, puterea statului se limitează. Constituţia este deci o încadrare a fenomenelor de putere, prin simpla existenţă, în cuprinsul său, a unor reguli după care se exercită puterea statului, chiar dacă se poate întâmpla ca în constituţie să nu fie prevăzute mijloace de garantare a aplicării regulilor respective. Constituţia limitează puterea de stat pentru că exprimă un acord de voinţă între guvernanţi şi guvernaţi. Odată însă ce în constituţie sunt introduse mecanisme concrete de asigurare a respectării regulilor de exercitare a puterii, ceea ce s-a întâmplat, di punct de vedere istoric, odată cu impunerea ideii de Constituţie ca act normativ, obligatoriu, funcţia constituţiei de limitare a puterii devine şi mai puternică şi evidentă, constituţia căpătând şi valenţa de act de limitare a puterilor statului. Mai mult decât atât, apare astfel funcţia constituţiei de garantare a drepturilor şi libertăţilor. Constituţiile statut al guvernanţilor, constituţiile statut al guvernaţilor şi constituţiile naţionale În raport de ponderea pe care o au în constituţie mecanismele de limitare a puterii, constituţiile pot fi constituţii statut al guvernanţilor, centrate pe organizarea exercitării puterii şi, respectiv, constituţii statut al guvernaţilor, centrate pe drepturile celor asupra cărora se exercită puterea. Constituţiile statut al guvernanţilor se referă doar la funcţionarea puterii, a diferitelor sale ramuri. Constituţiile statut al guvernaţilor au o natură diferită, organizând nu doar puterea statului, ci şi libertatea individului pe care puterea statului trebuie să o respecte. Acest din urmă tip de Constituţie a apărut mai târziu şi nu mai este un statut al puterilor publice, ci este un statut al particularilor faţă de puterea statului. Centrul de greutate se schimbă şi principala funcţie a Constituţiei este de a garanta libertatea, prin mecanisme concrete, de natură jurisdicţională, centrul de echilibru al puterii de stat devenind corpul magistraţilor, intermediar între guvernanţi şi guvernaţi. Un al treilea tip de Constituţie pornind de la conţinutul său este cel specific sistemului francez, în care Constituţia a fost concepută nu ca simplu statut al statului, ci ca statut naţional al statului, apărând astfel conceptul de constituţie naţională. Aceasta, pe lângă garantarea libertăţii, garantează şi superioritatea grupului naţional asupra statului, distingând, ca element de noutate faţă de constituţia statut al guvernanţilor şi constituţia ca statut al guvernaţilor, între suveranitatea naţională, suveranitatea statului şi suveranitatea legislativă a Parlamentului. La baza Constituţiei stă de această dată nu voinţa statului, ca în cazul celor două tipuri de constituţie anterioare din punct de vedere istoric, ci stă voinţa naţiunii organizate în stat.

9

Constitu ţ ia ca act juridic, surs ă a dreptului. Defini ţ ia material ă

Constituţia ca act juridic, sursă a dreptului. Definiţia materială şi formală a Constituţiei. Supremaţia Constituţiei. Tipuri de constituţii pornind de la forma lor.

Constituţ ia ca act juridic Odat ă cu na ş terea constitu ţ ionalismului în ţia ca act juridic Odată cu naşterea constituţionalismului în sens modern, astfel cum l-am precizat, s-a impus viziunea asupra Constituţiei ca act juridic, normativ, cu caracter obligatoriu pentru stat însuşi, aşadar şi pentru cei care acţionează în cadrul statului şi în numele lui, exercitând puterea guvernanţii). Din această perspectivă, Constituţiei i se recunoaşte plenar calitatea de sursă a dreptului. În acestă calitate, ea devine fundametul validităţii tuturor normelor juridice din sistem. Mai întâi, sursă reală, principii care sunt meta-juridice şi comandă un anumit tip de normare, un anumit tip de ordine juridică şi implicit un anumit tip de Constituţie ca act normativ, ca ansamblu de reguli constituţionale precizate, indiferent de forma acestei precizări, scrisă sau cutumiară. Mai apoi, ca act juridic, Constituţia se defineşte ca sursă materială a dreptului.

ţ ia se define ş te ca surs ă material ă a dreptului. Defini ţ ia

Definiţia materială a Constituţiei Definiţia materială a Constituţiei presupune raportarea la două aspecte: a cui este voinţa are se manifestă prin şi în actul numit Constituţie, care stă la baza acesteia şi care este obiectul căruia i se aplică această voinţă, care este specificul acestui obiect şi deci care este specificul normelor constituţionale sub aspect funcţional. Întrucât voinţa care stă la baza Constituţiei va fi abordată cu ocazia abordării puterii şi autorităţii constituante, aici vom defini material Constituţia prin raportare la obiectul ei, ocazie cu care devine evidentă funcţia constituţiei de fundament al validităţii tuturor normelor juridice. Conform definiţiei materiale clasice a Constituţiei, aceasta este ansamblul regulilor referitoare la instaurarea, exercitarea şi menţinera puterii de stat, adică ansamblul dispoziţiilor referitoare la organizarea puterilor publice, funcţionarea instituţiilor şi libertăţile cetăţenilor, uneori adăugându-se şi ispoziţiile cu privire la oraganizarea teritorială (P. Avril, 1997: p. 68). Genul acesta de definiţie este adevărat şi eficient din punctul de vedere al cercetării, dar până la un punct, căci are câteva scăpări care nouă ne par fundamentale. Este vorba de o triplă insuficienţă:

definiţia este subiectivă, circulară şi juridic insesizabilă (P. Avril, 1997, p. 68). Subiectivă, pentru că fiecare poate introduce în sfera materială a Constituţiei anumite norme, după cum judecă, ideologic determinat, importanţa acestora, circulară, pentru că defineşte noţiunea Constituţie prin intermediul unor noţiuni care se definesc în raport de ea (de exemplu, puterile publice sunt cele instituite prin constituţie, iar constituţia şi dreptul constituţional sunt cele referitoare la puterile publice), şi juridic insesizabilă, pentru că noţiunile utilizate – „puteri publice”, „instituţii” sau „libertăţi cetăţeneşti” sunt imprecise ele însele din punct de vedere juridic, fiind utilizate subiectiv în funcţie de convingerile politice, filosofice etc. Pentru a depăşi genul acesta de definire se impune o definiţie normativistă a constituţiei privită din punct de vedere material. Această definiţie porneşte de la faptul că o constituţie are un caracter fundamental, în sensul că fundamentează sistemul juridic şi determină validitatea, deci normativitatea celorlalte elemente ale sale. Definiţia normativistă a Constituţiei refuză imixtiunea valorizărilor politice sau filosofice: este constituţie, din punct de vedere material, „ansamblul normelor care determină modul de producere al celorlalte norme generale şi abstracte”. Asemenea norme sunt secundare, pentru că reglementează producerea normelor, în opoziţie cu

10

normele primare, care reglementează conduite. Apare astfel funcţia Constituţiei de fundament al validităţii tuturor normelor juridice, întreaga ordine juridică fiind subordonată constituţiei, în sensul că orice regulă din sistem îşi pierde validitatea dacă nu este produsă astfel cum Constituţia îi reglementează producerea. Mai mult, orice normă din sistem trebuie, la nivel de conţinut, să fie în acord cu conţinutul normelor constituţionale. Caracterul juridic al Constituţiei astfel definite din punct de vedere material (al specificului obiectului său) este dat nu de sancţiunea specifică ataşată normelor constituţionale – controlul de constituţionalitate -, ci de faptul că producerea Constituţiei, instituirea, adoptarea ei presupune intervenţia titularului voinţei care se exprimă prin şi în Constituţie: puterea constituantă. Astfel definită, Constituţia se bucură de supremaţie materială, datorată şi stării sale specifice de existenţă, ca stare de conştiinţă colectivă şi supremaţiei sale existenţiale.

ţă colectiv ă ş i suprema ţ iei sale existen ţ iale. Defini ţ ia formal

Definiţia formală a Constituţiei. Supremaţia formală a Constituţiei Din punct de vedere formal, ca sursă formală a dreptului şi ca suport formal de care dispune, Constituţia este ansamblul de norme juridice adoptate şi modificate după o procedură specială, superioară celei utilizate la adoptarea şi modificarea celorlalte legi, de cele mai multe ori entitatea sau entităţile implcate în adoptarea şi modificarea normelor constituţionale fiind speciale (după cum se va remarca odată cu abordarea puterii constituante şi a autorităţii constituante). Astfel definită din punct de vedere formal, Constituţia dispune de supremaţie, supremaţia sa formală fiind însuşi sensul ei din punct de vedere formal şi se datorează necesităţii de a proteja supremaţia materială a Constituţiei. Astfel, sensul material şi cel formal al Constituţiei pot sau nu să conveargă, să coexiste. Ele coexistă în sistemele care au Constituţii formale, precum şi cel român actual, pe când în sistemele care se bazează pe cutuma constituţională nu există Constituţie decât din punct de vedere material, nu şi formal. Caracterul Constituţiei de normă privilegiată, protejată prin forma sa de act unic, scris, rigid, protejat prin procedura specială de adoptare şi revizuire – pe scurt, supremaţia formală a Constituţiei – a fost impus de constituţionalismul american. Constituţiile care nu sunt protejate prin asemenea forme şi proceduri sunt numite suple, putând fi aşadar modificate prin legi ordinare (de pildă,Constituţia israeliană). Compatibilitatea Constituţiei formale cu cutuma constituţională şi jurisprudenţa constituţională. Nu există constituţie din punct de vedere formal în acele sisteme în care constituţia este cutumiară, căci lipseşte elementul de superioritate formală, şi anume procedura îngreunată de adoptare şi modificare. Cutuma constituţională presupune existenţa, în acelaşi timp, a unui uzaj (element material), care trebuie să întrunească, cumulativ, condiţia repetiţiei, a duratei, a constanţei şi a clarităţii, precum şi a convingerii juridice (element subiectiv al cutumei), în virtutea căreia uzajul trebuie conceput de colectivitateca fiind necesar şi ca fiind obligatoriu. De-a lungul timpului, s-a considerat că valoarea proprie a cutumei constituţionale poate proveni din durata susceptibilă să creeze dreptul prin prescripţie, din faptul că furnizează o expresie directă a conştiinţei populare, din faptul că este expresia voinţei divine sau din faptul că este un raport material de forţe sociale. În ce priveşte jurisprudenţa constituţională, se consideră că îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată parte formală a Constituţiei, întrucât o decizie a instanţei constituţionale nu poate fi reformată de nicio altă instanţă şi nici de legiuitorul ordinar, ci presupune intervenţia puterii constituante cu ocazia revizuirii constituţionale pentru ca orma legală să rămână validă, iar cu ocazia revizuirii va fi îndeplinită şi condiţia formei speciale, a procedurii speciale de modificare. Consecinţa practică a considerării jurisprudenţei constituţionale ca parte formală a Constituţiei este

11

că orice normă posterioară contrară jurisprudenţei instanţei constituţionale va fi judecată ca fiind contrară Costituţiei înseşi. vezi românia

fiind contrar ă Costitu ţ iei înse ş i. vezi românia Tipuri de Constitu ţ ii

Tipuri de Constituţii pornind de la forma lor Nicio Constituţie nu poate fi exclusiv scrisă sau exclusiv cutumiară. Astfel, constituţiile numite cutumiare, la care ne-am referit anetrior, presupun şi existenţa unor reguli scrise, care însă nu se bucură de supremaţie formală. Constituţiile scrise, rigide, sunt completate, în practică, prin uzaje şi precedent. Se disting, astfel: constituţiile mixte – sistemele aproape întu totul cutumiare; sistemele semi- cutumiare şi sistemele subsidiar cutumiare şi constituţiile scrise (cele în formă rigidă, protejate de proceduta specială şi îngreunată de revizuire). Sistemele constituţionale aproape întru totul cutumiare (România Evului Mediu, Franţa Vechiului Regim, Marea Britanie astăzi) presupun foarte puţin reguli scrise. De pildă, în Marea Britanie, constituţia este formată din trei categorii de instituţii: instituţii şi uzaje guvernamentale (care nu provin din acte ale Parlamentului şi nici din precedent judiciar); common law-ul (dreptul comun, format pe cale judiciară, ale cărui reguli sunt de căutat în ratio decidendi ale deciziilor pronunţate de Curţile Superioare ale Angliei); statute law (actele scrise, în special în materie de drepturi fundamentale), care este precizat prin practica judecătorească. Sistemele semi-cutumiare presupun o constituţie scrisă amplu completată, din cauza insuficienţei sale puternice, cu uzanţe (în România, Statutul Desvoltător al Convenţiei de la Paris 7/19 august 1858), iar sistemele subsidiar cutumiare sunt cele cu constituţie scrisă, detaliată şi rigidă, dar care se completează cu cutume. Constituţiile scrise sunt cele rigide, care dispun de supremaţie formală în sensul precizat. În prezenţa dreptului constituţional scris, cutuma constituţională praeter legem şi propter legem este recunoscută, regulile scrise păstrând superioritate faţă de regulile cutumiare.

Constituţ ia social ă ş i Constitu ţ ia politic ă În concep ţ ia ţia socială şi Constituţia politică În concepţia liberală asupra Constituţiei şi statului, corespunzător celor două nivele ale organizării - cel al organizării politice şi cel al organizării sociale - , există Constituţie politică şi Constituţie socială, care coexistă. Constituţia politică se subordonează celei sociale, întrucât polticul trebuie să se subordoneze socialului. Constituţia politică îmbracă forma rigidă a constituţiei şi reprezintă partea ceamai dezvoltată a Constituţiei, astfel cum am definit-o din punct de vedere material. Constituţia socială este ansamblul de principii filozofice care stau la baza constituţiei politice şi o orientează într-o anumită direcţie. Ca formă, constituţia socială poate fi lăsată într-o stare implicită sau poate îmbrăca forma unui preambul sau a unei declaraţii de drepturi.

ca forma unui preambul sau a unei declara ţ ii de drepturi. Puterea constituant ă ş

Puterea constituantă şi autoritatea constituantă

Definiţia materială a Constituţiei nu se poate desăvârşi decât odată cu abordarea voinţei care stă la baza ei. Astfel, nu există Constituţie din punct de vedere material decât dacă există o putere constituantă, o voinţă care determină competenţa competenţelor sale, originară, necondiţionată şi suverană, care se exprimă liber pentru a se auto-organiza.

12

Noţ iunea de putere constituant ă . Titularul puterii constituante No ţ iunea de putere ţiunea de putere constituantă. Titularul puterii constituante Noţiunea de putere constituată este complexă. Puterea constituantă dă o constituţie statului, i-o impune, nu doar o formulează, fiind anterioară şi superioară statului pe care îl creează prin constituţie. Voinţa puterii constituante este juridică, principiile de auto-organizare de la nivelul ei fiind normative, căci această voinţă este fundamentul validităţii şi al eficacităţii constituţiei politice normative. Titularul puterii constituante este entitatea îndreptăţită să constituie statul. Legitimitatea titularului puterii constituante este dată de acceptarea sa de către inivizii asupra cărora se va aplica voinţa puterii constituante. Titularul puterii constituante trebuie deci să se bucure de autoritate, adică să fie recunoscut de către cei care ar avea posibilitatea să se opună acţiunii titlarului puterii constituante, iar aceştia să renunţe în mod conştient şi voluntar la opoziţie (Kojève, 2004; pp. 57 – 58). Puterea constituantă trebuie totodată să fie capabilă să impună o voinţă normativă, să impună grupului principiile de organizare. Nu în ultimul rând, puterea constituantă trebuie să fie filozofic sau ideologic coerentă, ceea ce presupune ca logica internă a doctrinei pe care încearcă titularul puterii constituate să o impună grupului să fie natural concepută ca adevărată de majoritatea grupului. De-a lungul timpului, s-a considerat că titular al puterii constituante este fie dumnezeu, fie prinţul (în cazul monarhiilor absolute), fie clasa socială (doctrina marxistă), fie, în actualitate, poporul. Ca titular al puterii constituante, poporul trebuie înţeles în sens democratic, ca principiu al majorităţii limitate. Poporul titular al puterii constituante este o sinteză între poporul revoluţionar - cel care înlocuieşte o ordine juridică cu o alta, un stat cu un altul, atunci când acţionează împotriva unei puteri politice a cărei legitimitate nu o mai recunoaşte – şi poporul voluntar pasiv. Cu alte cuvinte, puterea constituantă este exercitată de poporul care revoluţionează statul şi operează o schimbare de constituţie, în momentele de întrerupere a continuităţii statale şi juridie şi rămâne putere constituantă pentru că poporul, ulterior acestor momente, acceptă să rămână pasiv, să nu mai producă o altă revoluţionare a sistemului. Când însă, fără a revoluţiona sistemul statal şi juridic, are loc o schimbare în constituţie, o ajustare, fără modificarea fundamentală a principiilor de auto-organizare, atunci se manifestă, prin intervenţie directă, puterea de revizuire, şi nu puterea constituantă, se manifestă poporul referendar, şi nu poporul revoluţionar. Astfel, când intenţionează să revizuiască constituţia existentă, şi nu să o înlocuiască cu o alta, însuşi poporul referendar este ţinut să respecte principiile de auto-organizare rezultate din voinţa puterii constituante. Puterea constituată are deci rol creator, pe când puterea statului este o putere constituită, instituită de către puterea constituantă. Puterea constituantă a poporului este expresia ideii dreptului, a stării de conţtiinţă a dreptării, acel „în sine” al relaţiei în cadrul poporului privitt nu ca sumă, ci ca întreg, astfel că această putere se situează în afara statului, pe care îl creează, din starea sa de putere neinstituită, neconcretizată. Puterea constituantă este deci acea putere a dreptului, ca stare a conştiinţei colectivităţii, de a constituit statul. Puterea statului este deci una concretizată, instituită, o putere normativă încadrată şi neoriginară

Noţ iunea de autoritate constituant ă . Titularul autorit ăţ ii constituante. Tipuri de autoritate ţiunea de autoritate constituantă. Titularul autorităţii constituante. Tipuri de autoritate constituantă Fiind neconcretizată, fluidă, voinţa puterii constituante are nevoie să fie transpusă în actul numit Constituţie, să fie formulată, pentru a constitui statul. Entitatea care face această operă tehnică de formulare a Constituţiei este autoritatea constituantă. Aceasta intervine în numele puterii costituante şi în slujba ei atunci când se dă o nouă constituţie şi dispune, în acest scop, de o

13

putere instituită, inferioară şi supusă puterii constituante, în raport de care funcţionează ca instrument. Autoritatea constituată este deci mai întâi un organ al poporului care dă formă juridică constituţiei, transpunând în norme juridice pozitive voinţa poporului în materie constituţională. Autoritatea constituantă este încadrată de constituţia socială pentru a construi constituţia politică şi deci va trebui să respecte principiile de auto-organizare existente la nivelul voinţei puterii constituante. În caz contrar, opera autorităţii constituante nu va fi validă. În al doilea rând, atunci când nu are loc o schimbare de constituţie, ci o schimbare în constituţie, adică o modificare, o revizuire constituţională, autoritatea constituantă care se manifestă în vederea realizării acestei opere este organul statului (şi/sau al poporului), entitatea sau entităţile care acţionează în cadrul acestui proces. Primul tip de autoritate constituată descris este autoritatea constituantă originară, calificativul neînsemnând că nu este limitată, căci este, cum am văzut, de însăşi puterea

constituantă în numele căreia acţionează, ci desemnând pe de o parte momentul originar în care intervine - şi anume, acela al adoptării, al instituirii unei noi constituţii - şi, pe de altă parte, felul în care loc, procedural, opera pe care o realizează - şi anume, fără să se ajute de reguli preexistente, întrucât acestea lipsesc, fiind vorba de o rupere în continuitatea statului şi a Constituţiei, aceste reguli fiind create special pentru realizarea operei de formulare a constituţiei şi chiar de către autoritatea constituantă. Autoritatea constituantă originară este impusă direct de puterea constituantă, fără o intervenţie

a verunor mecanisme preexistente, în momente istorice precum apariţia unui nou stat (prin feredarea a mai multe state independete sau prin secesiunea unui stat) sau desfiinţarea revoluţionară a constituţiei unui stat. Al doilea tip de autoritate constituantă descris, cea care intervine cu ocazia revizuirii constituţiei, este autoritatea constituată derivată, care va acţiona cu respectarea regulilor existente în constituţie şi referitoare la procedura de revizuire. Titularul autorităţii constituate originare este un guvernământ de fapt (un indivi sau un organ)

în care se cristalizează toată ideea de drept existentă în acel moment la nivelul puterii constituante

şi care va fi obligat să afirme, să concretizeze această idee a dreptului în constituţia pe care o va formula în numele puterii constituante. De aceea, opera autorităţii constituate originare va fi juridică, sprijinânu-se pe principiile de auto-organizare de la nivelul voinţei puterii constituante. Titularul autorităţii constituante derivate este reprezentat de toate entităţile care intervin în

procedura de revizuire a constituţiei, de la organe ale statului până la poporul refenedar corpul electoral care se exprimă prin referendum asupra revizuirii).

Sinteza distincţ iei putere constituant ă – autoritate constituant ă – puteri (autorit ăţ i) constituite ţiei putere constituantă – autoritate constituantă – puteri (autorităţi) constituite Puterea constituantă aparţine continuităţii demosurilor care au voinţa activă sau pasivă de a eercita acelaşi tip de kratos. Autoritatea constituantă originară este constituită prin constituţia socială, fiind dorganul poporului sau al statului care transpune juridic şi politic principiile de auto- organizare stabilite de puterea constituantă. Autoritatea constituată derivată este creată de constituţia politică şi acţionează conform regulilor instituite în aceasta, în vederea revizuirii Constituţiei. Autorităţile constituite sunt acele organe ale statului care sunt create ţi încadrate prin constituţia juridică sau politică. Distincţia dintre puterea constituantă şi puterle constituite este o consecinţă a supremaţiei materiale a Constituţiei.

Funcţ iile puterii constituante ş i ale autorit ăţ ii constituante Puterea constituat ă , ţiile puterii constituante şi ale autorităţii constituante Puterea constituată, aşa cum se exprimă prin autoritatea constituantă, are funcţia de a institui constituţia (adoptată de autoritatea constituantă în numele ei) şi, respectiv, funcţia de a delega

14

puterea, prin constituţie, puterilor constituite în cadrul statului, şi anume cele care exercită cele trei ramuri funcţionale ale puterii de stat (legislativă, exeutivă şi jurisdicţională)

stat (legislativ ă , exeutiv ă ş i jurisdic ţ ional ă ) Instituirea ş i

Instituirea şi adoptarea constituţiei Cu ocaza instituirii constituţiei şi a adoptării sale se manifestă, atunci când procedeele sunt democratice, puterea constituantă şi autoritatea constituantă originară, care îşi exercită funcţia de a institui un nou stat, prin instituirea unei noi constituţii, respectiv funcţia de a adopta această nouă constituţie, de a-i da tehnic o formă juridică. Procedeele tehnice de instituire şi adoptare a constituţiei diferă în funcţie de concepţia asupra titularului puterii constituante, la rândul ei dependentă de starea evoluţiei sistemului juridic şi politic. Aceste procedee au apărut în forma lor autoritară, ca modalităţi de încadrare şi limitare a puterii monarhilor, pentru ca ulterior să fie înlocuite de procedeele democratice, care presupun intervenţia activă a puterii constituante prin intermediul autorităţii constituate. Lor li se adaugă origiea extranaţională a unor constituţii. Precizarea acestor procedee se referă deci strict la modalitatea instituirii şi adoptării constituţiilor, şi nu la conţinutul lor, deşi în cazul procedeelor democratice, conţinutul constituţiilor este transformat prin acceptrea însăşi a importanţei puterii constituante şi a convingerilor sale asupra principiilor de constituire a statului prin constituţie. Procedeele autoritare de instituire a constituţiei, în cadrul cărora poporul nu decide, ci acceptă, el nefiin considerat titular al puterii constituante, au fost concedarea, pactul şi plebiscitul. Concedarea marchează trecerea de la monarhia absolută la cea constituţională şi preupune că regela adoptă singur Constituţia, fără vreo intervenţia a poporului, ca pe o concesie făcută supuşilor. Pactul, procedură specifică momentelor de reformare a monarhiei, prespune că suveranul nu mai decide unilateral în privinţa conţinutului constituţiei, ci aceasta va fi adoptată prin şi va eprima un pact între o adunare constituantă, reprezentativă pentru popor, şi suveran. Plebiscitul este u procedeu autoritar de instituire şi adoptare a constituţiei prin care poporul este chemat şi presat psihologic sau procedural să accepte o decizie deja luată, o constituţie deja formulată şi pe care nu o poate contesta, o constituţie care este opera unui dictator (este şi cazul Constituţiei României din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie şi promulgată la 27 februarie). Procedeele democratice de instituire a constituţiei presupun intervenţia puterii constituante în adoptarea constituţiei. Există trei feluri de a imagina această intervenţie: poporul ca putere constituantă intervine înainte de adoptarea constituţiei; poporul intervine după adoptarea constituţiei; poporul intervine şi înainte, şi după adoptarea constituţiei. În prima variantă, poporul alege o autoritate constituată, o adunare specială (ansamblu constituant sau adunare constituantă) care va adopta constituţia şi prin această alegere îşi exprimă acorul faţă de opera acestei adunări (de pildă, adoptarea Constituţiei SUA prin Convenţie, adică un ansamblu special ales pentru a da formă juridică principiilor constituţionale care au rezidat în popor). Al doilea procedeu de instituire şi adoptare democratică a constituţiei presupune adoptarea constituţiei de către o adunare reprezentatvă ordinară, aşadar una care nu este special creată pentru a adopta constituţia, după care constituţia este aprobată prin referendum constituţional. Acest procedeu poate şi a fost folosit şi în sistemele totalitare, atunci când consultarea ppoporului prin referendum a fost realizată de aşa natură încât acesta să nu poată respinge constituţia adoptată, referendumul fiind de fapt un plebiscit, în sensul descris anterior. Al treilea procedeu democratic de instituire a constituţiei presupune ca poporul să desemneze reprezentanţi special pentru ca aceştia să adopte o constituţie, urmând ca după adoptarea constituţiei poporul să intervină pentru a ratifica sau respinge Constituţia (Pactet, 1992: p. 72). Acesta este cel mai democratic procedeu. În ce priveşte originea extranaţională a unor constituţii, nu putem vorbi despre intervenţia în vreun fel a puterii constituante, întrucât este vorba despre constituţii impuse poporului din exterior (Convenţia de pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele române din 7/19 august 1858, fiind ţinută ca fiind Constituţie a Principatelor Unite până la Statutul Desvoltător din 2 iulie

15

1864, Ionescu, 2000: pp. 36-39). Procedeele efectiv utilizate pentru sunt pactul (de pildă, acordul

de la Dayton din 14 decembrie 1996 între Yugoslavia, Croaţia şi Bosnia, care stabileşte Constituţia

Bosniei-Herţegovina în anexa 4) sau concedarea (constituţia este oferită statului fără vreo intervenţia a acestuia, ca în cazul pactului, printr-un acord între mai multe state interesate sau de către o organizaţie internaţională).

sau de c ă tre o organiza ţ ie interna ţ ional ă ). Revizuirea Constitu

Revizuirea Constituţiei Aplicabilă exclusiv în cazul Constituţiilor formale, care au superioritate în raport cu celelalte

legi, revizuirea constituţiei este o expresie, o conseciţă a supremaţiei formale a Constituţiei (aflată

în relaţie cu supremaţia materială a acesteia) şi presupune o îngreunare a procedurii de modificare

a constituţiei, în cadrul căreia intervine, în numele puterii constituante, autoritatea constituantă derivată, pentru a opera respectiva modificare, cu respectarea regulilor instituite în Constituţie în acest sens, nefiind afectată continuitatea regimului. Necesitatea revizuirii constituţiilor se impune pentru a păstra stabilitatea constituţiei odată cu asigurarea unei flexibilităţi a acesteia, care să o facă adaptabilă schimbărilor sociale. Procedura de revizuire va limita nu puterea constituantă, care se poate manifesta oricând de manieră revoluţionară, pentru a modifica fundamental şi structural sistemul, ci autoritatea constituantă derivată care exerită puterea de revizuire. Existenţa posibilităţii de a revizui constituţia se impune şi din raţiuni practice, precum legitimarea controlului de constituţionalitate sau asigurarea posibilităţii de integrare a statului într-o organizaţie supranaţională. Procedura revizuirii presupune, în dreptul comparat, mai multe etape: iniţiativa revizuirii, ecizia de a da curs iniţiativei de revizuire (fază intermediară, care poate lipsi); intervenţia justiţiei constituţionale, adoptarea propunerii sau proiectului de revizuire. Iniţiativa revizuirii este foarte importantă, întrucât organul care o poate eercita capătă preponderenţă asupra celorlalte, astfel încât sunt posibile fie soluţii de echilibru între ramurile puterii de stat, fie soluţi care să privilegieze un organ sau altul, exeutiv sau legislativ. Iniţiativa poate fi acordată de aseenea şi cetăţenilor cu drept de vot. Decizia de a da curs iniţiativei de

revizuire (existentă şi în România în 166 şi 1923) este faza intermediară care controlează puterea de a iniţia revizuirea, decizia celui abilitt să o dea privind doar necesitatea urmării revizuirii şi uneori sfera acestei revizuiri. În anumite sisteme, referendumul naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţioal poate fi folosit pentru a aduce corpul electoral în postura de a decide asupra necesităţii revizuirii. Intervenţia justiţiei constituţionale presupune ca instanţa constituţională să decidă asupra constituţionalităţii iniţiativei de revizuire, înainte ca aceasta să fie adoptată. Adoptarea propunerii sau proiectului de revizuire se face după o procedură îngreunată în raport cu legile ordinare. O primă soluţie este de a dizolva adunările legiuitoare şi de a convoca electoratul pentru alegerea adunării constituante (cazul Constituţiilor României din 1866 şi 1923).

O a doua soluţie este ca Parlamentul să adopte legea de revizuire, însă cu un cvorum de vot

superior celui aplicabil în cazul legiferării obişnuite, ulterior organizâdu-se referendum pentru ca revizuirea să fie definitivă. Limitele revizuirii Posibilitatea de revizuire poate fi limitată, pentru a asigura un plus de stabilitate unor prevederi constituţionale considerate esenţiale şi structurante. Accentuăm că limitele revizuirii nu s eadresează înseşi puterii constituate, ci autorităţii constituante şi puterii de revizuire. Formele limitării posibilităţii de revizuire sunt: limitarea cu privire la obiect, limitarea în timp şi limitarea în anumite circumstanţe. Limitarea revizuirii cu privire la un anumit obiect presupune interdicţia de a revizui anumite prevederi constituţionale (de pildă, forma de guvernământ, principiul federalismului). Efcienţa acestei interdicţii este chestionată de posibilitatea dublei revizuiri: mai întâi se revizuieşte prevederea ce interzice revizuirea articolelor vizate, apoi se revizuiesc şi acestea din urmă.

16

Interdicţia revizuirii constituţiei pe o perioadă de timp determinată se poate face fie prin interzierea revizurii unu anumit timp, fie prin instituirea unei proceduri de revizuire care se întinde pe o perioadă de timp intenţionat mai îndelungată (Constituţia Franţei din 1791). Interdicţia revizurii Constituţiei în anumite circumstanţe se referă la imposibilitate ade a revizui Constituţia pe durata unor îmrejurări speciale, percum starea de asediu, de urgenţă sau în timp de război.

Delegarea puterii ş i imposibilitatea redeleg ă rii puterii Odat ă delegat ă , prin Constitu ţ şi imposibilitatea redelegării puterii Odată delegată, prin Constituţie, puterea nu mai poate fi redelegată (delegata potestas non delegatur). Aceasta este expresia funcţiei puterii constituate de a constitui statul, precum şi expresia supremaţiei materiale a Constituţiei. Doar Constituţia creează competenţe. Dacă ea oferă o anumită competenţă unui anumit organ şi nu prevedere posibilitatea pentru acesta de a redelega acea competenţă, redelegarea, precum şi actul rezultat din ea, nu vor putea fi considerate juridice şi nu vor produce efecte juridice. Dacă însăşi Constituţia prevedere redelegarea (cum este cazul, în România, al redelegării legislative prin lege de abilitare a Parlamentului, în baza căreia Guverului i se redeleagă competenţa de legiferare), forma în care se va exercita competenţa redelegată este specifică organului care a primit, prin redelegare, această competenţă (în exemplul dat, Guvernul va legifera, în baza legii de abilitare, prin ordonanţe simple, categorii de acte normative specifice lui).

Constituţ ia României ţia României

Constituţia României: constituţie materială şi formală, scrisă, care se bucură de supremaţie Definiţia normativistă a constituiei din punct de vedere material se aplică şi Constituţiei României, adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. Totodată, aceasta se bucură de supremaţie formală, fiind protejată, ca formă, printr-un act scris, rigid, a cărui procedură de revizuire, astfel cum este instituită în Titlul VII al legii supreme, este specială şi îngreunată în raport cu procedura de adoptare şi modificare a legilor organice şi ordinare din sistemul român. În sistemul român actual, supremaţia Constituţiei şi respectarea ei sunt impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, precum şi a legilor este obligatorie”. Garantul supremaţiei Constituţiei este Curtea Constituţională, conform art. 140 din Constituţie, justiţia constituţională devenin mecanism de garantare a acestei supremaţii. Având în vedere că în art. 1 alin. (3) din Constituţie se face trimitere expresă, începând cu revizuirea din 2003, la spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi al idealurilor Revoluţiei din 1989, considerăm că se impune o interpretare istorico-teleologică a textului Constituţiei, instituindu-se totodată un bloc al constituţionalităţii din care fac parte toate actele normative, de valoare constituţională şi infraconstituţională în care pot fi reperate tradiţii democratice ale poporului român. Asemenea acte, precum Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia sau un Jurnal al Consiliului de Miniştri au fost de altfel deja menţionate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterioară revizuirii din 2003. Formal, din corpul constituţiei se poate considera că face parte şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât deciziile acesteia sunt, conform art. 147 din Constituţie, general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În acest sens, Curtea Constituţională face operă de autoritate constituantă derivată, mai ales atunci când, prin interpretarea oficială şi general obligatorie pe care o dă Constituţiei, extinde catalogul drepturilor şi libertăţilor sau lipsesşte de efecte o dispoziţie constituţională (este cazul, de pildă, al jurisprudenţei referitoare la limba oficială) sau cân interpretează istoric Constituţia, pentru a o adapta la prezent (mai ales având în vedere art. 1 alin. (3) din Constituţie care trimite expres la tradiţiile democratice).

17

Constituţia României: constituţie naţională garanţie a drepturilor şi libertăţilor Art. 2 alin. (1) din Constituţie prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodie şi corecte, precum şi prin referendum. În art. 1 alin. (1) din Constituţie este instituit caracterul naţional al statului şi caracterul său suveran şi independent. Aşa fiind, sursa suveranităţii statului este naţiunea, în sensul francez al conceptului de constituţie naţională, suveranitatea în stat fiind limitată de suveranitatea naţională. De asemenea, Constituţia României întruneşte calităţile impuse de ideea constituţionalismului modern, şi anume să fie o constituţie centrată pe garantarea drepturilor şi a libertăţilor – art. 1 alin. (3) din Constituţie instituie valorile supreme, iar Titlul II este dedicat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale- inclusiv prin instituirea unui mecanism jurisdicţional în acest sens – controlul de constituţionalitate (contencosul drepturilor şi libertăţilor), realizat de către Curtea Constituţională, căruia i se adaugă, în cazul drepturilor subiective, instanţele judecătoreşti ordinare, fiind garantat, în art. 21, liberul aces la justiţie, fundament al protecţiei drepturilor şi libertăţilor prin intermediul justiţiei, înfăptuită de către instanţele judecătoreşti.

Puterea constituantă în România. Instituirea Constitu ţ iei prin adoptarea sa în 1991 În anul 1989 ă în România. Instituirea Constituţiei prin adoptarea sa în 1991 În anul 1989 sa produs o ruptură revoluţionară a sistemului constituţional, având loc, pe cale de consecinţă, o schimbare de Constituţie, prin instituirea acestea de către puterea constituantă via adoptarea noii Constituţii de către o autoritate constituantă originară. Opera constituţională a Consiliului Frontului Salvării Naţionale sau a CPUN, înainte de adoptarea Constituţiei, în perioada tranzitorie dintre momentul Revoluţiei şi momentul adoptării legii supreme, a fost conformă principiilor de autoorganizare ale conştiinţei colective pentru că a introdus pluralismul politic, separaţia puterilor în stat şi a fost totodată validă pentru că a introdus proedura intervenţiei puterii constituante, a poporului, pentru adoptarea viitoarei Constituţii. Etapele adoptării Constituţiei au presupus alegerea, în baza prin Decretului-lege nr. 92/1990, care a avut valoare de act de natură constituţională, primului Parlament democratic şi a Preşedintelui. Parlamentul s-a constituit apoi, de drept, în Adunare Constituantă, prin Hotărârea Adunării Constituante nr. 1 din 11 iulie 1990, publicată în M. Of. nr. 90/1990. Adunarea şi-a adoptat, prin hotărâre, propriile reguli de organizare şi funcţionare (Regulament) în scopul adoptării noii Constituţii. Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adună