UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

LECT. UNIV. DR. ELENA MĂDĂLINA NICA

PROF. UNIV. DR. DAN CLAUDIU DĂNIȘOR
PROF. UNIV. DR. GEORGE GÎRLEȘTEANU

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI
INSTITUȚII POLITICE
Note de curs pentru IFR

Editura Universitaria Craiova

2016
 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept constituţional şi instituţii politice I şi II
Codul cursului: D16DRFRL103 şi D16DRFRL209
An, semestru: An I, Sem. I şi II
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Elena Mădălina Nica
Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.10, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: nicamadalina@yahoo.com
Consultaţii: Joi 14-16

Introducere
Cursul de „Drept constituţional şi instituţii politie” se predă în anul I, semestrele I şi II, la
Specializarea Drept, și are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice
dreptului constituţional şi instituţiilor politice, atât în dreptul comparat, cât şi în sistemul român.

Obiective

Disciplina are ca obiectiv însuşirea cunoştinţelor din domeniul dreptului constituţional şi

instituţiilor politice, astfel încât să se dezvolte capacitatea de a înţelege funcţionarea reală a
sistemului constituţional, modul şi limitele încadrării fenomenelor politice prin intermediul
normelor constituţionale.

În acelaşi timp, studentul trebuie să devină capabil să explice noţiunile fundamentale ale dreptului
constituţional şi instituţiilor politice, să le interpreteze corect rolul şi funcţionarea în cadrul
sistemului constituţional şi politic.

Totodată, el trebuie să devină capabil să înţeleagă şi să explice nu doar constituţia în vigoare în

sistemul nostru, ci orice constituţie, din orice sistem, în baza cunoştinţelor generale predate şi
asimilate. Studentul trebuie să ajungă să poată aplica cunoştinţele, prin realizarea unor comentarii
ale constituţionalităţii unor legi, rezolvarea de speţe, analiza consecinţelor unei schimbări a
cadrului normativ într-un domeniu etc.

Nu în ultimul rând, disciplina are ca scop şi imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist,
având în vedere că acesta va fi profund implicat în protecţia juridică a persoanelor.

3
 Rezultate așteptate

utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul

juridic, precum şi a tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic, cu aplicare la
specificul dreptului constituţional şi instituţiilor politice
interpretarea normelor şi a jurisprudenţei constituţionale din sistemul român,
capacitatea de interpretarea comparatistă, prin raportare la specificul altor sisteme
constituţionale şi la specificulnormelor europene şi internaţionale incidente, mai ales în ce
priveşte protecţia drepturilor fundamentale
spirit critic şi prospectiv în aprecierea specificităţii sistemului constituţional român
interpretarea, corelarea si compararea institutiilor juridice din dreptul naţional, dreptul
european sşi dreptul altor state
folosirea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor si informaţiilor referitoare la o
problemă de drept concretă
utilizarea legislaţiei în vigoare şi a jurisprudenţei constituţionale în analiza situaţiilor
juridice, în încadrarea lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor
abilităţi de lucru în echipă şi corecta folisre a resurselor de comunicare

Structura cursului
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţele necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului internaţional şi instituţiilor politice.
Modulul Tema
1 Constituţia
2 Statul, persoană juridică de drept public suverană
3 Elementele constitutive ale statului
4 Structura de stat
5 Ierarhia normativă şi protecţia drepturilor fundamentale în statul de drept
6 Controlul respectării ierarhiei normative
7 Principii de exercitare a puterii politice
8 Curtea Constituţională şi justiţia constituţională
9 Organizarea şi funcţionarea jurisdicţiilor constituţionale
10 Executivul
11 Legislativul
12 Puterea judecătorescă
13 Separaţia puterilor în stat şi regimurile politice
14 Conflictele juridice de natură constituţională

4
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea cursului presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu individual.
Întâlnirile sunt sprijinul direct acordat din partea profesorului, atât prin expunere orală, ajutată
şi de prezentări powerpoint, cât şi practicarea conversaţiei catehetice. Cadrul este
esenţialmente dialogic, pentru a sprijini receptare activă a cunoştinţelor transmise şi
înţelegerea acestora. Activitatea individuală se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. În cadrul acestui tip de
activitate, studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor
stabilite, astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi fixarea cunoştinţelor dobândite.

Competențe obținute
• cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului constituţional şi al instituţiilor politice;
• interpretarea cadrului normativ incident şi a jurisprudenţei constituţionale relevante;
• interpretarea de drept comparat şi prin contextualizarea în raport de dreptul internaţional;
• înţelegerea unor situaţii de az concrete şi a unor probleme de drept concrete specifice
dreptului constituţional şi instituţiilor politice
• abilitatea de înţelegere critică, de sinteză şi de analiză, prin concilierea punctelor de vedere
diferite asupra unor situaţii cntroversate;
• capacitatea de argumentare, de exprimare verbală, de utilizare a unor metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi de aplicare;
• folosirea unei gândiri logice în analiza instituţiilor şi fenomenelor specifice materiei.

Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează continuu parcursul celor două semestre, prin următoarele
activităţi: participarea activă a studenţilor la întâlnirile de tutorat; verificarea continuă, prin
întrebări şi exerciţii realizate împreună, a cunoştinţelor dobândite; evaluarea finală.
Evaluarea finală se realizează, la sfârşitul fiecărui semestru, corespunzător celor două
discipline (drept constituţional şi instituţii politice I şi II) prin examen scris . Nota finală, în
fiecare caz, va fi calculată conform algoritmului: nota evaluare finală x0,7 (examenul final
având o pondere de 70 %) + nota evaluare pe parcurs x0,2 (evaluarea pe parcurs având o
pondere de 20%) +1p (îndeplinirea procentului de prezenţă, care are o pondere de 10%).
Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor specifice dreptului
constituţional şi instituţiilor politice. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecăruia
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, aşa încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea
materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă:
1. Citirea cu atenţie a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea testelor de autoevaluare, a grilelor şi a speţelor pentru fiecare modul.
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru întâlnirile directe cu cadrul didactic.

5
 II. Suport curs

Modulul I
CONSTITUŢIA

Unitatea de învăţare:
1.Constituţia ca act de organizare şi limitare puterilor statului
2. Constituţia ca act juridic, sursă a dreptului
3. Putere constituantă şi autoritatea constituantă
4. Constituţia României

Timp alocat: 8 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 77-82, p. 91, pp. 192 – 193, p. 195 – 199, p. 700.
2. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
SItech, Craiova, 2006, pp. 154 – 169 şi pp. 405 – 439.
3. P, Avril, Les conventions de la constitution, P.U.F., Paris, 1997, p. 68.
4. P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1992, p. 72.
5. A. Kojève, La notion de l’autorité, Gallimard, Paris, 2004, pp. 57 – 58.
6. C. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741 – 1991, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp. 36 – 39.
7. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31
octombrie 2003.
8. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în
M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

Obiectivele modulului
Prin studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
înţelegeţi conceptele de constituţionalism, Constituţie ca act de organizare a puterilor
statului, Constituţie ca act de limitare a puterilor statului Constituţie ca act juridic, sursă a
dreptului
definiţi Constituţia din punct de vedere material şi formal;
înţelegeţi supremaţia existenţială, materială şi formală a Constituţiei;
înţelegeţi funcţiile Constituţiei;
clasificaţi tipurile de Constituţii în raport de conţinut, precum şi în raport de formă;
înţelegeţi şi să distingeţi conceptele de putere constituantă şi autoritate constituantă,
implicate în adoptarea şi revizuirea Constituţiei, precum şi modalităţile de adoptare şi
procedura de revizuire a Constituţiei;
înţelegeţi specificul Costituţiei României, prin raportare la delimitările conceptuale
anterioare.

6
 Constituţia ca act de organizare şi limitare a puterilor statului

Caracterul complex şi polisemantic al noţiunii de Constituţie

În modernitate, conceptul de constituţie este complex şi polisemantic. Pentru înţelegea sa este
necesară abordarea Costituţiei atât ca act politic, înţelegere care precede epoca modernă (în acest
sens, orice stat dispune de o constituţie prin care ia fiinţă, se organizează şi există), cât şi ca act
normativ, juridic, înţelegere specifică epocii moderne şi post-moderne, care impune o serie de
consecinţe specifice, precum şi funcţii noi ale constituţiei, inexistente în epoca în care se considera
că o constituţie are strict caracter politic.
Astfel, complexitatea noţiunii de constituţie, care o face greu de sintetizat, se datorează mai
întâi originilor sale timpurii, antichitatea greacă, cultura latină şi Evul Mediu cunoscând noţiunea
de constituţie într-un sens complet diferit de cel ctul (Bastid, 1985: pp. 9 – 16). Mai apoi,
complexitatea constituţiei se datorează sensului său dublu: de ordine politică instituţionalizată, mai
mult sau mai puţin stabilă (orice stat are, di acest punct de vedere, o constituţie) şi de act de voinţă
care instituie această ordine, voinţă care se poate manifesta în forme diferite, fie delimitat material
şi formal într-un act unic, fie concretizată exlusiv sau aproape exclusiv cutumiar.
O altă cauză a complexităţii noţiunii de constituţie este că înainte de a reprezenta un act de
voinţă manifestat într-o formă sau alta, înainte deci de a fi o sursă materială şi formală a dreptului,
constituţia este o stare de conştiinţă colectivă, o sursă reală a dreptului, fundament meta-juridic al
sistemului de drept. Constituţia exprimă, înainte de toate, o anumită idee impusă de mişcările
politice, cerinţele economice, sociale, ideile şi doctrinele care domină conştiinţa colectivă într-un
anumit moment istoric şi care sunt forţele ce creează, comandă un anumit tip de drept. Acestea
sunt izvoarele reale ale dreptului, exterioare juridicului şi care determină conţinutul concret al
dreptului şi inclusiv al constituţiei. Astfel, onstituţia este în mod prioritar o stare de spirit, un
ansamblu de principii filozofice care se referă la modul în care individul se raportează la societate
şi invers. Abia în plan subsidiar Constituţia este o modalitate de organizare a puterii politice, un
act, inclusiv juridic, prin care se organizează statul, i se limitează puterile şi se garantează
drepturile şi libertăţile.

Constituţionalismul
În sensul său modern, constituţionalismul semnifică ideea şi, corelativ, amenajarea punerii sale
în practică, conform căreia statul trebuie organizat printr-o Constituţie considerată act juridic,
normativ, care să se bucure de supremaţie şi în care să fie garantate drepturile şi libertăţile prin
instituirea unui mecanism jurisdicţional prin care să fie asigurată respectarea supremaţiei
Constituţiei şi a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor. Această înţelegere a Constituţiei este centrată
pe funcţia sa de garantare a drepturilor şi libertăţilor şi pe o înţelegere a Constituţiei ca act
normativ, juridic, cu carater obligatoriu.
Din punct de vedere istoric, constituţionalismul în acest sens s-a impus relativ târziu, la capătul
unei evoluţii anevoioase şi revoluţionare, desfăşurată în sistemul american şi în sistemul francez.
În cazul sistemului american prezintă importanţă filozofia pragmatică britanică, axată pe crearea
dreptului prin practica judecătorească, filozofie care a fost reinterpretată şi adaptată la specificul
societăţii americane construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Britanicii au impus, prin
intermediul controlului exercitat de Comitetul judiciar al Consiliului privat, organ al Consiliului
Regelui, care avea competenţa de a controla conformitatea legilor parlamentelor coloniale cu
dreptul metropolei, o idee a controlului ierarhiei normative, care va fi baza controlului de
constituţionalitate impus apoi de Curtea Supremă a Statelor Unite.
Ideea americană şi cea franceză au fost cele care au influenţat ulterior, în proporţii diferite,
dezvoltarea constituţionalismului în Europa continentală.
Astfel, în sistemul american, s-a impus, odată cu constituirea statului federeal, ideea de

7
Constituţie ca act juridic, normativ, obligatoriu, şi nu simplu act politic, care să reunească într-un
singur act scris toate normele constituţionale, iar acest act să se bucure de supremaţie în raport cu
toate celelalte norme şi supremaţia să fie obligatoriu de respectat. Totodată, privită astfel,
Constituţia trebuia să fie şi actul în care să fie garantate drepturile şi libertăţile, pentru ca acestea să
fie efective. Controlul de constituţionalitate prin care să fie asigurată efectivitatea protecţiei
drepturilor s-a născut pe cale pretoriană, în anul 1803, când s-a înlăturat de la aplicare o lege
contrară Constituţiei. Argumentele în acest sens fuseseră formulate deja de A. Hamilton în
„Federalist Paper”: „O Constituţie este, de fapt, şi astfel trebuie să o considere judecătorii, o lege
fundamentală. În consecinţă, lor le revine sarcina de a-i stabili semnificaţia, ca şi semnificaţia
oricărui act provenit de la corpul legislativ. În cazul unui conflict ireconciliabil între aceste două
acte, este clar că va prevala cel a cărui validitate este superioară; în alţi termeni, Constituţia trebuie
să prevaleze asupra tuturor legilor, în acelaşi mod în care intenţia poporului trebuie să prevaleze
asupra intenţiei agenţilor săi.” A. Hamilton a continuat: „Singurul lucru pe care aceasta îl
presupune este că puterea poporului este superioară şi uneia şi celeilalte şi că, în cazul în care
voinţa legiuitorului declarată în lege este în opoziţie cu voinţa poporului, declarată în Constituţie,
judecătorul trebuie să se supună mai degrabă ultimei decât primei.”; „Niciun act contrar
constituţiei nu poate fi valid. A nega acest lucru înseamnă a declara că inferiorul este mai
important decât principalul, că servitorul se situează deasupra stăpânilor săi, că reprezentanţii
poporului sunt superiori poporului însuşi.”
Afirmarea existenţei unei ierarhii normative este astfel fundamentată pe ierarhizarea voinţelor
care stau la baza actelor normative. Principiul democratic este afirmat deplin în Statele Unite, spre
deosebire de bătrânul continent care nu era încă liber pentru că depindea încă de acel ceva de care
ar fi vrut să se elibereze: monarhia absolută.
În afacerea Marbury versus Madison, din 1803, Curtea Supremă a dat naştere controlului de
constituţionalitate, statuând: „Aceia care aplică regula unor cazuri particulare trebuie în mod
obligatoriu să o expună şi să o interpreteze (...) astfel că dacă o lege se opune Constituţiei (...)
tribunalul trebuie să determine care dintre regulile în conflict reglementează cazul: aceasta este
esenţa datoriei judiciare. Din acel moment, dacă tribunalul decide să respecte Constituţia şi dacă
aceasta este superioară legii, Constituţia va fi cea care va reglementa cazul pentru care instanţele
sunt sesizate” [Marbury v. Madison, 5 US (1 Cranch), 137 (1803)].
În sistemul francez, Revoluţia de la 1789 a constituit momentul în care a fost impusă ideea
respectării drepturilor naturale, inalienabile şi imprescriptibile ale omului, lipsind însă un
mecanism juridicţional de protecţie a lor. Art. 2 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
stipulează că „Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale, inalienabile şi
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la
rezistență la opresiune”, iar art. 4 stpula că libertatea constă în „a face tot ceea ce nu dăunează
celorlaţi: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți
membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin
lege.” Controlul de constituţionalitate a apărut foarte târziu, în secolul al XX-lea, prima decizie
prin care Consiliul Constituţional francez a cenzurat o lege pe motiv că nu respecta supremaţia
Constituţiei şi încălca libertatea de circulaţie şi siguranţa persoanei datând din 1971.
Constituţionalismul francez s-a caracterzat de un grad excesiv uneori de abstractizare şi dse
metafizică, nefiind centrat, din raţiuni istorie care ţin de specificul societăţii politice franceze, pe
mecanisme practice de garantare a drepturilor şi a supremaţiei Constituţiei.
Ideea centrală a constituţionalismului contemporan, datorată şi evoluţiilor de la începutul
secolului al XX-lea din Europa este tocmai existenţa unei justiţii constituţionale care să garanteze
respectarea supremaţiei Constituţiei şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Modalităţile în care se realizează justiţia constituţională în cadrul statelor de drept contemporane în
care Constituţia se bucură de supremaţie formală sunt variate, împrumutând deopotrivă trăsături
specifice modelului american de justiţie constituţională.

8
 Tipologia Constituţiei în raport de funcţiile sale

Constituţia ca act de organizare a puterilor statului

Privită ca act de voinţă prin care se instituie o ordine politică instituţionalizată, Constituţia este,
indiferent de forma în care concretizează acest act de voinţă, actul prin care se organizează statul şi
care este condiţionat de starea de conştiinţă colectivă menţionată. Statul este, din punct de vedere
juridic, o ficţiune, iar constituţia este actul prin care se instituie şi se organizează această ficţiune,
este statutul statului, actul prin care statul ia fiinţă şi potrivit căruia există şi funcţionează. Pentru
ca statul, ca fenomen de putere, să existe şi să funcţioneze, este nevoie deci de constituţie ca act
prin care se organizează puterea statului, situaţia statului asemănându-se astfel cu cea a unei
societăţi comerciale, cu diferenţa că dacă în cazul acesteia din urmă, statutul are la bază o lege, în
cazul statului, constituţia ca act de organizare a puterilor statului, are la bază starea de conştiinţă a
colectivităţii organizate în acel stat.
Costituţia se prezintă astfel ca act de amenajare a puterii, funcţia sa fiind aceea de a constitui
statul.
Constituţia ca act de limitare a puterilor statului
Prin însăşi organizarea puterilor statului pe care o realizează constituţia ca act, puterea statului
se limitează. Constituţia este deci o încadrare a fenomenelor de putere, prin simpla existenţă, în
cuprinsul său, a unor reguli după care se exercită puterea statului, chiar dacă se poate întâmpla ca
în constituţie să nu fie prevăzute mijloace de garantare a aplicării regulilor respective. Constituţia
limitează puterea de stat pentru că exprimă un acord de voinţă între guvernanţi şi guvernaţi.
Odată însă ce în constituţie sunt introduse mecanisme concrete de asigurare a respectării
regulilor de exercitare a puterii, ceea ce s-a întâmplat, di punct de vedere istoric, odată cu
impunerea ideii de Constituţie ca act normativ, obligatoriu, funcţia constituţiei de limitare a puterii
devine şi mai puternică şi evidentă, constituţia căpătând şi valenţa de act de limitare a puterilor
statului. Mai mult decât atât, apare astfel funcţia constituţiei de garantare a drepturilor şi
libertăţilor.
Constituţiile statut al guvernanţilor, constituţiile statut al guvernaţilor şi constituţiile
naţionale
În raport de ponderea pe care o au în constituţie mecanismele de limitare a puterii, constituţiile
pot fi constituţii statut al guvernanţilor, centrate pe organizarea exercitării puterii şi, respectiv,
constituţii statut al guvernaţilor, centrate pe drepturile celor asupra cărora se exercită puterea.
Constituţiile statut al guvernanţilor se referă doar la funcţionarea puterii, a diferitelor sale ramuri.
Constituţiile statut al guvernaţilor au o natură diferită, organizând nu doar puterea statului, ci şi
libertatea individului pe care puterea statului trebuie să o respecte. Acest din urmă tip de
Constituţie a apărut mai târziu şi nu mai este un statut al puterilor publice, ci este un statut al
particularilor faţă de puterea statului. Centrul de greutate se schimbă şi principala funcţie a
Constituţiei este de a garanta libertatea, prin mecanisme concrete, de natură jurisdicţională, centrul
de echilibru al puterii de stat devenind corpul magistraţilor, intermediar între guvernanţi şi
guvernaţi.
Un al treilea tip de Constituţie pornind de la conţinutul său este cel specific sistemului francez,
în care Constituţia a fost concepută nu ca simplu statut al statului, ci ca statut naţional al statului,
apărând astfel conceptul de constituţie naţională. Aceasta, pe lângă garantarea libertăţii, garantează
şi superioritatea grupului naţional asupra statului, distingând, ca element de noutate faţă de
constituţia statut al guvernanţilor şi constituţia ca statut al guvernaţilor, între suveranitatea
naţională, suveranitatea statului şi suveranitatea legislativă a Parlamentului. La baza Constituţiei
stă de această dată nu voinţa statului, ca în cazul celor două tipuri de constituţie anterioare din
punct de vedere istoric, ci stă voinţa naţiunii organizate în stat.

9
 Constituţia ca act juridic, sursă a dreptului. Definiţia materială şi formală a
Constituţiei. Supremaţia Constituţiei. Tipuri de constituţii pornind de la forma lor.

Constituţia ca act juridic

Odată cu naşterea constituţionalismului în sens modern, astfel cum l-am precizat, s-a impus
viziunea asupra Constituţiei ca act juridic, normativ, cu caracter obligatoriu pentru stat însuşi,
aşadar şi pentru cei care acţionează în cadrul statului şi în numele lui, exercitând puterea
guvernanţii). Din această perspectivă, Constituţiei i se recunoaşte plenar calitatea de sursă a
dreptului. În acestă calitate, ea devine fundametul validităţii tuturor normelor juridice din
sistem.
Mai întâi, sursă reală, principii care sunt meta-juridice şi comandă un anumit tip de normare, un
anumit tip de ordine juridică şi implicit un anumit tip de Constituţie ca act normativ, ca ansamblu
de reguli constituţionale precizate, indiferent de forma acestei precizări, scrisă sau cutumiară.
Mai apoi, ca act juridic, Constituţia se defineşte ca sursă materială a dreptului.

Definiţia materială a Constituţiei

Definiţia materială a Constituţiei presupune raportarea la două aspecte: a cui este voinţa are se
manifestă prin şi în actul numit Constituţie, care stă la baza acesteia şi care este obiectul căruia i se
aplică această voinţă, care este specificul acestui obiect şi deci care este specificul normelor
constituţionale sub aspect funcţional.
Întrucât voinţa care stă la baza Constituţiei va fi abordată cu ocazia abordării puterii şi
autorităţii constituante, aici vom defini material Constituţia prin raportare la obiectul ei, ocazie cu
care devine evidentă funcţia constituţiei de fundament al validităţii tuturor normelor juridice.
Conform definiţiei materiale clasice a Constituţiei, aceasta este ansamblul regulilor
referitoare la instaurarea, exercitarea şi menţinera puterii de stat, adică ansamblul dispoziţiilor
referitoare la organizarea puterilor publice, funcţionarea instituţiilor şi libertăţile cetăţenilor, uneori
adăugându-se şi ispoziţiile cu privire la oraganizarea teritorială (P. Avril, 1997: p. 68).
Genul acesta de definiţie este adevărat şi eficient din punctul de vedere al cercetării, dar până la
un punct, căci are câteva scăpări care nouă ne par fundamentale. Este vorba de o triplă insuficienţă:
definiţia este subiectivă, circulară şi juridic insesizabilă (P. Avril, 1997, p. 68). Subiectivă, pentru
că fiecare poate introduce în sfera materială a Constituţiei anumite norme, după cum judecă,
ideologic determinat, importanţa acestora, circulară, pentru că defineşte noţiunea Constituţie prin
intermediul unor noţiuni care se definesc în raport de ea (de exemplu, puterile publice sunt cele
instituite prin constituţie, iar constituţia şi dreptul constituţional sunt cele referitoare la puterile
publice), şi juridic insesizabilă, pentru că noţiunile utilizate – „puteri publice”, „instituţii” sau
„libertăţi cetăţeneşti” sunt imprecise ele însele din punct de vedere juridic, fiind utilizate subiectiv
în funcţie de convingerile politice, filosofice etc.
Pentru a depăşi genul acesta de definire se impune o definiţie normativistă a constituţiei
privită din punct de vedere material. Această definiţie porneşte de la faptul că o constituţie are
un caracter fundamental, în sensul că fundamentează sistemul juridic şi determină validitatea, deci
normativitatea celorlalte elemente ale sale. Definiţia normativistă a Constituţiei refuză imixtiunea
valorizărilor politice sau filosofice: este constituţie, din punct de vedere material, „ansamblul
normelor care determină modul de producere al celorlalte norme generale şi abstracte”.
Asemenea norme sunt secundare, pentru că reglementează producerea normelor, în opoziţie cu

10
normele primare, care reglementează conduite.
Apare astfel funcţia Constituţiei de fundament al validităţii tuturor normelor juridice, întreaga
ordine juridică fiind subordonată constituţiei, în sensul că orice regulă din sistem îşi pierde
validitatea dacă nu este produsă astfel cum Constituţia îi reglementează producerea. Mai mult,
orice normă din sistem trebuie, la nivel de conţinut, să fie în acord cu conţinutul normelor
constituţionale.
Caracterul juridic al Constituţiei astfel definite din punct de vedere material (al specificului
obiectului său) este dat nu de sancţiunea specifică ataşată normelor constituţionale – controlul de
constituţionalitate -, ci de faptul că producerea Constituţiei, instituirea, adoptarea ei presupune
intervenţia titularului voinţei care se exprimă prin şi în Constituţie: puterea constituantă.
Astfel definită, Constituţia se bucură de supremaţie materială, datorată şi stării sale specifice de
existenţă, ca stare de conştiinţă colectivă şi supremaţiei sale existenţiale.

Definiţia formală a Constituţiei. Supremaţia formală a Constituţiei

Din punct de vedere formal, ca sursă formală a dreptului şi ca suport formal de care dispune,
Constituţia este ansamblul de norme juridice adoptate şi modificate după o procedură specială,
superioară celei utilizate la adoptarea şi modificarea celorlalte legi, de cele mai multe ori entitatea
sau entităţile implcate în adoptarea şi modificarea normelor constituţionale fiind speciale (după
cum se va remarca odată cu abordarea puterii constituante şi a autorităţii constituante). Astfel
definită din punct de vedere formal, Constituţia dispune de supremaţie, supremaţia sa formală fiind
însuşi sensul ei din punct de vedere formal şi se datorează necesităţii de a proteja supremaţia
materială a Constituţiei.
Astfel, sensul material şi cel formal al Constituţiei pot sau nu să conveargă, să coexiste. Ele
coexistă în sistemele care au Constituţii formale, precum şi cel român actual, pe când în sistemele
care se bazează pe cutuma constituţională nu există Constituţie decât din punct de vedere material,
nu şi formal.
Caracterul Constituţiei de normă privilegiată, protejată prin forma sa de act unic, scris, rigid,
protejat prin procedura specială de adoptare şi revizuire – pe scurt, supremaţia formală a
Constituţiei – a fost impus de constituţionalismul american. Constituţiile care nu sunt protejate prin
asemenea forme şi proceduri sunt numite suple, putând fi aşadar modificate prin legi ordinare (de
pildă,Constituţia israeliană).
Compatibilitatea Constituţiei formale cu cutuma constituţională şi jurisprudenţa
constituţională.
Nu există constituţie din punct de vedere formal în acele sisteme în care constituţia este
cutumiară, căci lipseşte elementul de superioritate formală, şi anume procedura îngreunată de
adoptare şi modificare. Cutuma constituţională presupune existenţa, în acelaşi timp, a unui uzaj
(element material), care trebuie să întrunească, cumulativ, condiţia repetiţiei, a duratei, a constanţei
şi a clarităţii, precum şi a convingerii juridice (element subiectiv al cutumei), în virtutea căreia
uzajul trebuie conceput de colectivitateca fiind necesar şi ca fiind obligatoriu.
De-a lungul timpului, s-a considerat că valoarea proprie a cutumei constituţionale poate
proveni din durata susceptibilă să creeze dreptul prin prescripţie, din faptul că furnizează o
expresie directă a conştiinţei populare, din faptul că este expresia voinţei divine sau din faptul că
este un raport material de forţe sociale.
În ce priveşte jurisprudenţa constituţională, se consideră că îndeplineşte condiţiile pentru a fi
considerată parte formală a Constituţiei, întrucât o decizie a instanţei constituţionale nu poate fi
reformată de nicio altă instanţă şi nici de legiuitorul ordinar, ci presupune intervenţia puterii
constituante cu ocazia revizuirii constituţionale pentru ca orma legală să rămână validă, iar cu
ocazia revizuirii va fi îndeplinită şi condiţia formei speciale, a procedurii speciale de modificare.
Consecinţa practică a considerării jurisprudenţei constituţionale ca parte formală a Constituţiei este

11
că orice normă posterioară contrară jurisprudenţei instanţei constituţionale va fi judecată ca fiind
contrară Costituţiei înseşi. vezi românia

Tipuri de Constituţii pornind de la forma lor

Nicio Constituţie nu poate fi exclusiv scrisă sau exclusiv cutumiară. Astfel, constituţiile numite
cutumiare, la care ne-am referit anetrior, presupun şi existenţa unor reguli scrise, care însă nu se
bucură de supremaţie formală. Constituţiile scrise, rigide, sunt completate, în practică, prin uzaje şi
precedent.
Se disting, astfel: constituţiile mixte – sistemele aproape întu totul cutumiare; sistemele semi-
cutumiare şi sistemele subsidiar cutumiare şi constituţiile scrise (cele în formă rigidă, protejate de
proceduta specială şi îngreunată de revizuire).
Sistemele constituţionale aproape întru totul cutumiare (România Evului Mediu, Franţa
Vechiului Regim, Marea Britanie astăzi) presupun foarte puţin reguli scrise. De pildă, în Marea
Britanie, constituţia este formată din trei categorii de instituţii: instituţii şi uzaje guvernamentale
(care nu provin din acte ale Parlamentului şi nici din precedent judiciar); common law-ul (dreptul
comun, format pe cale judiciară, ale cărui reguli sunt de căutat în ratio decidendi ale deciziilor
pronunţate de Curţile Superioare ale Angliei); statute law (actele scrise, în special în materie de
drepturi fundamentale), care este precizat prin practica judecătorească.
Sistemele semi-cutumiare presupun o constituţie scrisă amplu completată, din cauza
insuficienţei sale puternice, cu uzanţe (în România, Statutul Desvoltător al Convenţiei de la Paris
7/19 august 1858), iar sistemele subsidiar cutumiare sunt cele cu constituţie scrisă, detaliată şi
rigidă, dar care se completează cu cutume.
Constituţiile scrise sunt cele rigide, care dispun de supremaţie formală în sensul precizat.
În prezenţa dreptului constituţional scris, cutuma constituţională praeter legem şi propter
legem este recunoscută, regulile scrise păstrând superioritate faţă de regulile cutumiare.

Constituţia socială şi Constituţia politică

În concepţia liberală asupra Constituţiei şi statului, corespunzător celor două nivele ale
organizării - cel al organizării politice şi cel al organizării sociale - , există Constituţie politică şi
Constituţie socială, care coexistă.
Constituţia politică se subordonează celei sociale, întrucât polticul trebuie să se subordoneze
socialului. Constituţia politică îmbracă forma rigidă a constituţiei şi reprezintă partea ceamai
dezvoltată a Constituţiei, astfel cum am definit-o din punct de vedere material. Constituţia socială
este ansamblul de principii filozofice care stau la baza constituţiei politice şi o orientează într-o
anumită direcţie. Ca formă, constituţia socială poate fi lăsată într-o stare implicită sau poate
îmbrăca forma unui preambul sau a unei declaraţii de drepturi.

Puterea constituantă şi autoritatea constituantă

Definiţia materială a Constituţiei nu se poate desăvârşi decât odată cu abordarea voinţei care stă
la baza ei. Astfel, nu există Constituţie din punct de vedere material decât dacă există o putere
constituantă, o voinţă care determină competenţa competenţelor sale, originară, necondiţionată şi
suverană, care se exprimă liber pentru a se auto-organiza.

12
 Noţiunea de putere constituantă. Titularul puterii constituante
Noţiunea de putere constituată este complexă. Puterea constituantă dă o constituţie statului, i-o
impune, nu doar o formulează, fiind anterioară şi superioară statului pe care îl creează prin
constituţie. Voinţa puterii constituante este juridică, principiile de auto-organizare de la nivelul ei
fiind normative, căci această voinţă este fundamentul validităţii şi al eficacităţii constituţiei politice
normative.
Titularul puterii constituante este entitatea îndreptăţită să constituie statul. Legitimitatea
titularului puterii constituante este dată de acceptarea sa de către inivizii asupra cărora se va aplica
voinţa puterii constituante. Titularul puterii constituante trebuie deci să se bucure de autoritate,
adică să fie recunoscut de către cei care ar avea posibilitatea să se opună acţiunii titlarului puterii
constituante, iar aceştia să renunţe în mod conştient şi voluntar la opoziţie (Kojève, 2004; pp. 57 –
58). Puterea constituantă trebuie totodată să fie capabilă să impună o voinţă normativă, să impună
grupului principiile de organizare. Nu în ultimul rând, puterea constituantă trebuie să fie filozofic
sau ideologic coerentă, ceea ce presupune ca logica internă a doctrinei pe care încearcă titularul
puterii constituate să o impună grupului să fie natural concepută ca adevărată de majoritatea
grupului.
De-a lungul timpului, s-a considerat că titular al puterii constituante este fie dumnezeu, fie
prinţul (în cazul monarhiilor absolute), fie clasa socială (doctrina marxistă), fie, în actualitate,
poporul. Ca titular al puterii constituante, poporul trebuie înţeles în sens democratic, ca principiu al
majorităţii limitate.
Poporul titular al puterii constituante este o sinteză între poporul revoluţionar - cel care
înlocuieşte o ordine juridică cu o alta, un stat cu un altul, atunci când acţionează împotriva unei
puteri politice a cărei legitimitate nu o mai recunoaşte – şi poporul voluntar pasiv. Cu alte cuvinte,
puterea constituantă este exercitată de poporul care revoluţionează statul şi operează o schimbare
de constituţie, în momentele de întrerupere a continuităţii statale şi juridie şi rămâne putere
constituantă pentru că poporul, ulterior acestor momente, acceptă să rămână pasiv, să nu mai
producă o altă revoluţionare a sistemului.
Când însă, fără a revoluţiona sistemul statal şi juridic, are loc o schimbare în constituţie, o
ajustare, fără modificarea fundamentală a principiilor de auto-organizare, atunci se manifestă, prin
intervenţie directă, puterea de revizuire, şi nu puterea constituantă, se manifestă poporul
referendar, şi nu poporul revoluţionar. Astfel, când intenţionează să revizuiască constituţia
existentă, şi nu să o înlocuiască cu o alta, însuşi poporul referendar este ţinut să respecte principiile
de auto-organizare rezultate din voinţa puterii constituante.
Puterea constituată are deci rol creator, pe când puterea statului este o putere constituită,
instituită de către puterea constituantă. Puterea constituantă a poporului este expresia ideii
dreptului, a stării de conţtiinţă a dreptării, acel „în sine” al relaţiei în cadrul poporului privitt nu ca
sumă, ci ca întreg, astfel că această putere se situează în afara statului, pe care îl creează, din starea
sa de putere neinstituită, neconcretizată. Puterea constituantă este deci acea putere a dreptului, ca
stare a conştiinţei colectivităţii, de a constituit statul. Puterea statului este deci una concretizată,
instituită, o putere normativă încadrată şi neoriginară

Noţiunea de autoritate constituantă. Titularul autorităţii constituante. Tipuri de

autoritate constituantă
Fiind neconcretizată, fluidă, voinţa puterii constituante are nevoie să fie transpusă în actul
numit Constituţie, să fie formulată, pentru a constitui statul. Entitatea care face această operă
tehnică de formulare a Constituţiei este autoritatea constituantă. Aceasta intervine în numele
puterii costituante şi în slujba ei atunci când se dă o nouă constituţie şi dispune, în acest scop, de o

13
putere instituită, inferioară şi supusă puterii constituante, în raport de care funcţionează ca
instrument. Autoritatea constituată este deci mai întâi un organ al poporului care dă formă juridică
constituţiei, transpunând în norme juridice pozitive voinţa poporului în materie constituţională.
Autoritatea constituantă este încadrată de constituţia socială pentru a construi constituţia politică şi
deci va trebui să respecte principiile de auto-organizare existente la nivelul voinţei puterii
constituante. În caz contrar, opera autorităţii constituante nu va fi validă.
În al doilea rând, atunci când nu are loc o schimbare de constituţie, ci o schimbare în
constituţie, adică o modificare, o revizuire constituţională, autoritatea constituantă care se
manifestă în vederea realizării acestei opere este organul statului (şi/sau al poporului), entitatea sau
entităţile care acţionează în cadrul acestui proces.
Primul tip de autoritate constituată descris este autoritatea constituantă originară,
calificativul neînsemnând că nu este limitată, căci este, cum am văzut, de însăşi puterea
constituantă în numele căreia acţionează, ci desemnând pe de o parte momentul originar în care
intervine - şi anume, acela al adoptării, al instituirii unei noi constituţii - şi, pe de altă parte, felul în
care loc, procedural, opera pe care o realizează - şi anume, fără să se ajute de reguli preexistente,
întrucât acestea lipsesc, fiind vorba de o rupere în continuitatea statului şi a Constituţiei, aceste
reguli fiind create special pentru realizarea operei de formulare a constituţiei şi chiar de către
autoritatea constituantă.
Autoritatea constituantă originară este impusă direct de puterea constituantă, fără o intervenţie
a verunor mecanisme preexistente, în momente istorice precum apariţia unui nou stat (prin
feredarea a mai multe state independete sau prin secesiunea unui stat) sau desfiinţarea
revoluţionară a constituţiei unui stat.
Al doilea tip de autoritate constituantă descris, cea care intervine cu ocazia revizuirii
constituţiei, este autoritatea constituată derivată, care va acţiona cu respectarea regulilor
existente în constituţie şi referitoare la procedura de revizuire.
Titularul autorităţii constituate originare este un guvernământ de fapt (un indivi sau un organ)
în care se cristalizează toată ideea de drept existentă în acel moment la nivelul puterii constituante
şi care va fi obligat să afirme, să concretizeze această idee a dreptului în constituţia pe care o va
formula în numele puterii constituante. De aceea, opera autorităţii constituate originare va fi
juridică, sprijinânu-se pe principiile de auto-organizare de la nivelul voinţei puterii constituante.
Titularul autorităţii constituante derivate este reprezentat de toate entităţile care intervin în
procedura de revizuire a constituţiei, de la organe ale statului până la poporul refenedar corpul
electoral care se exprimă prin referendum asupra revizuirii).

Sinteza distincţiei putere constituantă – autoritate constituantă – puteri (autorităţi)

constituite
Puterea constituantă aparţine continuităţii demosurilor care au voinţa activă sau pasivă de a
eercita acelaşi tip de kratos. Autoritatea constituantă originară este constituită prin constituţia
socială, fiind dorganul poporului sau al statului care transpune juridic şi politic principiile de auto-
organizare stabilite de puterea constituantă. Autoritatea constituată derivată este creată de
constituţia politică şi acţionează conform regulilor instituite în aceasta, în vederea revizuirii
Constituţiei. Autorităţile constituite sunt acele organe ale statului care sunt create ţi încadrate prin
constituţia juridică sau politică.
Distincţia dintre puterea constituantă şi puterle constituite este o consecinţă a supremaţiei
materiale a Constituţiei.

Funcţiile puterii constituante şi ale autorităţii constituante

Puterea constituată, aşa cum se exprimă prin autoritatea constituantă, are funcţia de a institui
constituţia (adoptată de autoritatea constituantă în numele ei) şi, respectiv, funcţia de a delega

14
puterea, prin constituţie, puterilor constituite în cadrul statului, şi anume cele care exercită cele trei
ramuri funcţionale ale puterii de stat (legislativă, exeutivă şi jurisdicţională)

Instituirea şi adoptarea constituţiei

Cu ocaza instituirii constituţiei şi a adoptării sale se manifestă, atunci când procedeele sunt
democratice, puterea constituantă şi autoritatea constituantă originară, care îşi exercită funcţia de a
institui un nou stat, prin instituirea unei noi constituţii, respectiv funcţia de a adopta această nouă
constituţie, de a-i da tehnic o formă juridică.
Procedeele tehnice de instituire şi adoptare a constituţiei diferă în funcţie de concepţia asupra
titularului puterii constituante, la rândul ei dependentă de starea evoluţiei sistemului juridic şi
politic. Aceste procedee au apărut în forma lor autoritară, ca modalităţi de încadrare şi limitare a
puterii monarhilor, pentru ca ulterior să fie înlocuite de procedeele democratice, care presupun
intervenţia activă a puterii constituante prin intermediul autorităţii constituate. Lor li se adaugă
origiea extranaţională a unor constituţii.
Precizarea acestor procedee se referă deci strict la modalitatea instituirii şi adoptării
constituţiilor, şi nu la conţinutul lor, deşi în cazul procedeelor democratice, conţinutul constituţiilor
este transformat prin acceptrea însăşi a importanţei puterii constituante şi a convingerilor sale
asupra principiilor de constituire a statului prin constituţie.
Procedeele autoritare de instituire a constituţiei, în cadrul cărora poporul nu decide, ci
acceptă, el nefiin considerat titular al puterii constituante, au fost concedarea, pactul şi plebiscitul.
Concedarea marchează trecerea de la monarhia absolută la cea constituţională şi preupune că
regela adoptă singur Constituţia, fără vreo intervenţia a poporului, ca pe o concesie făcută
supuşilor. Pactul, procedură specifică momentelor de reformare a monarhiei, prespune că
suveranul nu mai decide unilateral în privinţa conţinutului constituţiei, ci aceasta va fi adoptată
prin şi va eprima un pact între o adunare constituantă, reprezentativă pentru popor, şi suveran.
Plebiscitul este u procedeu autoritar de instituire şi adoptare a constituţiei prin care poporul este
chemat şi presat psihologic sau procedural să accepte o decizie deja luată, o constituţie deja
formulată şi pe care nu o poate contesta, o constituţie care este opera unui dictator (este şi cazul
Constituţiei României din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie şi promulgată la 27 februarie).
Procedeele democratice de instituire a constituţiei presupun intervenţia puterii constituante
în adoptarea constituţiei. Există trei feluri de a imagina această intervenţie: poporul ca putere
constituantă intervine înainte de adoptarea constituţiei; poporul intervine după adoptarea
constituţiei; poporul intervine şi înainte, şi după adoptarea constituţiei.
În prima variantă, poporul alege o autoritate constituată, o adunare specială (ansamblu
constituant sau adunare constituantă) care va adopta constituţia şi prin această alegere îşi exprimă
acorul faţă de opera acestei adunări (de pildă, adoptarea Constituţiei SUA prin Convenţie, adică un
ansamblu special ales pentru a da formă juridică principiilor constituţionale care au rezidat în
popor). Al doilea procedeu de instituire şi adoptare democratică a constituţiei presupune adoptarea
constituţiei de către o adunare reprezentatvă ordinară, aşadar una care nu este special creată pentru
a adopta constituţia, după care constituţia este aprobată prin referendum constituţional. Acest
procedeu poate şi a fost folosit şi în sistemele totalitare, atunci când consultarea ppoporului prin
referendum a fost realizată de aşa natură încât acesta să nu poată respinge constituţia adoptată,
referendumul fiind de fapt un plebiscit, în sensul descris anterior. Al treilea procedeu democratic
de instituire a constituţiei presupune ca poporul să desemneze reprezentanţi special pentru ca
aceştia să adopte o constituţie, urmând ca după adoptarea constituţiei poporul să intervină pentru a
ratifica sau respinge Constituţia (Pactet, 1992: p. 72). Acesta este cel mai democratic procedeu.
În ce priveşte originea extranaţională a unor constituţii, nu putem vorbi despre intervenţia în
vreun fel a puterii constituante, întrucât este vorba despre constituţii impuse poporului din exterior
(Convenţia de pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele române din 7/19 august
1858, fiind ţinută ca fiind Constituţie a Principatelor Unite până la Statutul Desvoltător din 2 iulie

15
1864, Ionescu, 2000: pp. 36-39). Procedeele efectiv utilizate pentru sunt pactul (de pildă, acordul
de la Dayton din 14 decembrie 1996 între Yugoslavia, Croaţia şi Bosnia, care stabileşte Constituţia
Bosniei-Herţegovina în anexa 4) sau concedarea (constituţia este oferită statului fără vreo
intervenţia a acestuia, ca în cazul pactului, printr-un acord între mai multe state interesate sau de
către o organizaţie internaţională).

Revizuirea Constituţiei
Aplicabilă exclusiv în cazul Constituţiilor formale, care au superioritate în raport cu celelalte
legi, revizuirea constituţiei este o expresie, o conseciţă a supremaţiei formale a Constituţiei (aflată
în relaţie cu supremaţia materială a acesteia) şi presupune o îngreunare a procedurii de modificare
a constituţiei, în cadrul căreia intervine, în numele puterii constituante, autoritatea constituantă
derivată, pentru a opera respectiva modificare, cu respectarea regulilor instituite în Constituţie în
acest sens, nefiind afectată continuitatea regimului.
Necesitatea revizuirii constituţiilor se impune pentru a păstra stabilitatea constituţiei odată cu
asigurarea unei flexibilităţi a acesteia, care să o facă adaptabilă schimbărilor sociale. Procedura de
revizuire va limita nu puterea constituantă, care se poate manifesta oricând de manieră
revoluţionară, pentru a modifica fundamental şi structural sistemul, ci autoritatea constituantă
derivată care exerită puterea de revizuire. Existenţa posibilităţii de a revizui constituţia se impune
şi din raţiuni practice, precum legitimarea controlului de constituţionalitate sau asigurarea
posibilităţii de integrare a statului într-o organizaţie supranaţională.
Procedura revizuirii presupune, în dreptul comparat, mai multe etape: iniţiativa revizuirii,
ecizia de a da curs iniţiativei de revizuire (fază intermediară, care poate lipsi); intervenţia justiţiei
constituţionale, adoptarea propunerii sau proiectului de revizuire.
Iniţiativa revizuirii este foarte importantă, întrucât organul care o poate eercita capătă
preponderenţă asupra celorlalte, astfel încât sunt posibile fie soluţii de echilibru între ramurile
puterii de stat, fie soluţi care să privilegieze un organ sau altul, exeutiv sau legislativ. Iniţiativa
poate fi acordată de aseenea şi cetăţenilor cu drept de vot. Decizia de a da curs iniţiativei de
revizuire (existentă şi în România în 166 şi 1923) este faza intermediară care controlează puterea
de a iniţia revizuirea, decizia celui abilitt să o dea privind doar necesitatea urmării revizuirii şi
uneori sfera acestei revizuiri. În anumite sisteme, referendumul naţional consultativ cu privire la
probleme de interes naţioal poate fi folosit pentru a aduce corpul electoral în postura de a decide
asupra necesităţii revizuirii. Intervenţia justiţiei constituţionale presupune ca instanţa
constituţională să decidă asupra constituţionalităţii iniţiativei de revizuire, înainte ca aceasta să fie
adoptată.
Adoptarea propunerii sau proiectului de revizuire se face după o procedură îngreunată în raport
cu legile ordinare. O primă soluţie este de a dizolva adunările legiuitoare şi de a convoca
electoratul pentru alegerea adunării constituante (cazul Constituţiilor României din 1866 şi 1923).
O a doua soluţie este ca Parlamentul să adopte legea de revizuire, însă cu un cvorum de vot
superior celui aplicabil în cazul legiferării obişnuite, ulterior organizâdu-se referendum pentru ca
revizuirea să fie definitivă.
Limitele revizuirii
Posibilitatea de revizuire poate fi limitată, pentru a asigura un plus de stabilitate unor prevederi
constituţionale considerate esenţiale şi structurante. Accentuăm că limitele revizuirii nu s
eadresează înseşi puterii constituate, ci autorităţii constituante şi puterii de revizuire. Formele
limitării posibilităţii de revizuire sunt: limitarea cu privire la obiect, limitarea în timp şi limitarea în
anumite circumstanţe.
Limitarea revizuirii cu privire la un anumit obiect presupune interdicţia de a revizui anumite
prevederi constituţionale (de pildă, forma de guvernământ, principiul federalismului). Efcienţa
acestei interdicţii este chestionată de posibilitatea dublei revizuiri: mai întâi se revizuieşte
prevederea ce interzice revizuirea articolelor vizate, apoi se revizuiesc şi acestea din urmă.

16
Interdicţia revizuirii constituţiei pe o perioadă de timp determinată se poate face fie prin
interzierea revizurii unu anumit timp, fie prin instituirea unei proceduri de revizuire care se întinde
pe o perioadă de timp intenţionat mai îndelungată (Constituţia Franţei din 1791). Interdicţia
revizurii Constituţiei în anumite circumstanţe se referă la imposibilitate ade a revizui Constituţia pe
durata unor îmrejurări speciale, percum starea de asediu, de urgenţă sau în timp de război.

Delegarea puterii şi imposibilitatea redelegării puterii

Odată delegată, prin Constituţie, puterea nu mai poate fi redelegată (delegata potestas non
delegatur). Aceasta este expresia funcţiei puterii constituate de a constitui statul, precum şi
expresia supremaţiei materiale a Constituţiei. Doar Constituţia creează competenţe. Dacă ea oferă
o anumită competenţă unui anumit organ şi nu prevedere posibilitatea pentru acesta de a redelega
acea competenţă, redelegarea, precum şi actul rezultat din ea, nu vor putea fi considerate juridice şi
nu vor produce efecte juridice.
Dacă însăşi Constituţia prevedere redelegarea (cum este cazul, în România, al redelegării
legislative prin lege de abilitare a Parlamentului, în baza căreia Guverului i se redeleagă
competenţa de legiferare), forma în care se va exercita competenţa redelegată este specifică
organului care a primit, prin redelegare, această competenţă (în exemplul dat, Guvernul va legifera,
în baza legii de abilitare, prin ordonanţe simple, categorii de acte normative specifice lui).

Constituţia României

Constituţia României: constituţie materială şi formală, scrisă, care se bucură de supremaţie

Definiţia normativistă a constituiei din punct de vedere material se aplică şi Constituţiei
României, adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. Totodată, aceasta se bucură de supremaţie
formală, fiind protejată, ca formă, printr-un act scris, rigid, a cărui procedură de revizuire, astfel
cum este instituită în Titlul VII al legii supreme, este specială şi îngreunată în raport cu procedura
de adoptare şi modificare a legilor organice şi ordinare din sistemul român. În sistemul român
actual, supremaţia Constituţiei şi respectarea ei sunt impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie,
conform căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, precum şi a legilor este
obligatorie”. Garantul supremaţiei Constituţiei este Curtea Constituţională, conform art. 140 din
Constituţie, justiţia constituţională devenin mecanism de garantare a acestei supremaţii.
Având în vedere că în art. 1 alin. (3) din Constituţie se face trimitere expresă, începând cu
revizuirea din 2003, la spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi al idealurilor
Revoluţiei din 1989, considerăm că se impune o interpretare istorico-teleologică a textului
Constituţiei, instituindu-se totodată un bloc al constituţionalităţii din care fac parte toate actele
normative, de valoare constituţională şi infraconstituţională în care pot fi reperate tradiţii
democratice ale poporului român. Asemenea acte, precum Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia sau un Jurnal al Consiliului de Miniştri au fost de altfel deja menţionate în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale anterioară revizuirii din 2003.
Formal, din corpul constituţiei se poate considera că face parte şi jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, întrucât deciziile acesteia sunt, conform art. 147 din Constituţie, general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În acest sens, Curtea Constituţională face operă de
autoritate constituantă derivată, mai ales atunci când, prin interpretarea oficială şi general
obligatorie pe care o dă Constituţiei, extinde catalogul drepturilor şi libertăţilor sau lipsesşte de
efecte o dispoziţie constituţională (este cazul, de pildă, al jurisprudenţei referitoare la limba
oficială) sau cân interpretează istoric Constituţia, pentru a o adapta la prezent (mai ales având în
vedere art. 1 alin. (3) din Constituţie care trimite expres la tradiţiile democratice).

17
Constituţia României: constituţie naţională garanţie a drepturilor şi libertăţilor
Art. 2 alin. (1) din Constituţie prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului român,
care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodie şi corecte,
precum şi prin referendum. În art. 1 alin. (1) din Constituţie este instituit caracterul naţional al
statului şi caracterul său suveran şi independent. Aşa fiind, sursa suveranităţii statului este
naţiunea, în sensul francez al conceptului de constituţie naţională, suveranitatea în stat fiind
limitată de suveranitatea naţională.
De asemenea, Constituţia României întruneşte calităţile impuse de ideea constituţionalismului
modern, şi anume să fie o constituţie centrată pe garantarea drepturilor şi a libertăţilor – art. 1 alin.
(3) din Constituţie instituie valorile supreme, iar Titlul II este dedicat drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale- inclusiv prin instituirea unui mecanism jurisdicţional în acest sens –
controlul de constituţionalitate (contencosul drepturilor şi libertăţilor), realizat de către Curtea
Constituţională, căruia i se adaugă, în cazul drepturilor subiective, instanţele judecătoreşti ordinare,
fiind garantat, în art. 21, liberul aces la justiţie, fundament al protecţiei drepturilor şi libertăţilor
prin intermediul justiţiei, înfăptuită de către instanţele judecătoreşti.

Puterea constituantă în România. Instituirea Constituţiei prin adoptarea sa în 1991

În anul 1989 sa produs o ruptură revoluţionară a sistemului constituţional, având loc, pe cale de
consecinţă, o schimbare de Constituţie, prin instituirea acestea de către puterea constituantă via
adoptarea noii Constituţii de către o autoritate constituantă originară. Opera constituţională a
Consiliului Frontului Salvării Naţionale sau a CPUN, înainte de adoptarea Constituţiei, în perioada
tranzitorie dintre momentul Revoluţiei şi momentul adoptării legii supreme, a fost conformă
principiilor de autoorganizare ale conştiinţei colective pentru că a introdus pluralismul politic,
separaţia puterilor în stat şi a fost totodată validă pentru că a introdus proedura intervenţiei puterii
constituante, a poporului, pentru adoptarea viitoarei Constituţii.
Etapele adoptării Constituţiei au presupus alegerea, în baza prin Decretului-lege nr. 92/1990,
care a avut valoare de act de natură constituţională, primului Parlament democratic şi a
Preşedintelui. Parlamentul s-a constituit apoi, de drept, în Adunare Constituantă, prin Hotărârea
Adunării Constituante nr. 1 din 11 iulie 1990, publicată în M. Of. nr. 90/1990. Adunarea şi-a
adoptat, prin hotărâre, propriile reguli de organizare şi funcţionare (Regulament) în scopul
adoptării noii Constituţii. Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat ăn vigoare în
urma aprobării prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Adunarea Constituantă a formulat Constituţia politică în raportde principiile Constituţiei
sociale, astfel cum s-au manifestat cu ocazia evenimentelor din 1989 şi cum, în ce le priveşte pe
unele dintre ele, au fost consemnate în Declaraţia de la Timişoara. Însăşi referirea la spiritul
idelurilor Revoluţiei din decembrie 1989 atestă existenţa unei constituţii sociale, chiar dacă această
referire expresă sa realizat abia cu ocazia revizuirii constituţionale din 2003.

Revizuirea Constituţiei României, expresie a supremaţiei sale materiale şi formale

În sistemul nostru, autoritatea constituantă derivată care intervine cu ocazia procedurii de
revizuire a Constituției este formată din toate entităţile implicate în această procedură, prevăzută
expres în Titlul VII al Constituţiei şi care are caracter îngreunat în raport de procedura de
legiferare în cazul legilor organice şi ordinare.
Astfel, iniţiativa revizuirii aparţine, conform art. 150 din Constituţie, Preşedintelui, la
propunerea Guvernului, unui sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi unui număr
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate

18
cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
A doua etapă a revizuirii presupune intervenţia, în baza art. 146 lit. a) teza finală din
Constituţie, a Curţii Constituţionale, din oficiu, pentru a verifica constituţionalitatea iniţiativei de
revizuire. Procedura urmată de Curte este reglementată în art. 19 – 22 din Legea nr. 47/1992 de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Următoarea etapă în proedura de revizuire este adoptarea proiectului sau propunerii de
revizuire de către Parlament, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 151 alin. (1) şi (2) din
Constituţie: „Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de
Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă
prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”.
Următoarea etapă constă în intervenţia Curţii Constituţionale, din oficiu, pentru verificarea
constituţionalităţii legii de revzuire adoptate de Parlament. Această atribuţie a Curţii a fost
introdusă, în baza art. 146 lit. l) din Constituţie, conform căruia Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute în legea sa organică, în Legea nr. 47/1992, fiind prevăzută de art. 23 din această lege:
„(1) În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se
pronunţă, din oficiu, asupra acesteia, prevederile art. 20 şi 21 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la
revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Această atribuţie nu
exista la data revizuirii Constituţiei în 2003 şi deci nu a fost exercitată în cadrul procedurii de
revizuire.
Etapa finală a revizuirii Constituţiei României este prevăzută de art. 151 alin. (3) din
Constituţie şi constă în aprobarea prin referendum a revizuirii, organizat în cel mult 30 de zile de la
data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Validarea referendumului şi confirmarea
rezultatelor acestuia se realizează, prin hotărâre de către Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit.
i) in Constituţie, intrarea în vigoare a legii de revizuire realizându-se la data publicării în M. Of. a
hotărârii Curţii.
Astfel, Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758
din 29 octombrie 2003; republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă
numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-
19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.
3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Limitele revizuirii Constituţiei României

În sistemul nostru, art. 152 alin. (3) din Constituţie interzice revizuirea acesteia pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă şi în timp de război, iar art. 63 alin. (4) din Constituţie interzice
revizuirea Constituţiei până la întrunirea legală a noului Parlament, pe durata prelungirii
mandatului Camerelor.
În ce priveşte interdicţia revizuirii cu privire la un anumit obiect, art. 152 alin. (1) din
Constituţie interzie revizuirea dispoziţiilor privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Art. 152 alin. 2) din Constituţie dispune
că „e asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a

19
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”.
Controlul constituţionalităţii proiectelor sau propunerilor de revizuire, precum şi a legii de
revizuire adoptate de Parlament prespune mai întâi verificarea de către Curtea Constituţională a
respectării condiţiilor procedurale privind exercitarea iniţiativei şi, respectiv, privin adoptarea în
Parlament şi mai apoi, verificarea respectării limitelor revizuirii prin conţinutul propiectului, a
propunerii şi, respectiv, a legii de revizuire. Forţa juridică a acestor interdicţii de revizuire, ca şi în
dreptul comparat, este discutabilă, dacă ne raportăm la puterea constituantă, mai ales atunci când
nu este vorba despre interdicţiile referitoare la drepturi, libertăţi şi garanii ale acestora. Aceasta
întrucât puterea constituantă poate revizui orice, cât timp poate institui oricând decide o nouă
Constituţie, chiar dacă de facto. Astfel că interdicţiile se adresează puterii de revizuire şi instituie o
ierarhizare internă a normelor constituţionale, cum s-a susţinut în doctrina franceză, dispoziţiile
care nu pot fi revizuite devenind chiar supra-constituţionale.
Cea mai recentă decizia a Curţii Constituţionale pronunţate în materia revizuirii Constituţiei
este Decizia nr. 80/2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 246 din 07.04.2014, prin care Curte a reţinut
neconstituţionalitatea propunerii de revizuire.

Concluzii:
Constituţia este un concept şi o realitate foarte complex, exprimând mai întâi o stare a
conştiinţei colective care impune o anumită organizare statală, iar mai apoi un at politic şi juridic
prin care se constituie statul în scopul, în epoca modernă şi mai ales în contemporaneitate, al
garantării drepturilor şi libertăţilor, nu doar al limitării puterii. În acest sens, Constituţia socială
este superioară celei politice.
Ca act juridic, Constituţia este definibilă material şi formal şi, în anumite sisteme, precum
şi cel român, are supremaţie inclusiv formală, prin care se traduce supremaţia puterii constituante,
sursă a Constituţiei, în raport şi cu autoritatea constituantă, prin care puterea constituantă se
exprimă, şi cu autorităţile instituite în stat.
Supremaţia formală presupune respectarea unei proceduri de revizuire care protejează
stabilitatea Constituţiei, tocmai dată fiind supremaţia sa existenţială şi materială. Limitele
revizuirii, existente şi în sistemul român, devin foarte importante şi instituie o stare de
supraconstituţionalitate. Ele pot fi înţelese prin raportare la proedura de adoptare a Constituţiei, are
traduce formal superioritatea ei materială, pe care se fundamentează validitatea tuturor normelor
juridice în sistem.

Test de autoevaluare:
1. Definiţi Constituţia din punct de vedere material şi formal. - 1,5 puncte
2. Precizaţi tipurile de Constituţii în raport de conţinutul lor. - 1,5 puncte
3. Precizaţi tipurile de Constituţii în raport de forma lor. - 1,5 puncte
4. Distingeţi puterea constituantă de autoritatea constituată originară şi derivată, preum şi de
puterile constituite. - 1,5 puncte
5. Precizaţi care sunt etapele revizurii Constituţiei în dreptul comparat. - 2 puncte
6. Argumentaţi supremaţia materială şi formală a Constituţiei României. - 2 puncte

Speţe:
1. Printr-un proiect de revizuire a Constituţiei se propune modificarea procedurii de
revizuire în sensul eliminării etapei aprobării referendumului şi înlocuirii acesteia cu etapa alegerii,
prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, a Adunării Constituante care va revizui
Constituţia, special creată pentru acest scop şi distinctă de Parlament. De asemenea, se propune ca
iniţiativa revizuirii să nu mai poată aparţine cetăţenilor, având în vedere că aceştia aleg Adunarea

20
Constituantă. Apreciaţi compatibilitatea aceste propuneri cu caraterul democratic al revizuirii
Constituţiei, garanţie a supremaţieie sale formale.
Răspuns: Proiectul de revizuire a Constituţiei doreşte instituirea unei proceduri de
revizuire compatibilă cu principiul democratic al intervenţiei populare în procedura de revizuire,
însă nu este la fel de eficient precum definitivarea aprobării revizuirii prin referendum, întrucât în
cazul referendumului corpul electoral poate să respingă opera de revizuire realizată prin procedura
de adoptare parlamentară, pe când, în varianta propusă, legea constituţională adoptată de Adunarea
Constituantă scapă unui control efectiv al corpului electoral, control a posteriori, care i-ar permite
poporului să-şi manifeste direct puterea de revizuire. Din această perspectivă, a elimina dreptul de
iniţiativă a revizuirii al cetăţenilor nu este democratic, avantajând exclusiv organele constituite în
stat care ar avea drept de iniţiativă.

2. Printr-un proiect de revizuire a Constituţiei se porpune ca iniţiativa revizuirii să aparţină

exclusiv Parlamentului, având în vedere calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului,
precum şi eliminarea art. 152 alin. (1) şi (2) din legea supremă, considerându-se că puterea
constituantă nu poate fi limitată în opera sa de adoptare şi revizuire a Constituţiei, întrucât poporul
poate face orice, el fiind sursa însăşi a Constituţiei. Apreciaţi compatibilitatea acestui proiect de
revizuire a Constituţiei cu exigenţele impuse de specificul Constituţiei României.

Grile:
1. Constituţia este:
a) exclusiv un act juridic prin care se reglementează puterea de stat;
b) un act normativ prin care se instituie numai statutul guvernanţilor;
c) o ordine politică instituţionalizată şi un act juridic prin care este reglementat modul de producere
a normelor generale şi abstracte.

2. Supremaţia formală a Constituţiei presupune:

a) excluderea completă a aplicării vreunei cutume;
b) intervenţia unui organ special în cadrul unei proceduri speciale de adoptare şi revizuire;
c) posibilitatea ca puterea delegată să fie redelegată.

3. Autoritatea constituantă originară:

a) instituie Constituţia în absenţa unor reguli preexistente, într-un moment de schimbare de regim
politic şi juridic;
b) are ca titular un guvernământ de fapt care realizează o schimbare în Constituţie;
c) dă formă juridică principiilor de auto-organizare de la nivelul conştiinţei colective în momentul
constituirii unui stat nou.

4. Puterea constituantă:
a) poate avea ca titular prinţul care instituie Constituţia ca pe o concesie făcută guvernaţilor;
b) este poporul referendar;
c) este o sinteză între poporul revoluţionar şi autoritatea constituantă derivată.

5. Interdicţiile privind posibilitatea revizuirii:

a) limitează puterea constituantă;
b) au o eficienţă chestionabilă în raport cu puterea constituantă şi chiar cu puterea de revizuire;
c) reflectă supremaţia formală a operei de autoritate constituantă pe care o face instanţa
constituţională care verifică constituţionalitatea revizuirii constituţionale.

21
 Modulul II
STATUL, PERSOANĂ JURIDICĂ DE DREPT PUBLIC SUVERANĂ

Unitatea de învăţare:
1. Personalitatea juridică a statului, subiect de drept public
2. Suveranitatea statului

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 76 – 94.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 26 – 29, pp. 113 – 121 şi pp. 125 – 128.
2. J. Bodin, Les six livres de la République, 1576.
3. D. Turpin, Droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1999, pp. 18-19.
4. L. Favoreu P. Gaïa; R. Ghevontian; J.-L.Mestre., O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2001, pp. 35-36.
5. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi concepte-cheie precum personalitate juridică, persoană în sens juridic, persoană
juridică, subiect de drept, persoană juridică de drept public;
înţelegeţi conceptul şi coordonatele dinamicii suveranităţii statului în contemporaneitate,
inclusiv în cazul statului român ;
să distingeţi sursa suveranităţii de titularul său şi de exerciţiul său, inclusiv în sistemul
român;
să înţelegeţi componentele conţinutului suveranităţii, cea internă şi externă, corelarea lor şi
transformările pe care le suportă în contextul globalizării, aspecte ce caracterizează şi
suveranitatea statului român;

Personalitatea juridică a statului, subiect de drept public

Noţiunea de personalitate juridică

Utilizarea noţiunilor de persoană în sens juridic, de subiect de drept şi de personalitate juridică
poate genera confuzii. Prin „subiect de drept” se înţelege titularul unui drept. Prin „personalitate
juridică” se înţelege aptitudinea de a fi titular activ de drepturi şi obligaţii sau competenţe,
aptitudine recunoscută de dreptul obiectiv. Prin „persoană în sens juridic” se desemnează orice
entitate aptă să fie subiect de drepturi şi obligaţii. Persoanele în sens juridic sunt de două feluri:
persoane fizice şi persoane juridice. Nicio altă categorie juridică nu poate fi utilizată pentru a
desemna un titular de drepturi, obligaţii sau funcţii juridice.
Persoana juridică mai este numită şi persoană morală. Termenul „moral” nu este configurat

22
prin opoziţie faţă de termenul „juridic”, ci este utilizat pentru a sublinia faptul că persoana juridică
este o creaţie a voinţei umane, şi nu un dat natural ca persoana umană. Persoana morală este un
fenomen juridic, şi nu moral. Şi expresia „persoană juridică” poate fi derutantă, căci şi persoana
fizică nu este ca atare, în calitatea sa de existenţă fizică, dotată cu personalitate juridică, ci tot în
baza unei atribuiri făcute de dreptul obiectiv. Ea este tot o persoană în sens juridic, o persoană
„juridică”. Este motivul pentru care când am vorbit de personalitate în general am utilizat noţiunea
de „persoană în sens juridic”.

Noţiunea de persoană juridică

Persoana juridică este o entitate socială organizată de sine stătător, având un patrimoniu
propriu şi un scop determinat în acord cu interesul general, care are o existenţă juridică proprie şi o
individualitate juridică distinctă, fiind astfel aptă, ca atare, să fie subiect al raporturilor juridice,
indiferent de natura lor. Indiferent că sunt raporturi de drept privat sau de drept public, subiecţii
„colectivi” de drept, organizările sociale care au calitatea de subiect al raportului juridic, apar ca
persoane juridice, adică în calitate de entităţi dotate cu personalitate juridică.
Elementele caracteristice ale persoanei juridice sunt, conform definiţiei de mai sus: 1.
organizarea proprie, de sine stătătoare, 2. scopul propriu, în acord cu interesul general, 3.
patrimoniul propriu şi 4. individualitatea juridică distinctă.
1. Spre deosebire de persoana fizică, persoana juridică nu mai este reprezentarea juridică a unui
individ, ci a unei entităţi sociale complexe. Nu indivizii din grup sunt reprezentaţi prin persoana
juridică, ci raporturile dintre ei, organizarea inter-subiectivă. De aceea, entitatea socială vizată nu
poate fi persoană juridică decât dacă organizarea sa internă este coerentă, stabilă şi independentă
de voinţa fiecărui asociat luat în parte, depinzând doar de raporturile dintre aceştia. Organizarea
inter-subiectivă poate privi şi alţi subiecţi decât persoanele fizice. Persoana juridică poate fi astfel
alcătuită din mai multe persoane juridice.
2. Persoana juridică, pentru a exista ca atare, trebuie să aibă un patrimoniu propriu, distinct de
cel al subiecţilor asociaţi, patrimoniu ce constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor evaluabile
băneşte care au ca titular însăşi persoana juridică. Acest element permite ca persoana juridică să
aibă o răspundere juridică proprie.
3. Persoana juridică este o entitate ordonată în vederea unui scop determinat, unui scop social.
Acest scop social trebuie să fie în acord cu interesul general. El trebuie să fie colectiv, adică
distinct de interesele individuale ale membrilor care compun persoana juridică.
4. Elementele constitutive menţionate trebuie întrunite pentru ca organizarea respectivă să
poată fi o individualitate juridică distinctă de subiecţii ce o compun. Scopul asocierii este din punct
de vedere juridic tocmai acesta: crearea unui subiect cu personalitate juridică distinctă. Această
caracteristică distinge persoana juridică de simpla comunitate juridică. În cazul comunităţii juridice
un drept se împarte între mai mulţi subiecţi, fără a crea un subiect distinct de exemplu, cazul
coproprietarilor sau cazul mai multor moştenitori). În cazul persoanei juridice dreptul nu aparţine
subiecţilor asociaţi, ci unui nou subiect, distinct de aceştia.
Dreptul public desemnează acea sferă a relaţiilor sociale care cad sub incidenţa normelor de
drept şi în cadrul cărora raporturile sunt de subordonare (şi nu de coordonare, ca în cazul dreptului
privat), unul dintre subiecţii raporturilor juridice fiind, în toate cazurile, purtător de autoritate de
stat, într-o formă sau alta, putându-şi astfel subordona voinţa celuilalt sau celorlalţi subiecţi ai
raportului juridic.
Astfel, în cadrul raporturilor juridice concrete de drept public nu există egalitate între subiecţi,
egalitatea rămânând un drept fundamental care trebuie respectat în momentul reglementării
raporturilor juridice de drept public, nemanifestându-se în raportul juridic concret, tocmai pentru
că unul dintre subiecţi poartă o voinţă specifică autorităţii de stat. raporturile juridice de drept
public sunt centrate pe interesul comun, şi nu pe interesele particularilor, pe binele comun care dă
de altfel şi caracter politic puterii statale. Totodată, dreptul public reprezintă totalitatea normelor
juridice care reglementează acest tip de raporturi juridice şi care se grupează în mai multe sub-

23
ramuri ale dreptului. În al treilea rând, deptul public desemnează acea parte a ştiinţei dreptului care
are ca obiect de studiu raporturile juridice de drept public şi normele juridice de drept public.

Specificitatea statului ca subiect de drept

Înţelegerea „privatistă”, restrictivă a noţiunii de persoană juridică i-a făcut pe mulţi autori să
înţeleagă statul ca pe o persoană juridică sui generis, care ar apărea ca atare doar în raporturile de
drept privat, în cele de drept public apărând ca titular al suveranităţii, şi nu ca persoană juridică.
Trebuie înţeles însă că dacă prin persoană juridică se are în vedere orice organizare ce are calitatea
de subiect distinct al raporturilor juridice, indiferent de natura lor, nu prezintă importanţă dacă
statul apare în aceste raporturi pe poziţie de egalitate juridică sau de titular al suveranităţii: el este
şi într-un caz şi în altul un subiect distinct al raportului juridic, dotat, căci doar astfel poate fi
subiect, cu personalitate juridică, adică apare ca persoană juridică.
Fiind persoană juridică, statul trebuie să îndeplinească cerinţele descrise mai sus. El trebuie să
aibă o organizare proprie, de sine stătătoare, coerentă şi stabilă. Este vorba de o organizare a
raporturilor intersubiective, şi nu de o sumă de indivizi sau grupuri. Statul este deci de neconceput
în lipsa unei ordini juridice. Această ordine trebuie să fie efectivă, deci statul trebuie să aibă
capacitatea de a crea reguli generale şi eficientă, adică statul trebuie să aibă capacitatea de a
impune regulile create. Statul este deci o ordine juridică globală. Această ordine trebuie să fie de
sine stătătoare, adică nesubordonată unei alte ordini juridice statale sau vreunui grup infraetatic şi
competentă să se autoorganizeze.
Statul trebuie să aibă un patrimoniu propriu distinct de cel al guvernanţilor şi de cel al
guvernaţilor. Puterea statului este în acest sens extrapatrimonială. Aceasta însemnă, că, fiind
persoană juridică, statul transformă situaţia guvernanţilor. Puterea nu mai este un element al
patrimoniului guvernanţilor, ci o funcţie a acestora. Guvernanţii nu mai au un drept subiectiv de a
exercita puterea, ci doar o competenţă.
Statul are un scop propriu, care nu se confundă cu scopurile elementelor sale componente.
Acest scop trebuie să fie în acord cu interesul general. Acest lucru înseamnă că nu există stat decât
dacă grupul social îl legitimează. Orice organizare, chiar capabilă să creeze reguli şi să le aplice
prin constrângere, dacă este nelegitimată de cei care suportă constrângerea, îşi pierde caracterul de
stat. În stat beneficiarii constrângerii sunt cei constrânşi.
Întrunirea acestor elemente trebuie să constituie un subiect distinct de drept. Statul este astfel
distinct de guvernanţi. Indiferent de titularul de fapt al puterii, din punct de vedere juridic puterea
este a statului. Acest lucru permite continuitatea statului. Actele guvernanţilor sunt imputate
statului în numele căruia acţionează. Guvernanţii trec, statul rămâne.
Dificultatea de a înţelege statul ca persoană juridică provine din faptul că el este în raporturi
aparte cu ordinea juridică faţă de ceilalţi subiecţi de drept intern şi că nu există o ordine juridică
internaţională suficient de conturată pentru a vorbi de acordarea personalităţii juridice statului de
către această ordine. Cele două teorii asupra personalităţii juridice devin atunci cu greu aplicabile
datorită caracterului aparte al acestui subiect de drept, acela de a fi suveran.
Această specificitate a statului ca subiect de drept constă tocmai în suveranitatea sa.

Suveranitatea statului

Noţiunea de suveranitate a statului este destul de recentă. Sistematizarea noţiunii îi aparţine

lui J. Bodin (Les six livres de la République, 1576). Ea este o noţiune destul de confuză, fapt ce a
determinat o multitudine de critici, mergând chiar până la a nega utilitatea conceptului. Noţiunea
este polisemantică şi dificultatea conturării sale clare vine din utilizarea indistinctă a diverselor
sale înţelesuri. În esenţă, suveranitatea presupune o exclusivitate a autorităţii politice xare se
exercită asupra persoanelor şi grupurilor în cadrul societăţii organizate în stat.

24
 Teoria clasică a suveranităţii pleacă de la constatarea că statul îşi determină singur propriile
competenţe şi propriile reguli fundamentale, faţă de care condiţionează toate regulile aplicabile pe
teritoriul său, fără excepţie, şi pentru observarea cărora el este singurul care poate pune în mişcare
forţa publică, pentru că el dispune de monopolul constrângerii armate. Cu alte cuvinte, statul este
cel care fundamentează şi delimitează ordinea juridică naţională. Este ceea ce autorii germani
înţeleg atunci când afirmă că statul are competenţa competenţelor sale, adică este suveran. Astfel,
suveranitatea este, potrivit definiţiei lui J. Laferrière, o „putere de drept originară şi supremă”.

Titularul şi sursa suveranităţii în teoria modernă a suveranităţii

Când spunem că statul este suveran, s-ar părea că problema titularului suveranităţii este
rezolvată. Totuşi, ea nu este nicidecum aşa de simplă. Chiar dreptul pozitiv este confuz în acest
punct. Astfel, Constituţia României din 1991 afirmă în art. 1 că România este stat suveran,
acordând deci titulatura suveranităţii statului, pentru ca în art. 2 să afirme că suveranitatea este
naţională, făcând din naţiune titularul suveranităţii, urmând apoi afirmaţia că suveranitatea aparţine
poporului român şi deci schimbând încă odată titularul, pentru ca mai la urmă să delimiteze
titularul suveranităţii de cel care o exercită, pentru că afirmă că exerciţiul suveranităţii este făcut
prin reprezentanţi sau prin referendum, adică prin corpul electoral. De asemenea, Constituţia
Franţei din 1958 face un amalgam între teoria suveranităţii populare şi teoria suveranităţii
naţionale, amalgam care a fost preluat practic de sistemul român. Aceste prevederi sunt cu
adevărat derutante. Din ele se pot desprinde însă câteva idei care ar putea clarifica subiectul.
O primă idee ar fi că sursa suveranităţii şi titularul ei sunt două lucruri distincte. Când căutăm
sursa suveranităţii, trebuie să răspundem la întrebarea „de unde provine această putere de comandă
şi constrângere, ce o face acceptabilă?”; când căutăm titularul suveranităţii, trebuie să răspundem
la întrebarea „în numele cui şi cine este îndreptăţit să exercite această putere?”.
Teoria juridică a suveranităţii democratice prezintă două forme, care se exclud reciproc:
teoria suveranităţii naţionale şi teoria suveranităţii populare. Ceea la deosebeşte în mod esenţial
sunt nu doar premisele filosofice diferite, ci şi consecinţele practice pe care le produc la nivelul
formei de guvernământ: prima conduce în mod necesar la un guvernământ reprezentativ, cea de a
doua la un guvernământ semi-direct.
Teoria suveranităţii naţionale şi guvernământul reprezentativ. În doctrina suveranităţii
naţionale, persoana colectivă este cea care posedă suveranitatea şi cetăţenii luaţi individual nu au
nici cea mai mică parte din suveranitate. Titularul suveranităţii este naţiunea, considerată
indivizibilă şi distinctă de indivizii ce o compun. Statul este considerat în această optică naţiunea
juridic organizată. Naţiunea, ca orice persoană juridică, are nevoie de reprezentanţi pentru a
exercita suveranitatea. Această teorie dă prioritate reprezentării în raport cu exerciţiul direct al
suveranităţii de către popor. Ea conduce cu necesitate la un guvernământ reprezentativ, care
exclude orice procedură a guvernământului direct, mai ales referendumul. De aceea, este exclusă
revocarea reprezentanţilor pe durata mandatului. Calitatea de reprezentant nu este dată
parlamentarului, ci Adunării reprezentative: mandatul este colectiv.
Criticii acestei doctrine susţin în esenţă că ea face Naţiunea să se identifice cu statul, căci din
punct de vedere juridic doar acesta din urmă apare în raporturile juridice. Ea ar duce cu necesitate
la etatism. Pe de altă parte, teoria face ca suveranitatea să fie „confiscată” de reprezentanţi. Este
optica promovată chiar de J.-J. Rousseau când afirmă că din momentul în care un popor îşi alege
reprezentanţii, nu mai este liber. Această teorie face de nejustificat un control a posteriori al
actelor reprezentanţei naţionale, căci ceea ce se transmite reprezentanţilor este chiar voinţa
naţională, aceasta fiind prezumată, ca în reprezentarea din dreptul privat, că stă la baza actelor
reprezentanţilor, ceea ce la face necontrolabile, căci voinţa naţională nu poate fi cenzurată de către
nimeni. Legea devine astfel, odată ce a fost promulgată, necontrolabilă.
Teoria suveranităţii populare şi guvernământul semi-direct. Această teorie presupune
egalitatea absolută între toţi indivizii aflaţi sub suveranitatea unui stat, care au fiecare, ca inerentă
propriei persoane, o bucată de suveranitate. Suveranitatea populară aparţine poporului, dar nu ca

25
entitate juridic distinctă de membri care o compun, ci ca rezultantă a voinţelor individuale, ceea ce
impune principiul majorităţii.
În logica acestei teorii, reprezentarea voinţei populare este exclusă. Guvernământul trebuie să
fie direct, adică puterea legislativă trebuie să fie exercitată de cetăţeni înşişi. Poporul poate
transmite doar puterea, nu voinţa. Prin sufragiu nu se transmite suveranitatea, ci doar exerciţiul
unor competenţe. Există deci un guvern, dar acesta nu are decât funcţii executive; el nu beneficiază
de o delegare a voinţei generale, căci aceasta este inalienabilă; nu este decât un instrument al
voinţei generale care nu poate face decât acte particulare sau de organizare a executării legilor,
niciodată acte de natură legislativă.
Critica acestei teorii se bazează în primul rând pe caracterul conjunctural al majorităţii, care o
poate face injustă, chiar tiranică. În al doilea rând, lipsa de consistenţă a votului popular, de regulă
cetăţenii fiind incapabili sau neinteresaţi de rezolvarea problemelor politice, ar face ca acest regim
necesarmente direct să gliseze inevitabil către un regim plebiscitar, în care voinţa populară este
doar pasivă şi acceptă în loc să decidă. În fine, mărimea statelor actuale ar face regimul direct sau
chiar semi-direct impracticabile. Astfel, critica se bazează în mod esenţial pe imposibilitatea de a
obţine o intensitate suficientă a participării cetăţenilor pentru ca aceasta să fie reală.

Sursa suveranităţii în sistemul român

În sistemul nostru, se pare că este privilegiată teoria suveranității populare cu privire la sursa
suveranității, cât timp în art. 4 alin. (1) in Constituţie este instituită, ca fundament al statului,
unitatea poporului, şi nu a naţiunii. Spunem că pare, întrucât nu este vorba despre teoria
suveranităţii populare în sensul lui Rousseau, astfel că fiecare cetăţean nu are în el însuşi o parte
egală din suveranitate, ci intervenţia directă a cetăţenilor cu drept de vot, a corpului electoral, prin
mecanismele de grupate de Constituant sub terminologia de referendum se face în numele
poporului, şi nu în numele fiecărui cetăţean în parte sau al sumei acestora. Corpul electoral care
exercită direct suveranitatea, conform art. 2 alin. (1) teza finală din Constituţie, este organ al
poporului.
În realitate însă, sursa suveranităţii în sistemul român este cea care transcende opoziţia
ireconciliabilă dintre naţiune şi popor, în sensurile date acestora în teoriile democratice asupra
suveranităţii expuse mai sus. Elementul care transcende această opoziţie şi care este comun atât
ideii de reprezentare, cât şi ideii de ointervenţie directă a corpului electoral este puterea de vot. În
primul caz, aceasta se manifestă pentru a alege reprezentanţii, iar în cel de al dolea caz, se
manifestă pentru a decide direct.

Titularul suveranităţii este statul, indiferent de sursa suveranităţii şi exerciţiul

suveranităţii se spune acestei exigenţe. Acesta deţine monopulul suveranităţii. În acest sens, art.
2 alin. (2) din Constituţie dispune că niciun grup şi nicio persoană nu exercită suveranitate în nume
propriu, iar art. 1 alin. (1) din legea supremă prevede că statul este suveran şi independent.
Ce se înţelege însă aici prin stat? Este evident că nu este vorba doar de reprezentanţi, adică de
cei ale căror puteri rezultă direct dintr-o abilitare prin vot, deşi mai multe constituţii, inclusiv cea
română din 1991, afirmă că suveranitatea este exercitată prin reprezentanţi. Altfel, judecătorul nu
ar exercita, de exemplu, suveranitatea. Nici Guvernul, întrucât chiar dacă învestitura este făcută de
Parlament, ceea ce ar conduce la ideea că puterile lor rezultă dintr-un fel de vot indirect, numirea
miniştrilor este făcută, de regulă, de şeful statului. O asemenea optică, tributară revoluţiei franceze,
care face din reprezentanţa naţională organul suprem în stat, este evident de nesusţinut. Mai
degrabă organele puterii centrale a statului se află pe o poziţie de egalitate funcţională şi juridică,
neexistând între ele relaţii de ierarhizare.
Toate organele statului exercită suveranitatea, fiecare în sfera sa de competenţă: Parlamentul
exercită suveranitate în ordinea legislativă, guvernul şi şeful statului în ordinea organizării aplicării
legii, instanţele de judecată în ordinea soluţionării conflictelor juridice între subiecţii de drept.

26
Fiecare sferă de competenţă este relativ independentă faţă de celelalte, niciunul dintre organe
neexercitând totalitatea suveranităţii. Suveranitatea este astfel indivizibilă, ea aparţine statului în
ansamblu, fiecare sistem de organe exercitând-o într-o sferă particulară. Competenţele se împart,
suveranitatea nu. Exerciţiul de ansamblu al suveranităţii depinde astfel de modul structurării
relaţiilor între puteri, de modul divizării orizontale a puterii.
Mai mult, suveranitatea nu este exercitată doar de stat, ci şi de corpul electoral, prin
referendum, şi de celelalte structuri sociale când participă la conturarea voinţei statului. Statul nu
poate funcţiona decât datorită impulsurilor politice primite de la nivelul societăţii civile. Astfel,
suveranitatea legislativă este exercitată de Parlament şi uneori de Executiv, dar aceste organe sunt
formate pe baza reprezentării partidelor politice. S-ar putea spune că partidele nu participă la
conturarea voinţei legislative şi, în consecinţă, la exerciţiul suveranităţii? Grupurile de interese pot
şi ele să fie cooptate formal la procesul de decizie legislativă, participând şi ele la exerciţiul
material, nu formal, al suveranităţii.
Dacă privilegiem o astfel de viziune materială asupra exerciţiului suveranităţii, care să
completeze viziunea formală, atunci putem afirma că exerciţiul suveranităţii nu depinde atât de
titularul formal al unei competenţe, cât de funcţionarea globală a sistemului social, adică de
structura raporturilor interindividuale şi dintre grupuri şi de raporturile acestora cu statul.
Prin stat suveran se înţelege atunci, mai degrabă, un sistem social global, decât o sumă de
instituţii. Exerciţiul suveranităţii este făcut de acest sistem social global. El depinde de structura
orizontală şi verticală a puterii statului, dar şi de structura sistemului de partide, de sistemul
grupurilor de interese, de structura comunicării sociale etc.

Conţinutul suveranităţii
Suveranitatea comportă două aspecte: suveranitatea externă, numită şi independenţă sau
suveranitate a statului şi suveranitatea internă, numită şi suveranitate în stat. Primul aspect priveşte
raporturile statului cu alte state şi cu societatea internaţională, cel de al doilea priveşte raporturile
statului cu elementele sale.
Suveranitatea internă
Statul este suveran în interior pentru că el este singurul care are vocaţia, competenţa generală
de a exercita oricare dintre atributele pe care le presupune crearea şi aplicarea ordinii juridice.
Astfel, ca o consecinţă a suveranităţii, doar statul poate avea un număr de atribute, cu excluderea
deci a oricărui grup sau individ. Este vorba de dreptul de a legifera, de a împărţi dreptatea, de a
întreţine poliţie, de a bate monedă, de a întreţine armată, de a pune în mişcare forţa publică, de a
conferi cetăţenie etc.
Suveranitatea internă semnifică într-un cuvânt, potrivit expresiei lui M. Weber, faptul că statul
dispune de monopolul constrângerii organizate. El este singurul care poate edicta reguli de drept
(monopol) şi are puterea de a le face respectate la nevoie prin forţă (constrângere), în mod oficial
(organizat), atât pe plan intern (poliţie), cât şi pe plan internaţional (armată). Pentru ca statul să
existe, trebuie să păstreze acest monopol. Dacă alte instituţii (partide, sindicate, asociaţii, biserici)
dispun şi ele de posibilitatea de a crea norme şi de a-şi constrânge membrii să le respecte, acest
lucru se poate întâmpla doar pentru că statul permite acest lucru şi doar în cadrul stabilit de stat;
aceste organizaţii trebuie să respecte ordinea publică, regulile lor fiind subsecvente celor statale.
Dacă un grup exercită o putere capabilă să concureze cu cea a statului nu mai avem monopol,
deci nu mai avem suveranitate şi deci nici stat, decât cel mult ca o ficţiune (D. Turpin, 1999, pp.
18-19). Constrângerea poate fi nu doar militară, ci şi economică, financiară. Statul deţine
monopolul constrângerii fiscale, doar statul putând stabili şi culege impozite şi tax, care sunt
stabilite doar prin lege sau în limitele şi condiţiile legii de către organele administrative ale
statului.
Cea de-a doua latură a suveranităţii este suveranitatea externă, numită şi independenţă.
Conceptul pare clar, dar doar pentru că uneori el este simplificat prin conturarea sa doar prin
raportare la alte state, nu şi la ordinea juridică internaţională.

27
 În concepţia tradiţională, datorată lui J. Bodin, se stabileşte o echivalenţă între suveranitate şi
independenţa absolută a statului. Această concepţie decurge din perspectiva romană a lui imperium
sau summa potestas, care poate fi tradusă prin puterea cea mai înaltă sau prin comandamentul
suprem într-o societate. Este un mod de a afirma că statul a depăşit orice fel de subordonare faţă de
indiferent ce putere exterioară lui. Această teorie, care face din suveranitate o putere absolută şi
perpetuă, este tributară epocii în care a fost lansată, dând seama mai mult de organizarea feudală a
societăţii interne şi internaţionale, decât de realităţile contemporane, chiar dacă nu se poate nega o
persistenţă a ei, mai ales în rândul statelor tinere sau al celor slabe din punct de vedere economic.
Această teorie are de înfruntat un proces de globalizare a fenomenelor sociale, mai ales economice,
însoţită de o tendinţă de globalizare a producţiei normative, care o fac adesea iluzorie.

Suveranitate sau competenţă internaţională?

În termeni juridici, emergenţa statului modern corespunde apariţiei ordinilor juridice puternic
centralizate, teritorial şi personal determinate, între care nu există legături de subordonare, orice
obligaţie a unui stat faţă de un alt stat fiind liber consimţită, neexistând, pe de altă parte, nicio
putere superioară statelor care să poată sancţiona o eventuală încălcare a acestor obligaţii.
Statul este însă suveran la nivel internaţional doar în sensul că el, considerat ca ordine juridică
globală, adică eficace şi sancţionată, nu este direct supus unui alt stat. Dar el este supus dreptului
internaţional, altfel acesta nemaiputând să fie considerat drept. Statul este suveran în raport cu
acest drept în sensul că participă, în concepţia clasică fiind de altfel singurul care participă, la
producerea regulilor sale, fie prin cutumă, fie prin tratate. El este suveran în raport cu dreptul
internaţional aproximativ în acelaşi mod în care cetăţeanul este suveran în concepţia
contractualistă în raport cu ordinea juridică internă. Rezultă că suveranitatea internaţională a
statului este o competenţă generală de a produce şi executa dreptul internaţional, şi nu o anume
competenţă particulară determinată în sine şi pentru totdeauna. În mod corelativ, rezultă că orice
competenţe particulare ale statului la nivel internaţional depind de starea dreptului internaţional
într-un moment dat (L. Favoreu, 2001, pp. 35-36). Dar suveranitatea lui externă este determinată
de cea internă, cu respectarea totodată a ordinii juridice internaţionale.
Domeniul competenţei externe a statului ţine de regulile sale interne, deci de suveranitatea
internă, şi nu de suveranitatea sa internaţională. Altfel spus, competenţa de a regla exerciţiul
suveranităţii internaţionale este constituţională. Statul este suveran chiar dacă cedează o
competenţă internaţională particulară sau alta către o organizaţie internaţională, atâta vreme cât
această cedare ţine de suveranitatea lui internă, statul putând reveni oricând asupra acestor delegări
de competenţe. Problema care se pune este de a şti care este limita maximă a acestor cedări de
suveranitate. Cu alte cuvinte, până unde poate să meargă această cedare pentru a mai putea fi vorba
de un stat suveran.
Limita transferului de competenţe care ţin de suveranitate este însăşi vocaţia generală a statului
de a avea competenţe. Aceasta nu poate fi transmisă. În acest sens trebuie interpretată şi
imposibilitatea revizuirii caracterului independent al statului român, instituită de Constituţie.
Statul, indiferent dacă este parte dintr-o organizaţie supranaţională de integrare, precum Uniunea
Europeană, nu poate deci transfera în bloc toate competenţele pe care le are la un moment dat în
virtutea suveranităţii sale şi nici competenţa generală de a avea asemenea competenţe.
Suveranitatea este deci inalienabilă.
Limitările suveranităţii internaţionale a statului trebuie discutate astfel, de principiu, atât în
cadrul Uniunii Europene, cât şi prin raportare la modificarea trăsăturilor tratalelor internaţionale
clasice, în cazul tratatelor instituţionale de la nivelul Uniunii Europene (care instituie organe
capabile să producă drept de la nivel supranaţional, drept direct şi prioritar aplicabil), precum şi în
cazul tratatelor în materia drepturilor omului, care au un caracter obiectiv, creând în mod direct
drepturi pentru persoane şi al căror regim juridic este diferit de cel al tratatelor clasice.
Acest regim al tratatelor în materia drepturilor omului limitează din ce în ce mai drastic
suveranitatea statelor, căci presupune, de pildă, controlul rezervelor, limitarea puterii de derogare

28
de la ele, faptul că nu admit aplicarea condiţiei reciprocităţii, tratatele internaţionale în materia
drepturilor omului instituind totodată un drept de ingerinţă în treburile interne ale statelor, cu
scopul protecţiei drepturilor. În acest sens, sunt instituite mecanisme jurisdicţionale internaţionale,
precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în faţa căreia fiecare dintre statele părţi la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate face plângere împotriva altui stat parte, fără să
fie nevoie ca în cauză să se afle resortisanţi ai statului reclamant. De asemenea, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului este competentă să soluţioneze plângerile particularilor (care nu pot fi decât
reclamanţi) împotriva statelor ai căror resortisanţi sunt, dacă acestea le încalcă vreunul dintre
drepturile garantate de Convenţie. În România, regimul distinct al tratatelor în materia drepturilor
omului este fundamentat pe art. 20 din Constituţie, care instituie aplicarea cu prioritate a acestor
tratate în cazul în care sunt mai favorabile titularilor drepturilor şi care impune ca însăşi Constituţia
să fie interpretată, în această materie, în lumina tratatelor în materia drepturilor omului la care
România este parte.
Suveranitatea internaţională a statelor este deci redusă în contextul globalizării şi de tendinţa de
a institui un mecanism de constrângere internaţională, un asemenea mecanism, pe lângă cel
instituit în cadrul Consiliului Europei şi sintetizat mai sus, este Curtea penală internaţională
permanentă, cu sediul la Haga.

. Concluzii:
În contemporaneitate, specificul statului ca persoană juridică de drept public suverană este
nuanţat şi presupune distincţia între sursa acestei voinţe politice exclusive, titularul ei şi entităţile
prin care statul îşi exercită suveranitatea, atât sub aspectul intern al conţinutului acesteia, cât şi sub
aspectul extern al conţinutului acestei suveranităţi.
Aceste distincţii sunt impuse şi de Constituţia României are instituie caracterul suveran şi
independent al statului român, reglementând totodată sursa suveranităţii şi caracterul nerevizuibil
al independenţei statului. Ca şi în alte sisteme, şi în cel român configuraţia şi dinamica
suveranităţii, atât sub aspect internaţional, cât şi, corelativ, sub aspect intern, sunt din ce în ce mai
afcetate faţă de sensul lor clasic, întrucât, în contextul globalizării, există mecanisme internaţionale
de constrângere şi se schimbă caraterele tratatelor (cele instituţionale de la nivelul Uniunii
Europene şi cele în materia drepturilor omului).

Test de autoevaluare:
1. Argumentaţi care este sursa suveranităţii în sistemul român. - 1,5 puncte
2. Precizaţi în ce constă specificitatea tratatelor în materia drepturilor omului. - 1,5 puncte
3. Precizaţi în ce constă specificul tratatelor instituţionale. - 1,5 puncte
4. Precizaţi care sunt aspectele suveranităţii externe înţeleasă ca suveranitate internaţională. - 2
puncte
5. Precizaţi care sunt raporturile dintre suveranitatea internă şi cea externă. - 1,5 puncte
6. Argumentaţi diferenţele dintre teoria suveranităţii naţionale şi teoria suveranităţii populare. - 2
puncte

Speţe:
1. Statul român a considerat că în perioada de pre-aderare la Uniunea Europeană, pentru a
facilita o cât mai bună integrare după aderare, să transfere competenţe care ţin de legiferare şi
baterea de monedă către organele Uniunii Europene. De asemenea, a decis ca aplicarea tratatelor în
materia drepturilor omului la care România este parte să fie făcută în condiţii de reciprocitate cu
statele deja membre ale Uniunii Europene. Argumentaţi atitudinea statului român din perspectiva
caracterului său de stat suveran, impus de Constituţie.
Răspuns: Statul român ăşi încalcă propria suveranitate, atunci când, înainte chiar de a face
parte din Uniunea Europeană, transferă competenţe care ţin de suveranitatea sa unei structuri din

29
care nu face parte, afectându-se astfel atât suveranitatea internă, cât şi cea externă, sub aspectul
independenţei. România este stat suveran şi independent, conform art. 1 alin. (1) din Constituţie,
iar independenţa statului nu poate face obiectul revizuirii. A permite unei entităţi altele decât statul
românşi din care acesta nu face parte, întrcuât vorbim de perioada dinainte ca România să fie stat-
mebru al Uniunii Europene, să legifereze şi să bată monedă în locul statului îi răpeşte acestuia
suveranitatea sub aspect intern şi extern.
În ce priveşte respectarea tratatelor în materia drepturilor omului la care România este
parte, acestea au un carater obiectiv şi nu pot fi supuse condiţiei de reciprocitate, nici măar în ce
priveşte statele deja membre al Uniunii Europene. Astfel, statul român înţelege eronat şi în
dezacord cu regimul constituţional al drepturilor fundamentale, aplicarea acestor tratate, prin care
suveranitatea sa este limitată în mod diferit decât în cazul tratatelor internaţionale clasice.

2. Parlamentul României a decis ca în regiunile din România cele mai afectate de integrarea
în Uniunea Europeană să se aplice exclusiv dreptul Uniunii şi normele de reglementare primară
create la nivel local, de către organisme ale comunităţilor locale. Dreptul de a alege şi a fi ales în
aceste organisme ale societăţii civileeste reglemntat prin lege. Argumentaţi dacă decizia
Parlamentului respectă exigenţele suveranităţii statului.

Grile:
1. Elementele caracteristice ale persoanei juridice sunt:
a) organizarea impusă prin lege; scopul propriu, în acord cu interesul particular; patrimoniul
propriu; individualitatea juridică distinctă;
b) organizarea proprie, de sine stătătoare; scopul propriu, în acord cu interesul general; patrimoniul
propriu; individualitatea juridică distinctă;
c) organizarea impusă prin lege; scopul prevăzut de lege, în acord cu interesul particular;
patrimoniul propriu; individualitatea juridică distinctă.

2. În doctrina suveranităţii naţionale:

a) reprezentarea voinţei populare este exclusă;
b) suveranitatea populară aparţine poporului, dar nu ca o entitate juridic distinctă de membri care o
compun, ci ca o rezultantă a voinţelor individuale;
c) persoana colectivă este cea care posedă suveranitatea şi cetăţenii luaţi individual nu au nici cea
mai mică parte din suveranitate.

3. Suveranitatea externă:
a) este independenţa statului faţă de ordinea juridică internaţională;
b) este limitată de participarea la producerea dreptului internaţional;
c) depinde exclusiv de suveranitatea internă.

4. Tratatele internaţionale în materia drepturilor omului:

a) se aplică mereu cu prioritate în sistemul român;
b) au caracter subiectiv şi instituie mecanisme de constrângere internaţională;
c) nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate.

5. Suveranitatea internă a statului:

a) este o sumă de competenţe exlusive ale acestuia;
b) constă în monopolul unei competenţe generale de a dispune de propriile competenţe;
c) se exercită doar de organele reprezentative.

30
 Modulul III
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Unitatea de învăţare:
1. Teritoriul
2. Populaţia şi naţiunea
3. Puterea organizată: guvernământul
4. Ordinea socială

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 35 – 75, pp. 211 - 223.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 113 – 121 şi pp. 21 – 26, pp. 133 – 146, pp. 197 – 214.
3. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 7 – 33.
4. Dan Claudiu Dănişor (coord.), Sonia Drăghici, George Gîrleşteanu, Mădălina Nica,
Sebastian Răduleţu, Metodologie pentru examenul de Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, pp. 14 – 18, pp. 24 – 26.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1997, publicată în M. Of. nr. 75 din 23 aprilie 1993.
6. Ch. Debbasch, J.-M Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions
politiques, Economica, Paris, 2001, p. 19, p. 23.
7. H. Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 653.
8. G. Burdeau, L'État, Éditions du Seuil, Paris, 1970, p. 21.
9. Meditaţiunile lui Marcu Aureliu, 1930, p. 158.
10. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 338.
11. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 137.
12. F. Constant, La citoyenneté, 2e édition, Montchrestien, Paris, 2000, pp. 21 – 23, p. 27.
13. N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia drepotului. Marile Curente,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pp. 294-303.
14. P. Magnette, La citoyenneté, une histoire de l'idée de participation civique, Bruylant,
Buxelles, 2001, p. 263.
15. M. Borgetto, Citoyenneté politique et civisme en France depuis deux siècles: réflexions sur la
logique et les apories du discours républicain, în Mélanges Philippe Ardant, L.G.D.J., Paris, 1999,
pp. 393-416.
16. Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010.
17. Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M.
Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002.
18. Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în M. Of. nr. 42 din 18 mai 2006.
19. Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. nr. 326 din 18 iunie 2001.
20. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.
21. Constituţia României, republicată în 2003.

31
 Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
înţelegeţi conceptul de stat din punct de vedere sociologic, prin prima specificului elementelor
sale şi a modalităţii în care se corelează;
înţelegeţi conceptele de teritoriu, inalienabilitate a teritoriului, indivizibilitate/divizibilitate a
teritoriului, consecinţele acestora;
înţelegeţi reorganizarea administrativă a teritoriului în România;
înţelegeţi coneptul de populaţie, distinct de cel de naţiune;
înţelegeţi conceptul de cetăţenie, de cetăţean, distinct de străin şi apatrid, precum şi regimul
aplicabil acestora din urmă în statul român;
înţelegeţi conceptul d eguvernământ;
înţelegeţi trăsăturile cumulative ale puterii de stat: instituţionalizarea, caracterul politic, legitimat
şi monopolul constrângerii;
înţelegeţi scopul social, sub aspectul specificităţiiliberalismului în opoziţie cu totalitarismul.

Teritoriul

Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corporaţie pe baze teritoriale. Aceasta
înseamnă că dacă pot exista teritorii fără stat, teritorii fără „stăpân”, cum ar fi Antarctica sau
corpurile cereşti, care în virtutea unor tratate între state nu pot face obiectul unei aproprieri de către
acestea, în schimb nu pot exista state fără teritoriu.
Totuşi problema noţiunii de teritoriu al statului nu este nici pe departe aşa de clară cum pare.
În primul rând, există organizaţii constituite pe fundamente culturale şi politice, cum ar fi islamul,
catolicismul, sionismul, francmasoneria, care au realizat funcţii esenţiale ale statului chiar în lipsa
unui teritoriu sau în pofida divizării acestuia între mai multe state. Acestea nu sunt caracterizate în
mod normal ca state, tocmai datorită centrării acestei noţiuni pe cea de teritoriu. Funcţia esenţială a
statului nu este însă apărarea teritoriului, deşi importanţa acestuia este de netăgăduit, ci crearea
dreptului şi aplicarea acestuia, la nevoie, prin constrângere. Or, comunităţi neteritoriale sau
transteritoriale au avut sau chiar au această capacitate.
Sunt dovezi că uneori coeziunea culturală a grupului poate fi mai puternică sau mai importantă
decât coeziunea lui teritorială. Privilegierea unei viziuni neteritoriale asupra coeziunii unui grup
social, coeziune care este baza creării dreptului şi baza oricărei constrângeri, face ca, astăzi, în
Europa occidentală teritoriul să piardă din importanţa tradiţională, avantajate fiind elemente
subiective ca bază a grupului şi a puterii de normare şi aplicare a dreptului, ceea ce conduce la o
organizare supranaţională care realizează funcţii esenţialmente statale: creează un drept propriu,
acordă cetăţenie proprie, emite monedă etc. Teritoriul devine aici secundar faţă de valorile
culturale comune statelor din Uniunea Europeană: valoarea acordată individului, libertăţii,
prosperităţii, egalităţii etc.
Delimitarea teritoriului se face prin frontiere. Acestea pot fi de trei feluri: terestre, maritime şi
aeriene. Frontierele terestre pot fi naturale, în sensul că elemente date ale reliefului stabilesc
delimitarea lor (de exemplu, linia crestelor unui lanţ muntos, talvegul unui fluviu), sau artificiale
[de exemplu, o linie geometrică între două puncte cunoscute, un meridian sau o paralelă (paralela
38 între Coreea de Sud şi Coreea de Nord sau paralela 17 între Vietnamul de Sud şi cel de Nord
înainte de retragerea americanilor)].
În cazul frontierelor maritime este vorba despre întinderea drepturilor statului riveran asupra
unor părţi din mare. Prima zonă este marea teritorială, în care statul exercită plenitudinea
suveranităţii, adică aceleaşi drepturi ca şi asupra teritoriului terestru. Orice încălcare a acestei zone

32
echivalează cu o încălcare a teritoriului. Această zonă se întinde, de regulă, pe 12 mile marine. A
doua zonă este marea patrimonială sau zona economică exclusivă. În această zonă, statul riveran
are exclusivitatea exploatării economice, adică a pescuitului, a extracţiilor etc. Întinderea acestei
zone este fluctuantă, depinzând, în mare măsură, de acordurile dintre state. Dincolo de această
zonă economică exclusivă se întinde marea liberă, pe care toate statele, riverane sau nu o pot
utiliza liber, dar nu fără limite, ci cu respectarea dreptului internaţional special în această materie.
Frontierele aeriene ale statului delimitează drepturile acestuia asupra coloanei de atmosferă de
deasupra teritoriului. Prima problemă este cea a limitelor superioare ale acestor drepturi. Statul
exercită plenitudinea suveranităţii asupra atmosferei. Dincolo de spaţiul atmosferic statul nu mai
are niciun drept, spaţiul extraatmosferic urmând un regim juridic distinct care îl scoate de sub
suveranitatea oricărui stat. O a doua problemă este cea a traversării de către aeronavele aparţinând
unui alt stat a spaţiului aerian. Conform acordurilor internaţionale, aeronavele străine pot survola
spaţiul aerian cu condiţia să fie civile, în timp de pace şi pe culoarele stabilite.
Stabilirea frontierelor statului se face la nivel internaţional, acesta fiind şi sensul prevederilor
art. 3 alin. (2) din Constituţia României: „Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu
respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional”.

Inalienabilitatea teritoriului

Drepturile pe care statul le are asupra teritoriului nu presupun şi un drept de a aliena o parte a
acestuia. Teritoriul este inalienabil. Conţinutul acestui principiu este conturat de Curtea
Constituţională, care arată că sunt incompatibile cu acest principiu practicile „de abandonare a
unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrăinările de teritorii” (Decizia
nr. 73/1997, M. Of. nr. 75 din 23 aprilie 1993). Esenţa acestor interdicţii este că teritoriul nu poate
fi trecut sub nici o formă, în totalitate sau în parte, sub suveranitatea unui alt stat existent sau care
s-ar constitui prin acest act însuşi.
Interdicţia de a înstrăina părţi ale teritoriului. Prima consecinţă a inalienabilităţii teritoriului
este că nici o parte a teritoriului nu poate fi transferată, sub nici o formă, sub suveranitatea unui alt
stat. De aceea, Constituţia noastră din 1991 stabileşte că integritatea teritoriului nu poate face
obiectul unei revizuiri constituţionale, cum nu poate face obiectul unei revizuiri nici caracterul
unitar al statului. Este vorba de înstrăinarea teritoriului, şi nu a terenului. Transferul interzis se
referă deci la dreptul statului de a exercita atributele suveranităţii într-o sferă teritorială, şi nu la
dreptul de proprietate asupra terenurilor. Curtea Constituţională a decis în acelaşi sens: „Teritoriul
fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevăzută la art. 3 alin. (1) din
Constituţie, ţine de exerciţiul suveranităţii naţionale în anumite limite geografice (...) Aşa fiind,
calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de
teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu încetează
nici un moment să existe ca parte a teritoriului, asupra căruia se exercită, neştirbite şi neîngrădite,
prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenţa statului român” (Decizia nr. 73/1997).
Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este deci încălcat de posibilitatea acordată străinilor de a
dobândi proprietatea asupra terenurilor. Ceea ce este de esenţa principiului este faptul că statul nu
poate transmite către altcineva exerciţiul suveranităţii într-o parte a teritoriului, ceea ce nu se
întâmplă atunci când un străin este proprietar asupra terenului: străinul şi regimul terenului se
supun legilor române; statul păstrează suveranitatea pe acea parte a teritoriului. De altfel, art. 44
din Constituţie dă acum posibilitatea, în anumite condiţii, ca cetăţenii străini şi apatrizii să poată
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor.
Interzicerea abandonării teritoriilor. Această a doua interdicţie presupune că statul ar fi silit
să abandoneze un teritoriu. Acest abandon este, în optica Curţii Constituţionale, interzis de art. 3
din Constituţie. Această interdicţie, care extinde sensul clasic al termenului inalienabilitate
(imposibilitatea înstrăinării), poate părea nerealist. Dacă statul român ar pierde un conflict armat şi
odată cu el o parte din teritoriu, atunci interdicţia ar împiedica semnarea unui tratat care să

33
consfinţească pierderea teritoriului, ceea ce ni se pare exagerat. Dar credem că instanţa
constituţională a avut în vedere o altă situaţie: cea a abandonării unor teritorii din cauza unor
simple presiuni sau ameninţări, fără a apăra acele teritorii, cum s-a întâmplat înaintea celui de al
doilea război mondial, când politica românească a intrat în colaps odată cu nota ultimativă din 26
iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii
Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”, care a dus la
pierderea acestor teritorii fără luptă, România cedând apoi, tot fără luptă, Bulgariei, în urma
negocierilor de la Craiova, Cadrilaterul şi Ungariei o parte a Transilvaniei, în urma unui aşa zis
„arbitraj” al Germaniei şi Italiei. Curtea impune deci o obligaţie de a apăra teritoriul, acesta
neputând să fie cedat unei puteri străine fără luptă.
Interdicţia de a pierde teritorii prin prescripţie. Transferul noţiunii de prescripţie din
dreptul privat în dreptul constituţional pare în primul moment hazardată. Sensul ei poate fi că
instanţa constituţională interzice statului, în baza art. 3 din Constituţie, să nu-şi exercite
suveranitatea într-o parte a teritoriului. O astfel de neexercitare nu atrage după sine pierderea
suveranităţii prin neuz în acel teritoriu, cum se întâmplă în dreptul privat cu proprietatea.
Interzicerea secesiunii. O altă consecinţă logică a inalienabilităţii teritoriului este şi
interzicerea secesiunii unei părţi a acestuia. Totuşi, uneori, state care sunt declarate indivizibile,
cum este Franţa de exemplu, recunosc un drept de secesiune. Consiliul Constituţional francez
întemeia în 1987 (Decizia 87-226) acest drept de secesiune pe principiile liberei determinări a
popoarelor, prevăzut pentru teritoriile franceze de peste mări. Este evident că situaţia particulară a
acestor teritorii franceze a fost singurul motiv pentru care Consiliul nu a făcut aplicarea
indivizibilităţii.
În ceea ce priveşte dreptul românesc, o asemenea interpretare nu poate fi admisă. Din
inalienabilitatea teritoriului rezultă că acesta nu poate fi cedat unei populaţii pentru a forma un nou
stat sau pentru a-l alipi unui stat străin. Inalienabilitatea funcţionează deci şi în raport cu proprii
cetăţeni, nu numai în raport cu un stat străin. De altfel, Curtea Constituţională decide în acest sens
când afirmă că „nu poate fi reţinută opinia potrivit căreia inalienabilitatea teritoriului este un regim
constituţional specific numai faţă de străini şi apatrizi, iar nu şi faţă de cetăţenii români” (Decizia
nr. 73/1997.

Divizibilitate/indivizibilitate a teritoriului

Teritoriul este indivizibil în statele unitare şi divizibil în statele federale. Indivizibilitatea

teritoriului unui stat unitar creează două consecinţe: inalienabilitatea teritoriului şi uniformitatea
dreptului şi a aplicării lui în teritoriu.
Indivizibilitatea teritoriului statului unitar descentralizat presupune că dreptul este acelaşi pe
întreg teritoriul şi că aplicarea sa este nediferenţiată în raport cu situarea subiecţilor în teritoriu.
Acest principiu de unificare nu mai este înţeles ca fiind absolut. Este acceptată o anumită
teritorializare a dreptului, adică regimuri juridice aplicabile doar în anumite părţi ale teritoriului,
dar această teritorializare are limite stricte.
Prima limită este că teritorializarea dreptului nu poate avea semnificaţia constituirii mai multor
ordini juridice care să coexiste pe teritoriu. Teritoriul nu poate fi împărţit la nivelul ordinii juridice.
Cu alte cuvinte, nu pot coexista pe teritoriul statului unitar descentralizat mai multe surse diferite
ale ordinii juridice. Dacă dreptul poate fi teritorializat, în sensul că anumite acte normative pot fi
aplicate doar pe o parte a teritoriului, această teritorializare juridică are ca sursă puterea legislativă
a statului, neputând fi făcută prin voinţa comunităţilor teritoriale. Consecinţa este că statul nu poate
conferi unităţilor teritoriale capacitatea de a decide asupra competenţelor lor. Competenţele
acestora sunt delegate de stat, şi nu originare. Legea poate deci să transfere competenţe unităţilor
teritoriale, dar nu poate delega dreptul de a stabili aceste competenţe.
A doua limită a teritorializării dreptului este că ea nu poate privi libertăţile publice, căci ar fi
afectat principiul egalităţii şi cel al universalităţii drepturilor omului. Nu pot fi introduse

34
diferenţieri de tratament juridic între cetăţeni în funcţie de situarea lor într-o parte sau alta a
teritoriului. Libertăţile trebuie să fie egale nu doar pentru toţi, ci şi peste tot. Pe de altă parte, în
baza principiului indivizibilităţii teritoriului, reglementarea condiţiilor de aplicare a legilor care
garantează libertăţi fundamentale trebuie să fie uniformă pe teritoriu şi nu poate fi sub nici o formă
transmisă comunităţilor teritoriale. Ea rămâne atributul exclusiv al statului.
Spre deosebire de statul unitar descentralizat, în statul federal regula este cea a divizibilităţii
teritoriului. Aceasta implică în primul rând faptul că teritoriul este împărţit la nivelul ordinii
juridice. Pe teritoriul statului federal coexistă mai multe ordini juridice complete şi autonome, cele
ale statelor federate, ordini care pot fi radical diferite. Pe de altă parte, pe acelaşi teritoriu se
suprapun două ordini juridice, cea a statului federat şi cea a statului federal. Potrivit filosofiei
federalismului, această divizibilitate a teritoriului este nu numai posibilă, ci absolut necesară
limitării puterii şi protecţiei libertăţilor.

Amenajarea administrativă a teritoriului României

Teritoriul statului român se împarte exclusiv la nivel administrativ în trei categorii de unităţi
administrativ-teritoriale, expres şi limitativ prevăzute de art. 3 alin. (3) din Constituţie: comunele,
oraşele şi judeţele, unele oraşe fiind declarate, în condiţiile legii, municipii. Legiuitorul nu poate
adăuga noi categorii de unităţi administrativ-teritoriale. Pentru a respecta supremaţia Constituţiei,
doar prin revizuire constituţională se poate adăuga enumerării realizate de Constituant şi pot fi deci
create noi categorii de unităţi administrativ-teritoriale. Astfel, o primă formă de reorganizare
administrativă a teritoriului este reorganizarea constituţională.
O a doua formă de reorganizare administrativă a teritoriului este reorganizarea legală, care
constă în modificarea limitelor teritoriale ale diferitelor unităţi administrativ-teritoriale. Aceasta se
face numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din respectivele unităţi
administrativ-teritoriale, prin referendum, conform art. 22 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale, coroborat cu art. 13 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, care dispune că „Proiectele de lege sau propunerile legislative
privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează
Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile
administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este
obligatorie”.

Populaţia şi naţiunea

Statul nu poate exista în lipsa unui grup uman asupra căruia se exercită puterea sa suverană şi
care legitimează această putere. Acest grup uman constituie, din punct de vedere juridic, populaţia
statului. Această noţiune trebuie distinsă de cea de naţiune, care este utilizată uneori în locul său în
mod abuziv, dat fiind faptul că statele moderne s-au format, ca regulă, ca state naţionale, şi de cea
de cetăţenie.
Populaţia, ca element constitutiv al statului, este formată din totalitatea indivizilor sedentari pe
un teritoriu şi supuşi autorităţii unui stat. Este vorba de o adunare de indivizi, un ansamblu şi nu de
un grup uman calificat, cum este naţiunea (Ch. Debbasch et alii, 2001, p. 19). Distingem astfel în
cadrul populaţiei: cetăţenii, străinii şi apatrizii.
Cetăţenia presupune o legătură juridică privilegiată a individului cu statul, în baza căreia
primul este singurul care exercită anumite drepturi (cele politice) şi are anumite obligaţii (de
exemplu, cele militare). Drepturile politice electorale fundamentale ale cetăţenilor români – dreptul
de a alege şi dreptul de a fi ales - sunt garantate în art. 36 şi 37 din Constituţie. Totuşi legătura de
cetăţenie tinde să se estompeze chiar şi în materia acestor drepturi exclusive. Astfel, în statele
U.E., dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile locale şi pentru Parlamentul European depind de

35
domiciliu, nu de cetăţenie. În sistemul român, art. 16 alin. (4) garantează cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene, altele decât România, dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul
alegerilor locale, iar art. 38 din Constituţie dispune că „În condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”.
Apartenenţa la populaţie nu presupune decât că individul se află pe teritoriul statului şi se
supune regulilor juridice ale acestuia, bucurându-se de protecţia acestuia. De altfel, din ce în ce
mai multe state acordă garanţii străinilor aflaţi pe teritoriul lor în materia drepturilor omului,
comparabile cu cele acordate cetăţenilor.
De mult timp s-a considerat că la baza statului stă naţiunea, că statul este naţiunea juridic
organizată. Cum conceptul de naţiune este unul sociologic, şi nu juridic, rezultatul poate fi
surprinzător: din ăunct de vedere juridic, naţiuneaea s-a confundat cu statul. Statul este singurul
care apare ca subiect de drept. Astfel, de exemplu, naţionalizarea înseamnă de fapt etatizare. De
aceea, concepţia ce confundă statul cu naţiunea a fost criticată de numeroşi autori. Potrivit lor,
concepţia revoluţionară poate fi aplicată pentru a explica originea suveranităţii şi deci a unui regim
politic, dar nu poate permite confundarea a două noţiuni dintre care una este juridică şi alta
sociologică.
Această concepţie nu ia în seamă originalitatea noţiunii de naţiune, aceasta putând să preexiste
statului. În plus, această identificare le pare periculoasă pentru evoluţia ideilor democratice, căci
datorită ei se pot multiplica puterile statului. Uneori statul poate fi el anterior naţiunii, cum a fost
cazul Statelor Unite sau al unor state africane. Sau statul poate cuprinde mai multe naţiuni, cum a
fost cazul Uniunii Sovietice sau, astăzi, al Indiei.
Pe de altă parte, concepţia potrivit căreia statul personifică naţiunea conduce la emergenţa
principiului naţionalităţilor, potrivit căruia orice naţiune are dreptul la un stat. Frumos din punct de
vedere teoretic, acest principiu este foarte riscant din punct de vedere practic. Susţinătorii lui ar
trebui să se întrebe cum ar arăta O.N.U. cu mai bine de 5000 de membri, personificare juridică a
tot atâtea grupuri etnico-lingvistice, şi câte războaie ar rezulta de aici.
Conceptul de naţiune este unul ambiguu. Pentru explicarea lui au fost vehiculate două
concepţii: una subiectivă, de sorginte franceză, şi una obiectivă, de sorginte germană şi adusă la
paroxism de doctrina naţional-socialistă.
Concepţia subiectivă cu privire la naţiune bazează naţiunea pe dorinţa de a trăi împreună,
luând în considerare ca factori ai constituirii şi ai supravieţuirii ei nu doar elemente obiective, cum
ar fi rasa, teritoriul, etnia, limba, ci şi elemente subiective, cum ar fi o tradiţie spirituală comună,
indiferentă la elementele obiective ce diferenţiază indivizii, o voinţă de a avea un viitor comun.
Concepţia subiectivă asupra naţiunii este cu necesitate una voluntaristă, nu deterministă. Istoria îşi
are rolul ei de netăgăduit, dar numai voinţa de a construi împreună un grup şi un viitor formează o
naţiune. Tendinţa este deci de a defini naţiunea prin principii spirituale intrinseci grupului, şi nu
prin opoziţie faţă de alte grupuri.
Naţiunea are astfel două componente: una obiectivă, factuală, tradiţiile comune, spaţiul comun,
limba etc. şi una subiectivă, voinţa de a trăi împreună, într-o formă politică bazată pe o cultură
standardizată, omogenă, care duce la o putere centralizatoare, voinţa de a avea nu doar un trecut
comun, ci şi un prezent şi un viitor comune. Astfel, naţiunea poate fi definită pornind de la voinţă
şi de la cultură, dar doar prin convergenţa sa cu unităţile politice. De unde definirea naţiunii din
punct de vedere sociologic ca „o societate material şi moral integrată, cu putere centrală stabilă,
permanentă, cu frontiere determinate, cu relativă unitate morală, mentală şi culturală a locuitorilor,
care aderă în mod conştient la Stat şi la legile sale” (H. Bergson, 1992, p. 653).
Teoria subiectivă este astfel voluntaristă şi în acelaşi timp psihologică. Voluntaristă, căci la
baza formării şi subzistenţei unei naţiuni stă concordanţa voinţelor individuale; psihologică, căci ea
face din naţiune un spirit colectiv, un principiu spiritual, un suflet interuman care domină spiritul
uman.
Concepţia obiectivă cu privire la naţiune este deterministă, dezvoltată de şcoala istorică
germană, în continuarea filozofiei lui J.G. Fichte. Potrivit acestei concepţii, nu voinţa indivizilor de

36
a trăi împreună constituie naţiunea, ci dezvoltarea istorică obiectivă. Naţiunea se dezvoltă ca
urmare a unor elemente obiective, necontrolabile de către individ: rasa, religia, limba, geografia şi
altele de aceeaşi natură. Teoria a fost dusă la extrem de către doctrina nazistă, care considera că
umanitatea este formată dintr-o ierarhie de rase în vârful căreia se situează rasa ariană, păstrată sub
forma sa pură de rasa germană, adică de naţiunea germană. Aceasta este formată din oamenii care
aparţin acestei rase prin sânge şi limbă. Ideologia nazistă face astfel din naţiune o comunitate
tribală lărgită la dimensiunile, dovedite monstruoase, ale unei naţiuni moderne. Poporul german ar
fi fost un popor ales, trebuind să cuprindă toată rasa germanică, indiferent de frontiere.
Consecinţele acestei teorii sunt cunoscute. Baza de rasă a dus la epurări etnice. Baza religioasă
a dus la alte epurări, în raport de credinţă. Bazarea naţiunii pe spaţiul vital – la război de
expansiune. Aceeaşi concepţie obiectivă a dus la rezultate similare în fosta Yugoslavie.

Concepţia Constituantului român asupra naţiunii

Art. 1 alin. (1) din Constituţie instituie caracterul naţional al statului, care este, conform art.
152 alin. (1) din legea supremă, nerevizuibil. Caracterul dispoziţiei are instituie statul naţional este
normativ, şi nu constatator, impunându-se o anumită înţelegere a naţiunii ca fundament al statului.
Este vorba despre o înţelegere voluntaristă, politcă şi individualistă a naţiunii, pentru că
suverantatea aparţine poporului, ca demos, funcţie normativ-majoritară rezultată din poziţionarea
liberă, prin vot, a cetăţenilor într-o majoritate sau minoritate politică. Poporul nu este deci o
realitate sociologic majoritară. Doar voinţa cetăţenilor contează în construirea spaţiului public,
ceea ce înseamnă că statul nu este al unui grup etnic, religios, lingvistic etc., ci al cetăţenilor săi. În
acest sens merge şi art. 4 alin. (2) din Constituţie, conform căruia România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, indiferent de criteriile de constituire a grupurilor, printre care
şi cele obiective.
Concepţia supra naţiunii este în sistemul român politică şi individualistă, pentru că naţiunea nu
se moşteneşte, ci se contruieşte. Nicio afiliere grupală în funcţie de criteriile de nediscriminare
prevăzute de art. 4 alin. (2) din legea supremă nu are consecinţe în staţiul public, ci umai în spaţiul
privat. Statul român poate fi deci multietnic, multicultural, dar nu multinaţional, întrucât naţiunea
este majoritatea politică dependentă de voinţa individuală a cetăţenilor, prin care se exprimă
naţiunea şi care construiesc spaţiul public. Statul naţional român este deci al cetăţenilor români,
indiferent de orice apartenenţă grupală primară a acestora. Nici măcar Constituţia nu poate face
derogări de la acest principiu.

Definiţia cetăţeniei
Profesorii I. Muraru şi E.S. Tănăsescu definesc cetăţenia română ca fiind „ acea calitate a
persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile
României” (2001, p. 137). Mai multe idei fundamentale se desprind din definiţia citată, care
constituie caracterele cetăţeniei.
Cetăţenia este o calitate a persoanei fizice. Nu poate fi vorba de cetăţenia persoanei juridice.
Cetăţenia este legată de individ, şi nu de colectiv, de ieşirea din comunitarism şi de
individualizarea relaţiilor sociale, datorată trecerii de la o societate rurală şi agricolă, dominată de
spiritul comunitar, de o solidaritate mecanică, către o societate urbană şi industrială, bazată pe o
solidaritate organică. „Trecerea de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică favorizează
slăbirea (progresivă şi imperfectă) relaţiilor comunitare, atomizarea societăţii, adică emanciparea
individului faţă de grupul său primar de apartenenţă” (F. Constant, 2000, p. 21). Cetăţenia afirmă
un individ subiect autonom, care nu se mai identifică în mod plenar şi natural cu comunitatea din
care face parte, un individ care refuză să fie categorisit altfel decât ca subiect liber al unei ordini
politice şi juridice, egal în drepturi şi îndatoriri cu oricare altul. Individul cetăţean este prin voinţa

37
sa membru al corpului politic; politicul nu mai este de domeniul datului, ci al construitului, de
domeniul efortului şi conflictului.
Cetăţenia exprimă anumite relaţii social-economice, politice şi juridice. Cetăţenia exprimă
anumite relaţii social-economice, politice şi juridice. Cetăţenia este legată de o anumită stare
economică, politică şi juridică a societăţii, este un rezultat al evoluţiei sociale; ea este dependentă
de distrugerea sistemului de identificare de castă tipic feudalităţii şi de trecerea către o societate
burgheză, distructivă în raport cu legăturile tradiţionale, afective, religioase şi acceptate ca naturale
şi care afirmă în locul acestora individualismul nud. Expansiunea capitalismului şi dezvoltarea
unei economii de piaţă este acompaniată de naşterea individului ca subiect autonom în sânul unei
societăţi liberale a cărei mişcare şi deschidere contrastează flagrant cu vechiul regim, care tindea să
se sclerozeze şi în care ordinele se erijau în caste (F. Constant, 2000, pp. 22-23). Apariţia cetăţeniei
este legată mai întâi, de existenţa unei societăţi bazate pe liberalism economic. Emergenţa unei
egalităţi politice este a doua parte a ideii fundamentale amintite mai sus. Cetăţeanul este şi trebuie
să fie un individ politic activ; participarea la viaţa publică a cetăţii este pentru el nu doar un drept,
ci şi o datorie, căci viziunea voluntarist-contractualistă nu poate întemeia statul şi societatea civilă
decât pe figura cetăţeanului, adică a manifestării de voinţă către binele comun. Trecerea se face de
la natură la spiritul civic, de la identificarea individuală instinctivă la identificarea individuală prin
intermediul participării egale la actul politic. Corpul politic este constituit din cetăţeni
interşanjabili, adică din indivizi funcţionali egali din punct de vedere politic. Emanciparea eului
este dată de participare; el este liber pentru că înţelege necesitatea constrângerilor corpului politic,
acest corp politic fiind constituit prin voinţa sa. Egalitatea politică instituie o egalitate juridică şi
participarea politică o participare la existenţa dreptului.
Cetăţenia este o realitate juridică, şi nu naturală şi că este tipică unui anumit tip de drept,
caracterizat prin participarea egală la formarea sa a celor cărora el li se aplică. Egalitatea juridică
este de esenţa cetăţeniei. A fi cetăţean înseamnă a fi înscris într-un tipar ideal creat de ordinea
juridică, a fi subiect autonom de drept. Trecerea aceasta de la existenţa naturală a omului la
existenţa juridică a cetăţeanului se datorează unei revoluţii succesive în planul ideilor şi existenţei
sociale: 1. producerea unei rupturi între teoretic şi moral, 2. a uneia între morală şi drept, ambele
bazate pe 3. privilegierea raţiunii (acţiunii) practice în raport cu raţiunea (cunoaşterea) pură,
teoretică (N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, 2002, pp. 294-303). Cetăţeanul rămâne
întemeiat doar în drept, acesta îi dă conturul existenţei sale, o existenţă formală şi abstractă,
nivelatoare, indiferentă la diferenţierile individuale sau categoriale, care instituie astfel o egalitate
juridică, formală cu necesitate şi întemeietoare a democraţiei moderne.
Cetăţenia exprimă o relaţie a individului cu statul în cadrul căreia ultimul acordă primului
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor create de sistemul juridic. Cetăţenia
este o relaţie de atribuire; cetăţeanul este o instituţie a statului, politică şi juridică şi este membru al
statului doar prin voinţa politică exprimată normativ. Principiul egalităţii politice se transpune în
egalitate juridică doar dacă corpul politic o instituie, nefiind vorba de o trecere naturală, automată.
Problema centrală este care sunt criteriile folosite de stat pentru a face distincţia între cetăţeni şi
necetăţeni, pentru că este evident că cetăţenia este un instrument de închidere socială, întrucât
conceptul de cetăţenie a „exprimat tot timpul (...) operaţia fundamentală care triază indivizii,
desemnează cine este membru al comunităţii politice şi cine este exclus” (P. Magnette, 2001, p.
263).
Un prim criteriu este cel al naţionalităţii. Aplicarea lui îl deosebeşte pe cetăţean de străini.
Cetăţenia apare, din acest punct de vedere, ca un subansamblu al naţionalităţii, care desemnează o
legătură juridică ce ataşează o persoană fizică unui stat particular (F. Constant, 2000, p. 27 ).
Această concepţie are în amonte o înţelegere a cetăţeanului ca fiind titular al unei părţi din
suveranitatea naţională, în sens rousseauist, în consecinţă doar naţionalii putând fi cetăţeni şi
bucurându-se de exerciţiul tuturor drepturilor politice. Cele două concepţii despre naţiune vor
produce două tipuri de cetăţenie. Prima, pe care o putem califica, după expresia lui J. Leca, de
naturalistă, se traduce în dispoziţiile legate de jus sanguinis. Cea de-a doua, zisă artificialistă, este

38
transpusă în sistemul jus loci.
Apartenenţa naţională nu conduce însă automat la cetăţenie, alte criterii de apartenenţă la stat
fiind puse uneori în joc: sexul, doar bărbaţii fiind cetăţeni în sensul plenar al termenului, distincţie
raţionalizată prin distingerea lui domus de civitas în epoca romană şi repercutată până târziu, în
secolul XX, având ca efect excluderea celor dependenţi de şeful familiei din viaţa publică în
numele unei protejări a vieţii private; proprietatea, absenţa posesiunilor ducând la absenţa
interesului faţă de binele public, căci statul are ca scop tocmai armonizarea intereselor private,
calitatea de cetăţean cu drepturi depline fiind legată de plata unui cens, excluşi fiind astfel
proletarii şi ierarhizându-se participarea la viaţa cetăţii; rasa, foarte importantă de exemplu în
Statele Unite, unde trecerea de la sclavajul negru şi segregaţie la drepturile civice acordate
populaţiei de culoare şi la promovarea minorităţilor a trecut prin faze care implicau o distincţie
dintre libertate (abolirea sclavajului) şi calitatea de cetăţean în sens autentic (eliberarea nu i-a
transformat pe negrii în cetăţeni cu drepturi depline, segregarea rasială, care implica interzicerea
mariajelor mixte, separarea rasială în mijloacele de transport, în biserici, chiar în cimitire etc.,
dispărând extrem de târziu).
Cetăţeanul este titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Cetăţenia este concepută ca un
ansamblu de drepturi şi obligaţii specifice. Doar cetăţenii beneficiază de toate drepturile, străinii şi
apatrizii fiind excluşi de la exercitarea unora dintre ele. Legată indisolubil de participarea la viaţa
politică a statului, cetăţenia conferă doar celor care o deţin drepturile politice dreptul de a alege şi
de a fi ales. Dar cetăţenia conferă toate drepturile persoanei, nu doar în materia drepturilor ce
transpun juridic libertatea-participare, ci şi în materia drepturilor ce se fac reflex al libertăţii-
autonomie, drepturi care protejează individul contra intervenţiilor statului într-o sferă autonomă de
manifestare. Doar cetăţeanul se bucură, în principiu, de deplinătatea liberei circulaţii pe teritoriul
statului, doar el poate uneori să aibă proprietate asupra terenurilor etc. La fel se întâmplă cu multe
drepturi-creanţă, care implică o intervenţie activă a statului în practica socială şi economică a
cetăţenilor. Cetăţenia se compune astfel, după o viziune clasică, din totalitatea drepturilor civile,
politice şi sociale.
Corelativ, doar cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini anumite obligaţii, cetăţenia fiind legată astfel
indisolubil de civism (M. Borgetto, 1999, pp. 393-416) şi fiind percepută ca un ansamblu de
calităţi morale transformate în obligaţii juridice specifice. Civismul implică, mai întâi, participarea
activă, concepută ca o datorie, la viaţa publică, la comunitatea politică, ceea ce se transpune uneori
în obligaţia juridică de a vota. El implică, apoi, patriotismul, datoria de a iubi patria, obligaţie
morală transpusă juridic în obligaţiile de fidelitate faţă de ţară, de a participa la apărarea ei şi,
corolar al acesteia uneori, obligaţia de a satisface serviciul militar. Civismul implică şi participarea
materială la formarea resurselor spaţiului public, ceea ce se transpune în datoriile fiscale. Aşadar,
în esenţă cetăţenia implică cel puţin trei tipuri de obligaţii: politice, militare şi fiscale. În România,
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, astfel cum sunt prevăzute de Constituie, sunt fdelitatea
faţă de ţară (art. 54), apărarea ţării (art. 55), contribuţiile financiare la cheltuielile publice (art. 56).

Sisteme de atribuire a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte de drept atunci când simpla intervenţie a unui fapt, fără a fi necesară
manifestarea de voinţă a unui organ de stat şi fără cererea persoanei, aceasta devine cetăţean.
Sistemul ius sanguinis porneşte de la ideea că prin faptul naşterii copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor săi. Decisive în acest sistem sunt deci legăturile de sânge. În acest sistem, simpla dovadă
că părinţii sau unul dintre ei are cetăţenia unui anumit stat face ca şi copilul să dobândească această
cetăţenie. Nu este necesară emiterea vreunui act juridic de acordare a cetăţeniei din partea unui
organ de stat. Sistemul este adoptat de sistemele juridice care se revendică de la o tradiţie romană.
Sistemul ius loci, numit de asemenea ius soli, presupune acordarea dobândirea cetăţeniei în
funcţie de suveranitatea care se exercită în teritoriul unde se află copilul în momentul naşterii,
chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie. Acest sistem a fost criticat pentru următoarele considerente:

39
atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde se naşte copilul, este puţin probabil ca acesta să
dorească această din urmă cetăţenie; unele teritorii nu sunt sub nici o suveranitate; trebuie
construite ficţiuni de extrateritorialitate, cum ar fi în cazul navelor sau aeronavelor. Acest sistem se
aplică rareori în formă pură.
Cetăţenia poate fi dobândită şi la cerere şi prin manifestarea de voinţă a unui organ al
statului. De obicei, dobândirea cetăţeniei unui stat în această manieră derivată este însoţită de
pierderea cetăţeniei de origine, deşi dubla cetăţenie nu a fost niciodată eliminată. Acordarea
cetăţeniei la cerere presupune, de obicei, îndeplinirea anumitor condiţii, cum ar fi şederea
prelungită pe teritoriul statului respectiv, cunoaşterea limbii şi altele de această natură, fie
îndeplinite cumulativ, fie alternativ. De multe ori, cel care dobândeşte cetăţenia la cerere, prin
naturalizare poate să o piardă prin retragere, spre deosebire de cel care o dobândeşte prin naştere,
căruia, de regulă, nu-i poate fi retrasă cetăţenia.
În România, Constituţia prevede, în art. 5, că „(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se
păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi
retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”. Reglementarea cetăţeniei este realizată prin Legea
cetăţeniei române nr. 21/1991, care face aplicaţia, în art. 5, a sistemului de atribuire a cetăţeniei jus
sangvinis, prevăzând totodată că cetăţenia se paote dobândi şi prin adopţie, dar şi la cerere. În ce îl
priveşte pe copilul găsit pe teritoriul statului român din părinţi necunoscuţi, se aplică acordarea
cetăţeniei române în baza regulii jus loci. Este instituită de asemenea redobândirea cetăţeniei
române de către persoanele care au pierdut-o. În concordanţă cu art. 5 alin. (2) din Constituţie,
legiuitorul reglementează instituţia retragerii cetăţeniei române, precum şi instituţia renunţării la
cetăţenia română, celelalte cazuri de pierdere a cetăţeniei române, privitoare la copilul minor,
cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin şi, respectiv, la copilul găsit pe teritoriul statului
român fără ca vreunul dintre părinţi să fie cunoscut, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a
stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.

Tipuri de regim aplicabil străinilor

Statul poate construi mai multe tipuri de regimuri aplicabile străinilor aflaţi pe teritoriul său. În
principiu, aceste sisteme sunt: regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei mai
favorizate, regimul minim reciproc şi regimul mixt, care combină elemente luate din celelalte
regimuri. Regimurile aplicabile străinilor sunt uneori aplicabile şi apatrizilor, alteori statul distinge
aceste regimuri, construind un regim special pentru apatrizi, de regulă mai favorabil, având în
vedere că aceştia sunt lipsiţi de protecţia vreunui stat.
Regimul naţional aplicabil străinilor presupune că acestora li se acordă aceeaşi protecţie
generală a persoanelor şi a averilor care le este acordată propriilor cetăţeni, fără să li se acorde
drepturile şi fără să li se impună obligaţiile care decurg direct din calitatea de cetăţean, în principal
drepturile politice şi obligaţia de a apăra ţara, care are drept corolar uneori satisfacerea obligatorie
a unui stagiu militar. Desigur că limitările drepturilor străinilor faţă de drepturile cetăţenilor nu
sunt, în cazul aplicării acestui regim prin dispoziţii ale constituţiei naţionale, fără limite.
Dimpotrivă, existenţa unui drept la universalitatea drepturilor omului, drept explicat mai sus,
implică o limitare a acestor posibile derogări.
Regimul străinilor bazat pe clauza naţiunii celei mai favorizate presupune că străinilor care
sunt cetăţeni ai unui stat li se acordă regimul cel mai favorabil acordat cetăţenilor statelor terţe.
Acordarea acestui regim tinde să ierarhizeze regimurile străinilor în raport de relaţiile pe care statul
gazdă îl are cu statele ai căror cetăţeni sunt străinii aflaţi pe teritoriul său.
Regimul special acordat străinilor presupune acordarea pentru unii străini a unui tratament
privilegiat. Acest tip de regim mai există şi astăzi, chiar dacă unii autori tind să-l califice ca fiind
istoric perimat (a se vedea tratatele încheiate de Statele Unite, prin care unele state se angajează să
nu extrădeze militari americani către jurisdicţiile penale internaţionale). Acest tip de regim a
debutat ca regim al capitulaţiilor, rezultat din tratate internaţionale inegale, prin care marile puteri

40
occidentale impuneau unor state din alte spaţii culturale un regim special pentru cetăţenii proprii
aflaţi pe teritoriul acestora, regim prin care aceştia nu erau supuşi jurisdicţiei statului gazdă, de
regulă motivând formal că acesta are o cultură „inferioară”.
Tratamentul minim reciproc acordat străinilor presupune acordarea unor drepturi minime
rezultate din tratate bilaterale sau dintr-un standard minim internaţional. Acest standard minim este
evident greu de probat şi de aceea regimul devine greu aplicabil, chiar dacă existenţa unui
asemenea standard ar fi de dorit.
Regimul mixt presupune combinarea unor elemente ale regimurilor anterioare, care rămâne la
latitudinea statului.
Libertatea de mişcare dintr-un stat în altul şi dreptul de a intra într-o ţară străină. Libera
circulaţie presupune şi libertatea persoanei de a se deplasa dintr-un stat în altul. Constituţia noastră
vorbeşte de emigrare, dar dreptul de a părăsi un stat nu se rezumă la emigrare. Protocolul adiţional
nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arată în art. 2 §2 că „orice persoană este liberă
să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa”. Libertatea de mişcare dintr-un stat în altul presupune:
dreptul de a părăsi propria ţară, dreptul de a reveni în propria ţară şi dreptul de a intra într-o ţară
străină. Pe noi ne interesează în contextul acestui curs doar dreptul de a intra într-o ţară străină.
Intrarea într-o ţară străină intră oarecum în contradicţie cu dreptul de a părăsi propria ţară.
Condiţiile foarte restrictive practicate din motive diverse de unele state cu privire la intrarea
străinilor pe teritoriul lor fac libera circulaţie dintr-un stat în altul, indiferent de starea dreptului
intern în materie, foarte dificilă. O situaţie aparte o prezintă persoanele care cer azil. Acordul
european pentru suspendarea vizelor pentru refugiaţi a fost suspendat. Convenţia de la Geneva din
1951 asupra statutului refugiaţilor preciza în art. 33 că niciun stat contractant „nu va remite, în
niciun fel, un refugiat peste frontierele unor teritorii unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate
din cauza rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei sale la un grup social sau opiniilor sale
politice”. Acest text nu-i protejează pe cei care se prezintă la frontiere pentru a cere azil, ci pe cei
ce se află deja pe teritoriu, neintrând în joc în ce priveşte libertatea de a intra într-o ţară străină.
Pentru străin sejurul într-o ţară străină este supus unor condiţii stricte.
Obligarea străinului de a părăsi teritoriul. Sejurul se termină în mod normal atunci când
termenul său a expirat. Dar el poate înceta şi forţat. Există trei instituţii prin care un străin este
obligat să părăsească teritoriul statului, punând capăt în mod forţat sejurului său: însoţirea la
frontieră, expulzarea şi extrădarea.
Însoţirea la frontieră, instituţie care nu este cunoscută de toate sistemele, constă în îndepărtarea
de pe teritoriu a celui care intră sau stă ilegal în limitele acestuia. În general, conducerea la
frontieră este o decizie administrativă luată în patru cazuri: intrarea ilegală pe teritoriu, rămânerea
ilegală pe teritoriu după expirarea autorizaţiilor de sejur sau după refuzul reînnoirii acestora şi
condamnarea definitivă pentru falsificarea documentelor de sejur.
Expulzarea este instituţia juridică prin care autorităţile publice ale unui stat pot să oblige o
persoană să părăsească teritoriul acestuia, chiar dacă ea se aflase în mod legal pe teritoriu până în
acel moment. Expulzarea este o măsură luată pentru ocrotirea ordinii de drept, a ordinii economice
sau sociale, a siguranţei statului de reşedinţă sau a unui stat străin, fiind concepută ca o măsură de
siguranţă, ceea ce înseamnă că ea este destinată înlăturării unei stări de pericol, preîntâmpinării
săvârşirii unor fapte contrare ordinii de drept sau înlăturării celor care au săvârşit astfel de fapte.
Regulile dreptului internaţional stabilesc că expulzarea nu trebuie să fie o decizie inutil de
brutală, rapidă sau vexatorie. Trebuie să i se lase expulzatului dreptul de a alege statul de
destinaţie, în vederea respectării drepturilor inerente persoanei. Declaraţia privind drepturile
omului aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc prevede că „un
străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei
decizii luate conform legii, afară de cazul în care raţiuni imperioase de securitate naţională nu se
opun; el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere
examinarea cazului său de către autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special
desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau

41
colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pe motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă” (O.N.U., 13 decembrie 1985).
De regulă, luarea acestei măsuri trebuie să fie dată în competenţa instanţei de judecată. Totuşi
unele sisteme oferă această competenţă şi unor organe administrative. De regulă, expulzarea nu
poate privi cetăţenii proprii, căci statul are cu aceştia o relaţie privilegiată care implică şi protecţia.
Extrădarea nu poate privi, în principiu, ca şi expulzarea, pe propriul cetăţean. Totuşi unele
sisteme, printre care şi cel român în urma revizuirii din 2003, admit că, în anumite circumstanţe şi
cu respectarea unei condiţii de reciprocitate, pot fi extrădaţi şi cetăţenii proprii. Spre deosebire de
expulzare, extrădarea are drept moment iniţial cererea unui alt stat. Ea are funcţia de a asigura
imposibilitatea refugierii unor infractori pe teritoriul altor state pentru a scăpa de răspunderea
penală. În general, sunt admise două principii fundamentale în materia extrădării: extrădarea se
poate face doar în baza unei convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate şi extrădarea se
hotărăşte doar de justiţie. Această a doua condiţie este instituită pentru a delimita clar sistemul
actual de o anumită tradiţie care punea decizia extrădării la îndemâna autorităţilor administrative.
Extrădarea poate fi admisă sau cerută în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală sau
în vederea executării pedepsei. Ea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau
pentru care a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune şi de
legea statului pe teritoriul căruia se află persoana. Legea poate stabili, de asemenea, un anumit
nivel minim de gravitate a faptei săvârşite pentru ca extrădarea să poată opera.Persoanei i se oferă
garanţii importante prin faptul că ea nu poate fi obligată să se înfăţişeze la urmărire sau judecată
pentru o altă infracţiune decât cea pentru care s-a obţinut extrădarea şi nu poate fi supus executării
unei alte pedepse. O altă garanţie o constituie faptul că persoana extrădată unui stat nu poate fi
extrădată de acesta altui stat
În afară de cetăţenii proprii, nu pot fi extrădate, de regulă, persoanele fără cetăţenie (apatrizii)
şi persoanele care au obţinut drept de azil. De asemenea, o persoană nu poate fi extrădată către un
stat în care pentru fapta comisă ar fi supusă torturii, unor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante, o astfel de extrădare fiind în sistemul european o încălcare a art. 3 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
În România, art. 19 din legea supremă dispune că: „(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat
sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe
bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
justiţie”.

Regimul aplicabil apatrizilor

Apatrizilor le poate fi aplicat fie acelaşi regim juridic ca şi străinilor, fie acest regim poate
deveni uneori mai favorabil datorită vulnerabilităţii sporite a acestor persoane lipsite de protecţia
vreunui stat. Convenţia de la New York din 1954 [art. 1 alin. (1)] recunoaşte această calitate
persoanelor „pe care niciun stat nu le consideră resortisanţi prin aplicarea legislaţiei sale”. Deci
condiţia primă a apatridiei este absenţa cetăţeniei. Dar de multe ori sistemele naţionale impun o a
doua condiţie, care presupune ca această lipsă a cetăţeniei vreunui stat să nu fie dependentă de
actele solicitantului şi chiar să fie independentă de voinţa sa. Astfel că o persoană care pierde prin
propria voinţă toate cetăţeniile nu poate dobândi calitatea de apatrid, mai puţin în cazul în care ea
dovedeşte că actul de renunţare a fost motivat de elemente exterioare voinţei proprii.
În sistemul român, art. 18 din Constituţie prevede: „(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care
locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Astfel, străinilor
şi apatrizilor li se acordă regimul naţional de protecţie, fiind exceptaţi de la beneficiul drepturilor
politice, cu excepţia cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, în ce priveşte dreptul

42
acestora de a alege şi a fi ales la alegerile locale şi pentru Parlamentul European desfăşurate în
România. Regimul juridic al străinilor este prevăzut de Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România, Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, Legea nr. 296/2001
privind extrădarea şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.

Puterea organizată: guvernământul

Asupra populaţiei şi în limitele teritoriului trebuie, pentru a fi în prezenţa unui stat, să se

exercite o putere politică dotată cu monopolul constrângerii, instituţionalizată şi legitimată. Este
ceea ce numim guvernământ. Statul există deci doar din momentul în care puterea politică se
instituţionalizează, adică se delimitează de puterea personală, se depersonalizează şi astfel se
permanentizează, supravieţuieşte titularului său, este legitimată de subiecţi şi are monopolul
constrângerii.
Instituţionalizarea puterii politice
Statul este un cadru privilegiat al puterii politice, nefiind singurul. Nu orice societate politic
organizată, adică în care, potrivit unei teorii devenite clasice, există distincţie între guvernanţi şi
guvernaţi, este stat. Există o disociere a celor două noţiuni, după cum există şi o complementaritate
necesară. Ceea ce existenţa ierarhiei guvernaţi – guvernanţi atestă este existenţa Puterii. „Or, dacă
fundamentul puterii este universal, există multe forme de manifestare a lui care nu sunt etatice”, iar
„în stat Puterea are caractere pe care nu le găsim în altă parte” (G. Burdeau, 1970, p. 21). Primul
dintre acestea este instituţionalizarea, şi nu a oricărei puteri, ci a celei politice.
Suntem în prezenţa unei societăţi politice atunci când puterea personală se transformă în
autoritate instituţională, când controlul rolurilor sociale ia locul arbitrarului, când scopul social
transcende rolurile individuale. Statul este cadrul privilegiat în care aceste lucruri se petrec.
Instituţionalizarea puterii are tocmai acest rol. Ea face trecerea de la şef, deci de la puterea
individualizată, încarnată într-un om care concentrează în sine nu doar toate instrumentele puterii,
dar şi justificarea autorităţii, la o putere care disociază autoritatea de individul care o exercită.
Aşadar, existenţa statului nu trebuie legată de existenţa distincţiei guvernaţi-guvernanţi, prezentă în
oricare societate politică, ci de existenţa unei separaţii între funcţia, rolul, instituţia
guvernământului şi persoanele celor care le exercită.
Cauzele acestei instituţionalizări a puterii sunt foarte complexe şi greu de generalizat pentru
toate spaţiile culturale, mai ales dacă ţinem cont de faptul că acest proces nu este încă desăvârşit
peste tot, dar vom schiţa câteva dintre ele, valabile pentru societatea occidentală, urmând
consideraţiile lui G. Burdeau.
Pentru a trece de la un şef la un stat trebuie ca puterea, adică posibilitatea de a te face ascultat,
să fie dublată de autoritate, adică de calificarea de a da un ordin. Iar această trecere, care
presupune o modificare a psihologiei guvernaţilor, dar şi a guvernanţilor, departe de a se baza pe
consideraţii metafizice are ca fundament avantaje practice. Pentru guvernaţi avantajul îl reprezintă
depăşirea insecurităţii datorate confruntărilor perpetue pentru menţinerea sau cucerirea puterii, dar
şi a incertitudinii cu privire la succesiunea la putere sau a conţinutului ordinelor sale. Pentru
guvernanţi, avantajul instituţionalizării constă în găsirea unui fundament al puterii lor, al
legitimităţii ei, după ce slăbirea influenţei bisericii catolice ca urmare a reformei şi renaşterii au
deposedat puterea de caracterul său sacru. Laicizarea puterii publice este urmată în mod firesc de
instituţionalizarea ei, căci prinţul care nu-şi mai poate justifica puterea prin divinitate, este obligat,
pentru ca ordinele sale să nu pară arbitrare, să o justifice pe baza unui bine comun exterior
propriilor interese, deci pe o transcendenţă laică, care este funcţia, serviciul în folosul comunităţii
etc.
Legitimarea puterii statale
Puterea statului nu este cert o putere legitimă în sine, ci doar o putere legitimată, ceea ce

43
înseamnă că ea depinde de fluctuaţiile conştiinţei colective. Ea are la bază o idee de drept, dar nu
naturală şi imuabilă, ci pozitivă şi schimbătoare. Dependenţa principiului de legitimare de
evoluţiile mentalului colectiv îl face uneori de neînţeles pentru cei care nu trăiesc în epoca
respectivă. Pentru noi este aproape de neînţeles cum putea fi ţinută ca legitimă puterea unui
monarh ale cărui puteri ar fi venit de la dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii legitimau respectiva
putere. Sau celor care trăiesc în medii culturale diferite în aceeaşi epocă: pentru un european este
practic fără nicio logică un regim islamic.
Principiul legitimării este deci contingent, iar abordarea lui aici nu poate fi decât formală: ceea
ce contează este doar că trebuie să existe un astfel de principiu pentru a fi în prezenţa unui stat.
Legitimarea este o înnobilare a supunerii şi a constrângerii, căci ele se bazează pe un principiu
juridic şi nu pe voinţa unui anume titular al puterii, fiind astfel inevitabil legată de
instituţionalizarea puterii. Oamenii cred în fundamentul bun şi în necesitatea constrângerii şi a
supunerii. Este vorba de o atitudine mai mult sentimentală decât raţională, de o atitudine
cvasimistică.
Este vorba mai întâi de credinţa în necesitatea puterii politice dotată cu capacitatea de a
aplica coerciţiunea pentru salvgardarea grupului, a coerenţei lui. Regula impusă devine regulă
necesară, iar oamenii se simt liberi pentru că îi înţeleg necesitatea. Puterea politică este necesară
pentru că tinde să elimine teama de celălalt, individ sau grup, prin instaurarea unei ordini şi prin
asigurarea unei protecţii. Teama de forţele obscure care domină subconştientul individual sau
colectiv face ca o forţă exterioară conştiinţei individuale să fie acceptată ca necesară şi bună.
Conştientizarea lipsei de moralitate a celuilalt face ca puterea politică să fie legitimată.
Mai apoi este vorba despre credinţa că beneficiarii constrângerii sunt cei cărora aceasta li se
aplică. Este ceea ce deosebeşte puterea statului de puterea unei simple bande de tâlhari. Această
coincidenţă a grupului care suportă şi a grupului care beneficiază după urma forţei aplicată
instituţional este desigur de multe ori o iluzie frumoasă, dar ceea ce contează este că indivizii cred
în ea, dând astfel forţei aparenţa, dacă nu consistenţa, dreptului. Această convingere juridică vine
din conştiinţa imoralităţii proprii. Dacă insuficienţele celuilalt ne fac să legitimăm existenţa
ordinii, insuficienţa morală proprie ne face să acceptăm aplicarea constrângerii.
Monopolul constrângerii
Ceea ce caracterizează statul din punct de vedere juridic este ceea ce se numeşte, în termeni
weberieni, monopolul constrângerii organizate. Doar statul poate să aplice constrângerea, adică
poate uza de forţă în mod legitim. Nimeni nu îşi poate face dreptate singur; orice satisfacere a unui
interes legitim trebuie să treacă prin intermedierea statală. Pentru a fi în prezenţa unui stat trebuie
ca puterea politică instituită să poată exercita efectiv acest monopol. Adică statul nu trebuie să aibă
niciun concurent în interior: colectivităţi locale, guverne insurecţionale, grupuri private puternic şi
eventual militar organizate (grupuri mafiote, partide-miliţii, grupuri de interese, firme
multinaţionale) etc.
Acest monopol al constrângerii organizate are ca o primă consecinţă faptul că doar în numele
statului sunt reglementate conduitele, adică el este singura sau primordiala sursă a ordinii
juridice. Este înţelesul principiului indivizibilităţii suveranităţii, potrivit căruia niciun grup şi nicio
persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu. Există surse nestatale ale dreptului
(cutuma, dreptul corporatist etc.), însă acestea sunt recunoscute ca atare doar pentru că statul o
permite. Doar pentru că legea recunoaşte, de exemplu, patronatului şi sindicatelor dreptul de a
încheia contracte colective de muncă, acestea pot fi efectiv încheiate; doar pentru că legea le
conferă un caracter obligatoriu pentru încheierea contractelor individuale de muncă acestea au
calitatea de izvor de drept; doar legea determină sancţiunile nerespectării lor. Astfel, „traducerea
monopolului constrângerii organizate care aparţine statului este ideea suveranităţii. Orice regulă
devine o regulă juridică doar dacă ea este sancţionată de către stat, pentru că acesta din urmă
posedă o putere superioară oricărui alt grup social, pentru că el singur posedă suveranitatea” (Ch.
Debbasch, 2001, p. 23).
A doua consecinţă a monopolului amintit este faptul că doar statul poate pune în mişcare

44
acţiunea publică, doar el putând uza de violenţă în mod legitim împotriva celor care încalcă
prescripţiile normative. Dacă aplicarea dreptului poate fi făcută şi de alte persoane publice sau
private, doar statul poate face o aplicare coercitivă a acestuia. De aceea, forţele ce pot fi folosite în
represiunea internă (poliţie, jandarmerie) pot fi întreţinute doar de stat şi sunt subordonate
corpului politic, ministrul afacerilor interne fiind un civil. Statul nu elimină violenţa, ci
centralizează şi instituţionalizează mijloacele de constrângere (J. Chevallier, 1999, p. 19), luându-
le din mâinile particularilor şi transferându-le către sine, monopolizându-le. Dacă orice grup politic
tinde să-şi asigure dominaţia şi să-şi aproprie uzajul violenţei, statul este singurul care reuşeşte să-
şi asigure monopolul acestora.

Ordinea socială
Pentru a fi în prezenţa unui stat, şi nu doar a unor tâlhari care terorizează o populaţie în limitele
unui teritoriu, capabili fiind să ordone şi să constrângă fizic dacă ordinele nu sunt ascultate, trebuie
ca regulile să fie edictate şi aplicate constrângător cu scopul de a crea o ordine socială, politică,
economică şi juridică în acord cu interesul general, cu binele comun şi nu doar pentru a asigura
dominaţia unui grup asupra altuia. Trebuie deci ca puterea politică să fie subordonată scopului
social, să fie un instrument al realizării acestuia.

Elementele formale ale scopului social

Pentru a determina scopul social în universalitatea sa trebuie să identificăm acele elemente ale
societăţii pe care individul nu le poate pune în discuţie cu privire la existenţa lor, ci doar cu privire
la modul acestei existenţe. Acestea sunt elementele formale, într-un dublu sens, ale binelui comun:
formează binele comun şi sunt doar de ordinul formei, lipsite deci pentru societate în sine de
conţinut concret, cu toate că pentru individ ele nu par a se exprima decât ca un conţinut concret.
Ceea ce individul nu poate pune în discuţie cu privire la existenţa socială este societatea însăşi.
El nu poate nega necesitatea existenţei sociale şi forma în care ea se manifestă pentru sine: ordinea
socială. Acesta este primul element formal al scopului social. Nu are importanţă pentru societate
cum se concretizează, cu ce conţinut se umple această formă, important este că ea nu poate fi
negată, că ea îi creează individului necesitatea fundamentală, de care depinde chiar existenţa sa:
necesitatea de a trăi în ordine. „Dacă una din faptele tale, spunea Marcus Aurelius, nu priveşte nici
direct, nici indirect acest scop social, ea încurcă viaţa ta, îi distruge unitatea” (Meditaţiunile lui
Marcu Aureliu, 1930, p. 158). Acest element formal este însuşi corpul social. El este existenţa
concretă însăşi a societăţii. Şi societatea va trebui să găsească mijlocul formal de a apăra această
ordine. Acest mijloc este justiţia, cel de-al doilea element formal al scopului social.

Societatea ca scop în sine: totalitarismul

Totalitarismul nu trebuie confundat cu dictatura, deşi anumite trăsături şi efecte le sunt
comune. Dictatura este un regim de confuziune a puterilor, de obicei, în mâinile executivului,
criteriul ei fiind modul divizării orizontale a puterii, în timp ce totalitarismul este un mod de
concretizare a scopului social, criteriul lui fiind prevalenţa acordată fără limite întregului social în
detrimentul individului. Totalitarismul este cu necesitate ideologic, ţine de lumea valorilor, şi nu,
ca dictatura, de modul concret de amenajare a exerciţiului puterii. Un totalitarism poate cunoaşte
separaţia puterilor, cel puţin până la un anumit nivel şi într-o anumită etapă, dar nu va recunoaşte
niciodată o valoare autonomă individului.
Totalitarismul este un tip de regim politic care tinde să normeze totul, nu doar raporturile inter-
individuale, în totalitatea lor, anulând orice autonomie a fenomenelor sociale faţă de stat, ci chiar

45
modul în care se desfăşoară gândirea individuală. Scopul său este crearea unui om nou care
gândeşte într-un anumit fel, determinat de ideologia oficială, suprimând astfel cu totul orice
existenţă autonomă faţă de stat şi de dreptul său. În statul totalitar nu doar societatea civilă dispare,
ci şi individul. Cuvintele lui B. Mussolini sunt perfect lămuritoare în acest sens: „Nimic în afara
statului. Nimic contra statului. Totul în stat”. Nu mai este vorba, ca în dictatură, de maniera în care
normele sunt produse, ci de materia pe care o reglementează. În dictatură, în autocraţie ca opus al
democraţiei, normarea priveşte doar o anumită parte a comportamentelor individuale şi de grup,
este heteronomă, dar păstrează o anumită libertate individuală şi colectivă. În schimb, într-un stat
totalitar nimic nu scapă statului, totul este reglementat, orice libertate individuală este imposibilă.
Teoretic cel puţin, există regimuri totalitare democratice, care deci controlează orice manifestare
socială, dar prin norme care au ca sursă voinţa poporului. Cum pot exista, şi chiar au existat,
dictaturi liberale, adică în care normele sunt edictate fără nicio intervenţie a poporului, directă sau
indirectă, dar care recunosc o anumită autonomie individuală şi a societăţii civile: de exemplu,
regimurile dictatoriale din Spania şi Portugalia nu erau totalitare.
Totalitarismul este deci o formă de regim politic în care indivizii şi corpurile intermediare sunt
pe de-a-ntregul subordonate statului, implicând o anihilare a societăţii civile şi a individualităţii
autonome în beneficiul societăţii politice şi deci al statului care dirijează în mod suveran şi chiar
tinde să confişte totalitatea activităţilor sociale (politice, economice, culturale, religioase etc.) şi să
stăpânească nu doar manifestările exterioare ale indivizilor, ci şi corpul şi sufletul acestora.
Dogma de bază a totalitarismului este unitatea corpului social, desigur necomparabilă cu
teoria constituţională clasică a unităţii poporului, unitate strict formală, ci o unitate care este
substanţială, care nu permite nicio evadare, indiferent de natura ei, din întregul şi nu din totalitatea
socială. De aici decurge cosubstanţialitatea statului şi societăţii civile şi absorbţia celei din urmă de
către primul. Statul este total, în sensul că alături de el nu există nicio societate civilă organizată
şi structurată. El este o lume de indivizi atomizaţi care constituie nu grupuri, ci o masă. Societatea
totalitară este astfel o societate de masă. Aceasta nu înseamnă că ea se bazează pe popor, ci pe o
realitate socială amorfă, incapabilă să reacţioneze prin orice fel de opoziţie pentru că îi lipseşte
condiţia esenţială a unei astfel de opoziţii: organizarea. Indivizii care constituie această masă sunt
depersonalizaţi, uniformi, căci pierd un element care îi ajutase să-şi construiască identitatea timp
îndelungat: afilierea la nişte grupuri primare (clase sociale, biserici, grupuri de interese, partide
etc.). Chiar grupurile elementare îşi pierd importanţa, căci statul totalitar nu poate admite nicio
sferă privată care să fie sustrasă intervenţiei şi dominaţiei sale, mergând chiar până înăuntrul
conştiinţei individuale.
Din punct de vedere juridic, statul totalitar apare ca un stat ce îşi asigură dominaţia totală
asupra ordinii juridice. El şterge orice diferenţă dintre public şi privat şi dintre stat şi drept. Totul
este statal: şi sfera economică, şi sfera culturală, şi sfera asociativă, şi cea familială (Conducătorul
este tatăl, statul este bunul părinte ...), iar dreptul nu este decât drept al statului, un instrument în
mâna puterii politice, pe care nu o mai încadrează, ci o ajută să se extindă. Statul păstrează
aparenţa unui stat de drept, afirmând limitarea puterii prin intermediul legalităţii socialiste, prin
intermediul supremaţiei constituţiei, prin intermediul afirmării drepturilor fundamentale, dar
mecanismele de control aferente, care să garanteze efectivitatea acestor construcţii formale, lipsesc
sau sunt lipsite, prin modul amenajării lor practice, de orice eficienţă.
R. Aron, în lucrarea „Democraţie şi totalitarism”, a degajat cinci trăsături caracteristice ale
totalitarismului: 1. Fenomenul totalitar intervine într-un regim care acordă unui singur partid
monopolul activităţii politice; 2. Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi
conferă o autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul oficial al statului; 3. Pentru a
răspândi acest adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său un dublu monopol, monopolul
mijloacelor de constrângere şi pe cel al mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de
comunicare, radio televiziune, presă este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă; 4.
Majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat şi devin, într-o oarecare
măsură, parte integrantă a statului. Dat fiind că statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea

46
activităţilor economice şi profesionale poartă amprenta adevărului oficial; 5. Dat fiind că orice
activitate va deveni de acum activitate de stat şi dat fiind că orice activitate va fi supusă ideologiei,
o greşeală comisă în cadrul unei activităţi economice sau profesionale este simultan o greşeală
ideologică. De unde rezultă desigur o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor
posibile ale indivizilor şi, în concluzie, o teroare care este în egală măsură poliţienească şi
ideologică.
Cu toate trăsăturile comune, totalitarismele nu sunt identice, putându-se vorbi despre două
tipuri de totalitarism: totalitarismul popular sau absolut şi totalitarismul aristocratic.
Totalitarismul popular sau absolut se bazează pe egalitatea absolută între indivizi, egalitate
datorată dispariţiei claselor sociale, nu naturală, desigur, ci provocată printr-o luptă continuă, fapt
care presupune o perioadă tranzitorie de la capitalism spre socialism, cea a dictaturii
proletariatului, înţelegând prin aceasta „organizarea avangardei oprimaţilor în clasă dominantă
pentru a-i reprima pe opresori”. Ceea ce este important este că teroarea viza să facă umanitatea
triumfătoare. După aceasta statul ar fi dispărut şi s-ar fi instaurat comunismul. Partidul comunist
era aşadar avangarda poporului în întregul său, dar nu era decât tranzitoriu el însuşi. După această
victorie a umanităţii, a societăţii formată doar din indivizi, orice structură, inclusiv partidul şi statul
ar fi fost inutile: destructurarea ar fi fost completă. S-ar fi instaurat astfel o identitate între
guvernanţi şi guvernaţi, o democraţie deplină, autentică, nu formală, cum le plăcea liderilor
socialişti să afirme, bazată pe o bază economică în care proprietatea privată este depăşită.
Totalitarismul aristocratic se diferenţiazăde cel popular mai întâi prin poziţia faţă de
proprietatea privată. În timp ce totalitarismul popular are o repulsie patologică faţă de proprietate şi
faţă de economia capitalistă, cel aristocratic păstrează proprietatea privată, chiar dacă pune sub
controlul statului mecanismele capitalismului liberal. Penetrarea puterii nu este, cum nu este nici
destructurarea, deplină la nivel economic în cea de-a doua formă de totalitarism.
Totalitarismul aristocratic păstrează, pe de altă parte, distincţia între guvernanţi şi guvernaţi.
Există oameni făcuţi să comande, elita nazistă şi Führerul, cum există oameni făcuţi să se supună,
poporul sub aspectul său cel mai pasiv. Legătura de legitimare este făcută între cele două pături de
faptul că Führerul este încarnarea spiritului poporului.
Partidul nazist nu este, ca organizare a acestei elite autoafirmate, provizoriu ca partidul
comunist, ci permanent. El se confundă cu statul, îl conduce, subordonându-şi prin acesta întreaga
societate şi toţi indivizii. Dar statul nu este, ca în doctrina comunistă, un rău necesar doar într-o
perioadă de tranziţie, ci o realitate permanentă, nepieritoare. El este, pe de altă parte, instrumentul
unei elite, nu statul întregului popor, ca în doctrina sovietică.

Liberalismul
Celălalt mod de a concepe scopul social presupune centrarea acestuia pe individ: în relaţia
individ-societate ,individul este primordial din punct de vedere valoric, el are o valoare în sine, iar
societatea şi statul nu sunt decât instrumente pentru realizarea libertăţii lui, care devine astfel
scopul oricărei structuri colective, inclusiv al societăţii globale, politice şi al statului, iar această
primordialitate şi libertate, pentru a nu fi o simplă iluzie, trebuie protejate juridic, prin intermediul
statului constituţional, a libertăţii politice şi a libertăţii individuale. Este ceea ce numim liberalism.
Libertatea este fundamentul liberalismului. Rămâne de văzut, căci până acum am văzut mai
mult ce nu este liberalismul, ce fel de libertate este aceasta, deci care este substanţa acestui lucru
pe care îl numim liberalism. Consistenţa libertăţii liberalismului constă în faptul că ea este o
prerogativă a naturii umane, care presupune autonomia, siguranţa şi proprietatea.
Libertatea este o prerogativă a naturii umane, ceea ce înseamnă pentru liberalism că ea
este pur şi simplu facultatea pe care fiecare o are ca inerentă de a acţiona potrivit propriei vreri,
fără să trebuiască să suporte o altă limitare decât cea care este necesară libertăţii celorlalţi.
Acest lucru are o consecinţă practică foarte importantă: drepturile care concretizează această
libertate inerentă naturii umane sunt el însele inerente acesteia; autoritatea nu le creează, doar le

47
declară, ceea ce înseamnă că ea nu le poate desfiinţa; ele sunt drepturi naturale care nu-şi datorează
existenţa niciunei instanţe sociale; societatea şi statul reglementează aceste drepturi, dar
consistenţa lor nu depinde de această reglementare. Libertatea liberalismului trece astfel pe alt plan
decât simpla desăvârşire a sinelui, posibilă de altfel şi în cazul în care omul este lipsit de libertatea
socială, fiind o libertate exterioară, o libertate în relaţie, o libertate pentru cetăţean faţă de
opresiunea statală sau socială în genere, deci o libertate politică. Pentru liberalism nu are
importanţă ca omul să devină perfect, deci liber, ci ca el să nu fie, de exemplu, arestat fără un
proces echitabil. Două consecinţe mai decurg de aici: libertatea liberalismului este percepută ca o
libertate-autonomie şi libertatea liberalismului are ca element constitutiv siguranţa.
Autonomia individuală. Libertatea liberalismului presupune autonomia individului faţă de
stat, dar şi acest lucru este esenţial, în ordine, adică în cadrul regulilor juridice stabilite pentru ca
grupul social să poată exista şi libertatea fiecăruia să se acomodeze cu existenţa libertăţii celorlalţi.
Libertatea liberalismului implică o limitare, mai întâi, morală şi, mai apoi, juridică. În gândirea
liberală autentică nu există deloc o contradicţie ireconciliabilă între libertate şi autoritate, căci
limitările libertăţii de către autoritate sunt văzute ca făcând parte din libertatea însăşi, ca nişte
precepte inerente conştiinţei morale şi nu ca limitări impuse de puterea publică. Libertatea sa nu
este libertatea fără morală şi fără limite a capitalismului sălbatic, o libertate-privilegiu, ci o
libertate limitată, dar care prezervă autonomia individuală. Liberalismul neagă astfel arbitrarul, nu
puterea în sine. Şi construieşte mecanismul pentru ca arbitrarul să fie limitat: statul constituţional.
Statul liberal nu mai este şi nu mai poate fi un stat minimal, dar „cu cât încetează de a mai fi un
stat minimal, cu atât mai important este ca el să rămână constituţional” (G. Sartori, 1999, p. 338).
El se bazează pe o sferă de autonomie personală în interiorul căreia statul poate intervenii doar în
situaţii excepţionale, clar definite şi după proceduri încadrate.
Siguranţa persoanei. Liberalismul înseamnă siguranţă, adică garantare a drepturilor
individuale prin mecanismul statului constituţional, adică prin intermediul unui mecanism de
limitare a puterii. Siguranţa, ca element constitutiv al libertăţii în liberalism, presupune prevenirea
atingerilor care ameninţă libertatea. Se poate spune că siguranţa este procedura garantării libertăţii.
Ea este, ca o acţiune în justiţie pentru un drept subiectiv, în acelaşi timp o consecinţă a existenţei
libertăţii, un mijloc de a o apăra, dar şi un element constitutiv. O consecinţă, căci fără existenţa
libertăţii siguranţa nu există, cum nu poate exista o acţiune fără preexistenţa unui drept; or am
văzut că liberalismul postulează libertatea. Un mijloc de a o apăra, căci siguranţa presupune o
procedură concretă care să împiedice arbitrarul şi să repună în drepturi libertatea; ea este o
sancţiune a libertăţii. Un element constitutiv, căci fără existenţa ei libertatea nu ar exista decât ca
simplă potenţialitate, aşa cum un drept subiectiv nu este decât un simplu interes fără o acţiune în
justiţie care să-l garanteze.
Siguranţa presupune în doctrina şi practica liberale existenţa statului constituţional, care să
garanteze evitarea arbitrarului printr-un triplu joc, cel al ierarhizării normative, adică al divizării
verticale a puterii, cel al separaţiei puterilor, adică al divizării orizontale a puterii şi cel al
protecţiei juridice a libertăţii individuale. Toate aceste mecanisme au ca scop protecţia contra
imixtiunilor în exerciţiul drepturilor individuale pe care nu le legitimează exigenţele vieţii în
societate.
Proprietatea – condiţie a libertăţii. Spuneam că liberalismul presupune autonomia
individuală, siguranţa şi proprietatea. Acest al treilea aspect poate fi însă sursă de confuzii. Am
văzut deja că liberalismul politic nu trebuie confundat cu individualismul posesiv. Proprietatea este
pentru liberalismul autentic mai mult decât posesia, este o condiţie a autonomiei şi a siguranţei,
deci a libertăţii. Funcţia ei este esenţialmente politică. Proprietatea este pentru liberali un drept
natural, o libertate, un criteriu al civismului şi un motor al progresului, dar nu o valoare în sine, ci
doar prin raportare la libertatea individuală. Liberalismul este conştient că a avea trebuie distins de
a fi, dar vede de asemenea că a avea înseamnă a avea putere, că existenţa proprietăţii este o
garanţie a libertăţii, căci doar puterea poate opri puterea, iar individul lipsit de mijloace economice
nu poate să se opună arbitrarului. Statul liberal este deci un stat care garantează proprietatea nu

48
pentru că este un stat al proprietarilor, ci un stat al libertăţii, căci proprietatea este un mijloc al
libertăţii.

Concluzii:
Pentru a fi în prezenţa unui stat, trebuie întrunite anumite elemente, care întreţin raporturi
specifice şi se caracterizează fiecare prin trăsături cumulative distinctive. Acest lucru se întâmplă
şi în cazul statului român. Elementele statului sunt cel uman, teritoriul, puterea organizată şi
ordinea socială pe care puterea o are ca scop.
În România, ca şi în dreptul comparat, naţiunea se distinge de populaţie şi este a cetăţenilor
români, care construiesc, prin drepturile politice electorale, statul; străinilor şi apatrizilor li se
asigură, prin legea supremă, protecţia generală a persoanei şi averilor.
Teritoriul statului român este inalienabil şi indivizibil, ceea e interzice teritorializarea
dreptului în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Trăsăturile specifice ale puterii de stat
care deţine monopolul constrângerii - caracterul său politic, el legitimat prin vot, cel
instituţionalizat prin Constituţie - sunt cele prin intermediul cărora statul român trebuie să realizeze
o ordine liberală, centrată pe valorile libertăţii, autonomiei, siguranţei şi proprietăţii.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi care sunt tipurile de totalitarism şi prin ce se disting acestea. - 1,5 puncte
2. Argumentaţi ce tip de concepţie asupra naţiunii instituie Constituantul român. - 1 punct
3. Argumentaţi în ce constau indivizibilitatea teritoriului şi teritorializarea dreptului. - 1,5 puncte
4. Precizaţi în ce constau, în esenţă, valorile specifice liberalismului. - 1,5 puncte
5. Precizaţi care sunt, în esenţă, caracterele cetăţeniei. - 2 puncte
6. Precizaţi care sunt formele juridice ale reorganizării teritoriului în România. - 1 punct
7. Precizaţi diferenţele dintre extrădare şi expulzare. - 1,5 puncte

Speţe:
1. Parlamentul României adoptă o lege prin care stabileşte că „În caz de condamnare
definitivă pentru infracţiuni contra siguranţei statului, cetăţenilor români condamnaţi li se retrage
cetăţenia română” şi că „În caz de criză economică gravă, gestionarea treburilor publice din
unităţile administrativ-teritoriale cele mai afectate se face de către un stat desemnat la nivelul
comunităţii internaţionale”. Apreciaţi dacă sunt respectate condiţiile constituţionale privind
cetăţenia în statul român şi caracterele teritoriului, astfel cum sunt stabilite în legea supremă.
Răspuns: Prima prevedere încalcă art. 5 din Consituţie în ce îi priveşte pe cetăţenii români
care au dobândit cetăţenia prin naştere, întrucât Constituantul stabileşte expres că acestora nu le
poate fi retrasă cetăţenia. Legiuitorul nu poate face excepţie de la această interdicţie constituţională
prin nicio circumstanţiere, cât timp Constituţia se bucură de supremaţie, conform art. 1 alin. (5) din
legea supremă.
Cea de a doua prevedere nu respectă inalienabilitatea teritoriului, instituită de art. 3 alin. (1)
din Constituţie şi caracterul statal al ăputerii, instituit de art. 1 alin. (1) din Constituţie („România
este stat”), care impun ca nicio parte din teritoriul statului să nu fie trecută sub suveranitatea altui
stat. Statul român are monopolul constrângerii pe tot teritoriul său, astfel încât gestioarea treburilor
publice se face de către organele acestuia, şi nu de o altă entitate statală, stabilită la nivelul
comunităţii internaţionale. Posibilitatea pentru acest din urmă stat de a gestiona treburile publice în
anumite unităţi administrativ-teritoriale din România încalcă inalienabilitatea teritoriului,
echivalând cu renunţarea de către statul român la monopolul costrângerii organizate în respectivele
zone ale teritoriului său.

2. Parlamentul României adoptă o prevedere legislativă prin care dispune că „În România se
constituie regiuni, unităţi administrativ-teritoriale în care regimul drepturilor este stabilit de către

49
consiile regionale; dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor minoritari etnic la nivel regional este
asigurat numai în regiunile unde aceştia au o ponedere semnificativă în raport cu populaţia
regiunii”:

Grile:
1. Inalienabilitatea teritoriului presupune:
a) imposibilitatea vinderii unor părţi din teritoriu;
b) imposibilitatea de a transfera o parte din teritoriul unui stat sub suveranitatea unui alt stat;
c) posibilitatea de a abandona teritorii în caz de conflict armat.

2. Populaţia unui stat este formată din:

a) cetăţeni, străini şi apatrizi;
b) numai din cetăţenii statului respectiv;
c) numai din cetăţenii statului respectiv şi născuţi pe teritoriul acelui stat.

3. În concepţia obiectivă, naţiunea are:

a) o componentă subiectivă şi una obiectivă;
b) numai o componentă subiectivă;
c) o componentă obiectivă.

4. Tipuri de regimuri aplicabile străinilor aflaţi pe teritoriul unui stat sunt:

a) regimul internaţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei mai puţin favorizate,
regimul minim reciproc şi regimul mixt;
b) regimul naţional, regimul general, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, regimul maxim
reciproc şi regimul mixt;
c) regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, regimul minim
reciproc şi regimul mixt.

5. Caracterele puterii organizate sub forma guvernământului unui stat sunt:

a) instituţionalizarea puterii; confuziunea statului cu biserica;
b) personalizarea puterii; legitimarea puterii; monopolul constrângerii;
c) instituţionalizarea puterii; legitimarea puterii; monopolul constrângerii.

50
 Modulul IV
STRUCTURA DE STAT

Unitatea de învăţare:
1. Statul unitar
2. Statul federal
3. Uniunile de state

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 116 – 153.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 29 – 30, pp. 153 – 166.
3. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 71 – 107.
4. E. M. Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental à la Roumaine?, Revista
de studii socio-umane, nr. 7/2005, pp. 114-121.
5. L. Favoreu P. Gaïa; R. Ghevontian; J.-L.Mestre., O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2001, pp. 422-423.
6. P. Pactet, Droit constitutionnel et institutions politiques, Armand Colin, Paris, 2001, p. 48.
7. J. Bénoit, La liberté d’administration locale, R.F.D.A., 2002, p. 1065.
8. E. M. Nica, Drept electoral, Editura Sitech, Craiova, 2010, pp. 57 – 62.
9. Dan Claudiu Dănişor (coord.), Sonia Drăghici, George Gîrleşteanu, Mădălina Nica,
Sebastian Răduleţu, Metodologie pentru examenul de Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, pp. 28 – 31.
10. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi conceptul de stat unitar şi formele sale,
înţelegeţi conceptele de descentralizare, deconcentrare, autonomie locală, inclusiv în statul
român unitar;
înţelegeţi garanţiile, mijloacele şi limitele autonomiei locale în statul unitar în gerenal şi în
statul român în particular;
înţelegeţi conceptul de stat unitar regionalizat;
înţelegeţi specificul statului federal;
înţelegeţi formele vechi şi contemporane de uniuni de state;
înţelegeţi specificul confederaţiei şi al uniunii supranaţionale.

51
 Statul unitar

Statul unitar este acela în care nu există decât un singur centru de putere politică, care îşi
impune voinţa pe întreg teritoriul. El presupune o singură organizare politică şi juridică, fiindu-i
caracteristic un principiu de unitate cu privire la teritoriu şi de unicitate cu privire la puterile
statului. Suveranitatea internă şi internaţională aparţine doar statului, celelalte persoane de drept
public şi mai ales colectivităţile teritoriale nefiind decât modalităţi de organizare administrativă,
neexistând decât prin stat şi pentru stat, neapărând niciodată în ordinea politică. Împărţirea
teritorială a competenţei de normare a statului unitar nu este posibilă decât la nivelul aplicării legii,
nu şi la nivelul formării ordinii juridice. Vom avea o singură ierarhie normativă: o singură
constituţie, un singur sistem legislativ, o organizare unitară a aplicării legii şi un singur rând de
organe, corespunzând celor trei funcţii ale statului: un singur legislativ, un executiv şi un sistem
administrativ unic, un singur sistem de organe jurisdicţionale.
România, conform art. 1 alin. (1) din Constituţie, este stat unitar, caracterul unitar al statului
fiin nerevizuibil, coform art. 152 alin. (1) din legea supremă.
Statul unitar centralizat Statul unitar centralizat este acela în care nu există persoane publice
teritoriale altele decât statul, ci doar unităţi administrativ-teritoriale, simple cadre de exerciţiu al
puterii centrale. Colectivităţi locale pot exista, dar nu au o personalitate juridică propriu-zis
distinctă de a statului.
Există două tipuri de stat unitar centralizat: statul unitar centralizat şi concentrat, în care toate
deciziile sunt luate direct de puterea centrală şi statul unitar deconcentrat. Deconcentrarea nu este
o tehnică democratică, ci o tehnică autoritară, o modalitate de intruziune a puterii centrale la
nivelul colectivităţilor locale, o tehnică a centralizării. Ea constă în trimiterea în teritoriu a unor
reprezentanţi ai puterii centrale, care să exercite atribute ale acesteia în teritoriul respectiv sub
puterea ierarhică a Executivului central. Scopul instituţiei este de a mări eficacitatea aparatului
guvernamental, şi nu recunoaşterea unui particularism local. Puterea centrală, şi nu comunităţile
locale, îi numeşte şi revocă pe aceşti administratori. Puterea transmisă este doar administrativă,
neimplicând în niciun caz capacitatea de a crea reguli primare.
Statul unitar descentralizat este specific democraţiilor contemporane. Diferenţa între statul
unitar deconcentrat şi statul unitar descentralizat nu este doar de grad, ci de natură.
Descentralizarea, spre deosebire de deconcentrare, nu are ca scop doar o decongestionare a
centrului de comandă şi prin acesta o mai bună coordonare a deciziei administrative, ci este o
formă de autoadministrare. Ea presupune o veritabilă democraţie locală, fiind o tehnică de
eliberare a nivelului local, care s epoat e prezenta sub forma descentralizării tertoriale şi a
descentralizării tehnice.
Ca şi în cazul deconcentrării, este vorba de o transmitere către comunităţile teritoriale a unor
atribuţii administrative, dar de această dată către organe alese de către aceste comunităţi locale şi
care funcţionează autonom, până la un anumit punct, în materie administrativă, faţă de autorităţile
centrale. Comunităţile locale nu mai sunt doar cadre ale exerciţiului puterii centrale, ci au
personalitate juridică proprie, administrând afacerile locale prin organe alese pe baze politice.
Natura descentralizării este deci politică, şi nu doar tehnică, colectivităţile teritoriale putând fi
considerate ca adevărate contra-puteri (P. Pactet, 2001, p. 48). Totuşi, autonomia acestor
colectivităţi locale este doar administrativă, neputând atinge gradul autonomiei legislative sau, mai
mult, constituţionale, ceea ce înseamnă că aceste colectivităţi sunt organizate de stat, nu se
autoorganizează şi că actele lor autonome sunt întotdeauna subsecvente legii, bazându-şi
validitatea şi deci obligativitatea pe aceasta.

Autonomia locală în statele unitare

52
 Instituirea autonomiei locale. Principiul autonomiei locale este în statele unitare
descentralizate un principiu cu valoare constituţională, ceea ce însemnă că legiuitorul nu îi poate
aduce atingere. Legea poate determina conţinutul autonomiei locale, dar nu poate afecta existenţa
principiului. Pe de altă parte, niciun alt act normativ nu poate determina conţinutul autonomiei
locale. Unităţile administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală sunt determinate ca
persoane juridice. Ele au deci o personalitate distinctă de cea a statului, având o organizare proprie,
un patrimoniu propriu şi un scop propriu, în acord cu interesul general şi fiind, în consecinţă,
subiecte distincte de drept, având drepturi şi asumându-şi obligaţii în nume propriu. În România,
art. 120 alin. (1) din Constituţie dispune: „Administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice”.
Garanţiile instituţionale ale liberei administrări. Colectivităţile teritoriale, determinate ca
persoane juridice, trebuie să fie administrate în condiţii care să le facă relativ autonome faţă de
puterea centrală. Procedeul cel mai eficient este alegerea prin vot universal direct, secret şi liber
exprimat a organelor deliberante şi executive care administrează aceste comunităţi. În sistemul
român, art. 121 alin. (1) din Constituţie prevede că „Autorităţile administraţiei publice, prin care se
realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii”, art. 122 dispunând: „(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean. (2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii”.
Mai sunt utilizate uneori, şi alte procedee, în mod evident mai puţin eficiente, cum ar fi
alegerea prin vot indirect sau desemnarea de membri de drept.
Pentru a fi în prezenţa unei reale autonomii locale, alegerile locale trebuie să aibă caracter
politic, şi nu doar simplu caracter administrativ. Aceasta înseamnă că toate principiile
constituţionale privind universalitatea, egalitatea, caracterul secret şi liber exprimat al votului sunt
aplicabile şi alegerilor locale.
O altă garanţie a liberei administrări a colectivităţilor locale (pentru distingerea posibilă a
autonomiei locale de libera administrare, E.M. Nica, 2005, pp. 114 - 116) este dată de faptul că ea
„este în mod fundamental o libertate a cetăţenilor. Această libertate de administrare este
complementul necesar al libertăţii de asociere şi al libertăţii de a întreprinde, în scopul de a asigura
în democraţie echilibrul între egalitate şi libertate. Fără a încălca egalitatea în drepturi, ea
autorizează inegalităţi de fapt, permiţând prin aceasta comunităţilor locale de cetăţeni să adapteze
situaţiei proprii modurile de satisfacere publică a nevoilor” (J. Bénoit, 2002, p. 1065; pentru
analiza liberei administrări ca drept fundamental în dreptul român, E.M. Nica, 2005, p. 117-121).
Considerând această libertate o libertate fundamentală a persoanelor, şi nu a grupurilor, ea se va
bucura de protecţia jurisdicţională specifică şi va putea fi conciliată cu interzicerea drepturilor
colective de către unitatea poporului.
Mijloacele liberei administrări. Pentru a fi efectivă, libera administrare presupune că aceste
colectivităţi locale dispun de suficiente instrumente, atât juridice, cât şi financiare, de natură să le
asigure o anumită autonomie de decizie. Desigur, această autonomie este relativă, limitată fiind de
controlul administrativ exercitat de către puterea centrală şi de necesitatea de a menţine unitatea
puterii normative tipică statului unitar. Mijloacele juridice ale liberei administrări sunt existenţa
unei puteri de reglementare locală şi libertatea contractuală, sprijinite fiind de o relativă autonomie
financiară.
Puterea de reglementare proprie autorităţilor locale. Autorităţile locale au, în statul unitar
descentralizat, o putere de reglementare proprie. Dar această putere de reglementare vizează doar
organizarea aplicării legii în unitatea administrativ-teritorială, neputând să semnifice o divizare a
puterii legislative şi nici o divizare a puterii de reglementare a Executivului. Principiul liberei
administrări nu presupune deci existenţa unei puteri normative autonome a autorităţilor locale,
distinctă de puterea de reglementare a parlamentului sau a administraţiei centrale. Competenţa de

53
reglementare de care dispun aceste autorităţi le este conferită de legiuitor, explicit sau implicit.
Ordinea juridică rămâne unică, puterea de reglementare a autorităţilor locale presupunând doar că
ele pot lua măsuri cu un caracter general şi impersonal subsecvente legii şi actelor de organizare a
executării acesteia emise de administraţia centrală. Întinderea puterii de reglementare a
autorităţilor locale poate varia în funcţie de gradul de precizie a legii de abilitare şi de intervenţia
eventuală a puterii de reglementare a administraţiei centrale.
În România, protecţia puterii de reglementare proprii a organleor prin care se realizează
autonomia locală asigurată de prevederile art. 123 alin. (4) şi (5) din Constituţie, care dispune în
sensul inexistenţei unei subordonări între organele prin care se realizează autonomia locală şi
reprezentantul Guvernului în teritoriu, prefectul, acesta neputându-se deci substitui acestor organe
în realizarea atribuţiilor prin care pun în practică autonomia locală: „ (4) Între prefecţi, pe de o
parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă
parte, nu există raporturi de subordonare. (5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.
Un al doilea mijloc juridic de realizare a liberei administrări este libertatea contractuală de
care trebuie să se bucure colectivităţile locale. Această libertate se impune legiuitorului, care nu
poate limita excesiv capacitatea administraţiilor locale de a contracta liber.
Autonomia locală implică şi o autonomie financiară. Aceasta presupune că respectivele
colectivităţile locale dispun de un nivel suficient de resurse care să le permită exercitarea plenară a
competenţelor lor şi că ele se bucură de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte utilizarea
acestor resurse. Autorităţile locale nu dispun de o autentică putere fiscală, pentru că ele nu pot crea
impozite, această competenţă aparţinând exclusiv legiuitorului. Statul determină resursele
colectivităţilor locale, indiferent dacă acestea sunt transferate din bugetul central sau resurse
proprii ale colectivităţilor locale, căci şi acestea sunt stabilite de consiliile locale doar în limitele şi
în condiţiile legii. Totuşi puterea fiscală a legiuitorului nu este fără limite. Exerciţiul ei nu trebuie
să afecteze resursele colectivităţilor locale, punând în pericol libera lor administrare.
Domeniul liberei administrări se traduce prin atribuirea unor competenţe proprii comunităţilor
locale, trebuie să fie protejat atât în raport cu statul, cât şi în raport cu alte persoane juridice de
drept public. Legiuitorul este cel care stabileşte domeniul de competenţă al colectivităţilor locale,
constituţia rezumându-se, în statul unitar descentralizat, spre deosebire de statul federal sau chiar
de statul regionalizat, la a preciza doar principiul liberei administrări şi care sunt comunităţile
teritoriale care beneficiază de el, precum şi organele prin care acestea îl realizează, lăsând în
sarcina legii determinarea efectivă a repartiţiei competenţelor între stat şi comunităţile locale.
Acest lucru rezultă din faptul că descentralizarea nu presupune puterea de auto-organizare, ci doar
un transfer de competenţe decis de puterea centrală. Totuşi, legiuitorul nu poate depăşi anumite
limite, inerente principiului liberei administrări. Competenţele transmise autorităţilor alese de
comunităţile locale trebuie să fie efective, adică să permită o reală autoadministare. Pe de altă
parte, legiuitorul nu poate institui o tutelă a unei comunităţi teritoriale asupra alteia. În fine,
legiuitorul nu ar putea să transfere competenţele de la o colectivitate teritorială la alta decât în
măsura în care prin acest transfer nu lipseşte o comunitate teritorială de esenţialul atribuţiilor
sale (L. Favoreu et alii, 2001, pp. 422-423).
Limitele autonomiei locale sunt impuse de apărarea caracterului unitar al statului.
Depăşirea acestor limite face ca forma de stat să se schimbe, transformând statul în unul
regionalizat sau chiar în unul federal. Caracterul indivizibil al statului român este instituit, ca un
corolar al caracterului unitar, în art. 1 alin. (1) din legea supremă: „România este stat unitar şi
indivizibil”.
Indivizibilitatea suveranităţii. Într-un stat unitar nu există în principiu decât o singură sursă a
suveranităţii, aplicabilă pe întreg teritoriul. Suveranitatea este indivizibilă pentru că rezidă în
colectivitatea statală privită global, fără a se ţine cont de diversitatea aspiraţiilor locale. Rezultă că
puterea normativă îşi are sursa primă în stat şi că, pe de altă parte, colectivităţile locale, în

54
exerciţiul competenţelor lor, trebuie să respecte prerogativele statului.
Puterea normativă a statului este unitară. Acest lucru înseamnă că nu există o putere
normativă locală autonomă. Ordinea juridică nu se poate divide. Decizia administrativă locală,
chiar normativă, se bazează pe lege, nu pe voinţa comunităţilor locale. Rezultă că este exclusă
transmiterea către aceste comunităţi a puterii legislative. Pe de altă parte, ele sunt lipsite de
competenţe internaţionale, nefiind subiecţi de drept internaţional public şi neputând deci să
dezvolte relaţii cu alte colectivităţi teritoriale străine decât în interiorul cadrului stabilit de
legiuitor. Statul păstrează deci monopolul conducerii relaţiilor internaţionale.
Colectivităţile teritoriale trebuie să respecte prerogativele statului. Pentru a sigura acest respect,
se instituie un drept de tutelă al organelor centrale sau al reprezentantului acestora în teritoriu
asupra deciziilor luate de organele colectivităţilor descentralizate. Cel mai dificil lucru este
găsirea măsurii exacte a acestei tutele. Dacă ea este prea lejeră, coeziunea statului riscă să fie
compromisă. Dacă este prea accentuată, descentralizarea dispare.
Indivizibilitatea teritoriului presupune că acesta nu poate fi împărţit decât la nivel
administrativ, nu şi la nivelul ordinii juridice. Cu alte cuvinte, nu pot coexista pe teritoriul statului
unitar descentralizat mai multe ordini juridice, având surse diferite. Dreptul poate fi teritorializat,
în sensul că anumite acte normative pot fi aplicate doar pe o parte a teritoriului, dar această
teritorializare juridică are ca sursă puterea legislativă a statului, neputând fi făcută prin voinţa
comunităţilor teritoriale. Chiar această teritorializare a dreptului, făcută prin voinţa puterii
legislative naţionale, are limitele ei. Ea nu poate privi libertăţile publice, căci ar fi afectate
principiul egalităţii şi cel al universalităţii drepturilor omului. Libertăţile trebuie să fie egale nu
doar pentru toţi, ci şi peste tot. Garantarea libertăţilor fundamentale nu poate fi deci sub nici o
formă transmisă comunităţilor teritoriale. Ea rămâne atributul exclusiv al statului. Indivizibilitatea
teritoriului implică şi inalienabilitatea lui.
Indivizibilitatea statului unitar, coroborată cu principiul egalităţii în drepturi, cere instituirea
unui alt principiu, cel al unităţii şi indivizibilităţii poporului, care interzice orice diferenţiere între
cetăţeni pe criterii cum ar fi rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia,
apartenenţa politică, averea sau originea socială. Unitatea statului are, astfel, ca fundament unitatea
poporului. În acest sens se exprimă şi Constituantul român în art. 4 alin. (1) din Constituţie,
enumerân, în alin. (2) al aceluiaşi articol, criteriile de nediscriminare în baza cărora nu se pot crea,
în baza acestor criterii, excluderi de la beneficiul drepturilor.
Prima consecinţă a unităţii poporului este cea a nerecunoaşterii oricărei divizări juridice a
poporului în raport de criterii de natura celor enumerate mai sus. Poporul este constituit, din
punct de vedere juridic, din cetăţeni, orice altă noţiune, cum ar fi cea de minoritate naţională,
sexuală, culturală etc. având doar o valoare sociologică şi neputând aduce nici o consecinţă
juridică. Cetăţenii exercită suveranitatea, direct sau prin reprezentanţi, şi nu grupurile, aceasta
fiind logica dispoziţiei constituţionale care arată că niciun grup nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu. În statele unde unitatea poporului are valoare de principiu constituţional, cum este
cazul Franţei, dar şi al României, puterea legislativă nu este competentă să introducă diferenţieri
categoriale între cetăţeni pe criterii de natura celor enumerate, deci componente ale poporului
diferenţiate juridic. În această viziune nu pot exista drepturi ale minorităţilor, indiferent de criteriul
de constituire a acelor minorităţi. Drepturi nu au decât persoanele, fizice sau juridice, nu
minoritatea, care, nefiind un subiect de drept, nu poate avea drepturi proprii. Unitatea poporului
interzice drepturile colective. Pot exista drepturi individuale exercitate în colectiv, dar niciodată
drepturi ale grupurilor.
A doua consecinţă a unităţii poporului este unitatea corpului politic şi, în consecinţă, a
reprezentării poporului. Consecinţa acestui principiu este inadmisibilitatea oricărei diferenţieri
categoriale în materia drepturilor politice, a dreptului de a alege şi de a fi ales. Excepţiile nu pot fi
instituite decât în baza art. 16 alin. (3) din Constituţie, care garantează egalitatea de şanse a
bărbaţilor şi femeilor în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice. Acestora li se adaugă excepţia
instituită de Constituant în ce priveşte reprezentarea parlamentară a minorităţilor naţionale, în art.

55
62 alin. (2) al legii supreme: „Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu
întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un
loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi
numai de o singură organizaţie”.

Statul unitar regionalizat

Unele state unitare, Spania şi Italia, de exemplu, au mers mult mai departe decât o presupune
simpla descentralizare teritorială, spre o formă de stat situat undeva la jumătatea drumului între
statul unitar şi federalism. Este vorba de un stat unitar, dar care oferă o autonomie atât de mare
regiunilor sale, încât se aseamănă în foarte multe privinţe cu statul federal. Acest tip intermediar de
stat se caracterizează prin recunoaşterea unei reale autonomii politice în beneficiul regiunilor sale
şi mai ales a unei puteri normative autonome, dar păstrând caracterul unitar al statului.
Recunoaşterea unei autonomii politice a regiunilor. Spre deosebire de statul unitar
descentralizat, statul regionalizat recunoaşte comunităţilor teritoriale o putere legislativă. Este
vorba, asemănător, dar nu identic, situaţiei existente în statul federal, de existenţa unei dualităţi a
surselor normative.
Autonomia regiunilor într-un astfel de stat este consacrată şi garantată de constituţie, în timp
ce autonomia acestora într-un stat unitar descentralizat este definită şi pusă în practică de lege. De
aceea, în cazul descentralizării, legiuitorul poate crea dar şi desfiinţa regiuni, dacă constituţia nu o
interzice, căci acestea nu sunt decât o amenajare administrativă, nu consacră niciun drept politic, ci
doar dreptul de administrare autonomă stabilit de stat. Existenţa regiunilor în statul regionalizat nu
poate fi afectată de voinţa legiuitorului, ci numai de autoritatea constituantă.
Structura verticală a puterii este garantată de intervenţia judecătorului constituţional, acesta
fiind un alt punct care apropie statul regionalizat de statul federal şi îl deosebeşte de simpla
descentralizare, căci în cazul acesteia din urmă, diviziunea verticală a puterii fiind doar
administrativă, competenţa de a soluţiona conflictele de competenţă între stat şi colectivităţile
locale şi de a controla actele acestora aparţine, de regulă, judecătorului administrativ. Aceasta
înseamnă că actele colectivităţilor locale în statul regionalizat au caracter de acte legislative şi vor
fi controlate în raport cu constituţia, şi nu doar caracter de acte administrative controlabile în raport
cu legea.
Punerea în practică a autonomiei politice a regiunilor se transpune în existenţa, la nivelul
acestora, a unor instituţii cvasipolitice şi a unei puteri legislative regionale.
Existenţa unei puteri legislative regionale. Spre deosebire de statul unitar descentralizat şi
asemănător federaţiei, statul regionalizat se caracterizează prin existenţa unei dualităţi a ordinii
legislative. Atât în Italia, cât şi în Spania, comunităţile autonome au o putere legislativă autonomă,
putând adopta legi regionale. Aceste legi autonome au aceeaşi forţă juridică ca legile statale.
Dacă în statul unitar descentralizat, competenţa normativă a organelor comunităţilor locale este
definită de lege, aceasta putând să o modifice destul de uşor, în statul unitar regionalizat,
repartiţia competenţelor normative între stat şi regiuni este definită de constituţie, ca în statul
federal, legiuitorul naţional neputând interveni, în principiu, în domeniile date în competenţa
legislativă a comunităţilor locale şi neputând, de asemenea, să modifice domeniul de competenţă
regională.
Menţinerea unităţii statului. Deşi statul regionalizat prezintă unele caractere care îl apropie
de statul federal, el rămâne un stat unitar, căci el este indivizibil, cum afirmă expres Constituţia
italiană în art. 5, bazându-se pe unitatea indisolubilă a poporului, cum afirmă Constituţia spaniolă
în art. 2.
Un prim punct care departajează statul regionalizat de cel federal este că puterea de
autoorganizare a comunităţilor teritoriale este una încadrată: nu există, în aceste state, o dualitate
a puterii constituante. Dacă statul federal recunoaşte statelor federate o putere constituantă, în baza
căreia ele se dotează cu o constituţie, statul regionalizat rămâne unitar, căci nu există decât o
singură constituţie şi deci un singur stat. Statutele regiunilor sunt stabilite de legile statului, ele nu

56
au putere reală de autoorganizare, deşi comunităţile teritoriale pot participa la elaborarea acestora.
Statutul comunităţilor este deci legal, nu constituţional.
Spre deosebire de statul federal, unde principiul participării statelor federate la constituirea şi
exerciţiul puterilor federale este unul esenţial, ţinând de natura însăşi a statului, în statul
regionalizat această participare este foarte slabă. În statele federale legea aplicabilă pe întreg
teritoriul naţional este expresia voinţei poporului, reprezentat în una din Camere, dar şi expresia
voinţei statelor federate, reprezentate în cealaltă Cameră. Acest lucru nu este valabil în statele
regionalizate.
Autonomia regiunilor este nu doar relativă, cum rezultă din cele expuse mai sus, ci şi
controlată. Spre deosebire de statul federal, unde controlul exercitat de stat asupra statelor federate
incumbă exclusiv judecătorului constituţional, în statul regionalizat, controlul este şi administrativ,
chiar dacă întinderea acestui control este diferită în Spania şi în Italia.

Statul federal
Un stat este federal când comunităţile teritoriale au competenţa generală de a crea dreptul, fiind
autonome în materie constituţională, legislativă şi jurisdicţională, fapt ce le conferă calitatea de
state, chiar dacă în principiu nu au competenţe internaţionale. Statul federal este compus din mai
multe state, unite pe baza dreptului constituţional, şi nu a dreptului internaţional, între care se
împart competenţele exercitate altfel de statul unitar. Statul federal depăşeşte descentralizarea sau
regionalizarea, trecând într-o fază superioară de divizare verticală a puterii, căci ea priveşte
competenţa generală de a crea dreptul, de a crea o ordine juridică integrală, bazată pe o constituţie
proprie, deci pe o putere constituantă.
Chiar dacă variantele concrete de amenajare instituţională a statului federal sunt extrem de
diverse, se pot desprinde câteva idei general aplicabile privind organizarea statului federal.
Aceste principii sunt, conform sistematizării făcute de G. Scelle: suprapunerea ordinilor juridice,
autonomia statelor federate şi participarea acestora la puterea federală. Efectivitatea acestor
principii este asigurată de către judecătorul constituţional, care verifică respectarea divizării
verticale a puterii.
Principiul suprapunerii presupune că în statul federal se suprapun, mai întâi, două nivele
statale, statul federal şi statele federate, deşi uneori s-a negat, nu fără oarecare îndreptăţire, că
acestea din urmă ar fi state în sensul plenar al cuvântului şi mai apoi două ordini juridice, statul
fiind bazat pe o dualitate a ordinilor constituţională şi legislativă.
Născut prin voinţa statelor componente, în baza unei constituţii proprii, statul federal reprezintă
o nouă ordine politică şi juridică, care le înglobează şi le subordonează relativ pe cele ale statelor
federate. El dispune de o organizare politică proprie, distinctă de cea a statelor federate, ceea ce
implică o constituţie şi puteri proprii (organ legislativ, în principiu bicameral, o Cameră
reprezentând poporul indivizibil şi una statele federate, organe executive şi jurisdicţionale), de un
scop şi de un patrimoniu propriu, fiind deci un subiect de drept distinct de statele componente.
Acest suprastat dispune de plenitudinea suveranităţii, apărând singur pe scena internaţională,
la fel ca un stat unitar, cu excluderea în principiu a statelor federate din viaţa internaţională.
Comunităţile teritoriale ale statului federal sunt şi ele state. Au deci o organizare proprie,
comportând legislativ propriu, organe executive distincte de cele federale şi chiar organe
jurisdicţionale proprii.
Principiul suprapunerii presupune şi suprapunerea a două ordini juridice, adică a două ordini
constituţionale şi a două ordini legislative. Colectivităţile federate dispun de anumite prerogative
ale suveranităţii, inclusiv de aceea de a se dota cu propria lor constituţie, deşi uneori constituţia
aceasta trebuie să respecte constituţia federală. Este vorba, în general, de forma de guvernământ,
de drepturile fundamentale stabilite de constituţia federală sau de principiile generale de organizare
a statului stabilite de aceasta.
Statele federate se bucură de o largă autonomie legislativă, bazată pe o dublă abilitare

57
constituţională, făcută de constituţia federală şi de constituţiile proprii, capabilă să le ofere
posibilitatea de a construi un sistem juridic original. Totuşi, dreptul elaborat de organele statului
federal se bucură de prioritate faţă de dreptul statelor federate, în principiu numai, căci au existat şi
cazuri de inversare a raporturilor, cel puţin formal, cum a fost cazul la un moment dat în Uniunea
Sovietică.
Principiul autonomiei presupune că statele federate au un domeniu propriu de competenţă pe
care îl exercită fără nici o ingerinţă din partea autorităţii federale. Fiecare ordine guvernamentală
este autonomă în domeniul său de competenţă, în principiu, nicio putere ierarhică şi nicio tutelă a
statului federal asupra statelor federate nefiind posibilă. Raporturile dintre autorităţile celor două
nivele statale suprapuse şi potenţial conflictuale se desfăşoară pe cale judiciară. Doar un magistrat
independent poate să verifice constituţionalitatea sau legalitatea actelor statelor federate, dar
niciodată oportunitatea. Autonomia funcţionează pe plan constituţional şi legislativ, dar şi pe plan
administrativ.
Spre deosebire de procedeul descentralizării, care presupune că drepturile colectivităţilor locale
provin de la o putere constituită, un stat, procedeul federalismului presupune că drepturile
autorităţilor comunităţilor locale, ale statelor federate, provin de la o putere constituantă, puterea
poporului, a respectivei colectivităţi, distinctă de celelalte. Ele se bazează pe o constituţie.
Primul nivel al autonomiei statelor federate este deci cel constituţional. Autonomia aceasta nu
a dus, de regulă, şi la instituţii originale. Statele federate imită de obicei organizarea federală, fiind
nişte miniaturizări ale acestora.
Autonomia legislativă a statelor federate este garantată constituţional. În general, constituţia
federală este o garanţie a neimixtiunii statului federal în problemele ce sunt de competenţa statelor
federate. Fiind de natură constituţională, nici Legislativul, nici Executivul federal nu îi poate aduce
atingere, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ce priveşte competenţa comunităţilor
descentralizate în statul unitar. Constituţia federală este cea care stabileşte domeniul de acţiune a
statului federal şi a statelor federate. În afara unor situaţii particulare, metoda clasică de distribuire
a competenţelor presupune combinarea unor clauze atributive, între competenţa generală sau de
drept comun şi competenţa excepţională. Prima se prezintă sub forma unei dispoziţii de ansamblu
şi se interpretează extensiv. Cealaltă se prezintă sub forma unei liste, a unei enumerări limitative,
care deci se interpretează strict. Repartizarea celor două tipuri de competenţă, generală şi de
excepţie, poate fi făcută însă diferit. Astfel, în Statele Unite federaţia este cea care are competenţă
excepţională, restrictivă deci, statele federate având competenţa generală normativă, în timp ce în
Canada competenţa generală aparţine federaţiei, statele federate având o competenţă reziduală.
Prin această metodă se obţine competenţa exclusivă a unuia dintre cele două nivele statale şi se
evită conflictele de competenţe.
Totuşi, multe state federale au un sistem mult mai complex, presupunând, pe lângă aceste
competenţe exclusive ale statelor federate sau ale statului federal, şi competenţe concurente sau
complementare.
Sistemul presupune şi un organ care să soluţioneze conflictele de competenţă între autorităţile
federale şi statele federate. Puterea judiciară are în mod normal în statele federale un rol capital,
căci conflictele între statele federate sau între acestea şi statul federal nu pot fi rezolvate nici pe
cale diplomatică, ca în cazul confederaţiei, fiind vorba de conflicte de drept intern, nici pe cale
administrativă, ca în statul unitar, pentru că nu există relaţii de subordonare administrativă.
Judecătorul ajunge astfel cheia de boltă a federalismului, organul lui regulator şi protector.
Principiul participării presupune că statele asociate participă la procesul decizional federal.
Există desigur grade ale acestei participări, grade în care instituţiile ţinute a gera interesul comun
lasă acest interes să se formeze în mod firesc, natural. Participarea se poate face la nivelul puterii
constituante, al celei legislative, dar şi al celei executive.
Participarea la puterea constituantă. Modificarea constituţiei federale presupune intervenţia
statelor federate. Desigur, nu se cere unanimitatea acestora, ca în confederaţie, căci, în acest caz,
evoluţia federaţiei ar fi practic paralizată. Asocierea statelor federate la revizuire se poate face

58
uzând de diverse tehnici. Astfel, în Statele Unite există două proceduri posibile de revizuire, cea
de-a doua nefiind utilizată niciodată până acum, ambele implicând participarea statelor federate.
Fie două treimi din membrii celor două Camere ale Congresului propun amendamente, care trebuie
ratificate de corpurile legislative sau Convenţiile din trei pătrimi din state, fie corpurile legislative
din 2/3 din state cer ţinerea unei convenţii pentru a propune amendamente care trebuie ratificate de
Convenţiile formate din 3/4 dintre ele.
Participarea la nivelul Legislativului poate fi privită sub două aspecte: participarea la formarea
organului legiuitor federal şi participarea la exercitarea atribuţiilor acestuia.
În ce priveşte participarea la formarea organului legiuitor federal acesta se transpune în
bicamerismul federal. Parlamentul, în statele federale, presupune două Camere: prima reprezintă
poporul, statele federate primind locuri în această Cameră în funcţie de ponderea lor demografică;
cea de-a doua reprezintă statele federate, în general numărul de locuri ale acestora în Cameră fiind
egal.
Gradul de participare a statelor federate la puterea legislativă federală se măsoară în raport de
rolul Camerei ce le reprezintă. Participarea la exerciţiul funcţiei legislative a Camerei poate să
conducă la un bicamerism egalitar. Este cazul Statelor Unite, al Canadei sau Elveţiei, unde
atribuţiile celei de-a doua Camere în materie legislativă sunt egale cu cele ale primeia. Dar poate
rezulta şi un bicamerism inegalitar, în care Camera ce reprezintă naţiunea poate trece peste
opoziţia eventuală în materie de legiferare a Camerei ce reprezintă statele.
Participarea la nivelul Executivului poate fi concepută după două modele: unul de participare
directă şi unul de participare indirectă.
Formula de participare directă a fost întâlnită în fosta U.R.S.S., unde cele cincisprezece
republici erau reprezentate în Prezidiul Sovietului Suprem, fiecare printr-un vicepreşedinte. Ele
erau reprezentate şi în Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. prin şefii lor de guvern care aveau, în acest
organism, rang de miniştri. În Canada, cabinetul federal este federalizat printr-o reprezentare cvasi-
proporţională a provinciilor.
Participarea indirectă a statelor federate la nivelul Executivului este mult mai subtilă. Nu mai
este vorba de o participare la exerciţiul puterii executive, ci de o participare la desemnarea
titularului acesteia. Mai multe procedee sunt posibile. Un prim procedeu este cel întâlnit în cazul
alegerii Preşedintelui Statelor Unite. Alegerile se desfăşoară în cadrul statelor federate, chiar dacă
Preşedintele este ales prin sufragiu universal. Un al doilea procedeu constă în alegerea membrilor
Executivului de cele două Camere reunite, cum se întâmplă în Elveţia. În această ţară şi şeful
statului este ales de aceeaşi manieră. În acest sistem, miniştrii devin dependenţi de Adunări, iar
şeful statului posedă doar atribuţii de reprezentare. Un al treilea procedeu este cel german, unde
Preşedintele este ales de prima Cameră completată cu un număr de membri aleşi de ansamblurile
reprezentative ale landurilor. Preşedintele capătă astfel calitatea de reprezentant al întregii naţiuni,
dar şi calitatea de reprezentant al statelor federate.

Uniunile de state

Formele arhaice de uniuni de state au ca trăsătură generală că sunt împrumuturi făute de

dreptul public din dreptul privat roman, puterea fiind concepută ca proprietate şi implicând toate
trăsăturile acesteia cu privire la transmiterea prin sucesiune, împărţirea între moştenitori, darea în
dotă etc.
Uniunea personală presupune ca două monarhii să aibă acelaşi suveran, unindu-se la nivelul
proprietăţii puterii, neconstituindu-se un alt stat. Statele din uniune rămân distincte la nivelul
organizării interne şi al competenţei internaţionale.
Uniunea reală, mult mai stabilă decât uniunea personală, presupune ca unirea celor două
monarhii să poate, în plus faţă de uniunea personală, şi asupra exerciţiului puterii, guvernămintele
fiind în acest sens unite parţial, la nivelul relaţiilor cu statele terţe, al apărării şi al finanţelor, de

59
pildă.
Uniunile inegale presupun o legătură permanentă şi ierarhizată între două state, care nu se
coordonează, ci se subordonează, nefiind cu neesitate consimţite de statul subordonat. Baza acestor
uniuni poate fi un act unilateral sua un contract sau un act de drept internaţional sau un act de drept
al ginţilor. Acestei situaţii juridice îi corespund statul vasal, statul protejat şi statul sub mandat.
Statul vasal este tipic feudalismului, în care relaţiile de putere depindeau integral de proprietatea
asupra pământului, vasalitatea fiin un raport juridic în care un stat depinde integral de statul
suzeran. Acest tip de regim a fost important când a fost nevoie de o perioadă tranzitorie în care
statul vasal să capete suveranitate internă, fără a dispune de cea externă. Statul protejat presupune
plasarea acestuia într-o stare de dependenţă faţă de statul protector, care i se substituie în relaţiile
internaţionale şi uneori chiar în administrarea internă, statul protector fiind singurul responsabil pe
plan internaţional. Protectoratul se bazează pe un act bilateral de drept internaţional, şi nu pe un act
de drept intern, ca vasalitatea, fiin, precum aceasta in urmă, un regm intermediar. Statul sub
mandat sunt acele state care s-au aflat la un moment dat într-o situaţie intermediară între
emancipare de sub suzeranitatea fostelor puteri coloniale şi independenţă, pe care au dobândit-o în
etape succesive. Regimul general al mandatului internaţional a fost definit prin art. 22 din Pactul
Societăţii Naţiunilor, care era învestită cu un rol de trustee faţă de colectivităţile aflate sub
mandat, a căror aministrare era conferită temporar unor mari puteri sub controlul acesteia.
Confederaţia de state este o asociaţie de state bazată pe dreptul internaţional, şi nu pe dreptul
constituţional, precum statul federal. Actul constitutiv este un tratat internaţional între state are
rămân independente şi distincte, dar care acceptă să coopereze într-un anumit număr de domenii,
actul constitutiv fiind cel care realizează repartiţia de competenţe în acest sens.
Confederaţia de state are o structură instituţională slabă, existând un număr de organisme care
coordonează politica statelor membre în anumite domenii, organisme care au caracterul unor
coferinţe internaţionale ale reprezentanţilor statelor, în cadrul cărora deciziile se iau numai cu
unanimitatea voturilor statelor şi adesea ad referendum, adică sub rezerva aprobării ulterioare de
către autorităţile capabile să ratifice tratatele. Confederaţiile nu acţionează decât în domeniul
relaţiilor externe ale statelor membre, finanţele confederaţiei fiind dormate doar din contribuţiile
voluntare ale staelor membre.
Decizia de a aplica sau nu pe teritoriul naţional măsurile decise la nivelul confederat îi apaţine
fiecărui stat în parte. Un exemplu de confederaţie actuală este N.A.T.O., din care face parte şi
statul român.
Organizaţiile supranaţionale sunt uniuni de state bazate pe dreptul internaţional mult mai
integrate decât confederaţiile, dar care, spre deosebire de federaţie, nu constituie un nou stat,
situându-se la mijlocul drumului între coordonarea suveranităţilor şi crearea unei suveranităţi
distincte de cele ale statelor care intră în uniune.
Deosebirea faţă de confederaţie este integrarea suveranităţii statelor membre, întrucât
organizaţiile supranaţionale se bazează pe tratate cu obiect instituţional, care fondează o Cartă
constitutivă, în baza căreia au o structură foarte elaborată, decizia luându-se cu majoritate,
organizaţiile dispunând de putere normativă proprie şi de mijloace proprii de aplicare a normelor
emise. Dreptul creat de instituţiile unionale se aplică de plin drept pe teritoriul statelor membre şi
asupra populaţiei acestora, primând asupra normelor naţionale. Statele membre transferă
organizaţiei o parte din suveranitatea lor, organizaţia exercitând, pe cale de consecinţă, competenţe
de tip internaţional şi competenţe de tip statal.
Spre deosebire de federaţie, organizaţia supranaţională: are la bază unul sau mai multe tratate
internaţionale, care nu au caracter constituţional în sensul că nu sunt acte de drept intern; ele nu pot
aplica constrângerea particularilor, statele membre fiind cele care aduc la îndeplinire actele
instituţiilor organizaţiei; organul deliberativ al organizaţiei nu dispune de puteri analoage celor ale
parlamentelor statelor federale.
Originalitatea organizaţiei supranaţionale este dată de caracterul internaţional şi în acelaşi timp
supranaţional. Un exemplu de asemenea organizaţie este Uniunea Europeană.

60
 Trăsăturile proprii organizaţiilor supranaţionale sunt: durata nelimitată (principiul este
caracterul definitiv al apartenenţei la organizaţie), atribuirea sau transferul unor competenţe de tip
intern către un organ extern, instituirea unei ordini juridice proprii şi acordarea unei cetăţenii
proprii. Ordinea juridică proprie este integrată ordinii juridice a statelor membre şi este formată
din: tratatele institutive ale organizaţiei, dreptul derivat (creat de organele organizaţiei), dreptul
rezultat din angajamente externe ale organizaţiei şi surse complementare şi nescrise. Cetăţenia
proprie acordată de către organizaţie are ca efecte: protejarea în străinătate a cetăţeanului de către
oricare dintre ambasadele sau consulatele statelor membre ale organizaţiei, instituirea unui nivel
superior de circulaţie a persoanelor, legarea posibilităţii de a vota şi de a fi ales la alegerile pentru
Parlamentul european şi la cele municipale, de reşedinţă, şi nu
de cetăţenie.
Atribuirea sau transferul de competenţe e tip intern către un organ extern dă naştere la o putere
normativă proprie a organizaţiei supranaţionale, are dispune deci de funcţie legislativă, de puteri
proprii de tip judiciar şi de tip administrativ, chiar dacă nu există puterea de a aplica particularilor
constrângerea în mod direct. Tehnica atribuirii competenţelor este originală şi complexă,
competenţele primite de către organizaţie fiind specifice, subsidiare şi, respectiv, implicite.
Competenţele sunt partajate între state şi organizaţie, unele fiind rezervate statelor, suveranitatea
acestora fiind limitată î domeniile în care organizaţia capătă competenţe, chiar dacă aceasta nu
devine ea însăşi suverană.

Concluzii:
Caracterul unitar al statului este garantat, în statele unitare descentralizate, prin jocul a trei
principii: indivizibilitatea suveranităţii, indivizibilitatea teritoriului şi indivizibilitatea poporului.
Aceste principii conduc la indivizibilitatea statului, marcând frontierele autonomiei locale, care
trebuie să rămână doar administrativă, realitate constituţională impusă şi în sistemul român, în care
este istituită autonomia locală şi deci mijloaele, garanţiile şi limitele sale. Autonomia locală este
strict administrativă, se referă doar la aplicarea legii, şi este distinctă de descentralizare şi
deconcentrare.
Statul unitar regionalizat presupune autonomie legislativă a regiunilor componente, iar
statul federal o autonomie inclusiv constituţională.
Pe lângă aceste structuri posibile de stat, există uniuni de state cu specific propriu. Printre
ele trebuie distinsă confederaţia de organizaţia supranaţională, al cărei speficic de integrare
presupune trăpsături proprii.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi diferenţele dintre statul unitar descentralizat şi statul regional. - 1,5 puncte
2. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre confederaţie şi statul federal. - 1,5 puncte
3. Precizaţi diferenţele dintre organizaţia supranaţională, pe de o parte şi confederaţie şi statul
federal, pe de altă parte. - 2 puncte
4. Comparaţi deconcentrarea şi descentralizarea. - 1,5 puncte
5. Precizaţi în ce constau limitele autonomiei locale în statul unitar. - 1,5 puncte
6. Precizaţi care sunt şi în ce constau, în esenţă, garanţiile şi mijloacele liberei administrări. - 2
puncte.

Speţe:
1. O prevedere legală adoptată de Parlamentul României dispune că în cazuri excepţionale,
unii dintre membrii consiliilor locale sunt numiţi de către Guvern şi, de asemenea, că pentru
efectivizarea liberei administrări, consiliile locale pot stabili cuantumul T.V.A. aplicabil în
unităţile administrativ-teritoriale la nivelul cărora se constituie. Argumentaţi dacă aceste dispoziţii

61
respectă garanţiile autonomiei locale în statul unitar român, astfel cum sunt instituite normativ de
Constituţie.
Răspuns: Este încălcată autonomia locală instituită de art. 120 alin. (1) din Constituţie, care
presupune garanţia instituţională a organelor alese la nivel local, prin care să fie realizată
autonomia locală. Caracterul ales al organelor le face să fie reprezentative. Or, prevederea de faţă
încalcă acest caracter, odată ce stabileşte că unii dintre membrii consiliilor locale sunt numiţi de
Guvern. Acest lucru nu se poate întâmpla nici măcar în situaţii excepţionale, pentru că nu respectă
lipsa de subordonare a organelor alese la nivel local prin care se realizează autonomia locală faţă
de Guvern, organ executiv central. De altfel, caracterul ales al organelor administraţiei publice
locale este garantat distinct în Constituţie în art. 121 alin. (1).
Autonomia locală nu presupune însă competenţa pentru organele prin care se realizează
această autonomie de a avea o putere fiscală proprie, întrucât statul trebuie să rămână unitar,
conform art. 1 alin. (1) din Constituţie. Autonomia financiară la nivel local este limitată de
respectarea puterii fiscale centrale, cuantumul T.V.A. neputând fi stabilit aşadar decât de la nivel
central, de către Parlament, organ reprezentativ al poporului indivizibil. Organele alese la nivel
local nu dispun de suveranitate, aceasta fiind indivizibilă în statul unitar şi având ca sursă poporul,
nu comunităţile locale. Este deci încălcat caracterul unitar al statului şi indivizibilitatea
suveranităţii, instituită de art. 2 alin. (1) din Constituţie.

2. O prevedere legală adoptată de Parlamentul României dispune că: „În judeţele unde
diversitatea etnică este considerabilă, consiliile judeţene pot delega competenţe normative către
organizaţiile reprezentative ale etniilor respective, alta decât cea română; prefectul poate anula,
prin dispoziţie, contractele încheiate de consiliile locale pentru a gestiona treburile publice, dacă
acestea nu respectă condiţiile legii”. Argumentaţi dacă aceste dispoziţii respectă garanţiile
autonomiei locale în statul unitar român, astfel cum sunt instituite normativ de Constituţie.

Grile:
1. Deconcentrarea constă în:
a) trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi ai puterii centrale, care să exercite atribute ale acesteia
în teritoriul respectiv sub puterea ierarhică a Executivului central;
b) alegerea autorităţilor locale prin vot universal direct;
c) trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi ai puterii centrale, care să exercite atribute ale acesteia
în teritoriul respectiv în mod autonom de Executivul central.

2. Descentralizarea presupune:
a) transmiterea către comunităţile teritoriale a unor atribuţii administrative, către organe alese de
către aceste comunităţi locale şi care funcţionează autonom, până la un anumit punct, în materie
administrativă, faţă de autorităţile centrale;
b) trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi ai puterii centrale, care să exercite atribute ale
acesteia în teritoriul respectiv sub puterea ierarhică a Executivului central;
c) o tehnică autoritară, o modalitate de intruziune a puterii centrale la nivelul colectivităţilor locale.

3. Pentru a fi efectivă, libera administrare a comunităţilor locale presupune:

a) o putere de reglementare proprie a comunităţilor locale; libertatea contractuală; autonomia
financiară;
b) o putere de legiferare a comunităţilor locale; libertatea contractuală; autonomia financiară
limitată;
c) o putere de reglementare proprie a comunităţilor locale; libertatea contractuală; finanţarea
exclusivă de la nivel central.

62
4. Statul unitar regionalizat se caracterizează prin:
a) recunoaşterea unei reale autonomii politice în beneficiul regiunilor sale şi a unei puteri
normative autonome;
b) dualitatea puterii constituante;
c) autonomia totală a regiunilor.

5. Principiile de organizare ale statului federal sunt:

a) principiul suprapunerii; principiul autonomiei; principiul participării;
b) principiul suprapunerii; principiul subordonării; principiul participării;
c) principiul indivizibilităţii teritoriului; principiul autonomiei; principiul participării.

63
 Modulul V
IERARHIA NORMATIVĂ ŞI PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN
STATUL DE DREPT

Unitatea de învăţare:
1. Ierarhia normativă în statul de drept
2. Protecţia drepturilor fundamentale

Timp alocat: 3 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 170 – 202, pp. 587 – 616, pp. 705 – 709, pp. 760 – 762.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 38 – 41.
3. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 46 - 53.
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25
noiembrie 2011.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of nr. 473 din 11
iulie 2012.
6. M. Safta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate,
Consiliul Legislativ, Buletin de informare legislativă nr. 2/2016, pp. 3-22.
7. Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaboarea
actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
8. H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 234, p. 272 - 274.
9. Costituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi conceptul de stat de drept şi de ierarhie normativă;
înţelegeţi evoluţia statului de drept şi cerinţele de calitate a dreptului în statul de drept,
impuse constituţional şi în statul de drept român;
înţelegeţi specificul raporturilor de validitate, conformitate, derogare şi abrogare dintre
norme în ierarhia normativă;
înţelegeţi modurile de concepere a raporturilor dintre dreptul intern şi dreptul
inaternaţional în cadrul ierarhiei normative;
înţelegeţi conceptul şi coordonatele generale ale regimului protecţiei juridice a drepturilor
fundamentale, sub aspectul ambelor sale componente: protecţia normativă şi cea
jurisdicţională;
înţelegeţi specificul liberului acces la o justiţie independentă;
înţelegeţi conceptul de constituţionalizare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
înţelegeţi necesitatea organizării unui contencios constituţional al drepturilor şi libertăţilor.

64
 Ierarhia normativă în statul de drept

Statul de drept impune, în scopul garantării cât mai eficiente a drepturilor şi libertăţilor care
trebuie să fie cât mai efective, respectarea de către actorii implicaţi în producerea dreptului a
anumitor exigenţe cu ocazia producerii normelor, un anumit conţinut al dreptului, care trebuie să
aibă anumite calităţi, precum şi respectarea anumitor mecanisme formale de realizare a statului de
drept, care devin astfel mecanisme de protecţie a drepturilor. Aceste mecanisme sunt ierarhia
normativă, protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor şi separaţia puterilor în stat (aceasta din
urmă va fi abordată în partea demersului nostru dedicată studierii instituţiilor politice).
Astfel, pentru a îţelege ierahia normativă în statul de drept, trebuie să cunoaştem contextul şi
scopul la care se raportează. Fără această înţelegere contextualizată teleologic, există riscul ca
ierahizarea normelor să fie văzută strit formalist şi să fie devalorizată, inclusiv practic.

Teoriile statului de drept şi tipuri de stat de drept

Conceptul de stat de drept a fost creat în doctrină şi apoi normativizat, inclus în Constituţii. În
România, statul de drept este impus de art. 1 alin. (3) din legea supremă: „România este stat de
drept”.
Conceptul a fost teoretizat prima dată în Germania – „Rechtsstaat” - şi pus în practică în
secolul al XIX-lea, viziunea asupra sa fiind una formalistă, conform căreia, pentru a exista opoziţie
faţă de statul poliţie, trebuie ca administraţia să fie supusă faţă de lege. Ea nu poate acţiona decât
secundum legem, adică în baza unei abilitări legslative şi deci nu poate acţiona contra legem.
Legea trebuie înţeleasă în sen material, adică orice prescripţie care priveşte o regulă de drept
aplicabilă cetăţenilor. Administraţia nu va avea deci putere de reglementare, ea neputând decât
aplica particular şi inividual regulile legale. Singurul caz în care administraţia are putere de decizie
şi de acţiune iniţială este în ce priveşte propria organizare internă, în acest domeniu putând lua
măsurile particulare sau generale care se impun, fără să trebuiască să se bazeze pe un text
legislativ. În această viziune, statul de drept este parlamentar, centrat pe o încredere foarte mare în
Parlament şi în lege. Cu toate acestea, în acest tip de stat de drept nu există propriu-zis supremaţie
a Constituţiei, cât timp nu există control de constituţionalitate, statul fiind legal, considerându-se
că precedă dreptul şi că îl respectă pe acesta din urmă întrucât nu poate suprima ordinea juridică
însăşi. Pentru ca statul să fie limitat de drept, deşi limitarea nu va fi una exterioară, ordinea juridică
este structurată, ierarhizată, stabilă şi coerentă, diversele organe ale statului neputând acţiona decât
în vaza unei abilitări juridice date de o normă juridică superioară în ierarhia normativă, superioară
celor pe care le poate adopta organul respectiv.
În sistemul francez, odată preluat conceptul de stat de drept şi adaptat la specificitatea
naţională, s-a impus o viziune funcţionalistă, conform căreia în statul de drept statul nu doar
acţionează prin drept, precum în viziunea formalistă, ci este supus faţă de un drept care îi este
superior şi care poate fi imaginat în maniere diferite. Dreptul care limitează statul din exterior,
fiindu-i superior, poate fi astfel fundamentat ori pe Dumnezeu, ori pe Raţiune, ori pe Societate.
Conform acestei viziuni, statul de drept devine mai complex din punct de vedere formal, apărând şi
controlul de constituţionalitate, fără de care statul de drept nu poate exista. Constituţia, superioară
legii, tinde să capete un anumit conţinut, deşi imprecis, datorat caracterul vag al conţinutului
dreptului natural, al dreptului obiectiv, al conştiinţei sociale. Acest embrion de exigenţe referitoare
la conţinutul dreptului face trecerea către următoarea, din punt d evedere istoric, viziune asupra
asupra statului de drept.
Este vorba despre viziunea materială, care centrează statul de drept pe noţiunea de libertate, şi
nu pe cea de normă. Centrul construcţiei devin drepturile fundamentale, astfel încât, pe lângă
mecanismele specifice – ierarhia normativă, controlul jurisdicţional al respectării acesteia – dreptul

65
statului de drept trebuie să aibă anumite calităţi care să le asigure subiecţilor securitatea juridică şi
încrederea lor legitimă în ontinuitatea activităţii statale. Dreptul în statul de drept material trebuie
devine axiologic, în sensul că trebuie să fie bazat pe anumite valori: cele inerente persoanei umane
– demnitatea, libertate şi egalitate; cele inerente societăţii liberale – dreptate, stat minimal,
intervenţie proporţională a statului, respectarea drepturilor şi libertăţilor; cele inerente democraţiei
– pluralismul şi participarea.
Corespunzător evoluţiei viziunilor asupra statului de drept, pe lângă statul de drept parlamentar
s-au afirmat istoric şi statul de drept administrativ, statul de drept jurisdicţional şi statul de drept
social.
Statul de drept administrativ a fost specific sistemului francez şi presupune centrarea nu pe
reprezentant, deci nu pe Parlament şi lege, ci pe funcţionar, deci pe Executiv şi administraţii.
Acestea capătă putere de reglementare proprie şi sunt supuse unui drept special, dreptul
administrativ, precum şi unui control special prin intermediul unor tribunale speciale
administrative, distincte de instanţele ordinare. Puterea generală de reglementare îi revine
Executivului, iar legii îi este rezervat un domeniu propriu. Controlul de legalitate al actelor
administrative nu este realizat de judecătorul ordinar, ci de către cel administrativ.
Statul de drept jurisdicţional este acel tip de stat de drept centrat pe judecător şi pe garantarea
drepturilor fundamentale prin intermediul controlului pe care judecătorul îl realizează asupra
administraţiei şi asupra Legislativului. Drepturile şi libertăţile sunt valorizate mai întâi prin
prevederea lor în Constituţie, iar mai apoi prin garantarea lor jurisdicţională împotriva statului
însuşi, prin controlul constituţionalităţii legilor şi controlul al administraţiilor. Instanţele sunt
independente de Legislativ şi Executiv. Nu doar ierarhia normativă este importantă în acest tip de
stat de drept, ci în special mecanismele de control al respectării acestei iararhii, în scopul garantării
drepturilor şi libertăţilor.
Dacă statul de drept parlamentar, cel administrativ şi cel jurisdicţional dau prioritate
mecanismelor formale, al patrulea tip de stat de drept – statul de drept social – împinge mai
departe tendinţele deja prezente în statul de drept jurisdicţional, integrând mecanismele formale ale
acestuia într-o viziune centrată pe un drept substanţial, material, considerând că statul este
determinat de societate.
O primă consecinţă a acestui fel de a concepe raporturilor statului cu societatea este că va
apărea controlul constituţionalităţii constituţiei înseşi, prin care să se asigure superioritatea
constituţiei sociale în raport cu cea politică, Valorile devin centrale, statul trebuind să respecte
dreptul care exprimă valorile dominante în societate. Controlul de constituţionalitate al legilor şi al
revizuirii constituţionale înseşi se va face prin raportare la valorile şi principiile sociale. O a doua
consecinţă este autonomizarea conceptului de stat de drept în raport cu concepte conexe precum
separaţia puterilor în stat, ierarhia normativă controlată, democraţia, garantarea drepturilor şi
libertăţilor. Statul de drept social capătă consistenţă juridică proprie şi când devine normativ,
toate aspectele sale sunt constituţionalizate, n doar cele la are constituţia face apel expres. Este şi
cazul sistemului român, în care art. 1 alin. (3) din Constituţie instituie nu doar statul de drept, ci şi
caracterul său socila, „România este stat de drept social”. O a trea consecinţă a statului de drept
social este completarea viziunii asupra egalităţii: de la o egalitate formală, tipică liberalismului
clasic, se ajunge la o egalitare circumstanţiată, o egalitate de şanse, care presupune tratamente
diferenţiate, cu respectarea anumitor exigenţe, precum şi principiul redistribuirii pentru a realiza
justiţia socială, care se adaugă valorii supreme a dreptăţii, întrucât statul are o misiune socială.

Calităţile dreptului în statul de drept

Odată impusă viziunea materială asupra statului de drept, dreptul trebuie să aibă anumite
calităţi care devin garanţii ale securităţii juridice a persoanelor şi care trebuie să caracterizeze
normele din cadrul ierarhiei normative. Aceste calităţi, care sunt exigenţe de rang constituţional,
obligatorii în sistemul român, fiind specifice statului de drept instituit de art. 1 alin. (3) din
Constituţie, sunt: dreptul să fie cert şi trebuie să se bazeze pe valorile inerente persoanei umane,

66
liberalismului şi democraţiei, deja precizate.
Certitudinea dreptului presupune mai multe aspecte ce trebuie să coexiste. Mai întâi, normele
juridice trebuie să aibă caracter public, pentru ca destinatarii să poată avea acces la ele. Caracterul
public al normei este intrinsec normativităţii, caracterului ei juridic. Nomele secrete nu pot fi
juridice. Ca să fie publică, norma trebuie să fe creată în spaţiul public, de către un organ public,
conform unor proceduri care să fie cunoscute şi apoi să fie adusă la cunoştinţă publicului, printr-un
mijloc eficient (de regulă, publicarea într-un jurnal oficial).
Mai apoi, normele juridice trebuie să fie clare, pentru ca noţiunile folosite în ele să poată fi
înţelese de destinatari, aşa încât aceştia să poată să prevadă consecinţele normelor. Termenii vagi,
imprecişi sunt intezişi. Claritatea şi precizia normelor presupune ca atunci când ele
folosesctermeni care au alt sens decât cel din limbajul comun, să îi definească. Cu cât norma
restrânge mai mult libertatea, cu atât trebuie să fie mai precisă. Dacă destinatarii normelor nu pot
să prevadă consecinţele acestora, atunci libertatea lor este încălcată.
În al treilea rând, normele trebuie să nu retroactiveze, să nu producă efecte în trecut, la data la
care nu erau cunoscute şi nu puteau fi cunoscute de către destintarii lor. Retroactivitatea este deci
interzisă, cum se întâmplă în sistemul român ca efect al art. 15 alin. (2) din Constituţie, care
prevede că „legea dispune numai pentru viitor”, instituindu-se excepţiile obligatorii, impuse tot de
către Constituant: legea penală sau contravenţională mai favorabilă. Având valoare constituţională,
neretroactivitatea se impune legiuitorului, şi nu doar administraţei şi judecătorului. Legile
interpretative nu pot, la rândul lor, să retroactiveze.
Încă din Decizia nr. 9/1994, Curtea Constituţională a statuat că „Deci, chiar şi în ipoteza în care
legiuitorul ar dori în mod justificat sa înlăture sau sa atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate
realiza acest lucru prin intermediul unei legi care sa aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute
mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele
înscrierii principiului neretroactivitatii în Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de
aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de
principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi
încrederea cetăţenilor în sistemul de drept”.
În al patrulea rând, normele juridice trebuie să fie previzibile, în sensul că însăşi normarea
trebuie să poată fi prevăzută de către destinatari, să existe astfel o continuitate, fără schimbări
intempestive care să afecteze stabilitatea legislativă. Modificările prea dese ori cele intervenite
într-un anumit termen (de pildă, în materie electorală şi referendară, regula statuată în
jurisprudenţa constituţională, în acord cu recomandările de la nivelul Consiliului Europei şi cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este că nu se poate legifera cu mai puţin de un
an înainte de alegeri, respectiv de referendum, cu unele excpeţii, atunci când este vorba exclusiv de
detalii tehnice care urmăresc o mai bună exercitare a dreptului de a alege, respectiv a dreptului de
vot în cadrul referendumului) sunt deci contrare securităţii juridice a persoanelor şi statului de
drept, fiind, prin aceasta, neconstituţionale.
Nu în ultimul rând, dreptul statului de drept se caracterizează prin completitudine, ceea ce
presupune că orice lacună trebuie completată prin interpretare de către judecător. Dreptul ca sistem
nu poate avea lacune, astfel încât lipsa normelor svcrise va trebui complinită de către judecător
prin raportarea la principii ale dreptului, astfel încât actul de justiţie să fie împlinit, în caz contrar
fiind pasibil de denegare de dreptate. Opera aceasta de interpretare constructivă prin care
omisiunile legislative şi vidul legislativ sunt neutralizate, umplute, este una esenţială, mai ales în
cazul judecătorului constituţional care se pronunţă prin decizii general obligatorii. Practic,
judecătorul este cooptat la producerea dreptului.
Aceste exigenţe de calitate a dreptului sunt, în sistemul român, condiţii de producere
constituţională a normelor, de validitate a acestora. În cea mai mare parte a lor, sunt concretizate
în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaboarea actelor normative.

67
 Ierarhia normativă în statul de drept
Întocmai precum conceptul de stat de drept, de care nu poate fi desprinsă, întrucât constituie un
mecanism specific al acestuia, conceptul de ierarhie normativă a fost la origini doar doctrinar,
pentru ca ulterior să fie normativizat, odată cu normativizarea statului de drept. În România,
ierarhia normativă are ca fundamente constituţionale art. 1 alin. (3) din legea supremă, care
instituie statul de drept şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, care impune respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor. Conceptul de ierarhie normativă descrie un modus vivendi al normelor
juridice, un fel de a fi al acestora unele faţă de şi împreună cu celelalte, fel de a fi care presupune
anumite raporturi specifice pe care normele trebuie să le respecte între ele, în cadrul sistemului
juridic, sistem dinamic guvernat de legităţi specifice. Raporturile din cadrul ierarhiei normative
sunt tocmai aceste legităţi. Ele au rolul de a stabili care anume normă este aplicabilă în caz de
contradicţii între norme, întrucât în raport de ele se poate stabili cine cum la ce nivel, în ce formă şi
cu respectarea cărui conţinut poate produce norme.
Desigur, este vorba aşadar despre obligaţii impuse celor care produc normele, căci ei sunt cei
care trebuie să respecte specificitatea raporturilor în cadrul ierariei normative, în momentul în care
produc normele. Faţă de destinatarii lor, normele din cadrul ierarhiei sunt în egală măsură
obligatorii, astfel că nu raportarea lor la destinar este criteriul ierarhizării. Destinatarii trebuie să
respecte toate normele, indiferent de poziţionarea lor în ierarhie, singura situaţie în care pot să
invoce nerespectarea unei norme fiind atunci când aceasta nu respectă raporturile din cadrul
ierarhiei, pentru că, aşa cum vom vedea pe parcurs, într-o asemenea ipoteză, norma în cauza fie nu
este juridică, fie nu are conţinutul pe care îl reclamă poziţionarea sa în ierarhia normativă.
Putem deci remarca încă o dată că ierarhizarea normelor nu este un scop în sine, ci un mijloc
de garantare a libertăţii persoanelor, prin intermediul securităţii juridice pe care o susţine şi
efectivizează.
Raporturile specifice pe care trebuie să le întreţină normele în cadrul ierarhiei normative
Cele trei tipuri de raporturi dintre norme în cadrul ierarhiei normative sunt: de validitate, cărora
le corespund raporturile de abrogare; de conformitate; de derogare.
Validitatea normelor se traduce prin însuşi carecterul lor juridic, răspunzând la întrebarea „de
ce o normă este juridică? (de ce este valabilă din punct de vedere juridic?”. Răspunsul dat de
teoreticianul ierarhiei normative, H. Kelsen, este că „motivul de valabilitate al unei norme poate fi
doar valabilitatea unei alte orme. O normă care reprezintă motivul de valabilitate a unei alte norme
este descrisă fugurativ ca fiind norma superioară în raport cu o normă inferioară” (H. Kelsen,
2000: p. 234). Cu alte cuvinte, având în vedere că normele sunt enunţuri prescriptive, şi nu
descriptive, valabilitatea lor nu poate fi verificată prin simţuri, ca în cazul normelor descriptive, ci
nu se poate sprijini decât pe un enunţ de aceeaşi natură, adică tot o normă, şi anume o normă
superioară. Aceasta din urmă validează norma imediat inferioară ei prin aceea că autorizează,
abilitează expres o anumită entitate să o producă şi stabileşte totodată, în acest scop, o anumită
procedură pe care entitatea abilitată trebuie să o respecte cu ocazia producerii normei. Numai dacă
este produsă de către entitatea abilitată de norma imediat superioară şi conform procedurii
prevăzute de aceasta, o normă este validă, valabilă, are caracter juridic şi deci poate exista în
ordinea juridic. Altminteri, nu.
Raportul de validitate este aşadar unul de subordonare şi formal, norma inferioară trebuind
edictată în forma prescrisă de norma superioară şi de către organul autorizat de aceasta. Dacă
raportul de validitate nu este respectat, norma nu are caracter juridic, nemaifiind îndreptăţită să
existe.
În legătură cu validitatea se pune şi problema eficacităţii: doar acceptarea la bază a validităţii
poate face ca norma să fie eficientă; acceptarea la bază înseamnă ca norma să fie aplicată, să se
verifice, prin actele de aplicare, că a fost vrută. Validitatea depinde în egală măsură şi de acestă
caracteristică, verificabilă în josul ierarhiei. Aceasta este ideea centrală pe care o implică şi

68
concretizează controlul ierarhiei normative, pe care îl vom aborda ulterior.
Abia dacă validitatea există, conform regulii descrise, al doilea tip de raport care trebuie
respectat în mod cumulativ de o normă în cadrul ierarhiei normative, şi care este specific tot
relaţiei cu norma superioară, este raportul de conformitate. Acesta este tot un raport de
subordonare şi priveşte conţinutul normei, care trebuie să respecte, să se afle în concordanţă cu
conţinutul normei superioare ierarhic. Nerespectarea conformităţii nu atrage, prin ea însăşi şu
automat, precum în cazul nerespectării raportului de validitate, inexistenţa normei inferioare.
Aceasta rămâne juridică – cel puţin pentru o vreme, până la expirarea termenului în care să fie
pusă de acord cu conţinutul normei superioare, aşa cum vom vedea că se întâmplă în sistemul
nostru -, însă nu va mai putea fi aplicată.
În termenii lui H. Kelsen, care a impus ideea construcţiei în trepte a ordinii de drept, „ordinea
de drept nu este un sistem de norme de drept aflate pe acelaşi plan, egale, ci o construcţie în trepte
din mai multe straturi. Unitatea sa este asigurată de interdependenţa care reiese din aceea că
valabilitatea unei norme, produsă conform unei alte norme, se bazează pe această din urmă normă,
a cărei producere este determinată la rândul ei de altă normă; un regres care se sfârşeşte în cele din
urmă în norma de bază presupusă. Norma de bază ipotetică – în acest sens – este prin urmare
motivul de valabilitate suprem, pe care se bazează unitatea acestei interdependenţe de producere”
(Ibidem, p. 272). În ce priveşte raporturile de conformitate, Kelsen afirmă: „Constituţia
producătoare de norme generale poate determina şi conţinutul unor legi ulteriore; iar constituţiile
pozitive fac acest lucru destul de frecvent, prescriind sau excluzând anumite conţinuturi”. Pentru
Kelsen, catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care constituie o componentă tipică a
constituţiilor moderne, „nu este în esenţă decât o încercare de a nu permite apariţia unor (...) legi”
(Ibidem, p. 274). Două idei fundamentale reies din această construcţie în trepte a ordinii
juridice: Constituţia este motivul suprem de validitate a ordinii juridice şi deci toate normele
sistemului trebuie să fie conforme cu ea, altfel spus că ea se bucură de o supremaţie formală
dublată de o supremaţie materială; „Constituţia scrisă are caracterul unor norme de drept
obligatorii în mod obiectiv” (Ibidem, p. 273).
Raporturile de derogare în cadrul ierarhiei normative intervin între norme situate pe acelaşi
nivel, dar care au grade diferite de generalitate. Regula este că norma specială derogă de la norma
generală, iar norma generală nu derogă de la cea specială (specialia generalibus derogant).
Derogare anu presupune decât înlăturarea de la aplicare, nefiind afectată validitatea normelor aflate
în raport de derogare. Când acest raport este privit în contextul succesiunii normelor în timp, el
impune că norma generală, chiar şi posterioară unei legi speciale, nu îi afectează validitatea, iar o
lege specială posterioară unei legi generale de la care derogă nu va afecta validitatea acesteia din
urmă, ci doar va elimina posibilitatea aplicării ei la cazul paricular ce face obiectul de reglementare
al normei speciale.
Raporturile de abrogare în cadrul ierarhiei normative se referă la faptul că dreptul, ca sistem,
cuprinde în sine nu doar regulile după care se produce valid, din treaptă în treaptă, ci şi regulile
după are se distruge, adică regulile după care normele se abrogă unele pe celelalte, retrăgându-şi
astfel unele altora validitatea. Raporturile de abrogare sunt guvernate de două reguli: puterea
abrogativă a normei superioare în raport cu norma inferioară şi principiul paralelismului formelor
şi competenţelor. Puterea abrogativă a normei superioare înseamnă că norma superioară poate
abroga norma inferioară (de pildă, constituţia poate abroga o lege). Paralelismul formelor şi
competenţelor presupune că o normă nu poate fi scoasă din vigoare decât de către organul care a
edictat-o şi cu respectarea aceleiaşi proceduri, a aceleiaşi forme precum în momentul edictării
normei. Niciodată o normă nu poate fi scoasă din vigoare de către norma inferioară ei, care este
edictată de altă entitate şi cu respectarea altor proceduri. Legea, de pildă, nu poate fi abrogată decât
printr-o lege, iar nu printr-un act administrativ, care îi este inferior în ierarhie şi nici printr-u act
care emană tot de la Parlament, dar constituie altă categorie normativă, altă formă juridică, cum ar
fi o hotărâre.

69
 Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern în contextul ierarhiei
normative
Există două moduri de a concepe raporturile dintre dreptul intern şi cel internaţional. Primul
este descris prin teoria dualistă, conform căreia cele două tipuri de drept sunt ordini juridice
distincte, independente şi izolate una de cealaltă; cel de al doilea mod este descris de teoria
monistă, conform căreia cele două tipuri de drept sunt părţi ale unei ordini juridice unice între care
există continuitate, dar şi conflict: În funcţie de cum se rezolvă conflictul dintre dreptul intern şi
cel internaţional în cadrul monismului juridic, acesta prezinta două variante: monism cu prioritatea
dreptului intern şi monism cu prioritatea dreptului internaţional.
Teoria dualistă susţine că dreptul intern şi cel internaţional sunt două ordini juridice distincte
prin obiectul lor şi independente, în sensul că nu îşi condiţionează reciproc în vreun fel validitatea.
Cele două ordini juridice sunt totodată izolate, ce ainternă se aplică doar în cadrul statului şi nu
penetrează în cea internaţională, astfel că dacă o normă internă nu respectă o normă de drept
internaţional, nu va fi nevalidă, neconvenţională, neexistând un conflict normativ, ci doar o
problemă care se va rezolva în termenii răspunderii internaţionale a statului. Normele
internaţionale, în mod similar, nu penetrează în ordinea internă, neputând fi aplicate în plan intern
într-un stat decât dacă sunt transformate, printr-un act intern al statului (lege) în norme interne,
acestea urmând să fie aplicate subiecţilor, iar nu norma internaţională ca atare. Între norma internă
şi cea internaţională nu poate deci exista conflict, iar comunicarea se face numai prin
transformarea unei norme interne în internaţională şi invers, prin mecanismele specifice ordinii
juridice corespunzătoare.
Teoria monistă susţine că între dreptul intern şi cel internaţional diferenţa este doar de grad,
nu şi de natură, astfel încât există o singură ordine juridică, normele internaţionale putând
regelementa raporturile juridice din ordinea internă, fără să fie nevoie să fie încorporate, în acest
scop, în norme interne.
Monismul cu prioritatea dreptului intern, mai rar afirmat sau susţinut la nivel internaţional,
trădează o reminiscenţă naţionalistă, postulează că statul îşi determină singur, independent,
competenţele externre, Constituţia fiind cea care validează şi dreptul intern, şi pe cel internaţional.
Poziţionarea acestuia din urmă în ierarhia statală internă poate fi reglementată în diferite moduri:
dreptului internaţional i se acordă superioritate absolută, fiind considerat supraconstituţional;
dreptul internaţional are superioritate limitată, valoare supralegislativă, dar infraconstituţională,
primând în caz de conflict cu legea, dar nu şi în caz de conflict cu Constituţia; dreptul internaţional
este formal egal cu cel intern, legea internă bucurându-se de o superioritate de fapt.
Monismul cu prioritatea dreptului internaţional, considerat cea mai logică dintre soluţii,
presupune că dreptul internaţional are superioritate, pe deplin afirmată la nivel internaţional, însă
nerecunoscută cu necesitate ca atare la nivel intern. Convenţia de la Viena din 1969 stipulează că
„o parte nu poate să invoce dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui
tratat”. Superioritatea dreptului internaţional se manifestă asupra întregului drept intern, inclusiv în
ce priveşte Constituţia, chia dacă dreptul intern nu admite acest lucru. În practica arbitrală şi
jurisdicţională internaţională se consideră că un tratat este superior Constituţiei. Sub aspectul
aplicabilităţii practice, superioritatea dreptului internaţional faţă de dreptul intern trebuie nuanţată:
când o normă internaţională este considerată superioară normelor interne, aceasta nu înseamnă că
le afectează validitatea, judecătorul internaţional neputând invalida norme interne, ci doar declara
că acele norme sunt inopozabile la nivel internaţional. Statul a cărui normă a fost declarată
inopozabilă nu etse obligat să o pună de acord cu norma internaţională, iar dacă îi este angajată
rpspunderea, va fi obligat la reparaţie pecuniară.

70
 Ierarhia normelor interne
Normele produse în plan intern, în cadrul statului, sunt structurate ierarhizat, în funcţie de
raporturile descrise şi cu scopul deja menţionat. Dincolo de recunoaşterea supremaţiei Constituţiei,
care este, aşa cum am arătat în partea demersului nostru dedicată studierii constituţiei, fundamentul
validităţii tuturor normelor juridice, nu există acord asupra manierei efective în care trebuie să se
realizeze această structurare, din treaptă în treaptă, a dreptului ca sistem dinamic. Punctele
controversate chiar şi în statele de drept contemporane sunt: imperativul controlului de
constituţionalitate; existenţa unor norme supraconstituţionale; existenţa unei ierarhii interne a
normelor constituţionale; poziţionarea tratatelor în ordinea juridică internă.
În ce priveşte existenţa unor norme supraconstituţionale sau a unei ierarhii interne, în cadrul
Constituţiei, a normelor constituţionale, se consideră, în anumite opinii, că
supraconstituţionalitatea derivă din existenţa unor norme de drept natural sau cutumiar, anterioare
şi superioare constituiei politice şi care se impun puterii constituante înseşi şi, respectiv, că
asemenea norme, anterioare şi superioare constituţiei înseşi, sunt cuprinse în corpul ei, în textul ei
şi deci trebuie să li se asigure o supraconstituţionalitate. Efectele formale sunt: existenţa
controlului de constituţionalitate a revizuirii constituţiei şi limitarea materială a puterii de
revizuire. Aceste efecte, după cum am văzut, sunt instituite şi în Constituţia României, prin
limitele revizuirii şi controlul de constituţionalitate al revizurii constituţiei. Puterea de revizuire, în
cazul României, nu poate deroga de la prevederile constituţionale care nu pot face obiectzl
revizuirii.
Fundamentul ierarhiei normative este supremaţia Constituţiei.
Toată construcţia ierarhizată a dreptului este posibilă doar pentru că este fundamentată de
Constituţie, căreia i se recunoaşte supremaţia existenţială, materială şi formală. Reamintim că din
punct de vedere material, Constituţia reglementează modul de producere a tuturor celorlalte norme
generale şi abstracte, şi face acest lucru pentru că exprimă cel mai direct voinţa puterii
constituante, singura care poate constitui statul şi dreptul, în funcţie de principiile de auto-
organizare existente la nivelul conştiinţei colective a titluarului puterii constituante: poporul, în
regimurile democratice.
Astfel, supremaţia Constituţiei, din care derivă producerea din treaptă în treaptă a dreptului,
exprimă o supremaţie mai întâi existenţială, ontologică, a Constituţiei, mai apoi o supremaţie
materială şi una formală, astfel cum au fost descrise cu ocazia abordării conceptului de Constituţie.
Ierarhia normativă care se sprijină pe aceast triptic al supremaţiei Constituţiei va fi
corespunzătoare unei ierarhii de voinţe care se exprimă prin norme şi, corelativ, unei ierarhii a
funcţiilor pe care entităţile purtătoare ale acelor voinţe le exercită prin producerea normelor.
Pe Constituţie e o face să fie însă validă? De ce să îi fie recunoscută supremaţia? Unii autori au
susţinut că validitatea Constituţiei se bazează pe votul referendar, pe felul în care este produsă, însă
acest lucru o face legitimă, nu validă; alţi autori au susţinut că este presupusă a fi validă, iar acest
postulat este norma fundamentală din care derivă raporturile de validitate, din treaptă în treaptă, în
josul ierarhiei.
Cea de a treia cale, pe care o considerăm cea mai satisfăcătoare, este că validitatea Constituţiei
nu este o problemă de proceduri seci, aride, formaliste în sens reducţionist, de adoptare a actului
numit Constituţie, ci validitatea ei, ca act juridic, este dată de faptul că respectă şi exprimă
principile de auto-organizare ale puterii constituante; faptul că în procedura de adoptare (şi, în
mod corespunzător, de revizuire) a Constituţiei intervine poporul referendar nu este decât un
instrument pentru a verifica acest lucru, iar nu sursa însăşi a validităţii Constituţiei.
În legătură cu validitatea Constituţiei, este esenţială eficacitatate: doar acceptarea la bază a
validităţii Constituţiei poate face ca ea să fie eficientă; acceptarea la bază înseamnă o conformitate
cu principiile juridice ale conştiinţei colective., iar această conformitate trebuie să poată fi
verificată. Constituţia se va întemeia astfel în dublu sens: prin validarea acordată de principiile de

71
auto-organizare şi prin caracterul său eficient, care rezultă din aplicarea sa.
Putem observa, în acest punct al raţionamentului, că raporturile de validitate nu sunt doar
proceduri de dragul procedurilor, ci procedurile pe care le presupun sunt cerute de valoarea
ontologică, intrinsecă, a voinţelor care se exprimă prin norme, a entităţilor care le produc şi,
corelativ, a funcţiilor pe care le exercită. Validitatea, inclusiv a Constituţiei, este deci susţinută de
ideea de compatibilitate cu principiile structurante de la nivelul puterii constituate. Orice
incompatibilitate cu acestea face ca existenţa normei, inclsuiv a Constituţiei, să nu se justifice.
Acesta este sensul în care trebuie interpretat art. 154 alin. (1) din Constituţia României, care
prevede că „legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu
contravin prezentei constituţii”. Nu este vorba deci despre o aplicare retroactivă a Constituţiei, care
ar abroga respectivele legi şi acte normative, prin producerea de efecte în trecut, ci este vorba
despre faptul că acte normative produse cu respectarea reporturilor de validitate la data producerii
lor nu pot rămâne în sistemul juridic ierarhizat cât timp nu sunt conocrdante cu principiile
structurante ale sistemului celui nou, instituit după revoluţia din 1989.
Pornind de la principiul validităţii, normele sunt ierarhizate formal, fiecare normând modul de
producere validă a normei inferoare ei.
Consecinţa supremaţiei existenţiale, materiale şi formale a Constituţiei este că toate actele
normative interne sunt valide, din treaptă în treaptă, în baza ei şi trebuie să fie conforme, din
treaptă în treaptă, în baza ei.

Protecţia drepturilor fundamentale

Dacă scopul statului de drept este garantarea drepturilor şi a libertăţilor, scop spre care converg
toate mecanismele formale ale statului de drept, preum şi cerinţele de calitate a dreptului, atunci nu
este suficient să existe o ierarhie normativă, ci trebuie ca respectarea raporturilor specifice din
cadrul ei să poată fi controlate şi să fie controlate de anumite entităţi şi cu respectarea anumitor
proceduri.
Originea ideii de necesară protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Constituţionalismul modern în sens american este centrat, cum am văzut încă din debutul
lucrării noastre, pe ideea protecţiei drepturilor şi libertăţilor, funcţia Constituţiei ca act juridic,
normativ, pozitiv, unic şi scris fiind tocmai aceea de a garanta aceste drepturi şi libertăţi şi abia în
plan secundar aceea de a organiza puterea de stat. Scopul, cu alte cuvinte, precede mijloacele şi
impune un anumit tip de mijloace. Imperativul garantării drepturilor şi libertăţilor a fost satisfăcut
în sistemul britanic prin mijloace diferite, altele decât instituirea unei Constituii scrise în care să fie
garantate drepturile şi care să se bucure de supremaţie formală şi deci să fie privilegiată şi
protejată. În sistemul britanic, judecătorul şi crearea dreptului de către acesta este mijlocul
asigurării scopului protecţiei drepturilor.
De asemenea, existenţa libertăţii şi a unor valori complementare ei care să fie scopul pe care
puterea politică să îl urmărească în stat este, din perspectivă doctrinară, de sorginte liberală, după
cum am văzut. Statul de drept nu a făcut decât să împingă mai departe, să adâncească şi să rafineze
această idee, care deci nu este nouă, dn punct de vedere istoric, însă se concretizează de manieră
nouă, la nivel de tehnici şi procedee, din ce în ce mai complexe, cu toate avantajele, dar şi
inevitabilele lor aporii.

Componentele protecţiei juridice a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În statele de drept contemporane, protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale răspunde la
întrebarea cine trebuie să protejeze drepturile şi libertăţile şi răspunsul este că în primul rând statul
să fie protectorul şi protecţia să fie juridică. Astfel, protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor

72
fundamentale de către stat în cadrul statului de drept presupune trei componente care să existe
cumulativ: protecţia normativă a drepturilor şi libertăţilor, garantarea lor politică prin includerea
lor în norme; liberul acces la o justiţie independentă; organizarea unui contencios constituţional al
drepturilor şi libertăţilor, prin care să se verifice respectarea normelor în care sunt garantate
drepturilr şi libertăţile.
Pe lângă protecţia statală, drepturile şi libertăţile se bucură şi de protecţie non-statală, existând
garanţii supra-statale ale protecţiei drepturilor şi garanţii infra-statale a acestei protecţii.
Înainte de a aborda, pe rând, fiecare dintre componente protecţiei juridice a drepturilor şi
libertăţilor şi apoi garanţiile supra – şi infra-statale, trebuie precizat ce sunt acelea drepturi şi
libertăţi fundamentale, care sunt beneficiarii şi debitorii lor (subiectul activ şi, respectiv, cel pasiv),
adică ale cui sunt drepturile şi libertăţile şi împotriva cui trebuie ele protejate.
Drepturile şi libertăţile fundamentale, la care ne vom referi şi sub sintagma „drepturi
fundamentale” sunt încă subiect de controverse şi ezitări terminologice (pentru detalii, vezi
Dănişor, 2006; pp. 590 – 600). Fundamentate pe libertatea-autonomie, libertatea de participare şi
pe libertatea individului considerat prin prisma condiţionărilor sociale, a concreteţei sale la nivel
social, drepturile şi libertăţile prin care se concretizează libertatea, sub toate aspectele sale, ca
principiul al tuturor drepturilor şi libertăţilor au caracter fundamental dintr-o dublă perspectivă.
Mai întâi, pentru subiecţii de drept, ele sunt prerogative de a fae, a nu face ceva sua a cere de la
ceilalţi un anumit comportament, fără de care existenţa lor în plan juridic nu ar fi posibilă (viziunea
liberală asupra libertăţii, element al scopului social, inerentă naturii umane); mai apoi şi corelativ,
caracterul fundamental este dat de calitatea lor de a fi norme juridice, care fundamentează alte
norme juridice, în sensul că au, prin natura lor intrinsecă, valoare constituţională, condiţionând
modul de producere al altor norme abstracte şi generale. Abia în mod subsidiar şi doar cu privire la
efectivitatea lor, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt efectiv cuprinse în norme, adică
recunoscute de către sistemul de drept şi astfel le este ataşată forţă juridică, fără de care rămân
iluzorii, în pofida naturii lor intrinsec fundamentale. Acesta este de fapt şi sensul garantării lor
normative, după cum vom vedea, garantare care se va face în normele cărora le este ataşată cea
mai mare forţă în ierarhia normativă: normele constituţionale.
Beneficiarii drepturilor şi libertăţilor fundamentale sunt subiecţii de drept: persoanele fizice şi,
în măsura compatibilităţii cu natura şi cu scopul lor, şi persoanele juridice, chiar dacă poziţia
instanţelor constituţionale nu este întotdeauna de partea acestei viziuni, cum se întâmplă şi în cazul
României.
Debitorii drepturilor fundamentale sunt: pe verticală, statul însuşi, şi anume toate organele prin
care acesta îşi exercită puterea: legiuitorul mai întâi, apoi Executivul şi administraţia, apoi
judecătorul; ceilalţi particulari în afara titularilor, fiind vorba aici despre efectul orizontal al
drepturilor fundamentale; grupurile pe care indivizii le constituie petru manifestarea a diverse
interese (partide politice, asociaţii profesionale etc.). Legiuitorului îi este impusă respectarea
drepturilro fundamentale prin acordarea unei valori superioare celei a legilor normelor în care sunt
garantate drepturi fundamentale şi instituirea controlului de constituţionalitate a legilor.
Executivului şi administraţiei li se impune respectarea drepturilor fundamentale prin intermediul
controlului de legalitate al actelor administrative, iar instanţelor judecătoreşti le este impusă
respectarea drepturilor fundamentale prin internaţionalizarea procesului de protecţie jurisdicţională
a drepturilor.
Protecţia normativă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către stat în cadrul
statului de drept: garanţiile politice ale drepturilor fundamentale
Prima condiţie pentru ca drepturile fudamentale să fie protejate de manieră eficace este să le fie
recunoscută de către stat valoarea material constituţională şi importanţa în conturarea binelui
comun ţi deci să fie incluse în normele constituţionale, să fie garantate expres la nivel
constituţional, pentru ca ele să beneficieze de forţa normelor constituţionale în cadrul ierarhiei
normative şi, pe cale de consecinţă, să fie posibilă şi protecţia lor jurisdicţională. Drepturile
fundamentale sunt deci prevăzute în norme constituţionale şi devin astfel ele însele asemenea

73
norme, sunt constituţionalizate, cu toate consecinţele pe care le presupune acest statut. Competenţa
reglementării drepturilor şi libertăţilor constituţionale îi aparţine deci puterii constituante, titulară a
celei mai puternice voinţe în ierarhia voinţelor.
Odată incluse în Constituţie, cum este şi cazul României, după cum am văzut, drepturile
fundamentale pot fi chiar privilegiate în raport cu celelalte norme constituţionale, ceea ce se
întâmplă şi în cazul sistemului român, ele căpătând valoare supraconstituţională, cât timp este
interzisă, după cum am văzut, revizuirea Constituţiei dacă are ca efect suprimarea vreunui drept
sau a verunei libertăţi fundamentale sau a vreunei garanţii a acestora.
Pe lângă Constituant şi respectarea superiorităţii sale, protecţia normativă a drepturilor
fundamentale se realizează şi de către legiuitor, acesta fiind de altfel abilitat expres, prin
Constituţie, să stabilească, cu respectarea ei, cadrul de exercitare a acestor drepturi. De aceea, doar
prin lege - în cazul sistemului român, dar prin lege organică – poate fi restrâns exerciţiul (nu şi
existenţa) acestor drepturi şi libertăţi (în România, condiţiile acestei restrângeri sunt prevpzute de
art. 53 din Constituţie).
În al treilea rând, judecătorul constituţional este cel care asigură protecţia normativă, şi nu doar
jurisdicţională, a drepturilor fundamentale, atunci când face operă de autoritate constituantă
derivată şi interpretează constructiv Constituţia, consacrând drepturi care nu sunt garantate expres
ca fundamentale în textul acesteia (de pildă, în sistemul român, dreptul la diferenţă sau dreptul la
propria imagine).
Edictarea normelor juridice este deci prima garanţie a protecţiei juridie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, a doua condiţie fiind ierarhizarea acestor norme, cu respectarea regulilor
deja precizate în acest sens.
Protecţia jurisdicţională a drepturilor fundamentale: respectarea normelor juridice în
care sunt protejate drepturile şi libertăţile fundamentale
Protecţia normativă este primul pas, um spuneam, însă rămâne insuficient dacă nu sunt
instituite mecanisme prin care să se controleze respectarea ierarhiei normative şi să fe impusă, în
scopul asigurării efective a respectării superiorităţii normelor în care sunt garantate drepturile
constituţionale. De altfel, liberalii clasici formulaseră deja această idee: nevoia de judecător care să
protejeze drepturile şi să rezolve conflictele legate de drepturi. Mecanismul care impune
respectarea ierarhiei normative pentru ca drepturile fundamentale să fie protejate este deci
jurisdicţional şi presupune judecătorul ordinar şi pe cel constituţional, odată constituţionalizate
drepturile fundamentale.
Trebuie aşadar organizat un contencios constituţional al drepturilor şi libertăţilor, care să
completeze contenciosul clasic al normelor şi instituţiilor şi la care să aibă acces titularii
drepturilor. Competenţa soluţionării acestui contencios îi revine judecătorului constituţional, care
devine astfel garantul acestor drepturi, fie că este vorba despre un judecător specializat (cum este şi
Curtea Constituţională în România), fie că este judecătorul ordinar căruia i se recunoaşte în
respectivul sistem de drept competenţa de a înfăptui controlul de constituţionalitate. În cazul în
care judecătorul ordinar este cel care face control de constituţionalitate, protecţia drepturilor în
cadrul contenciosului constituţional al drepturilor şi libertăţilor va fi una imediată, iar dacă acest
contencios este în competenţa unui judecător constituţional special, protecţia va fi mediată,
caracterul său efectiv depinzând de influenţa pe care o are jurisprudenţa instanţei constituţionale
asupra organelor statului şi instanţelor judecătoreşti ordinare. Va trebui deci să fie instituite
mecanisme suficiente pentru a obliga organele statului să respete deciziile instanţei constituţionale.
Alături de judecătorul constituţional, şi judecătorul ordinar este implicat în protecţia
juridicţională a drepturilor fundamentale, ba este chiar protectorul lor firesc, atât contra
particularilor, cât şi contra statului. Când particularii încalcă drepturi fundamentale ale
particularilor, se naşte dreptul la acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti, fie că dreptul fundamental
este încălcat prin încălcarea unui drept subiectiv prin care se concretizează, fie că nu există un
asemenea drept subiect care să medieze. Constituţia va putea fi aplicată direct de către judecătorul
ordinar pentru a proteja drepturile fundamentale împotriva particularilor. În cazul României,

74
această soluţie este controversată doctrinar. Considerăm că instanţele ordinare trebuie să aplice
direct Constituţia în aceste cazuri, mai ales dacă nu există norme de rang inferor, mai apropoiate de
particular, iar când aplică direct Constituţia, judecătorul ordinar va trebui să o interpreteze conform
art. 20 alin. (1) din legea supremă, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi celelalte tratate în materia drepturilor omului la care România este parte, adică în
lumina lor. Ele vor fi deci standarde de interpretare.
De asemenea, judecătorul ordinar intervine în protecţia drepturilor fundamentale şi atunci când
acestea sunt încălcate de către administraţie, fiind vorba, în acest caz, de drept la acţiune în
contencios administrativ. Actele contrare legii care afectează drepturi şi libertăţi fundamentale or fi
reprimate de către judecătorul adminsitrativ, specializat sau nu.
Dacă judecătorul este cheia protecției drepturilor fundamentale, atunci trebuie garantat și
asigurat efectiv accesul liber o justiţie independentă, la judecător, la actul de justiție înfăptuit
independent de acesta.
Devine astfel imperios să fie garantat liberul aces la justiție, ca drept fundamental distinct
(bucurându-se deci de acelaşi regim de protecţie ca orice drept fundamental) care joacă, în raport
cu celelalte drepturi, rol de garanţie a efectivităţii protecţiei lor jurisdicţionale. În sistemul român,
art. 21 din Constituţie prevede: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea
acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. Faptul că acest drept
este garantat de Constituantul român în cadrul dispoziţiilor comune în materie de drepturi şi
libertăţi fundamentale atestă caraterul său descris anterior.
Liberul acces la justiţie este un drept complex şi o garanţie generală a drepturilor, care
presupune ca justiţia la care să aibă acces titularii drepturilor să întrunească anumite calităţi, fără
de care protecţia jurisdicţională a drepturilor rămâne iluzorie. Justiţia trebuie să independentă, atât
faţă de legislativ şi executiv, cât şi faţă de părţile din proces, ceea ce se traduce într-un anumit
statut funcţional şi personal al instanţelor judecătoreşti şi al judecătorilor, trebuie să fie
necostisitoare, trebuie să fie imparţială, procesul prin care se înfăptuieşte justiţia trebuie să fie
echitabil (ceea ce se traduce prin mai multe drepturi de catură materială şi procesuală), procedura
de soluţionare a conflictelor trebuie să echitabilă, publică şi să se desfăşoare într-un termen
rezonabil.
Toate aceste aspecte ale liberului acces la justiţie atestă că acest drept fundamentează regulile
constituţionale în raport de care se organizează şi funcţionează autoritatea judecătorească,
condiţionând totodată şi reglementarea constituţională a procesului constituţional în aspectele sale
care ţin de contenciosul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale.

Mecanismele non-statatele de protecţie a drepturilor au menirea să intervină in situaţiile în

care protecţia jurisdicţională a drepturilor, în cadrul statului, este ineficientă sau insuficientă.
Mai întîi, este vorba despre protecţia supra-statală. Drepturile fundamentale sunt arantate
împotriva statelor prin intermediul dreptului internaţional, tratatele în materia drepturilor omului
fiind din ce în ce mai numeroase, fie că au vocaţie globală, fie că au vocaţie regională. Eficienţa
mecanismelor prin care se asigură respectarea tratatelor cu vocaţie globală este mai redusă, aceste
mecanisme fiind puţin constrângătoare.
În schimb, la nivel regional european, sistemul de protecţie este eficient, căci instituie un
mecanism jurisdicţional constrângător creat în cadrul Consiliului Europei. Este vorba despre
actuala Curte Europeană a Drepturilor Omului, deja menţionată, care asigură respectarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. La început, în sistemul Convenţiei protecţia drepturilor
a fost preponderent politică şi juridică.
Actualmente, modelul european de garantare a drepturilor este eficient datorită a două cauze:
caracterul jurisdicţional şi recursul individual, menţionat deja cu ocazia abordării suveranităţii
internaţionale a statelor. Iar dacă statele părţi la Convenţie şi care au acceptat jurisdicţia Curţii

75
afirmă caracterul subsidiar al protecţiei asigurate de sistemul european şi deci prioritatea
garanţiilor statale, Curtea dispune totuşi de o competenţă de control extrem de întinsă, prin
intermediul unei interpretări autonome şi a doctrinei dreptului viu.
Alături de protecţia supra-statală, garantarea non-statală a drepturilor şi libertăţilor se face prin
protecţia infra-statală a acestora, care este non-jurisdicţională şi este organizată chiar de către
cetăţeni. Un prim mecanism este recunoaşterea unei societăţi civile autonome faţă de stat, la
nivelul căreia indivizii, prin liberă asociere, creează structuri capabile să îi sprijine contra statului.
Un al doilea mecanism este dreptul de rezistenţă la opresiune, care le dă cetăţenilor dreptul de a
răsturna insurecţional un regim devenit opresiv şi care constituie ultima soluţie împotriva încălcării
drepturilor. Acest dreăt este implicit, chiar dacă nu se bucură de garantare constituţională expresă,
putând fi pus în relaţie cu poporul revoluţionar, titular al puterii constituate, astfel cum l-am
descris. Desigur, recursul la violenţă pentru a delegitima o putere devenită opresivă trebuie să fie
ultimul instrument la care să se apeleze într-o soietate.

Concluzii:
Raporturile pe care le întreţine statul cu dreptul sunt foarte complexe, întrucât, pe de o
parte, statul este cel care creează dreptul şi, pe de altă parte, statul trebuie să se supună dreptului,
care trebuie să aibă anumite calităţi. Teoria şi practica statului de drept exprimă această tensiune.
Ierarhia normativă în statul de drept exprimă felul obligatoriu în care trebuie produs dreptul în
statul de drept, inclusiv în statul de drept român, fiind un mecanism formal al acestuia. Iararhizarea
normelor interne se completează cu raporturile specifice dintre dreptul intern şi cel internaţional.
Protecţia drepturilor şi libertăţilor este ea însăşi un mecanism formal distinct al statului de
drept, ce trebuie abordat în contextul dat de specificul statului de drept material, inclusiv în
sistemul român, în care este impus statul de drept social.
Protecţia drepturilor şi libertăţilor se face atât împotriva statului, cât şi împotriva
particularilor şi grupurilor, presupunând, mai întâi, o protecţie normativă a drepturilor şi, corelativ,
o protecţie jurisdicţională, pentru realizarea căreia trebuie garantat liberul acces la justiţie şi
instituit un contencios constituţional al drepturilor, cât timp acestea sunt protejate normativ prin
prevederi constituţionale. Mecanismelor statale de protecţie a drepturilor li se adaugă, în
contemporaneitate, inclusiv în sistemul nostru, mecanisme supra-statale şi infra-statale.

Test de autoevaluare:
1. Distingeţi raporturile de validitate de raporturile de conformitate şi de derogare în cadrul
ierarhiei normative. - 1,5 puncte
2. Precizaţi diferenţele dintre monismul cu prioritatea dreptului internaţional, monismul cu
prioritatea dreptului intern şi dualism. - 2 puncte
3. Distingeţi statul de drept jurisdicţional de statul de drept social. - 1,5 puncte
4. Precizaţi în ce constau, în esenţă, garanţiile non-statale ale drepturilor fundamentale. - 1,5
puncte
5. Precizaţi care sunt aspectele protecţiei statale jurisdicţionale ale drepturilor fundamentale. - 2
puncte
6. Precizaţi care sunt coordonatele liberului acces la o justiţie independentă. - 1,5 puncte

Speţe:
1. În România, cu doar o lună înainte de alegerile parlamentare, parlamentarii o lege
organică prin care se urmăreşte eliminarea, în situaţii extraordinare, a obligativităţii respectării
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de Parlament. De asemenea, la
aceeaşi dată a fost modificată modalitatea de scrutin pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor.
Apreciaţi dacă iniţiativa de revizuire şi legea adoptată respectă exigenţele statului de drept impuse
de Constituţia României.

76
 Răspuns: Legea organică nu respectă raporturile dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional instituite de Constituţie însăşi în art. 11, conform căruia tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Obligaţia respectării Constituţiei şi a
supremaţiei sale este impusă de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi interzice, până şi în situaţii
extraordinare, nerespectarea tratatelor ratificate de statul român. Mai mult decât atât, tratatele în
materia drepturilor omului ratificate de România oferă în statul de drept instituit de art. 1 alin. (3)
din Constituţie garanţii normative şi jurisdicţionale drepturilor şi libertăţilor, care nu pot fi astfel
anihilate, fără o nesocotire a superiorităţii Constituţiei în cadrul ierahiei normative specifice
statului de drept.
În ce priveşte modificarea modalităţii de scrutin cu doar o lună înainte de alegerile
parlamentare, nu se respectă exigenţa impusă de securitatea juridică instituită de art. 1 alin. (5) din
Constituţie, care impune ca statul să nu normeze intempestiv, subiecţii să poată avea încredere în
continuitatea acţiunii statate. Or, modificarea modallităţii de scrutin cu atât de puţin timp înainte de
alegeri are drept consecinţă imposibilitatea cetăţenilor de a prevedea consecinţele votului lor,
stabilitatea legislativă în statul de drept fiind astfel încălcată.

2. Majoritatea parlamentară din România a lansat în dezbaterea publică ideea de revizuire a

Constituţiei în sensul recunoaşterii exprese a valorii supraconstituţionale a tratatelor internaţionale
şi al eliminării din Constituţie a caracterului social al statului de drept, pe motivul imposibilităii
financiare a statului de a susţine misiunea socială a acestuia. La aceeaşi dată, Parlamentul adoptase
o modificare a legii privind alegerea deputaţilor şi a senatorilor în care se prevedea că faptele
imorale şi cele contrare culturii civice se pedepsesc cu amendă penală.
Apreciaţi dacă ideea majorităţii parlamentare este concordantă cu exigenţele statului de
drept în materie de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi cu exigenţa supremaţiei
Constituţiei.
.

Grile:
1. Dreptul în statul de drept trebuie să fie:
a) neretroactiv, cert, clar, public, intempestiv;
b) public, complet, clar, precis, previzibil şi predictibil, neretroactiv;
c) produs în spaţiul public, publicat, neretroactiv, complet, imprecis.

2. Statul de drept parlamentar:

a) este centrat pe administraţie şi persupune o putere de reglementare a acesteia sub control
parlamentar;
b) presupune controlul constituţionalităţii revizuirilor constituţionale;
c) nu asigură acelaşi grad de protecţie drepturilor precum statul de drept jurisdicţional şi cel social.

3. Protecţia normativă a drepturilor fundamentale:

a) se realizează prin garantarea lor exclusiv la nivel legislativ;
b) se realizează prin normele produse în cadrul societăţii civile de către structurile asociative
constituite prin dreptul la liberă asociere;
c) se realizează prin includerea lor în norme constituţionale şi, uneori, prin institirea unei
supraconstituţionalităţi a lor.

4. Principiul paralelismului formelor şi competenţelor:

a) guvernează raporturile de abrogare în cadrul ierarhiei normative şi presupune că o normă nu
poate fi abrogată decât de acelaşi organ care a edictat-o şi cu folosirea unei forme superioare;

77
b) guvernează raporturile de abrogare în cadrul ierarhiei normative şi presupune că o normă nu
poate fi abrogată decât de acelaşi organ care a edictat-o şi cu folosirea aceleiaşi forme folosite la
producerea normei;
c) se completează cu forţa abrogativă a normei speciale în raport cu norma generală.

5. Validitatea Constituţiei, fundament al ierarhiei normative, este dată de:

a) intervenţia poporului referndar cu ocazia oricărei modificări a acesteia;
b) este dată de conformitatea cu principiile structurante ale conştiinţei colective şi intermediată de
principiul intervenţiei puterii constituate în adoptarea sa;
c) este prezumată din momentul postulării supremaţiei sale formale.

78
 Modulul VI
CONTROLUL RESPECTĂRII IERARHIEI NORMATIVE

Unitatea de învăţare:
1. Starea de constituţionalitate, convenţionalitate şi legalitate în ierarhia normativă
2. Controlul de constituţionalitate abstract al normelor
3. Controlul de constituţionalitate concret al normelor

Timp alocat: 5 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 199 – 202, pp. 742 – 772.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 91.
3. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 353 – 374, pp. 424 – 425.
4. G. Gîrleşteanu, Protecţia drepturilor şi libertăţilor prin intermediul „amparo”, Revista de
Studii Socio-Umane, nr. 7/2005, pp. 122 – 130.
5. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român,
Editura Servo-Sat, 2003, p. 689.
6. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154 din 7
decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 580 din 20 iulie 2016, publicată în M. Of. nr. 580 din 29
iulie 2016.
8. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în
M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3
august 2011.
10. S. M. Costinesu, K. Benke, Efectele Deciziilor Curţii Constituţionale în dinamica aplicării
lor, https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf, pp. 4 – 8.
11. C.-L. Popescu, Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale, Dreptul nr. 11/2005, pp.
23 – 24.
12. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
înţelegeţi şi să distingeţi conceptele de constituţionalitate, convenţionalitate şi legalitate în
ierarhia normativă;
înţelegeţi conceptele de control de constituţionalitate, control de convenţioanalitate şi
control de legalitate al normelor;
înţelegeţi specificul controlului de constituţionalitate abstract al legilor, al tratatelor
internaţionale, al revizuirii Constituţiei, al omisiunilor legislative, al actelor juridice în
general;
înţelegeţi conceptul de control de constituţionalitate concret pe cale de excepţie;
înţelegeţi conceptul de control de constituţionalitate la sesizarea particularilor, pe cale de
Teritoriul terestru. Aspecte generale
acţiune;
înţelegeţi specificul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie în România.
79
 Starea de constituţionalitate, convenţionalitate şi legalitate în ierarhia normativă

Fiecărei trepte a ierarhiei normative trebuie să îi fie aferent un control al respectării ei. Pentru a
fi în prezenţa unei realizări complete a protecţiei drepturilor, scop al statutul de drept, trebuie
aşadar ca fiecări trepte normative să-i corespundă un control.
Controalele ierarhizării normative presupun controlul respectării raporturilor de validitate şi
conformitate, dar nu trebuie neglijate controlul respectării forţei derogatorii şi abrogative a
normelor: fiecare nivel normativ trebuie să fie valid şi conform normei superioare şi este protejat
prin interdicţia pentru nivelul inferior lui de a-l abroga sau de a deroga de la el, nici prin dispoziţii
contrare, nici prin dispoziţii suplimentare.
Prin controlul ierarhiei normative se asigură eficacitatea normelor, aplicarea lor, de care
depinde caracterul lor juridic.

Constituţionalitate, convenţionalitate şi legalitate în cadrul ierarhiei normative

Norma care respectă în cadrul ierarhiei raporturile specifice cu norma superioră, astfel cum au
fost descrise, se caracterizează printr-o stare specifică, aceasta fiind cea care va fi verificată în
cadrul controlului respectării ierarhiei normative: în cazul normelor supraconstituţionale sau al
ierarhizării interne a normelor constituţionale, starea de supraconstituţionalitate; legea, situată sub
Constituţie, în sistemele cu Constituţii rigide, adică infraconstituţională, trebuie să se caracterizeze
prin starea de constituţionalitate – extrinsecă, atunci când este vorba despre validitatea legii şi
intrinsecă, atunci când este vorba despre conformitatea legii cu conţinutul Constituţiei (în sistemele
cu constituţii suple, legea este pe aceeaşi treaptă normativă cu constituţia, pe care o pot modifica);
în sistemele în care tratatul internaţional este subsecvent Constituţiei, cum este şi cazul României,
starea de constituţionalitate presupune atât constituţionalitate extrinsecă, cât şi constituţionalitate
intrinsecă; actul administrativ, chiar şi cel normativ, este situat sub lege şi se emite în baza ei
(caraterul său normativ este subsecvent legii) şi trebuie să se caracterizeze prin legalitate; în
sistemele în care puterea generală de reglementare este dată Executivului şi există un domeniu
rezervat pentru lege, actul administrativ normativ este subsecvent în mod direct Constituţiei,
trebuind deci să se caracterizeze prin starea de constituţionalitate.
În sistemele în care se adoptă dualismul juridic, problema raporturilor dintre lege şi tratat nu se
pune, iar în sistemele moniste cu prioritatea dreptului internaţional, tratatele sunt superioare
legilor, însă inferioare Constituţiei, conformitatea legilor cu tratatele descriindu-se prin starea de
convenţionalitate a legilor, iar tratatele trebuie să se caracterizeze prin starea de constituţionalitate.
Dacă sistemul este monist cu prioritatea dreptului intern, atunci vor avea prioritate legile interne.
În ce priveşte tratatele în materia drepturilor omului, cele două soluţii sunt combinate, în sensul că
regul apoate fi ca tratatul să aibă prioritate faţă de legea internă, cu excepţia cazului în care legea
este mai favorabilă.
Când sunt admise surse autonome sau corporative ale dreptului, acestea vor trebui să respecte
nivelul normativ care le autorizează şi care le condiţionează validitatea şi conţinutul, trebuind
astfel să fie controlată şi respectarea acestui nivel normativ.
Controlul de convenţionalitate are ca scop verificarea stării de convenţionalitate. Aceasta se
distinge de starea de constituţionalitate mai întâi prin faptul că nu implică validitatea, ci raportul de
concordanţă între conţinutul legii şi cel al tratatului internaţional şi, subsecvent, controlul de
convenţionalitate nu va urmări anularea, afectarea validităţii vreuneia dintre cele două norme aflate
în conflict, ci se va referi exclusiv la alegerea normei aplicabile. Dacă legea nu respectă tratatul, va
fi aplicat tratatul, atunci când monismul este cu prioritatea dreptului internaţional, legea fiind
înlăturată de la aplicare.
În ce priveşte tratatele în materia drepturilor omului, în sistemul român, până la revizuirea din

80
2003, tratatele aveau prioritate în raport cu legea internă. Din 2003, regula s-a nuanţat, art. 20 alin.
(2) din Constituţie dispunând că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”.
Astfel, controlul de convenţionalitate în această materie presupune alegerea normei aplicabile –
tratat sau lege, în funcţie de care dintre ele este mai favorabil titulrilor drepturilor în cauză, efectul
fiind exclusiv înlăturarea de la aplicare a normei care nu are prioritate. Controlul de
convenţionalitate este deci realizat de către judecătorul ordinar, cu ocazia aplicării dreptului şi are
caracter obligatoriu. Caracterul mai favorabil se stabileşte fie prin compararea textelor normelor,
fie, dacă această operaţiune este insuficientă, prin raportarea la jurisprudenţa dezvoltată în baza
respectivelor texte şi prin care ele se interpretează. În cazul legii interne, art. 20 alin. (2) din
Constiuie impune interpretarea în sensul Constituţiei. Controlul de convenţionalitate se face în
special în raport de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii de la
Strasbourg.
Controlul de legalitate urmăreşte verificarea respectării legii de către actele administrative şi
este realizat fie de către un judecător special, ca o reminiscenţă a statului de drept administrativ
(judecătorul administrativ, în sistemul francez), fie de către judecătorul ordinar specializat în
contencios administrativ, cum este şi cazul României.
Art. 52 alin. (1) din Constituţie prevede: „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ prevede în art. 4 două mecanisme de control: excepţia de nelegalitate, care vizează
actul administrativ cu caracter individual şi acţiunea în anulare, care vizează actele administrative
cu caracter normativ, ambele soluţionându-se de către instanţa de contencios administrativ. Sunt
exceptate de la posibilitatea de a fi atacate în contencios administrativ, prin art. 5 al legii, actele
administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de
comandament cu caracter militar şi actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora
se prevede, prin lege organică, o altă procedura judiciară.
Controlul de constituţionalitate, garanţie a respectării ierarhiei normative, are un obiect
care variază foarte mult de la un sistem constituţional la altul, în funcţie inclusiv de modelul de
justiţie constituţională adoptat şi ale cărui trăsături le vom aborda cu ocazia abordării justiţiei
constituţionale în general. În România, conform art. 142 alin. (1) din Constituţie, „Curtea
Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, toate atribuţiile Curţii, judecător
constituţional special şi specializat, sunt mediate de acest rol fundamental. Există însă sisteme (de
inspiraţie americană) în care controlul de constituţionalitate este făcut de către instanţele ordinare.
Există deci sisteme în care controlul de constituţionalitate priveşte doar actele normative –
revizuirea constituţională, legea, tratatele internaţionale, actele normative ale Executivului ori ale
administraţiei – şi sisteme în care controlul de constituţionalitate priveşte toate actele juridice –
acte normative şi acte ale judecătorului ordinar. Aceste din urmă sisteme se bazează pe ideea că
respectarea Constituţiei trebuie să se impună tuturor organelor statului, precum şi pe ideea că un
act juridic poate fi neconstituţional, chiar dacă este legal. Totodată, în aceste sisteme, întrucât se
recunoaşte posibilitatea aplicării directe a Constituţiei de către organele statului, se consideră, pe
cale de consecinţă, că acestea, şi mai ales instanţele ordinare, trebuie să aplice jurisprudenţa
constituţională şi trebuie deci să existe un mecanism prin care să se controleze acest lucru de către
judecătorul constituţional.
Modalităţile controlului de constituţionalitate al normelor se clasifică în raport de mai multe
criterii. Unul dintre acestea este momentul realizării controlului în raport de aplicarea normei
controlate: dacă aceasta este controlată cu ocazia aplicării, controlul se numeşte concret, iar dacă
este controlată în afara aplicării ei la un litigiu concret, controlul este abstract. Controlul concret nu

81
poate privi, de principiu, decât legea şi celelalte acte normative care într-un sistem sau altul au
valoare de lege. În cazul României, este vorba despre ordonanţe ale Guvernului. Un al doilea
criteriu de clasificare a modalităţii de control de constituţionalitate, aplicabil doar în cazul legii,
este raportarea la momentul promulgării acesteia: dacă este realizat înainte de promulgare,
controlul este a priori, iar dacă este realizat după promulgare, controlul este a posteriori. Astfel, în
cazul legii, vom putea fi în prezenţa controlului de constituţionalitate abstract a priori, abstract a
posteriori (după promulgarea legii, dar înainte ca această să fie aplicată) şi concret a posteriori. În
sistemul român, aceste tipuri de control se aplică şi în cazul tratatelor ratificate, căci ratificarea se
face prin lege, încă cu anumite distincţii pe care le vom preciza la momentul potrivit.
În cele ce urmează vom aborda controlul de constituţionalitate al normelor care au incidenţă în
materie de drepturi fundamentale, în funcţie de distincţia control abstract – control concret. Am
ales deci să abordăm doar aceste norme pentru că numai în cazul lor contenciosul de
constituţionalitate al normelor este un mijlo de realizare a contenciosului constituţional al
drepturilor şi libertăţilor, celelalte norme controlabile (cum ar fi, în România, hotărârile
Parlamentului) nereglementând în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În România, cu excepţia controlului de constituţionalitate privind revizuirea Constituţiei,
controlul este facultativ, făcându-se numai dacă este sesizată Curtea Constituţională, fie de către
entităţi de natură politică, în cazul controlului abstract, fie de către instanţele judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, în cazul controlului concret, ca urmare a ridicări excepţiei de
neconstituţionalitate (de către părţile din proces sau de către instanţe şi curţi de arbitraj, din oficiu).
Deciziile Curţii Constituţionale au efecte general obligatorii, care se produc numai pentru viitor, de
la data publicării lor în Monitorul Oficial, Partea I (art. 147 alin. (4) di Constituţie).
În România, indiferent de tipul de control al constituţionalităţii normelor, normele de
referinţă în funcţie de care se face controlul sunt normele din textul Constituţiei, interpretate în
raport de valorile supreme garantate în spiritul tradiţiilor democratice şi al idealurilor Revoluţiei
din 1989 (ceea ce impune o intrepretare istorico-teleologică şi poate chiar un bloc al
constituţionalităţii, cum am precizat cu ocazia abordării conceptului de Constituţie) şi, în anumite
cazuri, norme legislative. Este vorba, mai întâi, despre normele prin care se concretizează
exigenţele de calitate a dreptului în statul de drept (Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă), a căror respectare este obligatorie, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, aceste
exigenţe fiind condiţii de producere validă a normelor. Mai apoi, în cazul controlului hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, al plenului Senatului şi al plenurilor reunite ale celor două Camere,
sunt norme interpuse de referinţă, în baza aceloraşi prevederi constituţionale, normele legislative
care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.
În alte sisteme, tratatele internaţionale au calitatea de norme de referinţă pentru controlul de
constituţionalitate (Austria, Slovenia, Spania, Belgia, Ungaria, Portugalia şi Italia).

Controlul de constituţionalitate abstract al normelor

Acest tip de control se face în afara aplicării normelor controlate la o situaţie concretă, la un
litigiu concret dedus judecăţii. În general, un asemenea tip de control, are se face pe cale de acţiune
şi este ofensiv, urmărind prevenirea intrării în ordinea juridică a normelor neconstituţionale, poate
avea ca obiect revizuirile constituţionale, tratatele internaţionale, legile, iar în sistemele în care
Executivul are putere de reglementare generală şi legiuitorul are domenii rezervate în care este
competent să legifereze, este controlată abstract şi constituţionalitatea actelor normative ale
Executivului şi administraţiei. De asemenea, în anumite sisteme pot fi controlate, sub aspectul
constituţionalităţii, omisiunile Legislativului.

Controlul de constituţionalitate abstract al revizuirilor constituţionale

În anumite sisteme, se admite doar controlul constituţionalităţii extrinseci a revizuirii, deci doar

82
controlul validităţii revizuirii, al respectării procedurii de revizuire (Austria, de pildă). În sistemele
în care constituţia prevede limite materiale ale revizuirii, cum este şi cel român, se realizează şi
controlul constituţionalităţii intrinseci al proiectului sau propunerii de revizuire, în raport de
respectarea limitelor de revizuire respective. Interdicţia revizuirii în anumite circumstanţe şi pe o
anumită durată ţine de constituţionalitatea extrinsecă a revizuirii (în acest sens, a se vedea cea mai
recentă Decizie a Curţii Constituţionale din România privind iniţiativa de revizuire a Constituţiei
exercitată de către cetăţeni: Decizia nr. 580/2016).

Controlul de constituţionalitate abstract al tratatelor internaţionale

Controlul constituţionalităţii tratatelor este controversat, mai ales cât timp există sisteme care îl
interzic expres (Polonia, de pildă). S-a considerat că acest control ar trebui să se realizeze chiar
dacă nu este prevăzut expres de Constituţie, întrucât dacă s-ar ratifica un tratat neconstituţional s-ar
obţine „revizuirea oblică şi ocultă” a Constituţiei, de neconceput (Deleanu, 2003: p. 689). Ceea ce
se controlează sub aspectul velidităţii în cazul tratatelor internaţionale este modul de exercitare a
funcţiei diplomatice de către organele naţionale abilitate. Astfel, tratatele se controlează numai
înaitea ratificării, neputând fi controlată constituţionalitatea acordurilor internaţionale care nu sunt
suspuse ratificării.
În România, art. 11 din Constituţie prevede: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la
care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui
poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”. Conform art. 146 lit. b) din Constituţie,
introdus prin revizuirea constituăţională din 2003, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Procedura de control este prevăzută de art. 24 – 26 din Legea nr. 47/1992.
Dacă a fost reţinută neconstituţionalitatea tratatului, acesta nu poate fi ratificat în forma
respectivă, trebuind, pentru a putea fi ratificat, să se revizuiască Constituţia, cum este cazul şi în
sistemul român. Aceasta nu înseamnă că tratatul este supraconstituţional, ci tocmai că este
infraconstituţional, cât timp intervenţia puterii constituante prin poporul referendar, în cadrul
procedurii de revizuire, va decide dacă doreşte să revizuiască Constituţia pentru a face posibilă
ratificarea tratatului. Dacă a fost reţinută însă constituţionalitatea tratatului, regula este că acesta nu
mai poate face obiectul controlului pe cale concretă. În sistemul român, aceaste efecte ale
controlului de constituţionalitate al tratatelor sunt cosacrate de art. 147 alin. (3) din Constituţie: „În
cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit
articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat”.

Controlul de constituţionalitate abstract al legilor

Cea mai puţin contestată modalitate de control al constituţionalităşii normelor, iar în anumite
sisteme unica modalitate de control, controlul abstract al constituţionalităţii legilor, are, ca toate
celelalte tipuri de control abstract, un rol preventiv, de a împiedica întrarea în vigoare a unor
norme neconstituţionale.

În România, Curtea Constituţională este competentă să realizeze acest control de

constituţionalitate privind legile înainte de promulgare, în baza art. 146 lit. a) din Constituţie: „se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”.

83
Procedura este prevăzute de art. 15 – 18 din Legea nr. 47/1992. Efectul declarării
neconstituţioalităţii este prevăzut de art. 147 alin. (2) din Constituţie: „În cazurile de
neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat
să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Până le revizuirea constituţională din 2003, controlul legilor înainte de
promulgare nu era un veritabil control de constituţionalitate, întrucât legea declarată
neconstituţională era trimisă spre reexaminare, iar dacă era adoptată în aceeaşi formă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate era înlăturată şi promulgarea devenea obligatorie.
A doua situaţie când în sistemul român are loc control de constituţionalitate abstract al legilor
este controlul a posteriori al legilor, dar şi al ordonanţelor de Guvern, ca urmare a ridicării directe
a unei excepţii de neconstituţionalitate de către Avocatul Poporului. Acest tip de control a fost
introdus prin revizuirea din 2003. Art. 146 lit. d) din Constituţie, teza a doua, prevede că „excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de către Avocatul Poporului”: Procedura
aplicabilă este, conform art. 33 din Legea nr. 47/1992, cea aplicabilă în cazul excepţiei de
neconstituţionalitate în general. Efectele declararării neconstituţionalităţii pe această cale sunt cele
prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun
de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept.
În ce priveşte legea de ratificare a unui tratat internaţional, aceasta este supusă în sistemul
român controlului de ocnstituţionalitate abstract, iar dacă legea este declarată neconstituţională,
Parlamentul nu va avea competenţa să modifice tratatul, reexaminarea legii deratificare pentru
punerea de acord cu decizia Curţii ar presupune în prealabil o renegociere a tratatului sau
formularea de rezerve la acesta.
Este important să precizăm că în România nu este posibil controlul de constituţionalitate
abstract al hotărârilor de Guvern în situaţia în care acestea, în loc să organizeze executarea legilor,
legiferează. Deşi o asemenea atitudine a Guvernului ar fi neconstituţională şi deci actul prin care s-
ar concretiza ar fi neconstituţional şi artrebui cenzurat ca atare (Dănişor, 2006: p. 747), Curtea
Constituţională a refuzat să facă un asemenea control. Începând însă cu anul 2003, de când Curtea
are, prin Constituţie, atribuţia de a soluţiona conflitele juridice de natură constituţională între
autorităţile publice, dacă printr-o asemeneea hotărâre de Guvern sa crea un asemenea conflict,
fiind întrunite toate coordonatele stabilite de Curte în materie, atunci hotărârea ar putea fi declarată
neconstituţională, ca fapt generator al conflictului.

Controlul de constituţionalitate abstract al omisiunilor Legislativului

Regula în ce priveşte contenciosul constituţional al normelor este că nu pot fi controlate decât
norme care există. Cu toate acestea, sunt sisteme în care este cpontrolabilă, sub aspectul
constituţionalităţii, şi non-intervenţia legiuitorului, pasivitatea sa, atunci când este abilitat de
Constituant să legifereze în materie de drepturi, pentru a le pune în practică, şi nu o face. Absenţa
legii duce, în acest caz, la imposibilitatea de a exercita dreptul sau libertatea în cauză. Sunt
asemenea sisteme Portugalia, Italia, Germania, Polonia.

Sesizarea de către particulari în cazul controlul abstract al normelor

În anumite sisteme constituţionale, particularilor li se recunoaşte un drept de recurs individual
diret în faţa instanţelor constituţionale contra legilor sau altor acte pe care le consideră
neconstituţionale, fără ca acest recurs să fie condiţionat de existenţa unui litigiu sau de aplicarea
legii. Este vorba deci despre un control pe calea acţiunii, ofensiv, decizia de neconstituţionalitate
producând efecte erga omnes. Procedeul este specific modelului european de justiţie
constituţională şi a fost introdus în Austria şi Cehoslovacia în 1920. În Germania, orice persoană

84
poate sesiza direct Tribunalul constituţional asupra unui act legislativ, dra şi asupra unei decizii a
puterii executive sau judiciare, dacă ea consideră că îi este atins vreun drept fundamental sau vreun
drept garantat de Constituţie. Dacă acţiunea priveşte o lege, trebuie ca persoana care o introduce să
aducă dovada că este vorba despre o atingere personală, directă şi actuală a unui drept fundamental
şi că nu dispune de alte căi de recurs pentru a face atingerea să înceteze. Dacă acţiunea este
introdusă împotriva unei decizii administrative sau jurisdicţionale, va fi admisă doar dacă toate
căile de recurs existente au fost epuizate. În mod asemănător este reglementată acţiunea în
neconstituţionlaitate şi în Slovenia, Ungaria şi Croaţia.
În state din America Centrală sau Latină există procedura amparo. În Spania, această
procedură nu poate avea ca obiect decât actele administrative şi jurisdicţionale, nu şi pe cele
legislative.

Controlul de constituţionalitate concret al normelor

Excepţia de neconstituţionalitate
Modalitatea cea mai frecvent întâlnită a controlului concret al normelor (şi totodată a
posteriori, în cazul legilor) este controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta este
un mecanism defensiv, care presupune existenţa unui litigiu concret, pe rolul instanţelor
judecătoreşti (sau al curţilor de arbitraj comercial, cum este şi cazul României), în care legea
neconstituţională să aibă incidenţă.
Impusă de modelul american de justiţie constituţională, căruia îi este speficiă, excepţia de
neconstituţionalitate presupune, conform acelui model, că instanţei i se cere, pe calea excepţiei, să
nu aplice norma neconstituţională. Instanţa va soluţiona deci un conflict dintre norma
infraconstituţională şi Constituţie şi va înlătura de la aplicare norma neconstituţională, fără să o
anuleze. Astfel, decizia instanţei va avea autoritate de lucru judecat, efectele producându-se doar
inter partes, şi nu erga omnes.
Ca regulă, sesizarea instanţei competente să se pronunţe este făcută direct de către cel interesat,
iar instanţa competentă să judece este hiar instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia şi care
este competentă să judece fondul litigiului. Excepţia poate fi ridicată în orice fază a procesului.
În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate „de tip european”, din sistemele în care
controlul de constituţionalitate, indiferent de modalitatea sa, este realizat nu de către instanţele
ordinare, ci de către o instanţă specială, unică şi specializată (cum este şi Curtea Constituţională a
României), excepţia este ridicată de către partea interesată în faţa instanţelor judecătoreşti, care o
vor admite sau respinge în principiu, după cum stabilesc dacă sunt respectate condiţiile de
admisibilitate şi, dacă o admit în principiu, o trimit instanţei constituţionale, care va realiza
controlul şi se va pronunţa printr-o decizie care va avea efecte atât asupra aplicării normei obiect al
excepţiei în cauza dedusă judecăţii în care s-a ridicat excepţia, cât şi asupra normei astfel
controlate. De cele mai multe ori se permite ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi de către
instanţele de judecată, din oficiu. Efectele deciziei asupra normei vor fi erga omnes. Faptul că
sesizarea instanţei constituţionale se face la trimitere de către instanţele odinare le transformă pe
acestea din urmă în filtre pentru controlul de onstituţionalitate. Caracterul concret al controlului
este mai atenuat decât în cazul excepţiei din modelul american, pentru că instanţa constituţională
se va pronunţa asupra normei care se va aplica sau nu în litigiu, iar nu şi asupra fondului litigiului.
O altă variantă a excepţiei de tip european, inspirată din modelul american pe care îl lărgeşte,
este ca instanţa ordinară care a ridicat excepţia să fie obligată să o trimită instanţei constituţionale,
sesizarea considerându-se deci făcută direct de către partea interesată, iar o eventuală decizie de
neconstituţionalitate va afecta doar aplicarea normei, nedeterminând anularea sa.
Astfel descrise prinipalele variante ale excepţiei de neconstituţionalitate, devine evident că
excepţia este mijlocul prin care partcularul parte în proces are posibilitatea de a-şi apăra drepturile
şi libertăţile împotriva aplicării unor norme neconstituţionale prin care aceste drepturi şi libertăţi

85
le-ar fi afectate.

Excepţia de neconstituţionalitate în sistemul român

Conform art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională „hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului.” Procedura de soluţionare a excepţiei, mijloc procesual de apărare, este prevăzută de
art. 29 – 31 din Legea nr. 47/1992.
Obiectul excepţiei constă în dispoziţii din legi ordinare sau organice, precum şi în dispoziţii din
ordonanţe smple sau de urgenţă ale Guvernului, care au legătură cu soluţionarea cauzei, în orice
fază a litigiului şi oriare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Acestea
sunt, de altfel, condiţiile de admisibilitate a excepţiei. Până în anul 2011, puteau fi obiect al
excepţiei de neconstituţonalitate doar dispoziţiile din legi şi ordonanţe în vigoare, însă prin Decizia
nr. 766/2011 Curtea Constituţională a statuat că şi asemenea dispoziţii pot face obiectul excepţiei,
întrucât au produs efecte asupra subiecţlor de drept.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa
instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de
către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de
dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată,
cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare,
instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. În caz de admitere a excepţiei,
Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
Efectele deciziei de neconstituţionalitate asupra normelor obiect al excepţiei sunt cele
prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie şi reluate în legea organică a Curţii: „Dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe
durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de
drept.” Deciziile se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a
sesizat Curtea Constituţională, iar în cazul în care la data comunicării deciziei Curţii
Constituţionale cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia.
În ce priveşte efectele asupra părţilor din procesul în cadrul căruia s-a ridicat excepţia,
începând cu anul 2010, procesul în cadrul căruia a fost admisă excepţia nu se mai suspendă de
drept. Se disting, raportat la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale prin care este admisă o excepţie de neconstituţionalitate, mai multe ipoteze posibile
(S. M. Costinesu, K. Benke, 2012: pp. 4 - 8).
Decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate îşi produce pe deplin efectele în
cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării deciziei,
decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit Codului de
procedură civilă şi Codului de procedură penală. Se poate cere revizuirea dacă, după ce hotărârea a
devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză,
declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care
a făcut obiectul acelei excepţii. Cererea de revizuire va fi soluţionată în acord cu decizia Curţii,
care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma

86
neconstituţională le produce în acel raport juridic.
În cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care a fost dispusă
sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având acelaşi obiect, excepţia de
neconstituţionalitate care vizează texte legale declarate neconstituţionale va fi respinsă de Curtea
Constituţională, în temeiul art. 29 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992, ca devenită inadmisibilă,
întrucât actul de sesizare al Curţii este anterior momentului publicării deciziei, iar nu ca
inadmisibilă pur şi simplu. Această diferenţiere este necesară pentru a sublinia că o astfel de cauză
de inadmisibilitate nu este imputabilă nici părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate,
nici instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională.
Curtea a statuat că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită şi
autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate
definitiv.
În cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care a fost dispusă sesizarea Curţii
Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale, precum şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care sunt aplicabile
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii
Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale se constată că litigiile se află pe rolul instanţelor judecătoreşti, efectele deciziei
Curţii Constituţionale se produc erga omnes şi dispoziţiile declarate neconstituţionale nu se vor
mai aplica.
În cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost
dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având acelaşi obiect, decizia Curţii nu se
aplică, cauza fiind definitiv şi irevocabil soluţionată. În cauzele care nu se aflau încă pe rolul
instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei, chiar dacă acţiunea este introdusă în
termenul de prescripţie a dreptului, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei Curţii
Constituţionale.
În ce priveşte legile prin care se ratifică tratate internaţionale, sa exprimat în doctrina română
opinia că acestea pot face obiectul controlului pe cale de excepţie dacă nu a fost efectuat control de
constituţionalitate al tratatului înainte de ratificare, precum şi dacă a fost efectuat control al
tratatului înainte de ratificare, dar excepţia se referă la alte aspecte din legea de ratificare decât cele
asupra cărora deja a decis Curtea Constituţională (C.-L. Popescu, 2005, pp. 23 – 24).
De fiecare dată când face control de constituţionalitate care vizează drepturi şi libertăţi,
indiferent de tipul de control, Curtea Constituţională este obligată de art. 20 alin. (1) din
Constituţie, să interpreteze dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Practic, tratatele internaţionale nu sunt norme de referinţă pentru controlul de
constituţionalitate, ci sunt standarde de interpretare a Constituţiei, în lumina cărora trebuie
interpretată aceasta. Nu doar tratatele şi pactele respective vor avea această calitate, ci şi
jurisprudenţa internaţională dezvoltată în baza lor şi prin care acestea sunt interpretate.
Prin efectele general obligatorii ale deciziilor privind excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea
face interpretare general obligatorie atât legilor, cât şi ordonanţelor. Cât priveşte legile, Curtea se
alătură astfel Parlamentului, organului care tradiţional este singurul ce poate face interpretare
obligatorie legii (cea oficială, autentică, realizată tot printr-o lege), fiind astfel cooptată substanţial
la exerciţiul funcţiei legislative, ca un legiuitor negativ, de vreme ce poate lipsi de efecte legi deja
în vigoare, întocmai precum o lege nouă, ce abrogă o lege veche. Faptul că aceste noi efecte ale
neconstituţionalităţii pe cale de excepţie se produc la iniţiativa părţilor din procese (căci excepţia
este un mijloc de apărare a lor), duce la o cooptare a individului la legiferare, oferind posibilitatea
pentru acelaşi individ de a sancţiona indirect activitatea de normare şi organele cărora le este
atribuită prin textul fundamental. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în cazul Avocatului Poporului
care îşi vede întărit rolul de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.

87
 Concluzii:
Pentru ca statul de drept, cadrul al protecţiei drepturilor şi libertăţilor, să fie efectiv, trebuie
ca ierarhizarea normelor, consecinţă a supremaţiei Constituţiei, să fie respectată, iar pentru asta
trebuie să fie controlată de către entităţi independente faţă de stat şi deci faţă de organul sau
entitatea care produce norma controlată. De regulă, controlul este dat organelor judiciare sau care
au statutul şi lucrează după proceduri judiciare.
Controlul de constituţionalitate al normelor poate fi abstract şi concret, în funcţie de
raportarea la aplicarea normei controlate şi este imaginat în variante difertite în dreptul comparat,
sfera actelor juridice controlate şi a normelor de referinţă variind. Alături de controlul abstract, în
sistemul român, ca şi în dreptul comparat, există şi controlul concret al normelor, pe cale de
excepţie. Specificul acesteia, datorat efectelor deciziilor Curţii, este că pe lângă a fi o modalitate
prin care particularul se poate apăra de aplicarea unor norme neconstituţionale, îl cooptează
indirect pe particular la legiferare, chiar dacă de o manieră diferită de cea în care Curtea, în general
în ce priveşte controlul legilor, devine un Legiuitor negativ.
Alături de controlul de convenţionalitate, realizat în mod obligatoriu de instanţele ordinare,
precum şi de cotrolul de legalitate, aflat în competenţa instanţelor de contencios administrativ,
controlul abstract şi concret al normelor sunt în sistemul nostru mecanisme eficiente de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor, întrucât permit verificarea respectării producerii în trepte a ierarhiei
normative, cu respectarea condiţiilor de validitate, conformitate, derogare şi abrogare, precum şi a
specificului raporturilor între dreptul intern şi dreptul internaţional.

Test de autoevaluare:
1. Distingeţi constituţionalitatea de convenţionalitate şi legalitate. - 1,5 puncte
2. Precizaţi care sunt, în dreptul comparat, actele care fac obiectul controlului de
constituţionalitate. - 2 puncte
3. Precizaţi în ce constă controlul de convenţionalitate în sistemul român. - 1,5 puncte
4. Distingeţi cele două forme de control de constituţionalitate la sesizarea particularilor. - 1,5
puncte
5. Precizaţi efectele excepţiei de neconstituţionalitate în sistemul român. - 2 puncte
6. Precizaţi care sunt normele care fac obiectul controlului de constituţionalitate abstract în
sistemul român. - 1,5 puncte.

Speţe:
1. Considerând că art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură o protecţie
mai favorabilă dreptului la viaţă intimă decât o face legea internă, judecătoria Craiova a constatat
nevaliditatea prevederilor de drept intern în materie, cu ocazia soluţionării unui litigiu în care
acestea erau aplicabile. Pe cale de consecinţă, judecătoria a aplicat prevederile convenţionale. Ca
urmare a acestei situaţii, Avocatul Poporului a ridicat direct excepţie de neconstituţionalitate
privind respectiva lege română. Curtea Constituţională a decis în sensul neconstituţionalităţii.
După data publicării deciziei Curţii, judecătoria Balş a continuat să aplice legea internă referitoare
la protecţia dreptului la viaţă intimă, considerând că sunt mai favorabile decât normele
convenţionale incidente în materie. Apreciaţi dacă în speţă au fost respectate cerinţele
constituţionale referitoare la controlul de constituţionalitate şi de convenţionalitate şi specificul
acestora.
Răspuns: Judecătoria Craiova nu putea decât să înlăture de la aplicare legea internă, în baza
art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât controlul de convenţionalitate la care se referă prevederile
constituţionale priveşte reguli de alegere a normelor aplicabile, nefiind un control care să afecteze
validitatea normelor interne şi, respectiv, convenţionale contradictorii.

88
 Judecătoria Balş, deşi poate şi trebuie să facă, în general, control de convenţionalitate, nu
putea să aplice legea internă, întrucât asupra acesteia se produceau efectele specifice ale deciziei de
neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională, şi anume suspendarea efectelor juridice,
începând cu data publicării deciziei, pentru un termen de 45 de zile în care Parlamentul este obligat
să reexamineze prevederile neconstituţionale.

2. Ca urmare a ridicării unei excepţii de nelegalitate a unor prevederi dintr-o hotărâre de

Guvern care era aplicabilă în soluţionarea litigiul dedus judecătii instanţei de contencios
administrativ, aceasta a admis excepţia şi a constatat nelegalitatea prevederilor în cauză. Totodată,
în cadrul aceluiaşi proces, partea interesată a ridicată şi excepţia de neconstituţionalitate a unor
prevederi dintr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului de care depindea soluţionarea unui litigiu în
care erau părţi rude ale particularului care a ridicat excepţia. În motivarea excepţiei s-a argumentat
că prevederile din ordonanţa de urgenţă respective nu espectă art. 20 alin. (2) din Constituţie fiind
contradictorii cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care este mai
favorabilă. Instanţa a admis în principiu excepţia. Argumentaţi dacă sunt respectate exigenţele
referitoare la controlul de legalitate, de constituţionalitate şi de convenţionalitate.

Grile:
1. Controlul de constituţionalitate al ordonanţelor de Guvern în România este:
a) exclusiv un control concret, pe cale de excepţie;
b) un control abstract, atunci când excepţia este ridicată direct de Avocatul Poporului;
c) un control abstract şi concret, în funcţie de momentul aplicării.

2. Controlul de constituţionalitate al tratatelor internaţionale:

a) se face atât înainte de ratificare, cât şi pe cale de excepţie;
b) se face pe cale de excepţie dacă nu a fost confirmată constituţionalitatea tratatului înainte de
ratificare;
c) este abstract, ca regulă, nefiind posibil decât înainte de ratificare.

3. Tratatele internaţionale, în dreptul comparat:

a) pot fi norme de referinţă pentru controlul de constituţionalitate;
b) sunt exclusiv standarde de interpretare în a Constituţiei;
c) au întodeauna valoare supraconstituţională.

4. Hotărârile de Guvern în România:

a) nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate;
b) pot face obiectul excepţiei de nelegalitate şi al acţiunii în anulare, după caz;
c) pot face obiectul acţiunii în anulare introdusă la Curtea Constituţională.

5. Judecătorul ordinar poate face control de constituţionalitate:

a) prin aplicarea directă a Constituţiei;
b) prin anularea normelor neconstituţionale;
c) prin înlăturarea de la aplicare a normelor neconstituţionale, în sistemele în care are atribuţia
realizării controlului de constituţionalitate.

89
 Modulul VII
PRINCIPII DE EXERCITARE A PUTERII POLITICE

Unitatea de învăţare:
1. Modalităţi de exercitare a suveranităţii
2. Modalităţi de exercitare a suveranităţii democratice
3. Drmocraţia semi-directă în România

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 94 – 116, 539 – 540.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 42 – 46, pp. 68 – 74, pp. 121 – 125, pp. 256 – 286.
3. E. M. Nica, Drept electoral, Editura Sitech, Craiova, 2010, pp. pp. 32 – 52, pp. 62 – 79.
4. M. Nica, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 di 17 noiembrie 2010 privind
constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 37 partea introductivă, art.
38 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
astfel cum a fost modificat prin hotărârile nr. 26 şi nr. 27 din 5 octombrie 2010 ale Camerei
Deputaţilor, Revista Pandectele Române nr. 2/2011, pp. 130-131;
5. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 54 – 66.
6. G. Gîrleşteanu, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice
din România, Ed. Sitech, Craiova, 2008, pp. 117-119.
7. G Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 46.
8. G. Burdeau, Le liberalisme, Seuil, Paris, 1979, p. 187.
9. H. Kelsen, Théorie générale du droit et de l’Etat, Bruylant, L.G.D.J, Bruxelles, Paris, 1997, p.
333.
10. G. Ferrero, Il Potere, Milano, Comunita, 1947, p. 217.
11. P. Negulescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti 1937, pp. 130-149.
12. F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.
137.
13. J. Bourdon, Les assemblées parlementaires sous la Ve République, La Documentation
française, Paris, 1978, p. 22
14. Constituţia României, republicată în 2003.
15. Decizia Curţii Constituţionale nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în M. Of. nr. 265 din
21 aprilie 2015.
16. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată în M. Of. nr. 408 din 10 iunie 2015.
17. Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11
aprilie 2006.
18. Decizia Curţii Constituţionale nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 213 din
20 martie 2008.
19. Decizia nr. 1219 din 18 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 117 din 14 februarie 2008
20. Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.

90
21. Legea nr. 189 din 9 decembrie 1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni, republicată în M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004.
22. Art. 109 – 11 Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în
M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
înţelegeţi conceptul de autocraţie şi formee sale;
înţelegeţi conceptul de democraţie şi pluralism
înţelegeţi exigenţele normative ale pluralismului şi dreptului la liberă asociere în emocraţia
constituţională din România;
înelegeţi tipurile de democraţie în contemporaneitate;
înţelegeţi specificul mandatului de drept public în cadrul democraţiei reprezentative;
înţelegeţi procedeele de intervenţie directă în cadrul democraţiei semi-directe;
înţelegeţi instituirea democraţiei semi-directe de către Constituantul român;
înţelegeţi specificul referendumului, al iniţiativei populare şi al revocării populare în România.

Modalităţi de exercitare a suveranităţii

Definibilă ca un sistem în care puterea conducătorului se autoinstituie, autocraţia include toate

regimurile opuse democraţiei, pe care le lipseşte de aura lor pozitivă, întrucât dezvăluie principiul
lor institutiv corupt: o persoană sau o structură specială se auto-delară titulară naturală a puterii în
baza unei superiorităţi subînţelese faţă de ceilalţi.
Puterea în autocraţie vine deci nu de la ceilalţi, ci de la titularul puterii însuşi. Sursa şi persoana
sau persoanele care exercită puterea se confundă, indiferent că este vorba despre monocraţie (o
singură persoană deţine puterea, în proprietate, ca pe o formă primitivă de putere, iar voinţa acelei
persoane este arbitrară şi înghite statul) sau despre o clasă socială (precum în dictatura marxistă a
proletariatului).
Termenul autocraţie este mai clar decât cel de tiranie, dictatură sau despotism, forme de
autocraţie care au îmbrăcat prea multă vreme conotaţii pozitive: tiranul era pentru greci una cu
regele, abia în Evul Mediu tirania quod exercititium fiind desperinsă de tirania ex defectu tituli, în
care puterea era dobândită nelegitim sau violent; conceptul de dicattură în sens roman era rezervat
unei magistraturi extraordinare, de scurtă durată, destinată să răspundă ecluisv unor urgenţe
militare; despotismul a căpătat conotaţie pozitică prin sintagme „despotism luminat”. Tirania este
ilustrarea principiului arbitrariului: tiranul deţine puterea în mod ilegitim, succesiunea la putere
este rareori regulată, transmiterea puterii find deci şi ea arbitrară, iar exerciţiul puterii va fi şi el
arbitrar. O formă de autocraţie este şi teocraţia, în care puterea politică se confundă cu cea
religioasă, suveranul fiind trimisul lui Dumnezeu sau Dumnezeu însuşi, puterile sale fiind deci
nelimitate. În contemporaneitate, sunt încă teocraţii regimurile din Iran şi Nepal.
Spre deosebire de dictatură, care este un regim de confuziune a puterilor de cele mai multe ori
în favoarea Executivului, autocraţia nu se referă la amenajarea exerciţiului puterii decât în mod
subsidiar, de aceea termenii nu pot fi exchivalenţi, doar anumite forme de dicaturi fiind autocraţii.
Termenul „democraţie” alătură două cuvinte greceşti: „demos” şi „kratos”, primul fiind
tradus, astăzi, prin „popor”, cel de-al doilea prin „putere”, astfel că democraţie ar însemna „puterea
poporului”. O formulă lapidară extrem de neclară. Termenii utilizaţi (putere şi popor) sunt greu de
definit. Mai apoi, câteva întrebări cu răspunsuri incerte se pun chiar şi la cea mai superficială
analiză: putere a poporului „asupra cui?” şi „în ce scop?” şi, mai ales, „cum?”.
Prima problemă este deci cea a definirii demosului, a poporului. Pot exista cel puţin şase
interpretări date termenului „popor” (G. Sartori, 1999, p. 46):
1. popor în sensul de toată lumea; 2. popor în sensul de parte majoră indeterminată, marea parte a

91
mulţimii; 3. popor în sensul de clase inferioare; 4. popor ca entitate indivizibilă, ca întreg organic;
5. popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii absolute; 6. popor ca mare parte
exprimată prin principiul majorităţii limitate.
Sensul demosului din democraţie priveşte acea accepţiune a poporului axată pe regula
majorităţii, pe numărare. Această noţiune de majoritate poate fi tradusă în două feluri: majoritate
care exercită o putere absolută sau majoritate care exercită o putere relativă. Astfel, democraţie nu
mai înseamnă domnia poporului în sens sociologic, ci a poporului în sens procedural: democraţia
este domnia majorităţii. Această afirmaţie poate crea consecinţe autodistructive. Dacă domnia
majorităţii înseamnă că numai majoritatea contează, că doar ea decide pentru toţi, că este absolută,
atunci democraţia s-a născut moartă. Pentru ca democraţia să fie ceea ce este, trebuie ca poporul să
fie conceput ca o majoritate limitată, adică precum o procedură de determinare a majorităţii a cărei
domnie este limită de minorităţi, procedură care trebuie să asigure, ca o condiţie esenţială de bază,
convertibilitatea majorităţii în minoritate şi a minorităţilor în majoritate. Cu alte cuvinte,
minoritatea şi majoritatea trebuie, pentru a fi democratice, să fie doar nişte funcţii, nu nişte
realităţi sociologice dotate cu drepturi proprii.
Pentru a fi în prezenţa unei democraţii, indivizii trebuie să poată să opteze liber pentru
participarea la exerciţiul funcţiei majoritare sau minoritare, fără ca această opţiune să creeze
consecinţe asupra statutului lor juridic. Popor, în sens de demos, înseamnă atunci o adunare de
indivizi care se autofragmentează într-o funcţie majoritară şi una minoritară, mulţimile rezultate
fiind continuu interşanjabile. Astfel, poporul din democraţie nu este decât o funcţie şi nu poate fi
definit decât prin kratos, adică prin felul domniei pe care trebuie să şi-o asume. În acest sens, G.
Burdeau scria că „poporul este definit în funcţie de ceea ce se aşteaptă de la voinţa sa” (1979, p.
187). Ajungem astfel la cea de-a doua problemă a definirii etimologice a democraţiei, cea a
determinării tipului de putere pe care poporul trebuie să o aibă şi a modului în care poate să o
exercite.
O primă constatare, cu ocazia definirii kratosului, făcută deja prin simpla analiză a noţiunii de
popor, este că puterea demosului trebuie să fie limitată. Limitată, mai întâi, de existenţa unei
minorităţi. „În democraţie, opoziţia este un organ al suveranităţii poporului la fel de vital ca şi
guvernul. A suprima opoziţia înseamnă a suprima suveranitatea poporului.” (G. Ferrero, 1947, p.
217) Cu alte cuvinte, pentru ca puterea să fie democratică, majoritatea nu trebuie să poată exclude
minorităţile din demos. Aceasta presupune libertatea indivizilor de a se situa când în majoritate,
când în minoritate, astfel încât kratosul este limitat de drepturile care permit indivizilor să aibă
libertatea acestei alegeri: libertatea intelectuală, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea
religioasă etc. Kratosul, pe care poporul, în sensul de majoritate, este autorizat să-l exercite, este,
aşadar, limitat prin garantarea libertăţilor individuale ce permit crearea unei opinii publice
independente şi prin aceasta permit convertibilitatea minorităţilor în majoritate. Ideea centrală a
democraţiei pare astfel a fi cea de libertate a opiniei. Doar un regim care asigură această libertate
poate fi democratic.
Problema centrală a puterii în democraţie este libertatea individuală şi supunerea faţă de
demos, şi anume cum individul poate rămâne liber din punct de vedere politic fiind totuşi supus
puterii demosului. H. Kelsen dă următorul răspuns: „Este politic liber subiectul unei ordini juridice
care participă la crearea acestei ordini... Democraţia semnifică faptul că „voinţa” exprimată în
ordinea juridică statală este identică cu voinţa subiecţilor” (1997, p. 333). Libertatea subiecţilor
unei ordini juridice este deci cu necesitate limitată, dar garantată prin participarea egală la crearea
regulilor care o limitează. Patru idei sunt determinante pentru ca puterea democratică să rezulte din
libertate: 1. libertatea trebuie să fie cu necesitate limitată, 2. subiecţii ordinii juridice să participe la
crearea acesteia, 3. această participare să fie egală şi 4. structurată pluralist.
În ce priveşte structurarea pluralistă a participării, art. 8 din Constituţia României impune
pluralismul ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale”, precum şi, în alineatul (2),
scopul partidelor politice, acela de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor. În Decizia nr. 35/1996, Curtea Constituţională a apreciat că „definirea şi exprimarea

92
acestei voinţe reprezintă o misiune care, întrucât se referă la cetăţeni în general, nu poate fi decât
publică”, caracterul public al misiunii fiind justificat de aceea că „priveşte un interes public şi
urmăreşte formarea unei voinţe politice generale de care depind ereprezentativitatea şi legitimitatea
necesară îndeplinirii programului său politic”.

Pluralismul presupune auto-constituirea societăţii, la toate nivelurile sale, de manieră

pluralistă, prin exercitarea dreptului la liberă asociere, garantat de art. 40 din legea supremă.
Pluralismul înseamnă mai întâi pluralism categorial, deci mai multe categorii de structuri
asociative, la toate nivelurile societăţii (pluralism politic, pluralism economic, pluralism cultural,
pluralism media etc.), create liber (în condiţiile legii, iar nu în baza acesteia, existând libertatea de
a fonda aceste structuri, de a adera la ele, precum şi libertatea de retragere din ele), independente
faţă de stat şi unele faţă de celelalte, având scopuri distincte (de pildă, art. 9 din Constituţia
României impune scopul sindicatelor, patronatelor şi al asociaţiilor profesionale), funcţionând
independent faţă de stat (în baza statutelor proprii şi în condiţiile legii) şi dizolvându-se, ca regulă,
prin acordul fondatorilor, statul neputându-le desfiinţa decât dacă sunt încalcate limitele dreptului
la liberă asociere, moment în care devin neconstituţionale.
Pluralismul mai înseamnă şi pluralism intracategorial, adică în cadrul fiecărei categorii
asociative să se aplice aceleaşi reguli care structurează pluralismul categorial.
Astfel, cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, patronate, sindicate, asociaţii cu carater
cultural etc şi în cadrul fiecărei categorii de structură asociativă, ei pot constitui mai multe
asemenea grupruri asociative, în funcţie de interesele lor şi cu respectarea limitelor dreptului la
liberă asociere. Aceste limite sunt prevăzute de Constituantul român şi verificarea respectării lor de
către Curtea Constituţională trebuie să se facă a posteriori, de la caz la caz, numai la sesizare şi
privind structura asociativă concretă, dacă aceasta, prin scop sau activitate, a militat împotriva
valorilor prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţie ca limite ale liberei asocieri: pluralismul
politic (valoare supremă a statului conform art. 1 alin. (3) din Constituţie), principiile statului de
drept, suveranitatea, integritatea, independenţa României. Neconstituţionalitatea unei structuri
asociative nu poate afecta celelalte structuri asociative, fie de acelaşi fel, fie din categorii diferite.
Din păcate, art. 146 lit. k) îi conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a hotărî asupra contestaţiilor
care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, astfel încât neconstituţionalitatea altor
structuri ascoiative nu poate face obiectul controlului din partea Curţii Constituţionale. Prevederile
constituţionale ar trebui modificate pentru a institui un regim juridic uniform în acest sens. De
asemenea, asociaţiile cu caracter secret sunt interzise, Constituantul dispunând şi că nu pot face
parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Pluralismul politic instituit ca valoare supremă trebuie înţeles, în acest context, ca pluralism în
genere, fiind totodată nerevizuibil, conform art. 152 alin. (1) din Constituţie.
În ce priveşte partidele politice şi libertatea înfiinţării lor, pentru ca pluralismul politic să
existe, trebuie ca această libertate să nu fie excesiv restrânsă. În sistemul român, abia prin Decizia
nr. 75/2015, Curtea Constituţională a reţinut, după aproape două decenii de jurisprudenţă contrară,
neconstituţionalitatea prevederilor legale care impuneau ca pentru exercitarea dreptului la liberă
asociere în partide politice să fie nevoie de un număr de 25. 000 de membri fondatori şi de o
anumită dispersie teritorială a acestora (art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 prevedea că lista
semnăturilor de susţinere în vederea constituirii unui partid politic trebuie să cuprindă cel puţin 25.
000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar
nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare din aceste judeţe şi municipiul Bucureşti),
apreciind că „nu există un just echilibru între interesele colective şi cele individuale, de vreme ce,
prin condiţia de reprezentativitate ridicată, dreptul subiectiv al persoanelor interesate să constituie
un partid politic cunoaşte o limitare drastică, ce depăşeşte posibilele avantaje create prin adoptarea
normei (...). De asemenea, pentru stabilirea şi păstrarea echilibrului corect, legiuitorul trebuie să
recurgă la ingerinţa cea mai redusă asupra dreptului de asociere. Or, în speţă, condiţia numărului

93
minim de membri fondatori şi a dispersiei lor teritoriale a depăşit ceea ce este just şi echitabil în
raport cu dreptul fundamental protejat - dreptul de asociere”.
Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, Legea nr. 14/2003 a partidelor politice a fost
modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 10 iunie 2015,
astfel încât în prezent art. 19 alin. (3) din lege are următorul cuprins: „Lista trebuie să cuprindă cel
puţin 3 membri fondatori.”
Întrucât Constituantul român instituie pluralismul nu doar ca o condiţie, ci şi ca garanţie a
democraţiei constituţionale, se garantează astfel dreptul persoanelor la pluralism, în cadrul statului
democratic (caracterul democratic al statului român fiind instituit de art. 1 alin. (3) din Constituţie).
Acest drept este distinct de dreptul la liberă asociere, astfel încât poate fi invocat de către o singură
persoană, care nu este parte dintr-o structură asociativă.

Modalităţi de exercitare a suveranităţii democratice

Regimul reprezentativ este o formă de regim politic care se bazează pe ideea că poporul nu
poate exercita direct suveranitatea, aceasta neputând fi exercitată decât prin reprezentanţi, instituiţi
pentru a decide în locul poporului.
Regimul reprezentativ în starea lui pură presupune că reprezentanţii sunt cei care exprimă
voinţa naţiunii în întregul său. Atunci când reprezentanţii iau o decizie, este, în realitate, naţiunea
cea care a decis prin intermediul lor. Pentru că reprezentanţii exprimă voinţa naţiunii, actele lor nu
au nevoie de nicio ratificare populară şi sunt incontrolabile, căci voinţa care le întemeiază este ea
însăşi incontrolabilă. Această viziune este o transpunere fidelă, în dreptul public, a teoriei
reprezentării din dreptul privat. Mandatarul, acţionând în numele şi pe seama mandantului, face ca
la baza actelor încheiate, material vorbind, de el să stea voinţa mandantului.
În contemporaneitate, democraţiile reprezentative nu mai păstrează aceste idei ale
regimurilor reprezentative vechi, instituindu-se distincţia dintre voinţa mandantului şi voinţa
mandatarului (ale organului sau organelor reprezentative), care devine astfel controlabilă în
manifestările sale în raport de voinţa mandantului, astfel cum este exprimată în Constituţie.
Mandatarul nu mai primeşte, în contemporaneitate, însăşi voinţa mandantului, ci competenţe pe
care le va exercita prin voinţa proprie, controlabilă.

Trăsăturile madatului reprezentanţilor

Reprezentanţii primesc în guvernământul reprezentativ un mandat de la popor. În dreptul privat
„mandatul este un contract prin care o persoană numită mandatar se obligă să încheie acte juridice
pe seama altei persoane numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă”
(F. Deak, S. Cărpenaru, 1993, p. 137). Această noţiune este o creaţie romană. În
contemporaneitate, mandatul de drept public nu mai respectă nici definiţia, nici caracterele celui de
drept privat. fiind transmis prin alegeri, care au caracter politic şi care trebuie să fie libere,
periodice şi corecte, astfel cum impune şi Constituţia României, în art. 2 alin. (1), când normează
că organele reprezentative sunt constituite prin asemenea alegeri. Funcţiile alegerilor devin
importante: desemnează guvernanţii, măsoară impactul diverselor tendinţe politice, acordă şi retrag
legitimitate, având totodată şi o funcţie ludică.
Indeterminarea mandantului. Mandantul este indeterminat, pe de o parte, deoarece el pretinde
a fi naţiunea, deşi aceasta nu se exprimă direct, ci prin intermediul unui agent, corpul electoral şi,
pe de altă parte, deoarece mandantul este considerat a fi naţiunea întreagă, deşi reprezentantul
primeşte mandat propriu-zis de la o circumscripţie electorală.
Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae. Mandatul de drept privat este dat în
considerarea persoanei mandatarului: optez pentru o anumită persoană care să încheie un act în
numele meu pentru că ea are o anumită calitate (de pildă, este competentă, prezintă încredere etc).
În dreptul public, lucrurile se modifică. Datorită caracterelor votului şi indiferent de tipul de
scrutin (de listă sau uninominal), alegătorii nu mai acordă mandatul în considerarea unei persoane,

94
ci în considerarea unei doctrine partizane pe care aceasta o încarnează. Cu toate încercările de
personalizare a votului, nu persoana candidatului este vizată, ci ideea care o sprijină. Mandatul nu
mai este deci dat în considerarea calităţilor personale ale candidatului. Se înregistrează o
depersonalizare a candidaturilor din ce în ce mai mare, în sensul că individul ce candidează în
circumscripţie nu mai poate avea o pondere importantă datorită contactelor lui personale la nivelul
comunităţilor locale, datorită faptului că relaţiile interindividuale sunt din ce în ce mai mediate prin
mass-media şi o personalizare a lor într-un alt sens, căci personalitatea candidatului nu mai este
receptată pornind de la conţinut, ci de la aparenţa formală oferită de presă. Curtea Constituţională,
în Decizia nr. 305/2008, a statuat, cu privire la scrutinul uninominal, că „alegătorul votează
personal un candidat propus de un competitor electoral şi totodată îşi manifestă preferinţa pentru
partidul politic din care acesta face parte”
Irevocabilitatea mandatului public. Mandatul de drept privat este esenţialmente revocabil,
putând fi revocat ad nutum, adică în orice moment, când mandantul consideră că interesele sale nu
sunt bine apărate. Mandatul de drept public este în principiu irevocabil: când naţiunea dă mandat
reprezentanţilor săi pe un termen determinat, nimeni nu poate să revoce acest mandat. Acest
caracter al mandatului reprezentativ are la bază interzicerea mandatului imperativ (J. Bourdon,
1978, p. 22). Excepţiile de la irevocabilitate există în sistemele care permit revocarea populară a
aleşilor, prin intervenţia directă a cetăţenilor, după cum vom vedea cu ocazia abordării revocării
populare.
Mandatul public nu este imperativ. Mandatul privat este imperativ. Dacă X îi dă un mandat lui
Y să-i închirieze un imobil, Y nu poate să-l vândă, ci doar să respecte indicaţia lui X. Se creează
deci un raport juridic între mandant şi mandatar, prin care cel de-al doilea se află în dependenţă
faţă de primul.
În dreptul public, lucrurile nu se petrec la fel. Mandatul reprezentativ nu mai transferă o putere
precisă de la mandant la mandatar. Suntem în prezenţa unui mandat general. Mandatarii decid în
numele naţiunii în toate problemele care se ivesc, fără vreo limită (în afară de cazurile de revizuire
Constituţiei, uneori) şi fără a fi necesar, în principiu, ca deciziile lor să trebuiască să fie ratificate
de alegători. Mandatul imperativ este prohibit în dreptul constituţional. Multe constituţii
formulează expres această interdicţie, arătând că orice mandat imperativ este nul. Constituţia
României dispune în art. 69 alin. (2) că orice mandat imperativ este nul, întrucât, conform art. 69
alin. (1), „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”. Esenţa
acestei dispoziţii este protejarea independenţei parlamentarului faţă de structurile intermediare care
îl propulsează spre Parlament. Totuşi, nonimperativitatea mandatului trebuie să fie interpretată în
raport cu sistemul constituţional şi politic în care funcţionează. În acest context, trebuie abordată
poziţia Curţii Constituţionale române în materie, care dă seama de o înţelegere trunchiată a
caracterului neimperativ al mandatului, prin care favorizează migraţia politică a aleşilor de la un
partid la altul în timpul exercitării mandatului.
Inadmisibilitatea substituirii. Această soluţie este aplicaţia principiului delegata potestas non
delegatur. Dacă în dreptul privat, în anumite situaţii, mandatarul poate să cedeze mandatul către o
terţă persoană, care să lucreze pentru mandant, în dreptul public, acest lucru nu este posibil.
Puterea delegată nu poate fi redelegată. Acesta este un principiu fundamental al dreptului public,
unul din punctele de diferenţiere a acestuia faţă de dreptul privat (P. Negulescu, 1937, p. 142).
Totodată, este şi o consecinţă a supremaţiei materiale a constituţiei. Doar constituţia creează
competenţe şi dacă aceasta acordă o anumită competenţă unui anumit organ, atâta vreme cât ea
însăşi nu prevede posibilitatea şi condiţiile redelegării, acest organ nu poate să-şi cedeze
competenţa unui alt organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicită a constituţiei. Dacă acest
lucru se întâmplă, actele rezultate din această delegare, ca şi actul însuşi de delegare, sunt lipsite de
valoare juridică. Desigur, dacă însăşi constituţia prevede posibilitatea redelegării, procedeul este
constituţional. În sistemul român, redelegarea funcţiei legislative de la Parlament la Guvern, prin
intermediul legilor de abilitare în baza cărora Guvernul poate legifera, cu anumite limite, prin
ordonanţe simple, este prevăzută în art. 115 din Constituţie.

95
 Alesul nu are de dat socoteală nimănui, este iresponsabil politic. Această caracteristică a
mandatului reprezentativ porneşte de la faptul că alegerile sunt înţelese ca un mod de desemnare,
nu de delegare. Pe de altă parte, alesul are puterile sale de la naţiune, nu de la alegători. „Deputatul
– susţine Curtea Constituţională – din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică
faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat.
Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice”.
Modul diferit de creare a obligaţiilor. În dreptul privat, mandatarul, prin actul pe care-l
încheie, îl obligă doar pe mandant. Actul nu are efecte în ce-l priveşte; el lucrează pe seama
mandantului. În dreptul public, reprezentanţii, mandatarii naţiunii, se obligă, prin actul normativ pe
care-l adoptă, şi pe ei înşişi. Ei obligă întreaga colectivitate din care fac parte şi ei înşişi. În
România, art. 1 alin. (5) din Constituţie prevede că respectarea legilor este obligatorie, exprimarea
fiind una generală, care se impune astfel şi aleşilor care participă la crearea legilor. Mandantul,
naţiunea deci, ca fiinţă colectivă ce este reprezentată în mandatul parlamentar, are o voinţă
superioară adunării reprezentative. Suveranitatea legislativă este subordonată suveranităţii
naţionale. Aşadar, actele parlamentului sunt obligatorii pentru naţiune, dar doar atâta vreme cât
aceasta consimte.
Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu voinţa. În logica sistemului reprezentativ
clasic, reprezentanţii sunt învestiţi între două consultări electorale cu plenitudinea atribuţiilor.
Mandatul lor este nelimitat, dar şi nesusceptibil de a fi revocat. Altfel spus, legea odată adoptată se
impune cetăţenilor fără ca aceştia să aibă posibilitatea să o conteste sau să o discute. Într-adevăr,
printr-o ficţiune juridică, voinţa care stă la baza legii este considerată ca fiind voinţa naţiunii,
existând o prezumţie irefragabilă de conformitate între actele reprezentanţilor şi voinţa
reprezentaţilor. Odată ce parlamentul este reprezentantul naţiunii, el poate tot ceea ce ar putea să
facă şi suveranul.
Din această viziune decurge o gravă confuzie între participarea şi alienarea cetăţenilor, între
democraţie şi oligarhie, între suveranitatea parlamentară şi suveranitatea populară. Liberalismul,
prin intermediul regimului reprezentativ, înfrânge logica democratică, supunând suveranul
dominaţiei reprezentanţilor. Regimul reprezentativ devine astfel din ce în ce mai apropiat de
opresiune. Este motivul pentru care, chiar acolo unde logica sa este păstrată, nefiind înlocuit cu un
regim semidirect, se aduce un corectiv teoriei clasice, sub influenţa certă a lui J.J. Rousseau,
arătând că ceea ce se transmite reprezentanţilor nu este voinţa, ci doar puterea de reglementare.
Naţiunea, prin intermediul corpului electoral, transmite Adunării puterea de legiferare şi de
control al guvernanţilor, dar nu transmite propriu-zis voinţa sa. De aceea, actele corpului legislativ
pot fi în dezacord cu voinţa naţiunii. Acest mod de înţelegere duce la admiterea controlului
constituţionalităţii legilor şi în felul acesta operează trecerea de la statul legal la statul de drept. Tot
datorită faptului că voinţa nu se transmite prin alegeri, Executivul poate dizolva Legislativul.
Dizolvarea este dreptul Executivului de a cere intervenţia corpului electoral atunci când consideră
că voinţa parlamentului nu concordă cu voinţa naţională.
Mandatul reprezentativ este colectiv. Atunci când reprezentanţii sunt desemnaţi prin alegeri,
mandatul de care ei beneficiază nu este individual, ci colectiv, este un mandat dat de naţiune, fiinţă
colectivă, Ansamblului, în totalitatea sa (P. Negulescu, 1937, pp. 130-149). Legiferarea se face de
către Ansamblul legislativ, fie în totalitatea sa, fie, caz mult mai rar, prin intermediul comisiilor
parlamentului. Deputatul sau senatorul nu are, ca persoană, nici o putere, în acest sens. În sistemul
român, deputaţii şi senatorii pot doar iniţia legi, conform art. 74 din Constituţie, adoptarea legilor
fiind realizată de Parlament.
Guvernământul este direct atunci când întregul popor sau, mai degrabă, corpul electoral
legiferează şi statuează fără intermediar asupra desemnării şi orientării guvernământului. Acest
model se sprijină, din punct de vedere filosofic, pe ideea imposibilităţii reprezentării poporului,
bazată pe filosofia lui J.J. Rousseau. În sensul său cel mai pur, guvernământul direct înseamnă
guvernarea poporului prin el însuşi.
Această formă de guvernământ a fost creată de greci. Micile state greceşti s-au pretat, în mod

96
firesc, unei astfel de forme de guvernământ, reprezentând o transpunere instituţională a situaţiei lor
demografice şi geografice. Prototipul democraţiei antice şi al guvernământului direct a fost Atena
secolului lui Pericle. Niciun alt regim politic nu a pus în evidenţă atât de bine puterea poporului.
Reuniunile plenare ale poporului erau la început lunare, apoi şi mai apropiate. Această incredibilă
posibilitate a atenienilor de a se ocupa de treburile publice este, totuşi, explicabilă, căci ea are la
bază faptul că treburile materiale şi activitatea economică erau lăsate pe seama sclavilor.
Guvernământul direct nu poate fi o soluţie în cazul statelor moderne, a căror dimensiune nu
poate permite o consultare directă a poporului în toate problemele de decizie importante. De aceea,
el este aproape în totalitate abandonat. Acolo unde a supravieţuit însă, el nu este o continuare a
tradiţiei antice, ci reprezintă o supravieţuire a vechilor obiceiuri germanice. Această formă s-a mai
păstrat doar într-un canton elveţian, Gloris, şi în patru semi-cantoane, cele două Unterwalden:
Obwald şi Nidwald şi cele două Appenzell: Rhodes interior şi Rhodes exterior.

Democraţia semi-directă
Guvernământul semi-direct se caracterizează prin prezenţa, într-un sistem, în principiu,
reprezentativ, a unor procedee care permit poporului să intervină direct în activitatea legislativă şi
guvernamentală. Această formă de guvernământ acceptă utilitatea instituţiilor reprezentative,
indispensabilitatea lor, dar nu absolutizează valoarea guvernământului reprezentativ.
Procedeele guvernământului semi-direct formează intervenţia populară numită, în mod
generic, numită referendum. Ea îmbracă însă patru forme, referendumul fiind, propriu-zis, doar
una dintre ele. Aceste forme sunt: referendumul, vetoul popular, iniţiativa populară şi revocarea
populară.
Referendumul este procedeul prin care poporul este asociat la puterea de decizie. Modelul
clasic al referendumului se prezintă ca o participare directă a corpului electoral la legiferare. El
poate interveni fie înainte de adoptarea legii de către Adunarea legiuitoare, fie ulterior acestei
adoptări. În primul caz, Ansamblul legiuitor consultă corpul electoral asupra principiilor legii,
pentru a le pune în aplicare atunci când va legifera. În cazul consultării ulterioare a corpului
electoral, procedeul este mult mai energic. De data aceasta, valoarea juridică a legii este legată de
acceptarea populară, legea neintrând în vigoare decât după referendum. Votul popular nu suspendă
doar punerea în aplicare a legii, ca în cazul vetoului popular, ci blochează formarea însăşi a legii.
Dar acest procedeu prezintă mai multe modalităţi. El poate fi obligatoriu; aceasta este situaţia
României, în cazul revizuirii Constituţiei din 1991, sau a Elveţiei, când revizuirea nu are valoare
juridică decât după aprobarea ei prin referendum. Referendumul poate fi facultativ, în sensul că
Ansamblul legiuitor decide dacă este necesară intervenţia populară. Există însă sisteme în care
declanşarea procedeului referendumului poate fi făcută, pe lângă parlament, de către şeful statului
sau de către un număr de alegători. Pe de altă parte, rezultatul referendumului poate avea caracter
obligatoriu sau facultativ.
Vetoul popular este un procedeu de intervenţie populară în procesul legiferării, în sensul că
legea adoptată de Ansamblul legiuitor nu poate fi aplicată decât dacă, într-un anumit interval de
timp, un număr de alegători nu a cerut ca aceasta să fie supusă votului popular. Dacă acest lucru se
întâmplă şi legea este dezaprobată de votul popular, ea este considerată ca inexistentă. Procedeul
nu blochează aşadar elaborarea sau perfectarea juridică a legii, ci doar aplicarea ei. Legea este
desăvârşită din punct de vedere juridic, spre deosebire de cazul în care este prevăzut referendumul,
când ea se perfectează, din punct de vedere juridic, doar prin ratificarea populară.
Iniţiativa populară permite poporului fie să provoace declanşarea procedurii de decizie, fie să
propună el însuşi legi. Prin acest procedeu, corpul electoral constrânge parlamentul să legifereze.
Iniţiativa poate fi formulată, atunci când parlamentului i se propune un proiect complet redactat,
sau non-formulată, atunci când Parlamentul este obligat doar să facă o lege într-un anumit sens,
iniţiativa neexprimând decât un principiu. Dacă iniţiativa este acceptată, proiectul este perfectat
din punct de vedere juridic. Dacă parlamentul o respinge, constituţia poate decide ca proiectul să
fie supus votului popular. Se poate merge chiar mai departe, constituţia putând admite că poporul

97
întreg se găseşte direct sesizat de o iniţiativă populară, fără să fie nevoie ca legea să fie supusă, în
prealabil, votului unei Adunări legiuitoare. Aceasta este o aplicaţie perfectă a ideii de democraţie,
deoarece legea ar putea fi făcută fără nici o intervenţie din partea unei Adunări reprezentative.
Revocarea populară este procedura prin care un anumit număr de alegători au posibilitatea de
a determina încetarea înainte de termen a mandatului unui reprezentant sau a Ansamblului întreg,
dacă acesta nu mai satisface cerinţele corpului electoral. În cazul revocării individuale, dacă
proporţia celor care cer revocarea este suficientă, reprezentantul este pus în minoritate şi trebuie să
se retragă, dacă obţine însă majoritatea este considerat reales. În cazul revocării colective,
procedeul este analog dizolvării Legislativului.

Democraţia semi-directă în România

Caracterul democratic al statului român este instituit de art. 1 alin. (3) din Constituţie, pentru
ca art. 2 alin. (1), dispunând că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum”, să instituie caracterul semi-direct al democraţiei din România. Pe de o parte, este
impusă regula exerciţiului suveranităţii prin reprezentanţi aleşi, iar, pe de altă parte, este instituit şi
exerciţiul direct al suveranităţii de către corpul electoral, în numele demosului, prin referendum.
Termenul referendum este utilizat în sensul său larg, ce înglobează nu doar referendumul propriu-
zis, ci şi iniţiativa legislativă populară, precum şi o formă sui generis de revocare populară a
Preşedintelui. Sunt organe reprezentative ale poporului român prin care se exercită suveranitatea
naţională, în sensul prevăzut de Constituant, Parlamentul şi Preşedintele, nu şi aleşii locali, ce
exercită o competenţă locală şi care sunt reprezentativi pentru comunităţile locale la nivelul cărora
sunt aleşi şi nici aleşii ce exercită competenţe internaţionale, şi nu statale – parlamentarii europeni.
Caracterul semi-direct al democraţiei române se menţine, în mod simetric, şi la nivel local.
Curtea Constituţională a statuat, cu ocazia declarării neconstituţionalităţii unor prevederi din legea
privind alegerile locale, pe motiv că acestea contraveneau art. 1 alin. (3) şi art. 8 alin. (2) din legea
supremă, că pluralismul politic însuşi, alături de caracterul democratic al statului, vizează şi
alegerile locale (Decizia nr. 1219/2007).
Democraţia semi-directă locală este descrisă prin coexistenţa alegerilor autorităţilor
administrative cu mecanisme de intervenţie cetăţenească directă, al căror fundament legal este cert
şi unanim acceptat în doctrină, dar care se bucură de un fundament constituţional controversat
doctrinar. Fundamentul legal al participării directe la nivel local rezidă în principiul consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, expres prevăzut de art. 2 alin. (1)
din Legea nr. 215/2001. Fundamentul constituţional al acestui principiu rezidă în autonomia locală,
consacrată de art. 120 din Constituţie. Există şi opinia conform căreia caracterul democratic al
statului, instituit prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, este „reliefat” atât de autonomia locală, ca o
concretizare a libertăţii-autonomie, cât şi, corelativ, de consultarea cetăţenilor, ca efectivizare a
libertăţii-participare, ambele tipuri de libertate fiind aspecte ale libertăţii în democraţie
(Gîrleşteanu, 2008: pp. 117 – 119). Considerăm că ambele norme constituţionale sunt fundamente
ale participării cetăţeneşti la nivel local.
La nivel naţional, procedeele de intervenţie cetăţenească sunt: referendumul obligatoriu pentru
aprobarea revizuirii Constituţiei (art. 151 alin. (3) din Constituţie), referendumul facultativ cu
privire la probleme de interes naţional (iniţiat de Preşedinte, în baza art. 90 din Constituţie),
revocarea populară a Preşedintelui prin referendum de demitere (art. 95 alin. (3) din Constituţie)
şi iniţiativa populară (în materie legislativă, reglementată de art. 74 alin. (1) din Constituţie şi,
respectiv, în materia revizuirii Constituţiei, reglementată de art. 150 alin. (1) din Constituţie).
Legea-cadru în materia referendumului este Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea
şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr. 3/2000 prevede două forme ale referendumului local: referendumul local, al cărui
obiect constă în probleme de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile
administrativ-teritoriale şi, respectiv, referendumul având ca obiect modificarea limitelor teritoriale

98
ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, prevăzut şi de art. 22 din Legea nr. 215/2001. Ambele forme
de referendum se organizează şi se desfăşoară potrivit Legii nr. 3/2000.Similar revocării populare a
Preşedintelui prin referendum naţional având ca obiect demiterea acestuia, în cadrul democraţiei
semi-directe de la nivel local, legiuitorul instituie revocare populară a organelor administraţiei
publice locale alese prin vot direct, realizată prin referendum.
Iniţiativa populară este instituită, sub forma iniţiativei legislative în materia legilor organice şi
ordinare, în art. 74 din Constituţie, respectiv sub forma iniţiativei în materia revizuirii Constituţiei,
în art. 150 din legea supremă. Ambele tipuri de iniţiativă sunt formulate. Cu respectarea
exigenţelor constituţionale, condiţiile concrete ale exercitării iniţiativei populare, atât în materie
legislativă organică şi ordinară, cât şi în ce priveşte revizuirea Constituţiei, fac obiectul Legii nr.
189 din 9 decembrie 1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. În virtutea art.
146 lit. j) din Constituţie, Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni. Ca procedeu de participare cetăţenească la luarea deciziilor
la nivel local, iniţiativa populară este prevăzută art. 109 - 111 din Legea nr. 215/2001.

Concluzii:
Puterea politică a statului este capacitatea prin care se transpune voinţa politică exclusivă
pe care o presupune suveranitatea. Principiile exercitării puterii politice prin care se concretizează
suveranitatea sunt înseşi modalităţile de exercitare a suveranităţii. În funcţie de concepţia asura
sursei suveranităţii, suntem în prezenţa fie a unei autocraţii, fie a unei democraţii, iar în cadrul
democraţiei teoria suveranităţii naţionale impune guvernământul reprezentativ, iar teoria
suveranităţii populare implică un regim direct, fiind imposibil în pratica statelor democratice de
astăzi să întânim vreunul dintre aceste regimuri în starea sa pură.
În statele contemporane, democraţia reprezentativă presupune anumite trăsături specifice
ale mandatului de drept public, aplicabile şi în România, iar instituirea prin Constiuţie a
mecanismleor de intervenţie directă a cetăţenilor, ca un corectiv al imperfecţiunilor reprezentării
transformă aceste democraţii în semi-directe, cum este şi cazul României. Procedeele de
intervenţie directă există în statul nostru atât la nivel naţional – sursa suveranităţii finnd astfel
puterea de vot -, cât şi, în oglindă, la nivel local.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi coordonatele participării cetăţeneşti în cadrul democraţiei. - 1,5 puncte
2. Precizaţi coordonatele pluralismului categorial instituit de Constituantul român. - 2 puncte
3. Precizaţi în ce constau nonimperativitatea mandatului şi caraterul său colectiv. - 1,5 puncte
4. Precizaţi în ce constă excepţia de la irevocabilitatea mandatului de drept public. - 1,5 puncte
5. Argumentaţi caracterul semi-direct al democraţiei în România. - 2 puncte
6. Distingeţi referendumul de veto popular. - 1,5 puncte.

Speţe:
1. Apreciaţi dacă următoarea prevedere legală respectă Constituţia: „pentru constituirea
legală a partidelor politice de către cei trei membri fondatori, în cazul în care acesta îşi propune să
contribuie la formarea şi exprimarea, precum şi la apărarea intereselor economice şi profesionale
ale membrilor săi, este necesar avizul prealabil al Guvernului şi Consiliului Eonomic şi Social
asupra statutului partidului”.
Răspuns: Prevederea legală este neconstituţională, întrucât nu respectă art. 8 din
Constituţie, referitor la pluralism şi art. 40 din legea supremă, referitor la libera asociere. Mai întâi,
constituirea partidelor politice se face independent faţă de stat, prin exercitarea liberă a dreptului
de asociere, cu respectarea limitelor acestuia impuse de art. 40 din Constituţie. Constituirea
partidelor este deci independentă faţă de stat şi nu necesită autorizare prealabilă, cum este cea

99
prevpzută în speţă, din partea Guvernului şi a Consiliului Economic şi Social, constituţionalitatea
partidelor neputând fi verificată decât de la caz la caz, a posteriori, de către Curtea Constituţională,
în baza art. 146 lit. k) din legea supremă.
În al doilea rând, prevederea este neconstituţională şi pentru că nu respectă independenţa
structurilor asociative în cadrul pluralismului categorial instituit de art. 8 alin. (1) din Constituţie,
în virtutea căruia partidele politice trebuie să fie independente de structurile asociative
profesionale, precum sindicatele. De altfel, scopul partidelor politice, de a contribui la formarea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, este expres instituit de art. alin. (2) din legea supremă,
astfel încât este neconstituţional pentru un partid să exercite alt scop, specific altei categorii de
structuri asociative, aşa cum este cazul în speţă, şi anume să contribuie la formarea şi exprimarea,
percum şi la apărarea intereselor economice şi profesionale ale membrilor săi.

2. Apreciaţi dacă următoarea prevedere legală respectă Constituţia: „În vederea susţinerii
de candidaţi în comun în alegeri, partidele politice care formează alianţe politice împreună cu
sidicatele trebuie să ateste că au, printre membrii lor fondatori, cel puţin 40 de membri are să
provină din unităţile administrativ-teritoriale în care sindicatele respective s-au asociat la nivel de
ramură de activitate”.

Grile:
1. Poporul, în sens de demos, în democraţie înseamnă:
a) toată lumea;
b) entitate indivizibilă, un întreg organic;
c) o adunare de cetăţeni care se autofragmentează într-o funcţie majoritară şi una minoritară,
mulţimile rezultate fiind continuu interşanjabile.

2. Irevocabilitatea mandatului de drept public presupune:

a) posibilitatea de revocare în orice moment, când mandantul consideră că interesele sale nu sunt
bine apărate;
b) imposibilitatea revocării mandatului reprezentanţilor înainte de expirarea termenului pentru care
au fost aleşi;
c) imposibilitatea revocării mandatului miniştrilor.

3. Procedeele guvernământului semi-direct sunt:

a) referendumul; dreptul de veto; iniţiativa populară; revocarea populară;
b) referendumul; vetoul popular; iniţiativa populară; revocarea populară;
c) plebiscitul; dreptul de veto; iniţiativa populară; revocarea de către stat.

4. Pluralismul în cadrul democraţiei din România:

a) este valoare supremă, condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale, presupunând dreptul la
liberă asociere;
b) impune autostructurarea societăţii cu autorizare peralabilă din partea statului:
c) este condiţie a democraţiei constituţionale şi se aplică doar la nivel intracategorial.

5. Democraţia directă:
a) presupune dreptul de a alege reprezentanţii în mod direct;
b) presupune mecanisme de exercitare directă a suveranităţii, atunci când reprezentanţii nu mai
satisfac interesele reprezentaţilor;
c) este model de inspiraţie pentru democraţiile semi-directe contemporane.

100
 Modulul VIII
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI JUSTIŢIA CONSTITUŢIONALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de justiţie constituţională
2. Modele de justiţie constituţională
3. Curtea Constituţională a României

Timp alocat: : 4 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 673 – 725, pp. 775 - 781.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 353 – 359, pp. 374 – 392, pp. 402 – 405, pp. 422 – 430.
3. L. Favoreu, P. Gaïa; R. Ghevontian; J.-L.Mestre., O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2001, p. 191.
4. H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 303, p. 321, p. 329.
5. A. R. Brewer Carias, La justice constitutionnelle et le pouvoir judiciaire, în Etudes de droit
public comparé, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 977, p. 987.
6. E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859 – 1991), Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, pp. 45-47.
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în M. Of. nr. 64 din 7
aprilie 1995.
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3
februarie 2011.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4
mai 2012.
10. Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011.
11. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în M. Of. nr. 887 din
29 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
12. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 918
din 29 decembrie 2009.
13. D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în
domeniul contenciosului constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în
raport de distingerea validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, pp. 19-
42.
14. B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, pp. 205-212.
15. D. Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, 7e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2006,
p. 131.
16. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în
M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
17. Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.
18. Constituţia României, republicată în 2003.

101
 Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi noţiunea de justiţie constituţională şi felul în care se fundamentează legitimitatea
sa;
înţelegeţi specificul modelului american şi al modelului european de justiţie
constituţională;
înţelegeţi conceptele de control de constituţionalitate abstract sau concret, difuz sau concentrat, pe
cale de acţiune sau pe cale de excepţie, forţa deciziilor pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate şi regimul efectelor acestora în ambele modele de justiţie constituţională;
înţelegeţi specificitatea Curţii Constituţionale a României ca jurisdicţie constituţională;
înţelegeţi cele trei tipuri de contencios pe care le implică justiţia constituţională în dreptul
comparat şi în România;
înţelegeţi atribuţiile Curţii Constituţionale a României, procedura exercitării lor;
înţelegeţi tipologia şi regimul juridic al actelor Curţii Constituţionale a României şi efectele lor
specifice.

Noţiunea de justiţie constituţională

Definiţia justiţiei constituţionale

Justiţia constituţională nu trebuie confundată cu jurisdicţia constituţională. Cea din urmă este
organul prin care se realizează prima. Justiţia constituţională trebuie definită în raport de funcţia pe
care o realizează, şi nu în funcţie de natura organului care exercită această funcţie. Funcţia
generică a justiţiei constituţionale este de a asigura supremaţia constituţiei. Vom numi justiţie
constituţională ansamblul instituţiilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor nu este decât o procedură printre altele, evident importantă,
dar care nu epuizează noţiunea de justiţie constituţională.
Amploarea justiţiei constituţionale depinde de sensul pe care îl dăm noţiunii de constituţie.
Dacă ne referim la conţinutul acesteia, justiţia constituţională este ansamblul procedurilor şi
instituţiilor care asigură supremaţia normelor care reglementează modul producerii celorlalte
norme asupra normelor care reglementează comportamente.
Un prim sens al justiţiei constituţionale este deci de ansamblu de procedee şi instituţii care
garantează repartiţia competenţelor normative. Un prim fel de contencios constituţional este
aferent acestui sens: contenciosul constituţional al normelor.
Un alt mod de a privi constituţia din punct de vedere material face din ea ansamblul normelor
care reglementează instaurarea, exercitarea şi transmiterea puterii politice. Corespunzător acestui
sens, justiţia constituţională veghează la respectarea procedurilor electorale şi de intervenţie a
poporului în exerciţiul puterii, la respectul devoluţiunii orizontale şi verticale a puteri, la respectul
separării dintre stat şi societatea civilă. Un al doilea sens al constituţiei este deci acela de ansamblu
de instituţii şi proceduri care garantează devoluţiunea puterii. Un al doilea tip de contencios
corespunde acestui sens: contenciosul constituţional al instituţiilor.
Constituţia este nu doar un mijloc de a încadra puterea politică, ci şi un mod de garantare a
libertăţilor şi drepturilor fundamentale, care fac parte din constituţie în sens material. Justiţia
constituţională este astfel şi un ansamblu de mijloace şi instituţii care garantează respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Corespunzător, vom întâlni un al treilea tip de contencios:
contenciosul constituţional al drepturilor şi libertăţilor.
Justiţia constituţională este ansamblul procedeelor care garantează limitarea puterii,
respectul devoluţiunii puterii normative şi drepturile şi libertăţile fundamentale.

102
 Argumentele aduse pentru a nega legitimitatea justiţiei constituţionale se grupează
în trei direcţii: prioritatea de principiu acordată reprezentării, confuzia dintre putere şi autoritate şi
o înţelegere ierarhică a separaţiei puterilor în stat.
Poporul nu se poate exprima direct: el are nevoie de reprezentare. Este vorba de înţelegerea
poporului ca întreg organic, ca realitate indivizibilă. Poporul are o realitate distinctă de indivizii ce
îl compun, iar individul nu are realitate şi caracter etic decât întrucât este membru al poporului.
Acest întreg nu poate să se exprime direct, trebuie să fie reprezentat. Reprezentantul reprezintă
voinţa generală. Expresia acestei voinţe este legea, întotdeauna conformă voinţei generale, deci
incontrolabilă. Justiţia constituţională este exclusă.
În continuarea înţelegerii moderne a necesităţii reprezentării, o altă idee a căpătat caracterul
unei axiome: toate puterile rezultă din dreptul de vot. Orice organe care nu sunt constituite prin
alegeri nu exercită suveranitatea naţională, deci toate puterile care nu rezultă din dreptul de vot au
un statut de inferioritate. A da judecătorilor sau oricărui alt organ care nu rezultă din vot şi care nu
are legitimitatea democratică a reprezentanţei naţionale capacitatea de a controla şi limita puterea
Parlamentului este echivalent, cu a nega democraţia, puterea poporului, rolul politic central al
votului. Controlul constituţionalităţii legilor de către judecător este exclus.
O altă cauză a negării legitimităţii justiţiei constituţionale este utilizarea abuzivă a noţiunii de
putere. Noţiunea este utilizată atât pentru a desemna puterea poporului, putere constituantă, cât şi
pentru a desemna autorităţi ale statului, situate fie la nivel constituant, autoritatea statală care
adoptă ori revizuieşte constituţia fiind numită putere constituantă, fie la nivelul autorităţilor
constituite, aceste fiind cel mai adesea numite puteri constituite. De aici, concluzia imposibilităţii
de a controla exerciţiul competenţelor unor organe, în special al autorităţii constituante originare
ori derivate (numită şi putere de revizuire) sau chiar a parlamentelor naţionale. Din cauza acestor
confuzii noţionale, puterea legislativă a fost înţeleasă ca suverană, suveranitatea legislativă fiind
confundată cu suveranitatea naţională. Putere nu are însă decât poporul, căci el este singurul care
este necontrolabil, cel puţin când se manifestă ca putere constituantă. Organele statului, indiferent
de sfera manifestării competenţelor lor, nu au putere, ci competenţe, sunt limitate, controlabile.
Confiscarea suveranităţii naţionale de către legislativ este distructivă pentru justiţia constituţională.
A treia cauză a negării legitimităţii justiţiei constituţionale este înţelegerea neegalitară a
separaţiei puterilor sau negarea acesteia. Când separaţia este înţeleasă neegalitar, puterea de a
judeca este întrucâtva nulă, judecătorul fiind ţinut a fi un simplu interpret şi aplicator al legii.
Puterile statului sunt ierarhizate, reprezentanţei naţionale oferindu-i-se o poziţie preeminentă.
Controlarea acestui organ este lipsită de logică, căci este imposibil să găseşti pe cel îndreptăţit să
facă un astfel de control. Justiţia constituţională nu poate deci exista. Doar înţelegerea egalitară a
separaţiei puterilor, care exercită cu aceeaşi îndreptăţire şi de pe poziţii de egalitate suveranitatea,
poate justifica un control de constituţionalitate, o justiţie constituţională.
Înţelegerea neegalitară a separaţiei puterilor este însoţită de o înţelegere neegalitară a funcţiilor
statului. Funcţia legislativă este supraordonată celorlalte. Judecătorului îi este interzis să creeze
dreptul. Problema interpretării devine o sursă de contestare a legitimităţii justiţiei constituţionale.
Dacă interpretarea devine constructivă, atunci problema unei instanţe care devine constituantă de
fapt face pe mulţi să conteste legitimitatea justiţiei constituţionale. Instanţa constituţională nu ar
avea deci legitimitatea necesară unei opere de constituţionalizare a unor drepturi sau libertăţi şi
nici de interpretare extensivă a textelor, căci s-ar substitui puterii constituante.
Tot la negarea legitimităţii justiţiei constituţionale duce şi negarea teoriei separaţiei puterilor în
stat şi bazarea statului pe unitatea puterii. Puterea unică aparţine poporului, care nu poate să o
transmită decât către reprezentanţi. Garantarea supremaţiei constituţiei nu poate atunci să fie decât
politică şi atribuită organului politic reprezentativ. O astfel de concepţie nu putea duce decât la
negarea practică a justiţiei constituţionale. Sistemul a fost practicat de fostele state socialiste, dar
unele dintre ele au renunţat la el, înfiinţând instanţe constituţionale specializate de control de
constituţionalitate înainte de 1989 (Yugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia).

103
 Construirea legitimităţii justiţiei constituţionale
Justiţia constituţională este astăzi răspândită aproape în toate spaţiile culturale. După cel de-al
doilea război mondial, puţine state au menţinut doctrina suveranităţii parlamentare (Marea
Britanie, de exemplu). Căderea sistemului comunist a dus la adoptarea sistemului de către toate
noile democraţii liberale. Această evoluţie pune în centru edificiului statal şi juridic drepturile
omului şi face din apărarea lor jurisdicţională mecanismul esenţial al regimurilor politice
contemporane. Legitimitatea justiţiei constituţionale se fundamentează pe negarea priorităţii
mijloacelor de limitare a puterii rezultate din aplicarea separaţiei puterilor şi impunerea unor
mijloace noi. Controlul politic al supremaţiei constituţiei cedează din ce în ce mai mult teren unui
control jurisdicţional, problema legitimităţii deplasându-se la jurisdicţia constituţională, ridicând
problema raportului dintre interpretarea judiciară şi crearea dreptului şi cea a concurenţei
magistraţilor cu parlamentele.
Construirea legitimităţii justiţiei constituţionale s-a realizat mai întâi pe fundamentul
declinului reprezentării. Ineficienţa parlamentelor le-a atras declinul în ochii populaţiei. Legea
însăşi a intrat în declin, fiind utilizată ca spectacol politic care antrenează o inflaţie juridică. Din
această cauză, a apărut treptat ideea necesităţii protecţiei libertăţii contra legii. Declinul
parlamentelor şi al legii ca mijloc de apărare a drepturilor şi libertăţilor impune o justiţie
constituţională, adică o protecţie contra legii.
Construirea legitimităţii justiţiei constituţionale s-a realizat şi pe fundamentul înţelegerii
egalitare a separaţiei puterilor în stat. Egalitatea puterilor porneşte de la afirmarea suveranităţii
constituante a poporului şi de la distingerea acesteia de puterile constituite. Doar poporul are
putere constituantă, o putere suverană de a-şi oferi un anumit stat şi nu altul, de a-şi oferi un
anumit tip de ordine juridică şi nu alta. Puterile constituite sunt cele create prin actul puterii
constituante sau făcut în numele puterii constituante: puterea legislativă, executivă şi judiciară.
Toate aceste puteri sunt limitate şi reprezintă cu aceeaşi îndreptăţire poporul ca putere constituantă.
Nu are din acest punct de vedere nici o importanţă că titularii unora dintre autorităţile constituite
sunt aleşi, iar alţii nu. Legitimitatea egală a funcţiilor pe care ei le exercită este dată de raportarea
lor la puterea constituantă, şi nu la corpul electoral, el însuşi o putere (autoritate) constituită.
Teoria suveranităţii parlamentului este depăşită prin afirmarea suveranităţii poporului, iar controlul
constituţionalităţii este nu doar posibil, ci şi necesar.
În al treilea rând, evoluţia democraţiei şi a statului de drept au dus la prioritatea justiţiei
constituţionale. În statul de drept parlamentar a fost negată legitimitatea justiţiei constituţionale,
dată fiind încrederea absolută-n Parlament; în statul de drept administrativ condamnă justiţia
constituţională, deschizând totuşi drumul către afirmarea ei; statul de drept jurisdicţioal este cel are
a dat prioritate justiţiei constituţionale, ca mecanism de protecţie a drepturilor şi de asigurarea a
respectării ierarhiei normative, raportarea la valori fiind primul pas către o substanţializare a operei
de justiţie constituţională, substanţializare ce se pune în practică abia în statul de drept social. În
statele de drept materiale legitimitatea justiţiei constituţionale se fundamentează pe drepturile
omului, ea fiind în centrul edificiului reprezentat de acestea.

Funcţiile justiţiei constituţionale. Caracterul mixt al instanţelor constituţionale.

Mai întâi, justiţia constituţională este centrul unui nou echilibru politic şi juridic. Ea joacă rol
de mediator, dintr-o triplă perspectivă. Este mediator între puterile statului, garantând devoluţiunea
orizontală şi verticală a puterii în stat, separaţa puterilor, rezolvând conflictele de competenţă între
puterile statului şi, respectiv, veghind la respectul competenţelor puterii centrale şi la respectul
autonomiei locale. Mai apoi, justiţia constituţională mediază între putere şi opoziţie, posibilitatea
minorităţii de a sesiza instanţa constituţională fiind un mijloc eficient prin care se lmitează puterea
majorităţii. În al treilea rând, justiţia constituţională mediază între stat şi societatea civilă, având ca

104
misiune limitarea puterii în scopul garantării libertăţii, fiind deci garanta drepturilor şi libertăţilor
persoanelor contra abuzurilor statului. Ea limitează impulsurile normative excesive ale statului.,
dar şi pe cele ale anumitor elemente ale societăţii civile de a se face independente sau chiar de a se
substitui statului.
De regulă, justiţia constituţională este în afara cadrului separaţiei puterilor, în sistemele care
aleg soluţia unui organ unic, special şi specializat (curte constituţională, consiliu constituţional,
tribunal constituţional) care să asigure supremaţia Constituţiei. Justiţia constituţională ajunge, în
acest caz, să poată fi privită ca o putere constituţională, fiind tratată de Constituţie ca o putere
distinctă, aşa cum este şi cazul României. O asemenea instanţă asigură respectul legii supreme nu
doar în raporturile dintre cele trei puteri ale statului şi persoane, ci şi în raporturile reciproce dintre
aceste puteri.
În al doilea rând, existenţa justiţiei constituţionale duce la juridicizarea vieţii politice,
problemele politice fiind transferate către instanţa constituţională, conflictele politice devenind
juridice, redefinindu-se termenii în care se dezbat şi se rezolvă problemele, raţionalizându-se
instinctele politice. Controlul de constituţionalitate, mediind între majoritatea şi minoritatea
politică, le obligă să ţină cont din ce în ce mai mult de principiile constituţionale şi de
jurisprudenţa constituţională.
Nu în ultimul rând, existenţa justiţiei constituţionale duce la constituţionalizarea ordinii
juridice, în sensul că ramurile dreptului nu-şi mai găsesc fundamentele în principii ale dreptului
incerte şi fluide, ci în norme al căror conţinut este din ce în ce mai cert, precizat în jurisprudenţa
constituţională.
Controlul realizat în cadrul justiţiei constituţionale este jurisdicţional, dată fiind natura
normativă a constituţiei în statele de drept contemporane.
Instanţele competente să controleze constituţionalitatea legilor sunt, de la un sistem la altul:
organe politice (soluţie din ce în ce mai izolată); instanţele ordinare (soluţia americană şi cea
clasică românească); instanţa ordinară supremă (cazul României începând cu 1923); o instanţă
specială, care să aibă competenţa exclusivă a controlului (soluţia kelseniană, adoptată şi de
România începând cu 1991). Toate aceste organe prezintă tendinţa de a deveni organe mixte,
politico-jurisdicţionale. Acest caracter hibrid se justifică prin importanţa atribuţiilor acestor
organe: caracterul jurisdicţional vine di interpretarea dreptului, funcţie esenţială a instanţei;
caracterul politic se datorează funcţiei de ocntrapondere între puteri, care îl cooptează la procesul
de legiferare şi chiar la împărţirea constituţională a competenţelor.
Constituţiile din sistemele democratice pun accentul fie pe caracterul jurisdicţional (SUA,
Germania, Italia, România), fie pe cel politic.

Modele de justiţie constituţională

Cele două mari modele de justiţie constituţională care au influenţat diversele maniere de a
concepe justiţia constituţională de la un sistem la altul sunt modelul american şi el european.

Modelul american de justiţie constituţională este inspirat din originile britanice ale
controlului de constituţionalitate. Prima hotărâre judiciară care afirma capacitatea instanţei de a
controla actele Parlamentului este cea pronunţată de Sir Eduard Coke, în 1610, în afacerea
Bonham (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
2001: p. 191). Judecătorul britanic găsea că legea Parlamentului britanic era contrară common-
law-lui, pe care îl concepea ca lege fundamentală a Regatului şi ca pe o emanaţie directă a raţiunii.
Doctrina judecătorului britanic a fost expres invocată de teoreticienii Revoluţiei americane.
Controlul de constituţionalitate nu a fost şi nu este reglementat de Constituţia Statelor Unite.
Textul Constituţiei trebuia să fie vag pentru a putea mulţumi pe toată lumea. Pentru a obţine

105
ratificarea Constituţiei, constituanţii din 1787 au fost dispuşi să-i sacrifice uneori claritatea, acesta
fiind cazul controlului de constituţionalitate. Caracterul suplu al Constituţiei s-a transformat apoi în
principalul motiv al rezistenţei sale.Controlul de constituţionalitate va fi impus de Curtea Supremă
americană în pofida lipsei unui text constituţional. Argumentele fuseseră formulate deja de A.
Hamilton în „Federalist Paper”: el a susţinut caracterul de lege fundamentală al Constituţiei,
obligaţia pe care o are judecătorul de a-i stabili semnificaţia şi de a o aplica contra legilor contrare,
principiu bazat pe superioritatea voinţei constituante a poporului faţă de voinţa legislativă a
Parlamentului. Hamilton prefigura astfel jurisprudenţa Curţii Supreme din 1803.
Controlul de constituţionalitate se impune în Statele Unite începând cu hotărârea dată de
Curtea Supremă în afacerea Marbury v. Madison în 1803. Argumentele Curţii au fost: afirmarea
caracterului necesar al interpretării normelor juridice de către judecător, afirmarea caracterului
normativ, de lege, al Constituţiei, contra unei interpretări a acesteia ca act politic, afirmarea unei
ierarhii normative în vârful căreia este situată această lege fundamentală şi afirmarea unei obligaţii,
nu a unui drept, pentru judecător de a soluţiona conflictele de norme şi de a da prioritate
Constituţiei, neaplicând legile contrare acesteia, considerându-le nule şi neavenite.
Judecătorul nu este astfel competent decât să aplice constituţia şi, dacă legea este contrară ei, să
nu aplice legea. Decizia lui nu creează nici o consecinţă asupra existenţei juridice a legii. Ea
rămâne în vigoare. De fapt, regula precedentului judiciar obligatoriu face ca legea să nu mai poată
fi aplicată de nici o instanţă judiciară dacă ea este declarată neconstituţională de către instanţa
supremă, iar administraţia de factură judiciară, aflată sub controlul instanţelor ordinare, să fie în
aceeaşi postură. Legea este practic abrogată, căci nimeni nu o mai poate aplica.
Trăsăturile modelului american de justiţie constituţională sunt: controlul este difuz, realizat
de toate instanţele judiciare ordinare sub autoritatea Curţii Supreme; controlul este în principiu
concret, realizat ulterior aplicării legii şi cu privire la un caz determinat aflat pe rolul unei instanţe,
deci actual; controlul este realizat în principiu a posteriori, pe cale de excepţie; în fine, controlul
duce la o decizie care se bucură de autoritatea relativă a lucrului judecat.
Opţiunea pentru competenţa judiciară generalizată le-a părut fondatorilor sistemului american
naturală. Un motiv al acordării acestei puteri de control puterii judecătoreşti îl reprezintă faptul că
ea creează o echilibrare a rolului celor trei puteri în stat. Controlul de constituţionalitate este difuz
pentru că este realizat de oricare judecător federal sau statal. Rolul Curţii Supreme este de a
asigura o interpretare definitivă, autorizată şi uniformă a Constituţiei. În materia controlului de
constituţionalitate ea este obligată să se pronunţe „atunci când sunt în joc probleme constituţionale
importante, mai ales când o lege a Congresului este considerată neconstituţională de către o curte
federală sau de Curtea Supremă a unui stat, sau când o lege a unui stat a fost declarată
neconstituţională de către o curte federală de apel, sau când constituţionalitatea sa este contestată
în faţa Curţii Supreme a unui stat” (A.R. Brewer Carias, 2001: p. 977).
Controlul de constituţionalitate este un control concret în sensul că e realizat după ce aplicarea
legii a produs un conflict juridic concret şi un litigiul juridic particular. Constituţia se rezumă la
a firma că puterea judiciară tranşează toate cazurile concrete, în drept şi în echitate, care s-ar putea
naşte sub imperiul prezentei Constituţii, a legilor Statelor Unite sau a tratatelor încheiate.
Principiul este că instanţa supremă nu se pronunţă litigiilor eventuale sau abstracte. Caracterul
concret şi actual al litigiului trebuie judecat în raport cu norma a cărei constituţionalitate este pusă
sub semnul întrebării. Astfel că poate fi judecată constituţionalitatea legii doar dacă această decizie
„este absolut necesară pentru tranşarea cazului concret” (Burton v. United States, 1996, US 283-
295, apud A.R. Brewer Carias, 2001, p. 987).
În sistemul american nu există decât control a posteriori: nu poate purta decât asupra legilor
promulgate şi publicate. Controlul cel mai utilizat în sistemul american este cel pe calea excepţiei
de neconstituţionalitate. Aceasta poate fi ridicată de oricare din părţile unui litigiu concret aflat pe
rolul unei instanţe. Considerând textul susceptibil de a fi aplicat în speţă ca fiind contrar
Constituţiei, partea cere judecătorului să nu-l aplice în cauza respectivă, fără ca aceasta să însemne
anularea legii, ci doar aplicarea legii superioare în ierarhia normativă: constituţia. Instanţa

106
americană nu poate invoca din oficiu neconstituţionalitatea legii. Ea trebuie să aştepte ca una din
părţi să ridice excepţia. Iar acela care invocă neconstituţionalitatea trebuie să fie efectiv parte în
proces. Partea care invocă neconstituţionalitatea trebuie să o dovedească. Legea este prezumată de
Curte a fi constituţională, iar sarcina probei, ca şi în procedura curentă, îi aparţine celui care
afirmă. Procedura de judecare a excepţiei de neconstituţionalitate este cea obişnuită.
Instanţa tranşează asupra regulii aplicabile, şi nu asupra anulării legii contrare Constituţiei.
Dacă există o altă posibilitate de rezolvare a cauzei, care să nu facă apel la neconstituţionalitatea
legilor, Curtea trebuie să evite problema neconstituţionalităţii, care trebuie să aibă caracter efectiv
excepţional.
Deciziile pronunţate în cadrul controlului au valoarea relativă a lucrului judecat, produc efecte
in casus şi inter partes, întocmai ca restul deciziilor judiciare. Decizia dată într-o cauză nu poate
nici profita, nici aduce prejudicii altui individ sau altei proceduri. Ea nu se poate aplica altei cauze,
nu are niciun efect cu privire la existenţa legii, nici cu privire la aplicabilitatea ei în altă cauză
decât cea care a determinat hotărârea de neconstituţionalitate.
Efectul relativ al hotărârilor a fost corectat de regula precedentului sau de doctrina stare
decisis. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cazurile analoage
celui în care a fost pronunţată. Regula precedentului presupune că decizia dată este obligatorie
pentru instanţele inferioare în grad sau de acelaşi grad cu cea care a pronunţat-o. Decizia leagă şi
instanţa care a pronunţat-o. Precedentul nu este decizia în ansamblul său, ci ratio decidendi,
principiul juridic în virtutea căruia o cauză este rezolvată, motivele care determină direct soluţia,
esenţa raţionamentului judiciar, distinct de obiter dicta, ceea ce judecătorul declară fără ca aceasta
să fie absolut necesar şi care are doar o valoare persuasivă.
Conform regulii precedentului obligatoriu, „decizia judecătorească într-un caz concret devine
obligatorie pentru luarea deciziilor în alte cauze similare prin faptul că norma individuală care le
reprezintă se generalizează. Această generalizare, adică formularea normei generale, poate fi
făcută de către instanţa care creează precedentul, însă poate fi lăsată şi în seama celorlalte instanţe
legate de precedent” (H. Kelsen, 2000, p. 303).. Aplicând această doctrină în materia controlului
de constituţionalitate, se ajunge la a impune decizia de neconstituţionalitate tuturor instanţelor
atunci când ea este pronunţată de Curtea Supremă. Astfel legea este practic neaplicabilă, căci orice
cerere făcută în baza ei nu va fi primită de instanţe, iar actele administrative fiind controlabile de
instanţele ordinare, se va obţine o inaplicabilitate a legii neconstituţionale de către administraţie.
Efectul inter partes este oarecum înşelător în sistemul constituţional american.
Regula precedentului obligatoriu este departe de a fi absolută. Instanţa supremă nu se consideră
ea însăşi în mod strict legată de propriile precedente şi regula obligativităţii precedentului este
slăbită chiar în ceea ce priveşte aplicarea sa de către instanţele inferioare. Instanţa supremă a
refăcut în materie constituţională multe din precedentele sale, estimând că o continuitate a
deciziilor este mai puţin importantă decât adaptarea textelor constituţionale unor realităţi noi.
O problemă distinctă a efectelor deciziei de neconstituţionalitate este de a şti când încep.
Doctrina clasică a considerat că deciziile produc efecte retroactive, ex tunc şi pro preterito. Dacă
judecătorul consideră legea care ar fi fost incidentă în speţă neconstituţională, atunci ea este
considerată ca şi cum nu ar fi fost existentă niciodată, deci în imposibilitate de a fi produs vreodată
vreun efect valabil. Efectele adesea prea drastice ale acestei doctrine au făcut ca ea să fie treptat
corectată de Curtea Supremă americană.

Modelul european de justiţie constituţională s-a impus, prin contribuţia decisivă a lui H.
Kelsen, abia după al doilea război mondial. Înainte au existat ţări europene care au cunoscut
controlul de constituţionalitate, dar după modelul american. Au existat modele de control difuz,
inspirate de sistemul american, în Portugalia, Grecia, Elveţia şi România.
În România, controlul de constituţionalitate a fost difuz, concret şi cu efecte inter partes
începând după 1912, când, prin Jurnalul nr. 909 din 2 februarie 1912, Tribunalul Ilfov îşi ia singur
dreptul de a controla constituţionalitatea legilor, pe calea excepţiei. Argumentaţia deciziei este în

107
esenţă următoarea: atribuţia puterii judecătoreşti este aplicarea legii; constituţia este la rândul ei o
lege; deci puterea judecătorească are dreptul să soluţioneze şi conflictele dintre legile ordinare şi
legea fundamentală; or, supremaţia acesteia din urmă fiind de necontestat, instanţa urmează să-i
dea întâietate; având competenţă generală de a aplica legea, instanţa este obligată să soluţioneze
orice speţă, deci şi pe cele ce implică un conflict între Constituţie şi legea ordinară şi, ca urmare,
dreptul de a controla constituţionalitatea legii nu trebuie să-i fie dat expres; numai dacă acest drept
i-ar fi interzis expres de lege, instanţa nu ar putea să-l exercite (E. Focşeneanu, 1992, pp. 45-47).
Curtea de Casaţie, respingând recursul declarat pe motivul necompetenţei judecătorului de a
controla constituţionalitatea legii, reia motivarea de mai sus. Se instituie astfel principiul că
instanţele, indiferent de grad, pot efectua controlul constituţionalităţii legilor. Acest sistem va dura
până la adoptarea Constituţiei din 1923. În această perioadă, sistemul românesc se caracterizează
printr-un control exercitat de totalitatea organelor judecătoreşti, unificarea jurisprudenţei făcându-
se prin exercitarea căilor de atac. Este vorba deci nu doar de un sistem de control de
constituţionalitate după model american, ci şi introdus într-o manieră identică celei utilizate de
Curtea Supremă a Statelor Unite. Constituţia din 1923 consacră expres principiul controlului
constituţionalităţii legilor, dar restrângând sfera instanţelor competente şi dând doar Curţii de
Casaţie posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (Art. 103 din Constituţia din 1923 şi
art. 29 din Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 18 decembrie 1925). Sistemul controlului
difuz este astfel părăsit în favoarea unui sistem concentrat realizat de instanţa supremă ordinară.
Modelul european de control de constituţionalitate a fost impus pentru prima oară în Europa
centrală sub influenţa marelui jurist austriac Hans Kelsen. Acesta construieşte o teorie a
soluţionării conflictelor între norme din categorii diferite, care are ca element intrinsec problema
determinării organului care controlează respectarea raporturilor de producere normativă:
„întrebarea dacă o normă produsă de un organ de drept corespunde normei superioare care-i
determină producerea sau conţinutul nu poate fi despărţită de întrebarea referitoare la cine este
împuternicit de ordinea de drept să răspundă la întrebarea premergătoare” (H. Kelsen, 2000: p.
321). Kelsen a optat pentru soluţia unei instanţe specializate, rupând astfel Europa de tradiţia
americană Motivele acestei opţiuni sunt multiple, dar principalul pare să fie absenţa în Europa a
regulii precedentului obligatoriu, care dădea coerenţă modelului american. În lipsa acestei reguli,
sistemul nu poate să producă o jurisprudenţă clară şi certă în materia controlului constituţionalităţii
legilor, ceea ce ar face dreptul incert, deci imprevizibil. Kelsen nu exclude cu totul controlul difuz,
dar cantonează instanţele ordinare în exerciţiul controlului de constituţionalitate externă, de
validitate: „verificarea constituţionalităţii legilor de către organele responsabile de publicarea
legilor sau de aplicarea lor este limitată doar până la un anumit punct şi nu poate fi exclusă
complet, că aceste organe trebuie să decidă cel puţin chestiunea dacă ceea ce se pretinde în mod
subiectiv a fi lege a fost stabilit de organul numit în acest scop de Constituţie” (Ibidem, p. 329). În
măsura în care legea este însă valid introdusă în ordinea juridică, controlul constituţionalităţii sale
va fi acordat unei instanţe specializate care are ca rol să reducă la minim defazarea între validitate
şi conformitate. Această instanţă apare ca un „legiuitor negativ” a cărui activitate este întru totul
determinată de constituţie: când anulează o lege pentru că este neconstituţională, nu face decât să
sancţioneze o depăşire a competenţelor legiuitorulu.
Modelul european de justiţie constituţională se caracterizează prin: existenţa unui control
de constituţionalitate concentrat, realizat de o instanţă constituţională specializată; existenţa unui
control abstract; prezenţa controlului pe cale de acţiune declanşat de autorităţi publice sau politice;
autoritatea absolută de lucru judecat a deciziilor. Acest model ideal nu este întâlnit în stare pură
nicăieri, existând o pluralitate de modele.
Modelul european presupune existenţa unei jurisdicţii care are monopolul aprecierii
constituţionalităţii legilor şi care este situat în afara sistemului jurisdicţional ordinar. Monopolul
acordat instanţei constituţionale specializate implică excluderea oricărui control de conformitate a
legilor cu constituţia realizat de instanţele ordinare. Acest monopol presupune în principiu că
instanţele ordinare nu au dreptul să trieze ele cauzele care ajung pe rolul curţii specializate. Totuşi,

108
în foarte multe sisteme instanţele ordinare îndeplinesc un rol de filtrare, decizând cel puţin când nu
este cazul sesizării, pentru că instanţa specializată s-a pronunţat deja sau pentru că legea contestată
nu are incidenţă în cauză. Modelul european tipic presupune situarea instanţei constituţionale în
afara sistemului jurisdicţional. Unicitatea organului de control nu este suficientă, trebuind ca el să
fie scos din rândul organelor sistemului judiciar, pentru a fi făcut un organ constituţional distinct
de cele trei puteri ale teoriei clasice a separaţiei puterilor, fiind astfel un arbitru constituţional între
aceste puteri.
Sistemele europene nu exclud cu totul controlul concret. Elemente de control concret sunt
prezente şi acolo unde există proceduri de recurs direct contra actelor legislative pentru violarea
drepturilor fundamentale sau, chiar mai accentuat, acolo unde acest recurs direct la instanţa
constituţională poate fi exercitat şi contra actelor de executare sau jurisdicţionale pe motiv de
neconstituţionalitate. Caracteristica distinctivă a modelului european este nu absenţa controlului
concret, ci prezenţa unui control abstract, adică a unui control care nu este exercitat pentru a
rezolva un litigiu particular, un control care presupune rezolvarea unui conflict nu între două părţi,
ci între două norme, independent de un conflict particular. Suntem deci în prezenţa unui control
abstract când instanţa constituţională nu soluţionează o afacere determinată, ci doar
compatibilitatea unei norme inferioare cu constituţia. Nu aplicabilitatea normei este judecată de
instanţa constituţională, ci norma însăşi. Contenciosul constituţional european de inspiraţie
kelseniană este deci un contencios al normelor.
Modelul european presupune un control de constituţionalitate exercitat a priori, la sesizarea
politică făcută organului de control. Unele sisteme nu cunosc decât această modalitate (cel
francez), pe când altele combină sistemul cu un control a posteriori care presupune un grad mai
mic sau mai mare de concreteţe. Controlul a priori este util pentru că împiedică intrarea în vigoare
a unor legi neconstituţionale, nepermiţând crearea unor situaţii juridice care ar fi contrare
dreptului. Momentul promulgării este ales pentru a departaja acest tip de control de cel a
posteriori, pentru că între adoptare şi promulgare legea nu este perfectă din punct de vedere
juridic, neputând produce încă efecte, iar voinţa parlamentului este deja clar exprimată. Sesizarea
instanţei competente se face în cazul acestui control de către un organ al statului sau de către o
autoritate politică, un grup parlamentar sau un anumit număr de deputaţi şi senatori, de exemplu.
O altă trăsătură care distinge modelul european de justiţie constituţională este autoritatea
absolută de lucru judecat a deciziilor organului de control. O lege care este contrară constituţiei nu
poate subzista în ordinea juridică. O decizie a instanţei constituţionale care statuează în abstract
asupra constituţionalităţii unei legi nu poate decât să producă efecte erga omnes, adică faţă de toţi.
Sigur că aceste efecte nu sunt tipice decât controlului abstract, aşa încât gradul de trecere către
proceduri de control concret este proporţional cu relativizarea efectelor deciziilor. Autoritatea
absolută a lucrului judecat înseamnă că decizia organului de control al constituţionalităţii produce
efecte asupra legii înseşi, şi nu doar asupra aplicării ei într-un caz concret. Aceasta înseamnă că
trăsătura tipică a controlului european de constituţionalitate este că el este un control obiectiv.

Curtea Constituţională a României

În România, garantul supremaţiei Constituţiei este, conform art. 142 alin. (1) din legea
supremă, Curtea Constituţional, organ unic, special şi specializat în controlul de constiuţionalitate,
de inspiraţie europeană. Curtea Constituţională nu face parte din autorităţile publice, fiind distinctă
şi independentă de ele, raţiune pentru care Constituantul o reglementează într-un titlu al
Constituţiei distinct de cel dedicat autorităţilor publice - Titlul V „Curtea Constituţională”.
Modelul de justiţie constituţională în care Curtea este jurisdicţia constituţională este inspirat
din modelul european, însă prezintă şi control concret, pe cale de excepţie, după cum deja am
abordat. Curtea, coform art. 142 alin. (2) – (5) este alcătuită din nouă judecători, numiţi pentru un
mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit: trei sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei

109
de Senat şi trei de Preşedintele României. Acest sistem de numire a judecătorilor este unul de
politizare atenuată (soluţii asemenătoare există în Polonia, Germania). Având în vedere că statutul
membrilor, organizarea şi funcţionarea Curţii sa vor fi precizate cu ocazia abordării organizării şi
funcţionării jurisdicţiilor constituţionale, aici ne rezumăm să abordăm categoriile de atribuţii ale
Curţii, raportat la cele trei tipuri de contencios (fără să ne mai referim la formele controlului de
constituţionalitate deja abordate cu ocazia analizez respectării ierarhiei normative), precum şi
tipologia actelor sale.

Atribuţiile Curţii Constituţionale

În cadrul contenciosului normelor, pe lângă controlul legilor înainte de promulgare, al

tratatelor internaţionale, al revizuirilor constituţionale şi controlul concret pe cale de excepţie,
astfel cum au fost deja precizate, Curtea Constituţională are, conform art. 146 lit. c) din
Constituţie, atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar
sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Procedura de
soluţionare este prevăzută de art. 27 – 28 din Legea nr. 47/1992.
Obiectul acestui control este reprezentat de: cele trei regulamente parlamentare (Regulamentul
de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, Regulamentul de organizareşi funcţionare al
Senatului şi Regulamentul privind activităţile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului),
adoptate prin hotărâri; orice hotărâre prin care se modifică prevederi din aceste regulamente. Nu
pot fi controlate actele de aplicare a regulamentelor (Decizia nr. 22/1995), care sunt aspecte ale
procedurii parlamentare. Controlul este abstract şi efectele sale sunt, conform art. 147 alin. (1) din
Constituţie, că dispoziţiile din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind
suspendate de drept.
În baza art. 146 lit. l) din Constituţie, conform căruia Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute de legea organică a Curţii, prin Legea nr. 117/2010, Legea nr. 47/1992 de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale a fost completată şi potrivit art. 27 alin. (1) din lege în noua
formă, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Aceste prevederi nu disting între hotărârile plenurilor care au caracter normativ şi cele
care au caracter individual şi ar trebui interpretate în sensul că doar hotărâri de natura
regulamentelor, adică normative, pot face obiectul controlului, mai ales câtă vreme Curtea însăşi a
statuat că în baza art. 146 lit. l) nu pot fi introduse competenţe noi în Legea nr. 47/1992 decât dacă
sunt de natura celor enumerate în art. 146 lit. a) - k) (Decizia nr. 53/2011). Cu toate acestea, Curtea
a considerat (în aceeaşi decizie), că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai
hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori,
reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi
instituţiilor de rang constituţional” şi a extins controlul şi asupra unei hotărâri cu caracter
individual.
O distincţie operată de Curte în ce priveşte normele de referinţă în raport de care realizează
controlul hotărârilor plenurilor se referă la aceea că în cazul hotărârilor criticate din perspectiva
valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale, norma de referinţă trebuie să fie de rang
constituţional, iar în cazul hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, normele de referinţă pot fi şi de rang

110
infraconstituţional, în baza art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 307/2012).
Cu privire la această competenţă a Curţii, în Decizia nr. 799/2011, instanţa constituţională a
recomandat, în cazul unei revizuiri constituţionale, abrogarea art. 146 lit. l), întrucât în baza acestor
prevederi atribuţiile Curţii pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun
modificarea sau completarea Legii nr. 47/1992, iar noile competenţe ale Curţii introduse în Legea
nr. 47/1992 să fie prevăzute în Constituţie. Curtea a accentuat că aceste dispoziţii constituţionale
trebuie înţelese, cât timp se află în vigoare, exclusiv în sensul de a permite legiuitorului sporirea,
extinderea atribuţiilor Curţii. Astfel, nicio modificare a atribuţiilor Curţii în temeiul art. 146 lit. l)
din Constituţie nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea
unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.
În cadrul contenciosului instituţiilor, Curtea Constituţională dispune de atribuţii privind
controlul procedurilor electorale şi de consultare populară.
În baza art. 146 lit. f) din Constituţie, Curtea veghează la respectarea porcedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. Art. 37 din Legea nr. 47/1992 prevede
că rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională. Conform Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, Curtea
verifică condiţiile legale şi constituţionale privind candidaturile, soluţionează contestaţiile privind
înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor şi a semnelor electorale, precum şi
contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni poltice ori a unui candidat
de a-şi desfăşura campania electorală, păstrează documentele electorale oficiale, anulează alegerile
prntru fraudă electorală şi validează alegerile, pentru fiecare tur de scrutin. În exercitarea acestor
atribuţii, Curtea adoptă hotărâri.
În baza art. 146 lit. i) din legea supremă şi art. 46 din Legea nr. 47/1992, Curtea
Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Este vorba referendumul naţional consultativ
privind probleme de inters naţional, referendumul pentru demiterea Preşedintelui şi referendumul
pentru revizuirea Constituţiei. În ce priveşte controlul organizării şi defăşurării referendumului,
Curtea a statuat că are competenţa de a controla, sub aspect extrinsec, orice act normativ emis în
vederea organizării referendumului sau prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de
organizare şi desfăşurare a referendumului, deci şi decretul Preşedintelui prin care iniţiază un
referendum naţional consultativ, prin raportare la prevederile constituţionale care îi conferă acestia
prerogativa de a recurge la referendum cu privire la probleme de interes naţional (Hotărârea nr.
33/2009). De asemenea, Curtea este competentă să soluţioneze contestaţiile cu privire la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea refrendumului. În exercitarea acestor
atribuţii, Curtea adoptă hotărâri.
În virtutea art. 146 lit. j) din Constituţie, Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, procedura fiind prevăzută de art. 48 din
Legea nr. 47/1992. Curtea se pronunţă, în exercitarea acestei atribuţii, prin hotărâre.
Având în vedere că art. 40 alin. (2) din legea supremă dispune partidele sau organizaţiile care,
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt
neconstituţionale, Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. k) din actul fundamental, hotărăşte
asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. În ce priveşte
celelalte asociaţii constituite în baza dreptului la liberă asociere, nenominalizate în art. 146 lit. k),
considerăm că instanţa constituţională ar trebui să fie competentă să hotărască şi asupra
constituţionalităţii lor. Controlul constituţionalităţii unui partid politic, trebuie: să fie realizat a
posteriori, să nu se transforme într-o formă de autorizare prealabilă a înfiinţării partidului: să fie
realizat in concreto, şi nu pornind de la un fapt abstract, cum ar fi de exemplu o doctrină politică
prezumată a fi nedemocratică din raţiuni de ordin istoric. Procedura de soluţionare a contestaţiilor
care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic este prevăzută de art. 39-41 din Legea-

111
cadru nr. 47/1992. Contestaţia poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului sau de Guvern, trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Decizia Curţii nu este supusă căilor de atac, aceasta judecând contestaţia „în primă şi ultimă
instanţă”, se publică în Monitorul Oficial al României şi se comunică Tribunalului Bucureşti în
vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
În cadrul contenciosului instituţiilor, Curtea Constituţională dispune, începând cu revizuirea
constituţională din 2003, de o atribuţie de mediere, prin care garatează respectarea separaţiei
puterilor în stat în spiritul loialităţii constituţionale: soluţionarea conflictelor juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice. Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Procedura este reglementată de art. 34-36 din
Legea nr. 47/1992. Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională
este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de
publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură constituţională în sistemul
român de drept se cristalizează treptat, prin soluţiile de speţă pronunţate de către Curtea
Constituţională română.
În ce priveşte atribuţiile consultative ale Curţii, potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, Curtea
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului. Procedura
acestei atribuţii este prevăzută în art. 44-45 din Legea nr. 47/1992. Vacanţa funcţiei de Preşedinte
al României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este
suspendat din funcţie. În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea
pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a
condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii
adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează
imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau
de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Constatarea acestor împrejurări se face de
către Curte cu votul majorităţii judecătorilor, prin pronunţarea unei hotărâri. În fapt, Curtea nu
„hotărăşte” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar „constată” şi „comunică cele constatate”.
De asemenea, în baza art. 146 lit. h) din Constituţie, Curtea dă aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Procedura acestei competenţe
se regăseşte în art. 42-43 din Legea nr. 47/1992. Propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii
Constituţionale. Avizul se emite în urma baza dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor
prezentate. Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate
da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul se comunică preşedinţilor celor două
Camere şi Preşedintelui României. Prin conţinutul său, pozitiv sau negativ, nu obligă în niciun
mod Parlamentul, unica autoritate competentă să decidă prin vot suspendarea. Din cele trei
propuneri de suspendare a unui Preşedinte, doar într-un singur caz Parlamentul a decis în
concordanţă cu avizul Curţii nedând curs suspendării1, în celelalte două cazuri decizia sa fiind în
dezacord cu avizele instanţei constituţionale în sensul inexistenţei în totalitate a unor motive reale
de suspendare.

Actele juridice ale Curţii Constituţionale

Potrivit art. 146 lit. h) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională este
competentă să emită două categorii de acte juridice: decizii şi avize consultative. Art. 11 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992 introduce o a treia categorie de acte juridice ale Curţii: hotărârile. Deciziile
şi hotărârile se pronunţă în numele legii, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

112
Deciziile, hotărârile şi avizele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Categoria
juridică a hotărârilor rămâne controversată, din mai multe puncte de vedere: dispoziţiile legale
exced în principiu dispoziţiilor constituţionale; obiectul anumitor hotărâri devine greu de definit
prin dispozitivul lor; apar ca o categorie juridică intermediară, între decizii şi avize, preluând
efectele juridice ale acestora în funcţie de situaţiile în care intervin.
Nici legea fundamentală, nici Legea nr. 47/1992 nu trasează o tipologie a deciziilor.
„Tipologizarea” deciziilor Curţii constituie o operaţiune juridică complexă având în vedere
dificultatea găsirii unui criteriu solid de departajare a acestora. O primă clasificare a deciziilor
Curţii ar putea porni de la limitele sancţiunii de neconstituţionalitate, rezultând două mari categorii
de decizii (D. Rousseau, 2006: p. 131): a) decizii de constatare sau declarare a neconstituţionalităţii
totale a dispoziţiilor legale controlate în raport cu actul fundamental; b) decizii de declarare a
neconstituţionalităţii parţiale. Un al doilea mod în care ar putea fi concepută clasificarea deciziilor
Curţii pleacă de la criteriul conduitei concrete a acesteia, a activităţii ei creatoare de drept în
soluţionarea unor probleme de constituţionalitate complexe şi inovative: a) decizii simple
(extreme), de constatare simplă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii; b) decizii
intermediare, de constatare sub rezervă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii. Curtea
Constituţională română a adoptat în jurisprudenţa sa mai multe tipuri de decizii pornind de la
soluţiile instanţelor constituţionale europene şi având în vedere specificul sistemului constituţional
român B. Selejan-Guţan, 2010: pp. 205-212.)
În cazul controlului a priori, obligativitatea erga omnes a deciziilor pare un nonsens, deoarece
decizia creează obligaţii doar celor implicaţi în procedura legislativă, Parlamentul, potrivit art. 147
alin. (2) din Constituţie, în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de
promulgarea acestora, fiind obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii Constituţionale. O lege declarată neconstituţională se va întoarce la
Parlament care va fi obligat să „reexamineze” dispoziţiile respective. Chiar dacă constituantul
român nu stabileşte un termen exact pentru reexaminarea legii în cazul controlului abstract a
priori, aşa o face în alin. (1), în care în cazul controlul concret a posteriori stabileşte un termen de
45 de zile, considerăm că o asemenea obligaţie se impune Parlamentului şi va trebui în mod
necesar a fi executată în viitor în forma aleasă de către acesta într-un termen rezonabil.
Particularul, în cadrul procedurii jurisdicţionale obişnuite, va putea ridica o „excepţie de
nevaliditate” a normei aplicabile cauzei, cerând judecătorului ordinar constatarea nerespectării
obligaţiei de reexaminare a legii şi punerea de acord cu o decizie a Curţii Constituţionale, condiţii
procedurale esenţiale de formare validă a normei. În acest caz, judecătorul ordinar, efectuând
practic un control de constituţionalitate extrinsec, poate constata inexistenţa juridică a normei,
excluzând-o de la aplicare în proces, astfel că „orice instanţă poate constata că o manifestare de
voinţă care nu respectă formele constituţionale nu a introdus valid o normă în sistem” (D.C.
Dănişor, 2011: pp. 19-42).
Posibilitatea de modificare în vederea punerii de acord cu textul şi spiritul Constituţiei poate fi
neexercitată de către Parlament sau Guvern, situaţie în care apare un al doilea efect specific al
deciziei de neconstituţionalitate date pe cale de excepţie, în configuraţia actuală a acesteia şi
anume sancţiunea propriu-zisă prevăzută de Constituţie cu privire la dispoziţiile neconstituţionale
în cauză: acestea îşi încetează efectele juridice la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut
anterior.
Puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină
acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
În cazul declarării neconstituţionalităţii normei pe cale incidentală, judecătorul este obligat să o
excludă de la aplicare.

113
 Concluzii:
Apariţia şi dezvoltarea justiţiei constituţionale a creat o problemă extrem de delicată: poate
un organ independent de demos să controleze expresia puterii demosului făcută prin intermediul
reprezentanţilor aleşi ai acestuia? Răspunsul iniţial a fost că nu, negându-se deci legitimitatea
justiţiei constituţionale. Mai apoi, s-a clădit această legitimitate pe fundalul declinului
reprezentării, bazând-o pe necesitatea încadrării juridice şi limitării puterii în numele unei protecţii
a drepturilor omului devenită centru al statului de drept democratic şi social.
Cele două modele de justiţie constituţională - cel american şi cel european - , ale căror
coordonate specifice pot fi observate prin opoziţie, sau inspirat sistemele actuale, printre care şi cel
român, care împrumută şi combină trăsături din ambele modele de referinţă, observabile cu ocazia
abordării tipurilor de control pe care Curtea Constituţională, organ de natură mixtă, le poate realiza
în exercitarea atribuţiilor sale, precum şi a naturii efectelor actelor Curţii.
Aceste atribuţii sunt circumscrise ideii de control jurisdicţional şi se referă la contenciosul
normelor, al instituţiilor şi al drepturilor, fiind instituite de Constituant printr-o enumerare
nerestrictivă. Această realitate a permis introducerea, în Legea nr. 47/1992, a unor competenţe ale
Curţii neprevăzute expres în legea supremă şi lărgirea astfel a sferei actelor controlate de Curte,
precizată mai apoi în jurisprudenţa constituţională însăşi. În pofida aspectelor problematice ale
reglementării acestor atribuţii, prin actele sale juridice, Curtea îşi îndeplineşte rolul de jurisdicţie
constituţională fără de care supremaţia Constituţiei şi statul de drept nu ar fi posibile.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi esenţa argumentelor aduse în construcţia legitimităţii justiţiei constituţionale. - 1,5
puncte.
2. Precizaţi funcţiile justiţiei constituţionale în statele de drept contemporane. - 1,5 puncte
3. Definiţi justiţia constituţională şi enumeraţi caracterele definitorii ale modelului american de
justiţie constituţională. - 2 puncte
4. Argumentaţi natura mixtă a Curţii Constituţionale din România. - 2 puncte
5. Argumentaţi care sunt efectele deciziilor Curţii Constituţionale a României. - 1,5 puncte.
6. Precizaţi în ce constau, în esenţă, atribuţiile consultative ale Curţii Constituţionale. - 1,5 puncte

Speţe:

1. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 222 din 10 iulie 2014 s-a statuat în sensul că de la
data pronunţării sale, dispoziţiile din legea privind iniţiativa legislativă a cetăţenilor a căror
neconstituţionalitate a fost constatată cu ocazia verificării îndeplinirii condiţiilor iniţiativei
cetăţeneşti exercitate în luna mai pentru modificarea legii educaţiei naţionale îşi suspendă efectele.
Decizia a fost publicată la data de 20 iulie 2014. Apreciaţi în ce măsură aceată decizie a Curţii
respectă regimul constituţional al atribuţiilor şi deciziilor instanţei constituţionale şi ce tipuri de
contencios sunt implicate.
Răspuns: Decizia este retroactivă şi prin aceasta contrară prevederilor constituţionale
conform cărora efectele general obligatorii, erga omnes, ale deciziilor Curţii Constituţionale se
produc numai pentru viitor, de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Or, în speţă este vorba despre producerea de efecte în trecut, începând cu data pronunţării sale.
Mai mult, Curtea nu are atribuţia de a controla constituţionalitatea unei legi cu ocazia verificării
îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor. Este vorba despre două
atribuţii distincte, în cadrul a două tipuri de contencios ditincte, atribuţii în exercitarea cărora
Curtea emite acte juridice diferite: pentru controlul legilor, decizii, iar pentru verificarea
îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative cetăţeneşti, hotărâri. În acest din

114
urmă caz, Curtea nu tranşează un conflict de norme, ci constată dacă sunt respectate ceriţele
constituţionale şi legale ale exercitării iniţativei cetăţeneşti.

2. Curtea Constituţională este sesizată cu neconstituţionalitatea hotărârii plenului Camerei

Deputaţilor privind desemnarea unui consilier al Curţii de Conturi, adoptată la data de 13 ianuarie
2010. În sesizare se apreciază că, deşi hotărârea în cauză are caracter individual, afectează o
instituţie de rang constituţional şi nu sunt respectate exigenţele art. 140 alin. (4) din legea supremă,
întrucât prin practic a fost prelugit mandatul unei persoane care era deja consilier al Curţii de
Conturi. Apreciaţi dacă această hotărâre face parte din sfera actelor ce pot fi controlate de Curtea
Constituţională.

Grile:
1. Justiţia constituţională:
a) este organul prin care se realizează justiţia;
b) este organul prin care se realizează aplicarea constituţiei;
c) este ansamblul instituţiilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia constituţiei.

2. Argumentele aduse pentru a nega legitimitatea justiţiei constituţionale sunt:

a) prioritatea de principiu acordată reprezentării, confuzia dintre putere şi autoritate şi o înţelegere
ierarhică a separaţiei puterilor în stat;
b) prioritatea de principiu acordată participării directe, confuzia dintre putere şi autoritate şi o
înţelegere ierarhică a separaţiei puterilor în stat;
c) prioritatea de principiu acordată reprezentării, distincţia operată între putere şi autoritate şi o
înţelegere ierarhică a separaţiei puterilor în stat.

3. Elementele de identificare ale modelului european de justiţie constituţională sunt:

a) un control concentrat realizat de o jurisdicţie constituţională specializată; existenţa unui control
abstract; existenţa unui control pe cale de acţiune declanşat de autorităţi politice sau publice;
autoritatea absolută de lucru judecat a deciziilor;
b) un control difuz realizat de toate tribunalele sub autoritatea Curţii Supreme; un control concret;
un control exercitat în principiu a posteriori, pe cale de excepţie; autoritatea relativă a lucrului
judecat a deciziilor;
c) un control concentrat realizat de o jurisdicţie constituţională specializată; existenţa unui control
concret; existenţa unui control pe cale de excepţie declanşat de autorităţi politice sau publice;
autoritatea absolută de lucru judecat a deciziilor.

4. Curtea Constituţională a României:

a) are o natură mixtă şi realizează control politic;
b) are o natură politică şi face un control politico-jurisdicţional;
c) este un organ unic, special şi spacializat, realizând control jurisdicţional cu implicaţii poltice.

5. Controlul hotărârilor Parlamentului în România:

a) este abstract a posteriori;
b) este concret a posteriori;
c) se poate extinde, pirn excepţie, şi la actele de aplicare a regulamentelor Camerelor.

115
 Modulul IX
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA JURISDICŢIILOR CONSTITUŢIONALE

Unitatea de învăţare:
1. Organizarea jurisdicţiilor constituţionale
2. Funcţionarea curţilor constituţionale

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 726 - 734.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 344 – 350.
3. L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2001, pp. 214 - 215.
4. Y. Mény, Politique comparée, Paris, 1996, p. 379.
5. D. Rousseau, La justice constitutionnelle en Europe, Montchrestien, Paris, 1998, p. 62.
6. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în
M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
7. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, publicat în M. Of.
nr.198 din 27 martie 2012.
8. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi modul de formare a juridicţiilor constituţionale în dreptul comparat;
înţelegeţi funcţionarea Curţilor Costituţionale în dreptul comparat;
înţelegeţi statutul, formarea, organizarea internă a Curţii Constituţionale aRomâniei;
înţelegeţi statutul membrilor Curţii Constituţionale a României.

Organizarea jurisdicţiilor constituţionale

Compunerea jurisdicţiilor constituţionale

Desemnarea membrilor organelor competente să realizeze controlul de constituţionalitate
comportă două probleme distincte: autorităţile care numesc sau aleg şi procedurile de desemnare a
judecătorilor.
Modul de formare a organului ce controlează constituţionalitatea legilor este „o altă ilustrare a
caracterului hibrid al Curţilor Constituţionale” (Y. Mény, 1996, p. 379). Există patru variante în
privinţa constituirii organului ce controlează constituţionalitatea legilor. Prima este politizarea
extremă, care presupune că forţa politică ce reuşeşte să aibă o preponderenţă în cadrul
Legislativului şi la nivelul Executivului controlează şi numirea judecătorilor (soluţia franceză unde
cei 9 membri ai Consiliului Constituţional sunt numiţi, câte o treime, de Preşedintele Republicii şi
Preşedinţii celor două Camere). Acest mod de formare a organului de control a atras uneori

116
calificarea controlului ca un control politic sau printr-un organ politic. Politizarea numirii
membrilor organului nu înseamnă automat că organul este politic, ci doar că influenţa politică
asupra sa este teoretic mai accentuată. Este vorba mai degrabă de riscul mai mare al politizării
decât de politizarea efectivă.
A doua variantă este politizarea atenuată şi presupune că dreptul de a numi judecători în
Curtea Constituţională îl au doar unor organe alese pe criterii politice, dar de o asemenea manieră
încât este destul de improbabil ca o singură forţă politică să controleze toate numirile (Germania,
Statele Unite, Cehia, Rusia, România). A treia variantă este soluţia de echilibru între cele trei
puteri şi presupune ca toate cele trei puteri în stat, între care Curtea va juca rol de arbitru, să
participe în mod egal la numirea judecătorilor (soluţia italiană, spaniolă, bulgară). A patra variantă
este soluţia judiciară din Grecia, în care tribunalele administrative, civile şi penale sunt ţinute să
nu aplice o lege al cărei conţinut este contrar Constituţiei şi se constituie o Curte specială care,
printre alte atribuţii, o are şi pe cea de a rezolva contestaţiile asupra constituţionalităţii de fond sau
asupra sensului dispoziţiilor unei legi formale, în cazul în care Consiliul de stat, Curtea de casaţie
sau Curtea de conturi au pronunţat hotărâri contradictorii în privinţa lor. Această Curte este
compusă din preşedinţii Consiliului de stat, Curţii de casaţie şi Curţii de conturi, din patru
consilieri de stat şi din patru consilieri ai Curţii de casaţie, desemnaţi prin tragere la sorţi la fiecare
doi ani, ca membri. În situaţia în care această Curte se pronunţă asupra contestaţiilor privind
constituţionalitatea, participă de asemenea ca membri ai Curţii doi profesori de drept desemnaţi
prin tragere la sorţi [art. 100, alin. (2)].
Procedurile de desemnare a membrilor instanţelor constituţionale sunt diverse din punct de
vedere juridic. Unele sisteme nu prevăd nici o procedură particulară, cum este cazul numirii
judecătorilor de către prim-miniştri în Canada, Norvegia, Suedia sau Japonia. Altele, cum este cel
american sau ceh, prevăd o procedură de punere de acord a două organe, unul unipersonal, celălalt
colegial. În unele sisteme, care prevăd alegerea unei părţi a judecătorilor Curţii de către Camerele
parlamentare sau participarea acestora la numire, se cer majorităţi calificate. În altele, cum este şi
cel românesc, majoritatea absolută este suficientă. Ceea ce este foarte important pentru buna
funcţionare şi pentru autentica integrare a justiţiei constituţionale într-un sistem politic concret este
acceptarea ei de către actorii politici.
Uneori diversitatea culturală este o componentă atât de pregnantă a statului, încât compunerea
Curţii Constituţionale este preferabil să o ia în consideraţie. De exemplu, existenţa unei minorităţi
naţionale puternice, care are revendicări identitare importante şi o organizare politică unitară şi
coerentă, eventual concentrată într-o parte a teritoriului, ar trebui să ducă la necesitatea considerării
acesteia când sunt numiţi judecătorii. Astfel se întâmplă în sistemul românesc, unde, chiar dacă
niciun text normativ nu impune acest lucru, o regulă cutumiară pare să se impună, în sensul
reprezentării minorităţii maghiare printr-un judecător, din cei nouă, în sânul Curţii Constituţionale.
Condiţiile cerute pentru a putea fi magistrat al instanţei constituţionale sunt decisive. Unele
sisteme nu impun nici o condiţie particulară (sistemul francez şi cel american), altele cer studiile
juridice superioare, condiţie pe care o completează cu o anumită vechime în profesiile juridice sau
doar în anumite profesii juridice. Alteori sunt impuse condiţii de vârstă minimă şi uneori şi de
vârstă maximă.
Aceste condiţii par indispensabile, dar importanţa sau eficienţa lor nu trebuie exagerate. „O
jurisdicţie constituţională poate să funcţioneze prost chiar dacă este constituită doar din jurişti, în
timp ce prezenţa nejuriştilor – şi mai ales a politicienilor – în sânul Curţii constituţionale poate să
fie de mare utilitate” (L. Favorau, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux,
G. Scoffoni, 2001: p. 214).
În România, potrivit art. 143 din Constituţie, pentru ca o persoană să fie numită judecător la
Curtea Constituţională trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională
şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Procedura de numire a celor 9 judecători ai Curţii presupune parcurgerea etapelor prevăzute de
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: a) depunerea

117
candidaturilor la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori însoţite de
un „curriculum vitae” al candidatului şi actele doveditoare ale îndeplinirii condiţiile prevăzute de
Constituţie; b) audierea candidaţilor în cadrul şedinţei Comisiei juridice; c) întocmirea raportului
Comisiei juridice care se va referi, motivat, la toţi candidaţii; d) prezentarea candidaturilor la
nivelul Camerei la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice; e)
audierea candidaţilor în plenul Camerei; f) votul membrilor Camerei, aprobarea necesitând
majoritatea absolută a acestora; g) depunerea jurământului în mod individual în faţa Preşedintelui
Românie şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. În ceea ce priveşte numirea celor
3 judecători nominalizaţi de către Preşedintele României, parcurgerea etapelor parlamentare
menţionate anterior nu se mai realizează, singurele limite ce se impun şefului statului în
nominalizarea acestora fiind cele privind condiţiile stabilite prin art. 143 din Constituţie.

Statutul membrilor Curţilor Constituţionale

Este de natura magistratului să fie independent. Membrii instanţelor consttuţionale sunt

judecători. În cazul membrilor Curţilor Constituţionale, această independenţă este extrem de dificil
de obţinut, căci numirea lor este necesarmente politică sau semipolitică. Un minim de reguli se
impune în general cu privire la organizarea mandatului pentru ca independenţa judecătorilor Curţii
să fie garantată.
Durata mandatului este o primă modalitate de a asigura independenţa judecătorilor Curţii
Constituţionale. Astfel, acestora li se este acordă un mandat mai lung decât al tuturor membrilor
organelor de stat ce sunt implicaţi în numirea lor. În Statele Unite, judecătorii Curţii Supreme sunt
numiţi pe viaţă, având posibilitatea să se retragă la 70 de ani, conservându-şi însă statutul; în
Germania, mandatul este de 12 ani; iar în România, ca şi în Italia, Spania, Bulgaria, Slovenia,
Ungaria sau Portugalia, de 9 ani. Durata efectivă a mandatului poate diferi de cea prevăzută în
principiu. Astfel, stabilirea unei vârste maxime la care pensionarea intervine automat, ca în
Germania, Belgia, Austria etc. face ca de multe ori mandatul să fie mai scurt.
În România, mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale începe, conform art. 63 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, de la data depunerii jurământului. Potrivit art. 142 alin. (5) din Constituţie,
Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. În acelaşi timp,
mandatul judecătorului constituţional numit nu poate fi prelungit sau înnoit, conform art. 142 alin.
(2) din Constituţie. Încetarea mandatului judecătorilor Curţii se produce, potrivit art. 67 din Legea
nr. 47/1992, la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; în situaţiile de incompatibilitate sau de
imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; în caz de încălcare a art. 16
alin. (3) sau art. 40 alin. (3) din Constituţie sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la
art. 64. Constatarea încetării mandatului, potrivit primei situaţii se face de preşedintele Curţii
Constituţionale, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în plen, cu votul
majorităţii judecătorilor Curţii.
Inamovibilitatea judecătorilor impune că judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat,
nici sancţionat disciplinar în alt mod, decât de un organ al magistraturii sau, oricum, doar de o
autoritate mai mult sau mai puţin independentă faţă de guvernământ, în condiţii strict reglementate,
şi nu poate fi transferat pe un post echivalent sau avansat fără consimţământul său. În cazul
judecătorilor Curţii Constituţionale, principiu lse aplică în mod corespunzător. În general, doar
Curtea Constituţională poate să pună capăt mandatului lor. Răspunderea disciplinară a membrilor
curţilor constituţionale este angajată chiar în faţa Curţii, care poate constata, cu majoritate simplă
sau uneori calificată, încălcarea de către un judecător a limitelor impuse de funcţie: afirmarea unor
poziţii politice, nerespectarea obligaţiei de rezervă etc. şi poate pronunţa sancţiuni disciplinare:
avertisment, suspendare temporară, demitere etc. (D. Rousseau, 1998: p. 62).
În România, Constituţia normează expres în art. 145 că judecătorii Curţii Constituţionale sunt
independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. Independenţa

118
judecătorului constituţional semnifică faptul că acesta se supune numai Constituţiei şi legii
organice de organizare şi funcţionare a Curţii. Independenţa Curţii Constituţionale este asigurată
de Legea nr. 47/1992 printr-o serie de principii generale: este independentă faţă de orice altă
autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi – art. 1 alin. (3); în exercitarea
atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale – art. 3 alin. (2); competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio
autoritate publică – art. 3 alin. (3); judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor – art. 61 alin. (2); estabilirea
abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de
competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale – art. 65; Curtea Constituţională are un
buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat art. 74 alin. (1).
Inamovibilitatea judecătorului constituţional presupune că acesta nu poate fi revocat,
suspendat, retrogradat sau sancţionat disciplinar decât de către un organ al magistraturii sau o altă
autoritate în condiţii şi potrivit unei proceduri strict reglementate. În plus, inamovibilitatea
interzice chiar şi avansarea sau transferul pe un post echivalent dacă nu există acordul
judecătorului. Coordonatele principiului inamovibilităţii judecătorului constituţional se regăsesc
consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict reglementate de încetare a mandatului acestuia,
a situaţiei când poate interveni suspendarea (în cazul trimiterii în judecată penală şi până la soluţia
definitivă a organului judiciar) etc.
Imunitatea. Unele sisteme construiesc şi un sistem de imunităţi acordate judecătorilor
constituţionali. În principiu, aceste imunităţi sunt construite după modelul celor acordate
parlamentarilor, ceea ce implică: iresponsabilitatea - judecătorii Curţii nu răspund, şi deci nu pot fi
urmăriţi, pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului; imunitatea, ceea ce
înseamnă că judecătorii instanţei constituţionale nu pot fi urmăriţi penal decât după ce Curtea
însăşi dă autorizaţie în acest sens.
În România, imunitatea judecătorului constituţional este o imunitate de tip procedural în
considerarea eventualelor imputări ce ar putea fi făcute judecătorului constituţional cu privire la
alte fapte decât cele săvârşite în exercitarea mandatului şi în directă legătură cu conţinutul acestuia.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 47/1992, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau
trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de
judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De la data trimiterii în
judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. În caz de
condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.
Mandatul de judecător al instanţei constituţionale este în toate ţările europene incompatibil cu
cel de parlamentar sau ministru. Acest element comun tuturor sistemelor europene este apoi
completat cu două sisteme de incompatibilităţi, unul mai strict, tipic pentru ţările în care activitatea
jurisdicţională a membrilor instanţei constituţionale este permanentă, caz în care funcţia de
judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, de regulă singura excepţie
fiind funcţia de profesor în învăţământul superior juridic, şi un al doilea sistem, mai lax, tipic
acelor ţări unde funcţia jurisdicţiei constituţionale este semipermanentă, în cazul căruia funcţia de
judecător este compatibilă în principiu cu exerciţiul profesiei de bază a celui numit ca membru al
organului de control de constituţionalitate. În toate cazurile, judecătorii instanţei constituţionale nu
trebuie să aibă comportamente sau să întreprindă acţiuni care să fie incompatibile cu exerciţiul
mandatului. O obligaţie de rezervă li se impune în toate sistemele, fie expres, fie cutumiar, dar se
pare că această obligaţie nu mai este chiar atât de strictă ca altădată, judecătorii ajungând uneori
chiar să comenteze jurisprudenţa Curţii pentru diverse media. O transparenţă poate benefică, dar
care nu trebuie în niciun caz exagerată.
În România, art. 144 din Constituţie normează că funcţia de judecător al Curţii Constituţionale
este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din

119
învăţământul juridic superior. Sancţiunea stării de incompatibilitate este diferită în funcţie de
momentul apariţiei acesteia, înaintea dobândirii mandatului sau în cursul derulării acestuia. Potrivit
art. 62 din Legea nr. 47/1992, în situaţia în care un candidat nominalizat ocupă o funcţie
incompatibilă cu aceea de judecător constituţional, acordul scris al acestuia trebuie să cuprindă
angajamentul de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui
membru este. În situaţia apariţiei stării de incompatibilitate în cursul derulării mandatului, acesta
încetează fie de drept, prin hotărârea plenului Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, fie prin
demisie, de care va lua act preşedintele Curţii (art. 67 din Legea nr. 47/1992). Potrivit art. 40 alin.
(3) din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot face parte din partide politice. Alte
interdicţii în exercitarea mandatului de judecător constituţional sunt prevăzute de art. 64 din Legea
nr. 47/1992: judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi să nu ia poziţie publică sau să dea
consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; să nu permită folosirea funcţiei pe
care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; să se abţină de la
orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor; să păstreze
secretul deliberărilor şi al voturilor. Nerespectarea interdicţiei implică înlăturarea „vocaţiei la
mandatul de judecător” sau chiar încetarea de drept a mandatului.
În ce priveşte răspunderea juridică a membrilor Curţii Constituţionale, răspunderea penală
este specifică dreptului comun, iar răspunderea disciplinară, detaliat reglementată, presupune,
potrivit art. 62 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, că
judecătorii Curţii răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăţie, a dispoziţiilor art. 64 din
Legea nr. 47/1992. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o
acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către judecătorii Curţii Constituţionale şi personalul
acesteia, prin care au fost încălcate normele legale, regulamentul de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale, hotărârile Plenului Curţii Constituţionale, regulamentul de ordine interioară,
contractul individual de muncă, ordinele preşedintelui, dispoziţiile conducătorilor ierarhici sau
îndatoririle prevăzute în fişa postului, după caz. Plenul Curţii Constituţionale, potrivit art. 64 din
Regulament, poate aplica judecătorilor, în funcţie de gravitatea abaterii, avertisment, diminuarea
indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni,
încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale.

Funcţionarea Curţilor Constituţionale

Statutul instanţei constituţionale implică, pentru a se bucura de o reală autonomie faţă de

celelalte organe ale statului, crearea ei direct prin Constituţie. Astfel, devine o putere
constituţională, independentă faţă de celelalte trei puteri, pe care, în principiu, ar trebui să le poată
controla în ceea ce priveşte aplicarea constituţiei. Controlul de constituţionalitate nu trebuie să
poată fi suprimat nici de puterea legislativă, nici chiar de puterea constituantă, care poate să îl
reformeze, nu să îl anihileze. De aceea, el trebuie să fie între limitele impuse puterii de revizuire.
Instanţa constituţională trebuie să se bucure de o triplă autonomie: statutară, administrativă şi
financiară, care să-i asigure independenţa funcţională şi decizională.
Autonomia statutară presupune mai multe aspecte.
Primul aspect este că instanţa constituţională trebuie să contribuie cel puţin la realizarea (dacă
nu să stabilească ea însăşi) regulilor proprii de funcţionare şi de procedură. Dacă legea se
intercalează între dispoziţiile constituţionale şi instanţa constituţională, reglementând aspectele
esenţiale ale funcţionării şi procedurilor urmate de aceasta, Curtea trebuie să aibă drept de
iniţiativă legislativă în materia propriei legi şi să poată controla constituţionalitatea acestei legi,
ceea ce ar trebui să însemne sesizarea ei obligatorie sau din oficiu. O Curte care nu poate să-şi
impună sau cel puţin să controleze normele de organizare şi procedura de judecată este o Curte
care cu greu poate fi ţinută ca independentă. Un al doilea aspect al autonomiei statutare este
posibilitatea ca instanţa constituţională să-şi adopte singură statutul de funcţionare, în baza legii.

120
Actele de organizare a aplicării legii Curţii trebuie să fie deci în competenţa sa exclusivă.
Autonomia administrativă are o primă garanţie constând în modul de desemnare a
Preşedintelui Curţii. Sigur că el este doar primus inter pares în interiorul Curţii, dar este în acelaşi
timp cel care reprezintă Curtea în relaţiile sale exterioare, poziţia lui fiind determinantă pentru
autonomia administrativă a Curţii, căci serviciile acesteia sunt conduse de el. Aceste servicii
trebuie să se bucure de o independenţă totală faţă de administraţiile parlamentare sau
guvernamentale, ceea ce implică o independenţă a preşedintelui Curţii. Norma generală în această
materie ar trebui să fie alegerea Preşedintelui de către membri Curţii, fără intervenţia vreunui
organ extern. Acest sistem poate fi criticat căci introduce lupta politică în interiorul Curţii. Este
motivul pentru care mai multe sisteme constituţionale europene fac ca el să fie numit de autorităţi
exterioare Curţii.
Serviciile Curţii trebuie să fie independente faţă de celelalte organe ale statului. Ele trebuie să
fie proprii Curţii, adică aceasta să nu utilizeze servicii parlamentare sau guvernamentale, şi să fie
plasate doar sub autoritatea Preşedintelui Curţii, fără nici o dublă subordonare. Preşedintele Curţii
este cel care tranşează orice problemă administrativă privind personalul Curţii. Autonomia
administrativă a Curţii presupune ca şi serviciile de documentare şi informare să fie proprii
instanţei şi ca tot personalul administrativ să fie remunerat de aceasta.
Autonomia financiară a instanţei constituţionale este o garanţie importantă a independenţei sale
şi presupune, de regulă, două aspecte. Mai întâi, în ce priveşte stabilirea bugetului instituţiei, în
general, propunerea de buget aparţine Curţii însăşi, bugetul fiind votat de Parlament, uneori acesta
neputând să-i discute şi să-i modifice conţinutul (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L.
Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001: p. 215). Cel de al doilea aspect presupune
autonomia în utilizarea acestor fonduri, Preşedintele Curţii fiind ordonator de credite.
Autonomia financiară trebuie completată cu o autonomie materială, care presupune alocarea
unui sediu corespunzător, a unei organigrame administrative suficiente, a unor surse de
documentare şi de comunicare adecvate desfăşurării activităţii şi a unor remuneraţii
corespunzătoare ale judecătorilor şi personalului administrativ.
De multe ori numărul redus al judecătorilor constituţionali şi volumul mare de activitate al
instanţei constituţionale, mai ales în cazul posibilităţii de recurs direct pentru neconstituţionalitate,
ca şi importanţa decisivă a problemelor judecate, face ca serviciile juridice ale Curţilor
Constituţionale (de consultanţă juridică, de sprijin juridic), să capete o importanţă care depăşeşte
de departe rolul unui simplu serviciu administrativ. Personalul juridic al Curţii este cel care va face
aproape toată munca de sprijin documentar şi tehnic, ceea ce face din selecţia, atribuţiile şi direcţia
acestui personal o chestiune esenţială pentru calitatea justiţiei constituţionale. De multe ori
întrebarea „cine pregăteşte şi redactează hotărârea?” este evident tranşată în favoarea acestor
servicii tehnice, şi nu a judecătorilor, ceea ce face ca problema acestui personal să fie una
accentuat politică.
Două variante de organizare a acestor servicii juridice sunt posibile: una presupune un serviciu
cu o structură lejeră, care are avantajul că nu sufocă şi nu pune în umbră activitatea judecătorilor,
dar care nu poate fi adaptat decât cu greu unora dintre instanţele constituţionale europene, datorită
numărului mare de sesizări; cealaltă presupune un serviciu numeros, care asigură un sprijin logistic
impresionant judecătorilor, dar care are dezavantajul depărtării relative a deciziei de cei care ar
trebui să o dea în mod nemijlocit. Prima variantă este cea franceză, cealaltă reprezintă practic
regula în sistemele europene. Independenţa Curţii depinde de posibilitatea pentru ea sau pentru
membrii ei de a-şi alege liber colaboratorii. Aceste servicii trebuie să-şi desfăşoare activitatea în
subordinea exclusivă a Curţii.

Modul de organizare internă a Curţii Constituţionale române rezultă din

dispoziţiile Legii nr. 47/1992 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale.
Potrivit art. 142 alin. (4) din Constituţie, Curtea este condusă de către un preşedinte ales prin

121
vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, din cadrul şi de către membrii acesteia. Mandatul de 3 ani
stabilit pentru preşedintele instanţei constituţionale este în concordanţă cu momentul constituţional
stabilit de înnoire cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. Ca şi în cazul mandatului de
judecător al Curţii, mandatul preşedintelui acesteia nu poate fi reînnoit. Pentru alegerea
preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele
României poate propune o singură candidatură. Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat nu
întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau
traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi. Operaţiunile de alegere a
preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă (art. 7 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).
Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în timpul absenţei. Conform art. 8 din lege,
în caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte până la încheierea perioadei de 3 ani.
Preşedintele îndeplineşte atribuţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 47/1992: coordonează
activitatea Curţii; convoacă şi prezidează şedinţele Curţii; desemnează judecătorul-raportor în
cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de judecată; reprezintă Curtea în faţa autorităţilor
publice şi a altor organizaţii, române sau străine; constată cazurile de încetare a mandatului
judecătorilor, prevăzute în prezenta lege, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru
ocuparea postului devenit vacant; îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Preşedintele supraveghează activitatea de
ordonator de credite a secretarului general al Curţii, în exercitarea atribuţiilor de conducere
administrativă emiţând ordine.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 47/1992, Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii
Curţii, îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege, putând lua orice măsură
necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii. Curtea îşi desfăşoară activitatea în plen în
prezenţa unui cvorum legal de două treimi din numărul judecătorilor şi decide cu votul majorităţii
judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Pentru exercitarea altor atribuţii decât cele
jurisdicţionale, Plenul se convoacă de preşedintele Curţii, din proprie iniţiativă sau la cererea scrisă
a unui judecător. Convocarea se face cu anunţarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la începutul
şedinţei.
Personalul Curţii Constituţionale este constituit, conform art. 72 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, din corpul magistraţilor-asistenţi, personalul Secretariatului General, care este condus de
un secretar general, personal auxiliar de specialitate, personal economic, administrativ şi de
serviciu. Din corpul magistraţilor-asistenţi fac parte prim-magistratul-asistent, magistraţiiasistenţi-
şefi, magistraţii-asistenţi şi magistraţii-asistenţi stagiari, numiţi în funcţie potrivit legii şi
dispoziţiilor prezentului regulament. Corpul magistraţilor-asistenţi îşi desfăşoară activitatea sub
conducerea preşedintelui Curţii Constituţionale şi are atribuţiile prevăzute de art. 7 din
Regulament: dezbate şi propune Plenului Curţii măsurile necesare pentru buna desfăşurare a
activităţii jurisdicţionale; formulează puncte de vedere la solicitarea preşedintelui sau a Plenului
Curţii Constituţionale; dezbate probleme de drept; dezbate şi prezintă Plenului Curţii alte aspecte
rezultate din activitatea acesteia. Corpul magistraţilor-asistenţi întrunit în şedinţe de lucru adoptă
hotărâri cu votul majorităţii magistraţilor-asistenţi aflaţi în activitate.
Secretariatul general al Curţii Constituţionale, conform art. 23 alin. (1) din Regulament,
răspunde de organizarea şi desfăşurarea activităţilor funcţionale şi tehnice ale acesteia, pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legii de organizare şi funcţionare
şi a Regulamentului Curţii.

Concluzii:
Organizarea şi funcţionarea jurisdicţiilor constituţionale este concepută, în dreptul
comparat, la nivel constituţional, prezentând o serie de garanţii, variabile ca grad de la un sistem la
altul, de independenţă a jurisdicţiilor constituţionale, necesară îndeplinirii rolului lor de garanţi ai
supremaţiei Constituţiei. Acestea se referă la modul de formare al acestor jurisdicţii, la statutul

122
judecătorilor constituţionali, la autonomia statutată, financiară, materială a Curţilor
Constituţionale.
În România, Constituantul oferă acest gen de garanţii, a căror concretizare se realizează
prin legea organică a Curţii şi prin propriul regulament al acesteia, adoptat în baza autonomiei
statutare.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi în ce constau, în esenţă tipurile de autonomie a instanţelor constituţionale. 2 puncte.
2. Precizaţi în ce constau, în esenţă, compenentele răspunderii juridice a membrilor Curţii
Constituţionale române. - 1,5 puncte
3. Precizaţi în ce constă inamovibilitatea judecătorilor instanţelor constituţionale. - 1,5 puncte
4. Precizaţi coordonatele organizării şi funcţionării Plenului Constituţionale în România. - 1,5
puncte
5. Precizaţi care sunt interdicţiile specifice mandatului de membru al instanţei constituţionale. - 2
puncte.
6. Precizaţi din ce este format personalul Curţii Constituţionale în România. - 1,5 puncte

Speţe:

1. Parlamentul României adoptă o modificare a Legii nr. 47/1992 prin care statuează că, în
vederea efectivizării autonomiei statutare a Curţii Constituţionale, aceasta poate prevedea, prin
regulamentul său, cazuri de incompatibilitate a judecătorilor Curţii Constituţionale care nu au fost
avute în vedere la data adoptării legii-cadru. Totodată, modificarea legislativă vizează, pentru o
mai bună funcţionare a Curţii Constituţionale, care impune respectarea reglementărilor
constituţionale şi legale în materie, că sancţionarea disciplinară a judecătorilor Curţii, precum şi a
personalului acesteia, se va face prin hotărâre a Camerelor Parlamentului, respectiv prin decret al
Preşedintelui. Apreciaţi dacă aceste modificări legislative respectă coordonatele constituţionale ale
statutului, organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale.
Răspuns: Parlamentul României nu respectă regimul incompatibilităţilor judecătorilor
Curţii Constituţionale, în sensul că acestea nu pot fi decât de domeniul Constituţiei şi al legii. De
asemenea, răspunderea disciplinară a membrilor Curţii Constituţionale nu poate fi scoasă de sub
competenţa Plenului Curţii şi dată în competenţa entităţilor care numesc judecătorii la Curte şi a de
care aceştia trebuie să fie independenţi. O garanţie a idependenţei membrilor Curţii, exigenţă de
natură constituţională în ce priveşte statutul acestora, este astfel anihilată. Totodată, este afectată
autonomia statutară şi funcţională a Curţii.

2. La data de 3 noiembrie 2014, Camera Deputaţilor şi Senatul au doptat, în şedinţă

comună, o hotărâre prin care au stabilit că în condiţii extraordinare, mandatul Preşedintelui Curţii
Constituţionale se poate prelungi, fără să depăşească o durată rezonabilă, impusă de caracterul
etraordinar al împrejurărilor; în acest termen, Curtea Constituţională nu îşi poate modifica
regulamentul de organizare şi funcţionare. Apreciaţi dacă Parlamentul respectă principiile
constituţionale de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

Grile:
1. Mandatul de judecător al instanţei constituţionale:
a) este incompatibil cu cel de parlamentar sau ministru;
b) este compatibil cu cel de parlamentar sau ministru;
c) este incompatibil cu cel de profesor universitar.

123
2. Politizarea extremă, ca modalitate de formare a instanţelor constituţionale, presupune:
a) că dreptul de a numi judecătorii aparţine doar unor organe alese pe criterii politice, dar de o
asemenea manieră încât este destul de improbabil ca o singură forţă politică să controleze toate
numirile;
b) ca toate cele trei puteri în stat, între care Curtea va juca rol de arbitru, să participe în mod egal la
numirea judecătorilor;
c) că forţa politică ce reuşeşte să aibă o preponderenţă în cadrul Legislativului şi la nivelul
Executivului controlează şi numirea judecătorilor.

3. În România:
a) este interzisă reînnoirea mandatului judecătorului constituţional;
b) este interzisă reînnoirea mandatului judecătorului constituţional, dar este permisă prelungirea
mandatului;
c) este permisă reînnoirea mandatului judecătorului constituţional.

4. Imunitatea membrilor instanţei constituţionale presupune, în dreptul comparat:

a) că judecătorii instanţei constituţionale nu pot fi urmăriţi penal decât după ce Curtea însăşi dă
autorizaţie în acest sens;
b) că judecătorii instanţei constituţionale nu pot fi nici revocaţi, nici retrogradaţi, nici sancţionaţi
disciplinar;
c) că judecătorii instanţei constituţionale nu pot fi urmăriţi penal decât după ce şeful statului dă
autorizaţie în acest sens.

5. Durata mandatului judecătorilor instanţelor constituţionale este:

a) mai mică decât mandatul celor care îi numesc;
b) mai mare decât mandatul celor care îi numesc;
c) în toate cazurile de 5 ani.

124
 Modulul X
EXECUTIVUL

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunile de instituţii politice şi funcţii ale statului
2. Coordonate ale Executivului în dreptul comparat
3. Executivul în România

Timp alocat: : 3 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 27 – 31, pp. 556 – 567, pp. 446 – 461.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 192 – 213, pp. 216 – 237, pp. 241 - 266.
3. I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiiţifică,
Bucureşti,1999, p. 250.
4. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 23-24.
5. Avizul consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 6 iulie 2012, publicat în M. Of. nr. 456
din 6 iulie 2012.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 140 din 22
februarie 2008.
7. E. Albu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de Preşedintele României, Curierul
Judiciar nr. 9/2006, pp. 85-95;
8. R. Carp, Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României,
Revista de Drept Public nr. 4/2004, pp. 13-24;
9. R. Carp, I. Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 62-79.
10. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
11. Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 511 din 16
iunie 2005.
12. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 507 din 23
iulie 2009.
13. Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în M. Of. nr.. 367 din 30
mai 2007.
14. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 787
din 25 noiembrie 2008.
15. Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001.
16. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în M. Of. nr. 887 din
29 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
17. Constituţia României, republicată în 2003.
.

125
 Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi conceptul de instituţie politică şi pe cel de funcţie a statului;
distingeţi noţiunea de putere a statutului de cea de funcţie a statului;
înţelegeţi conceptele de Executiv, de organe executive, de forme ale Executivului şi atribuţiile
acestuia în dreptul comparat;
înţelegeţi Executivul, forma sa, organele sale – Preşedintele şi Guvernul -, statutul, organizarea,
funcţionarea, atribuţiile şi regimul constituţional al actelor acestora în sistemul român.

Instituţiile politice

Instituţiile politice sunt acele cadre ale acţiunii colective sau individuale, cu un caracter mai
mult sau mai puţin stabil, care cuprind relaţiile specifice care decurg din poziţia subiectivă a
apartenenţei lor obligatorii la o stare de societate dată. Instituţiile politice nu se confundă nici cu
instituţiile juridice, nici cu instituţiile statului, sfera lor fiind, dimpotrivă, mult mai largă.
Instituţiile politice trebuie distinse de instituţiile juridice. În esenţă, instituţiile politice sunt
„regulile jocului”, fie că sunt formalizate sau nu. Instituţia juridică poate fi definită ca fiind „un
sistem proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, construit în jurul unei finalităţi
particulare, subordonată finalităţii sistemului juridic” (I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, 1999:
p. 250). Desigur că instituţiile juridice pot fi analizate ca instituţii politice, dar aceasta nu înseamnă
că doar ele sunt instituţii politice.
Trăsăturile instituţiei politice
Privite ca sistem de reguli ale jocului politic, instituţiile politice au următoarele trăsături pe
care le au şi instituţiile juridice, adică sunt sisteme de reguli, durabile, având o finalitate proprie,
reglementând un grup distinct de relaţii sociale, care se prezintă ca o totalitate ierarhizată. Spre
deosebire de instituţiile juridice, instituţiile politice, în sens restrâns, se bucură întotdeauna de o
cristalizare organizaţională. Instituţia politică se manifestă organizaţional, pe când instituţiile
juridice rămân doar un corp de norme. Instituţiile politice se transformă obligatoriu în organizaţii.
Această cristalizare instituţională este cea care le delimitează de simplele „reguli ale jocului”.
Instituţia juridică a partidelor politice presupune un ansamblu de norme referitoare la un grup
distinct de relaţii sociale, care îndeplineşte trăsăturile de mai sus, mai puţin pe ultima, care nu este
îndeplinită decât de o organizaţie partizană. Doar această organizaţie este o instituţie politică.
Instituţiile politice şi instituţiile statului
Sfera instituţiilor politice este mai largă decât sfera instituţiilor statului. Când se afirmă că
„instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare
la această realizare”, este într-adevăr „dificil de realizat o diferenţiere între instituţiile politice şi
dreptul constituţional” (I. Muraru, E.S. Tănăsescu, 2001: pp. 23-24), căci problema reală este să
nu se confunde instituţiile statului cu instituţiile politice şi regulile jocului politic cu regulile
constituţionale.
Instituţiile politice cuprind instituţiile statului, dar nu se reduc la ele, cuprinzând toate
organizările şi regulile care sunt legate direct sau indirect de orientarea scopului social, deci de
determinarea tipului de societate care urmează a fi construit, tip de societate care este determinat
ideologic, adică printr-o prezentare rezonabilă, nu neapărat raţională, a unor valori ca fiind centrale
pentru construcţia socială, în detrimentul altora care ar fi putut eventual să joace acest rol. Partidele
sunt astfel instituţii politice, chiar dacă ele nu sunt reglementate decât extrem de superficial de
constituţie, iar misiunea lor publică nu le transformă în organe de realizare a puterii politice, căci
astfel de organe nu sunt decât organele statului sau persoanele juridice însărcinate cu exerciţiul
unei misiuni de serviciu public. Grupurile de interese ori alte grupuri, cum ar fi cele care asigură

126
identificarea primară a indivizilor, ori chiar familia sunt instituţii politice, căci, deşi ele nu sunt
organe de realizare a puterii politice, de modul structurării lor depinde modul alegerii şi realizării
scopului social.
În contemporaneitate, noţiunile de putere de stat şi de puteri ale statului, desemnând diviziunea
tripartită a puterii în putere legislativă, executivă şi judecătorească, prezintă mai multe neajunsuri,
motiv pentru care sunt înlocuibile cu noţiunea de funcţii ale statului. Neajunsurile noţiunii de
putere sunt: imprecizia sa, apropierea sa de conceptul de forţă, tendinţa de absolutizare a noţiunii şi
inaplicabilitatea sa, datorată faptului că nu mai poate fi înţeleasă ca fundament al statului, nu mai
poate fi aplicată nivelului instituţional şi are caracter ideologic.
Noţiunea de funcţie a statului se raportează la rolul statului de a realiza dreptul, cu scopul
garantării libertăţii individului: crearea dreptului, aplicarea sa şi soluţionarea conflictelor între
subiecţi, născute în urma aplicării dreptului. Acest rol al statului se realizează prin funcţiile
corespunzătoare. Din funcţia jurisdicţională în sesul său larg face parte şi soluţionarea conflictelor
între norme, precum şi între autorităţile statului, care ţin de justiţia constituţională, astfel cum am
definit-o şi care nu este realizeată de către organe care să depndă de puterea de stat.
Funcţiile statului sunt exercitate, în raport de cum este imaginată separaţia puterilor în statul
respectiv, fie independent (dacă separaţia este strică), fie prin colaborare (dacă separaţia este
suplă). Exercitarea funcţiilor pe care le presupune puterea de stat este influenţată însă atât de
nivelul infrastatal, al societăţii civile, cât şi de nivelul suprastatal, astfel încât noţiunea de funcţie a
statului trebuie configurată în raport cu organismul social global, şi nu doar cu statul. Statul este un
agent; nevoile pe care le satisface sunt ale societăţii şi funcţiile tot ale acesteia. Oricare dintre
funcţiile statului se exercită nu doar la nivelul instituţiilor statului, ci printr-o conlucrare şi
concurenţă cu nivelul societăţii civile şi cu cel internaţional. Astfel, fiecare dintre cele trei funcţii
ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – se va defini în raport de specificul
interacţiunilor dintre nivelul statal, cel infrastatal şi cel suprastatal. Avantajul utilizării conceptului
de funcţie este viziunea unifiatoare şi globală, care atrage atenţia că statul este doar unul dintre
agenţii implicaţi în procesul decizional.
Astfel, principiul suveranităţii constituante a poporului, afirmat de din ce în ce mai multe
constituţii contemporane, printre care şi cea română, obligă la o înţelegere egalitară a separaţiei
puterilor: fiecare dintre cele trei puteri, în sens de organe ale celor trei ramuri ale puterii, reprezintă
cu aceeaşi legitimitate poporul constituant, fiecare în ordinea sa funcţională, toate fiind limitate şi
deci controlabile pentru a observa dacă actele lor sunt conforme voinţei celui care le creează şi
încadrează puterile: poporul constituant şi actului acestei voinţe suverane, constituţia.
În România, organele centrale ale puterii de stat, prin care se exercită funcţiile statului sunt
considerate autorităţi publice şi instituite ca atare în Titlul III „Autorităţile publice”: Parlamentul,
Preşedintele României, Guvernul, autoritatea judecătorească. Acestea se bucură de egalitate şi
trebuie să se echilibreze, separaţia dintre ele fiind una suplă, care instituie colaborare funcţională şi
control reciproc. Acesta este sensul art. 1 alin. (4) din Constituţie, care instituie principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei
constituţionale.

Coordonate ale Executivului în dreptul comparat

Noţiunea de putere executivă, care este implicată în exercitarea funcţiei executive, înseamnă,
în sens organic, formal, organul sau organele însărcinate cu funcţia executivă.
Structura Executivului presupune abordarea organelor Executivului.
Există două organe executive: şeful statului şi Guvernul. Ele pot coexista sau nu. Uneori şeful
statului este scos din sfera autorităţilor executive, fiindu-i atribuit un rol de mediere între puteri.
Ele este atunci situat în afara separaţiei puterilor în stat, cum este de regulă Curtea constituţională.
Noţiunea de şef al statului este mai mult o creaţie doctrinară decât constituţională. Foarte rare

127
sunt constituţiile care o folosesc, din cauza ambiguităţii sale. Titlul de şef al statului poate fi dat
atât unui monarh, cât şi unui preşedinte ales, atât unei persoane care dispune de plenitudinea
puterii, cât şi unei persoane care are doar formal exerciţiul acesteia, atât unui organ unipersonal,
cât şi unui organ colegial.
Şeful statului exercită magistratura supremă în stat. El reprezintă statul, permanenţa acestuia,
fiind reprezentantul comunităţii naţionale faţă de alte comunităţi. Ponderea reală a şefului statului
în cadrul exerciţiului efectiv al puterii este foarte diferită: poate fi adevăratul lider politic al
naţiunii într-un regim prezidenţial sau semiprezidenţial; poate fi doar o faţadă pentru adevăratul şef
al statului în regimul parlamentar monist sau poate avea puteri relativ însemnate într-un regim
parlamentar dualist.
Dacă şeful statului este de regulă un organ unipersonal, Guvernul este în mod necesar
pluripersonal, colegial. Ataşatîn mod clasic funcţiei de executare a legii, Guvernul a progresat spre
un rol mult mai complex şi este, în statul modern, organul care „determină şi conduce politica
naţiunii”, având deci o oarecare autonomie, dependentă de tipul de regim constituţional în care
funcţionează.
Formele Executivului se disting în funcţie de gradul de concentrare al centrului de decizie.
Putem desprinde două mari categorii: Executivul monist şi Executivul dualist.
Executivul este monist atunci când decizia se concentrează în mâinile unui singur organ. Acesta
poate fi format dintr-o singură persoană (Executiv monist unipersonal) sau din mai multe persoane
(Executiv monist colegial). Este vorba de o definire în funcţie de numărul organelor care exercită
funcţia. Executivul monist unipersonal este tipic monarhiilor absolute în care monarhul
concentrează întreaga putere, nu numai pe cea executivă (chiar dacă există miniştri, ei sunt pe de-
a-ntregul subordonaţi monarhului), dar şi dictaturilor. Această formă de Executiv nu este străină
democraţiei: în regimul prezidenţial, Preşedintele este titularul puterii executive, concentrate în
mâinile sale; miniştrii sunt numiţi de el, fără intervenţia altei autorităţi, în principiu, şi sunt
răspunzători în faţa sa; el stabileşte politica Guvernului, care este doar un executant. Executivul
monist colegial desemnează situaţia în care mai multe persoane sunt asociate la guvernare,
formând un „colegiu”, un organ omogen de decizie, care ia deciziile cu votul majorităţii membrilor
săi. Necesitatea ca aceste decizii să fie înţelese ca ale colegiului întreg, dictată de responsabilitatea
solidară a membrilor săi, face ca dezbaterile şi deliberarea să fie secrete şi decizia să apară ca fiind
votată cu unanimitate de voturi. Dacă unul sau mai mulţi membri consideră că nu-şi pot asuma
responsabilitatea asupra deciziei, imposibilitatea de a fracţiona colegiul conduce la necesitatea
demisiei acestora. Membrii colegiului sunt egali între ei, neexistând un şef în drept al acestui
organ. Există un preşedinte al organului, dar preşedinţia este asigurată prin rotaţie. În principiu,
membrii nu sunt specializaţi: fiecare nu poate nimic singur; toate deciziile sunt luate în grup.
Executivul colegial monist a cunoscut mai multe forme, în funcţie de numărul membrilor săi:
diumviratul, triumviratul, directoratul.
Executivul este dualist când atribuţiile sale sunt împărţite între două organe: şeful statului şi
Guvernul. Forma tipică a acestui Executiv se-ntâlneşte în regimurile parlamentare. Executivul
dualist cuprinde deci un organ unipersonal (şeful statului) şi un element colegial: Guvernul (numit
uneori Cabinet sau Consiliu de miniştri). Spre deosebire de Executivul colegial monist sub forma
directoratului, care este cea mai apropiată de Executivul colegial specific regimului parlamentar,
acesta din urmă este responsabil în faţa Parlamentului sau a uneia din Camere. Responsabilitatea
este în principiu politică şi colectivă. Membrii Executivului sunt specializaţi, fiecare conducând un
minister; deciziile lor sunt subordonate deciziei colective. Pot exista şi miniştri fără portofoliu. În
principiu, egalitatea între miniştri este perfectă. Există un prim ministru dar acesta nu este decât
primus inter pares, adică nu dispune de nicio putere specială faţă de colegii săi. Practic, s-a evoluat
spre întărirea poziţiei prim-ministrului, care devine şeful Guvernului în sensul autentic al
termenului, dar nu poate nimic fără colegii săi: doar Guvernul decide. Această regulă are un
corolar: colegiul nu poate nimic fără şeful său. De aceea, în regimul parlamentar, desemnarea
prim-ministrului capătă o însemnătate aparte.

128
 Raporturile între organul colegial şi cel unipersonal se pot desfăşura practic fie prin aceea că
şeful statului are o preponderenţă asupra organului colegial (guvernământ orleanist), fie Guvernul
domină, şeful statului pierzându-şi importanţa (guvernământ de cabinet). Guvernământul de
cabinet este forma în care şeful statului, deşi juridic subzistă, în fapt, este deposedat de toate
prerogativele, mai puţin cele de reprezentare şi de prezidare onorifică a unor organe. În fapt,
suntem în prezenţa unui Executiv monist colegial, care prezintă ca trăsătură specifică o putere
cvasiierarhică a prim-ministrului asupra membrilor Cabinetului. Această trăsătură nu ţine atât de
evoluţia instituţională, cât de evoluţia partidelor politice într-un sistem majoritar la un tur.
Bipolarizarea vieţii politice conduce la alternanţa la putere şi, pe de altă parte, la confuziunea între
şeful majorităţii parlamentare, şeful partidului şi şeful de fapt al Executivului. Poziţia
predominantă în partid este cea care-i asigură prim-ministrului o poziţie dominantă în Cabinet. El
este de data aceasta nu „primus inter pares”, ci „primus inter partes”.
Rolul Executivului presupune mai multe componente.
Tradiţional, Executivul are drept funcţie executarea legilor. Unele constituţii chiar se
mulţumesc să definească aşa rolul Executivului. Dar rolul acestuia, chiar potrivit lui Montesquieu,
este mult mai larg.
Executarea legilor se poate rezuma la îndeplinirea unor acte individuale sau poate îmbrăca
forma edictării unor norme generale cu valoare mai mică decât a legii. Pentru a evita confuziile,
noţiunea este divizată în două: executarea propriu-zisă a legii (îndeplinirea de acte individuale în
aplicarea legii) şi organizarea executării legii (edictarea de norme generale necesare îndeplinirii
actelor individuale în conformitate cu legea). Rolul esenţial al Executivului este organizarea
executării legii, care poate fi dată de constituţie şefului statului (Marea Britanie, unde executarea
legilor se face în numele Reginei sau în Statele Unite, unde Preşedintelui îi revine rolul de a
veghea ca legile să fie fidel executate), prim- ministrului sau Guvernului ca organ colectiv.
Executarea legilor presupune menţinerea ordinii publice. Executivul va avea dreptul de a emite
reglementări de ordin politic, dcu respectarea legilor şi a drepturilor şi libertăţilor individuale.
Puterea reglementară a Executivului nu îmbracă formele specifice ale legii; normele sunt generale
şi obligatorii, dar forma edictării lor este inferioară celei legale. Executivul poate în anumite
regimuri şi în anumite condiţii să legifereze el însuşi, dar voinţa care stă la baza legii este cea a
reprezentanţei naţionale care poate delega puterea, nu voinţa.
Direcţia administraţiei. Guvernul (Preşedintele, în regimurile prezidenţiale) este organul de
conducere al administraţiei statului, ceea ce implică o oarecare libertate în organizarea serviciilor
Executivului. Unele sisteme admit că Guvernul îşi poate modifica structura, poate crea sau
desfiinţa ministere fără acordul Parlamentului, putând crea servicii administrative sub singura
rezervă a aprobării fondurilor necesare de către Parlament. Alte sisteme consideră rezervp
posibilitatea de a crea servicii publice Legislativului. Direcţia administraţiei presupune şi puterea
de a numi şi revoca funcţionarii administraţiei, dată şefului statului sau şefului Guvernului sau
împărţită între cei doi. În cazul unor funcţionari superiori puterea este limitată uneori de intervenţia
organului legislativ.
Direcţia politicii externe presupune că Executivul reprezintă statul pe plan internaţional, în
general prin intermediul şefului statului. Acesta are în general atribuţia de a încheia tratate, uneori
cu obligativitatea aprobării ulterioare de către Parlament sau de către una din Camere (ratificare).
El acreditează ambasadorii şi trimişii speciali pe lângă alte state, iar ambasadorii altor state sunt
acreditaţi pe lângă el. În mod tradiţional, chiar în regimurile în care are foarte puţine puteri, şefului
statului îi incumbă în primul rând responsabilitatea politicii externe.
Apărarea. Şeful statului este în general şi şeful armatei. Armata este o administraţie, având un
accentuat caracter specific, dar cu toate acestea o administraţie. Este firesc deci ca şeful statului să
fie şi şeful armatei. Desigur, Executivul nu dispune de această forţă colosală în afara oricărui
control parlamentar, dar necesitatea reacţiei promptă face ca acest control să fie în unele cazuri
post factum, deci după ce măsura a fost luată şi, având în vedere specificul ei, când situaţia este de
cele mai multe ori ireversibilă. Este astfel caracteristic ca în ţările care dispun de arme nucleare,

129
declanşarea unui atac să fie remisă Executivului.

Executivul în România

În România, există un Executiv dualist, care presupune două organe Executive, fiecare cu
atribuţii constituţionale propriu-zise şi consistente: Preşedintele şi Guvernul.
Preşedintele României este instutiţia reglementată în art. 80 – 101 din Constituţie, la care se
adaugă art. 148 alin. (4) din Constituţie. Preşedintele României este ales, pentru un mandat de 5
ani (care poate fi prelungit, prin lege organică, doar în caz de război sau de catastrofă), prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, practicându-se scrutin uninominal majoritar în două
tururi.
Rolul său constituţional este: reprezentarea statului; garantarea independenţei naţionale, a
unităţii şi a integrităţii teritoriale a statului; asigurarea medierii între puterile statului, precum şi
între stat şi societate, pentru a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice; darantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea
Europeană.
Funcţia de mediere a Preşedintelui se constituie nu doar într-o competenţă abstractă, ci într-o
obligaţie constituţională pentru acesta, ce presupune un rol activ la nivelul statului în vederea
asigurării echilibrului instituţional. Exercitarea rolul activ derivat astfel din funcţia de mediere nu
este presupune însă nelimitarea acestui exerciţiu, Preşedintele însuşi neputându-se transforma
dintr-un mediator într-un factor de instabilitate în cadrul separaţiei puterilor în stat sau între stat şi
societate. Competenţa sa presupune mai întâi de toate prudenţă şi canalizarea înspre asigurarea
unei reale medieri la nivelul statului, nu doar la nivel declarativ, în vederea atingerii scopului de a
veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Nerespectarea
coordonatelor funcţiei de mediere a Preşedintelui poate atrage răspunderea juridică, suspendarea
din funcţie sau punerea sub acuzare de înaltă trădare, sau politică a acestuia, sancţiunea putând
interveni cu ocazia exprimării voinţei corpului electoral prin alegeri. Prin Avizul consultativ nr. 1
din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că „Faptul că Preşedintele României, prin
comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale,
înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii, poate fi reţinut ca o
încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru”, afirmând clar că Preşedintele „nu şi-
a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate”.

Atribuţiile Preşedintelui

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Guvernul

Preşedintele României desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru, printr-un act
exclusiv de voinţeă Preşedintelui, putând desemna în mod liber orice persoană doreşte, singura
obligaţie ce îi incumbă fiind aceea de a efectua anterior consultarea partidului care are majoritatea
absolută în Parlament, fie, în situaţia în care nu există o majoritate politică la nivelul
Legislativului, a tuturor partidelor reprezentate în Parlament. Preşedintelui numeşte Guvernul pe
baza votului de încredere acordat de Parlament. Este vorba despre o obligaţie constituţională
condiţionată de obţinerea votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii
liste a Guvernului. Preşedintele este obligat să procedeze la numirea în funcţie a Guvernului,
neavând facultatea de a se opune acestui lucru.
În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte,
la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Remanierea guvernamentală
constituie o situaţie juridică prin care are loc o modificare a listei membrilor Guvernului aprobată
anterior de către Parlament. Se distinge între remanierea guvernamentală fără intervenţie

130
parlamentară şi remaniere guvernamentală cu intervenţie parlamentară. În Decizia nr. 98/2008,
Curtea a statuat că în cazul remanierii fără intervenţia Parlamentului, Preşedintele României poate
refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia
vacantă de ministru, iar primul-ministru este obligat să propună o altă persoană. În cazul celui de al
doilea tip de remaniere guveramentală, care poate interveni prin schimbarea structurii politice a
Guvernului, prin mărirea sau micşorarea numărului membrilor săi sau a compoziţiei acestuia, prin
eliminarea sau cooptarea unui partid sau mai multe de la guvernare, propunerea de remaniere
aparţine prim-ministrului şi este adresată Parlamentului, care decide prin adoptarea unei hotărâri.
Hotărârea Parlamentului constituie fundamentul exercitării competenţei Preşedintelui de a remania
şi numi noii membrii propuşi în funcţia de ministru. Prin Decizia nr. 98 din 7/2008, Curtea a
statuat că „Hotărârea organului reprezentativ (...) este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu
l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”. Necesitatea
intervenţiei Parlamentului este impusă de principiul paralelismului formelor şi competenţelor: cât
timp Guvernul este învestit cu încredere, pentru a dobândi mandatul, de către Parlament, acesta
trebuie să intervină expres, prin acelaşi act (hotărâre), adoptat cu aceeaşi majoritate, atunci când se
schimbă elementele fundamentale asupra cărora şi-a exprimat acordul iniţial când a creat Guvernul
(dintre acestea fae parte structura Guvernului şi compoziţia sa politică).
Preşedintele poate de asemenea consulta Guvernul şi participă la şedinţele acestuia în care se
dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Preşedintele colaborează cu Guvernul în
exercitarea atribuţiilor de politică externă: preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit
procedurii stabilite prin lege. Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele
României, la propunerea Guvernului poate iniţia procedura de revizuire a Constituţiei. Competenţa
constituţională de declanşare a procesului de revizuire constituţională se exercită în comun prin
exteriorizarea voinţelor conjugate ale Preşedintelui, de iniţiere, şi ale Guvernului, de propunere a
iniţierii.
Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Parlamentul sunt: adresarea Parlamentului de mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii; convocarea Parlamentului nou ales şi a
Parlamentului în sesiuni extraordinare; dizolvarea Parlamentului (pe care o vom aborda mai
încolo); promulgarea legii; dreptul de a cere reexaminarea legii; obligaţia de a consulta
Parlamentul cu privire la iniţierea unui referendum naţional consultativ asupra unor probleme de
interes naţional (Preşedintele are competenţă exclusivă de a iniţia un asemenea referendum şi de a
stabili sfera problemelor de interes naţional, cât timp Constituţia nu o circumscrie, aspect relevat şi
în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în această materie).
Atribuţiile Preşedintelui în raport cu autoritatea judecătorească şi Curtea Constituţională
sunt: numirea judecătorilor ordinari; numirea a trei judecători ai Curţii, participarea la şi prezidarea
şedinţelor Consiliului Superior al Magistraturii; se sizarea Curţii cu privire la neconstituţionalitatea
legilor înainte de promulgare.
În domeniul apărării, Preşedintele: este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate; în caz de agresiune armată
îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le
aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj; instituie, potrivit legii, starea de
asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
De asemenea, Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de

131
mareşal, de general şi de amiral, numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege şiacordă
graţierea individuală.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în patru cazuri: demisie, demitere din
funcţie, imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. Interimatul funcţiei de
Preşedinte nu poate interveni decât în trei situaţii: funcţia de Preşedinte devine vacantă;
Preşedintele este suspendat din funcţie; Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi
exercita atribuţiile. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid
şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele se bucură de imunitate. În
plus, în mod asemănător deputaţilor şi senatorilor, Preşedintele nu poate fi tras la răspundere
juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Preşedintele răspunde politic,
putând fi suspendat din funcţie de către Parlament, dar şi juridic, pentru înaltă trădare, punerea sub
acuzare fiind realizată de către Parlament.
Actele juridice ale Preşedintelui sunt decrete care se publică în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând inexistenţa lor juridică. Actele cu caracter politic sunt mesaje, declaraţii,
comunicate, scrisori. Decretele prezidenţiale pot avea caracter individual (decretele de graţiere,
decretele de numire în funcţiile publice, decretele de acordare a unor decoraţii, grade sau titluri de
onoare etc.) sau caracter normativ (decretele de declarare a stării de urgenţă sau de asediu ori
privind organizarea unui referendum cu privire la probleme de interes naţional).

Guvernul României
Reglementarea constituţională a instituţiei Guvernului este realizată de art. 102-110 din legea
supremă. Rolul constituţional al Guvernului este unul politic şi administrativ: potrivit programului
de guvernare acceptat de Parlament, să realizeze politica internă şi externă a ţării şi să exercite
conducerea generală a administraţiei publice. Legea-cadru nr. 90/2001 instituie şi un rol special,
prin art. 1 alin. (2): acela de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional
economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale. Conform art. 1 alin. (5) din Legea-cadru, Guvernul îndeplineşte
următoarele funcţii: funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare; funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea
cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice; funcţia de
administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi
private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil; funcţia de
reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementarilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile
economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Formarea Guvernului se realizează potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 alin. (1) şi
art. 103 şi cuprinde mai multe etape cronologice şi obligatorii ce presupun exprimarea voinţei
Preşedintelui şi a Parlamentului: consultarea de către Preşedinte a partidului care are majoritatea
absolută în Parlament în vederea desemnării unui candidat la funcţia de Prim-ministru (dacă nu
există o majoritate politică la nivelul legislativului, vor fi consultate toate partidele reprezentate în
Parlament); desemnarea de către Preşedinte a persoanei care va candida la funcţia de Prim-
ministru; candidatul la funcţia de prim-ministru, are la dispoziţie un termen de maxim 10 zile în
care trebuie să îşi alcătuiască lista cu membrii echipei guvernamentale şi programul de guvernare;
solicitarea adresată Parlamentului de către candidatul la funcţia de Prim-ministru în vederea
acordării votului de încredere asupra programului guvernamental şi a listei viitorului Guvern
(solicitarea trebuie să intervină în cadrul aceluiaşi termen de 10 zile); cele două Camere ale
Parlamentului reunite în şedinţă comună vor dezbate programul şi lista guvernamentale şi se vor
pronunţa prin adoptarea unei hotărâri cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor asupra
încrederii acordate în viitorul Guvern; numirea în funcţie a Guvernului de către Preşedinte (care

132
este obligat să procedeze la numirea în funcţie a Guvernului, dat fiind faptul că voinţa
Parlamentului a fost exprimată).
Încetarea mandatului Guvernului are loc la data validării alegerilor parlamentare generale sau
dacă Guvernul este demis, la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă
primul-ministru se află în una dintre situaţiile de încetare a calităţii de membru al Guvernului (cu
excepţia revocării) ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat a încetat altfel decât prin validarea alegerilor parlamentare generale
îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea
jurământului de membrii noului Guvern.
Structura Guvernului este configurată constituţional: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Pentru exercitarea funcţiei de membru al
Guvernului trebuie în primul rând să fie îndeplinite condiţiile generale prevăzute în art. 16 alin. (3)
din Constituţie cu privire la funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, şi anume: cetăţenia
română şi domiciliul în ţară. Reglementarea generală constituţională prevede incompatibilităţile
funcţiei de membru al Guvernului cu: exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de deputat sau de senator; exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în
cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Prin intermediul art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei au fost instituite la
nivel legislativ incompatibilităţi specifice. Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma
demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Instituţia prim-ministrului îşi găseşte fundamentare prin intermediul art. 107 alin. (1) din
Constituţie, acesta conducând Guvernul şi coordonând activitatea membrilor acestuia cu
respectarea atribuţiilor specifice acestora. Dispoziţia constituţională normează instituţia primului-
ministru ca un organism de conducere generică a Guvernului, cu rol de coordonare a activităţii
acestuia şi a miniştrilor, însă, după cum observasem anterior, potrivit Legii-cadru nr. 90/2001, între
primul-ministru şi restul membrilor cabinetului raporturile stabilite sunt în principal de
subordonare, şi doar în subsidiar de coordonare. O consecinţă a caracterului dualist al Executivului
în România este că Preşedintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru. Dacă prim-
ministrul se află în vreuna dintre situaţiile în care mandatul de membru al Guvernului încetează (cu
excepţia revocării) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va
desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile
primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii
exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. Prevederile
referitoare la interimat care nu trebuie confundat cu remanierea guvernamentală) se aplică în mod
corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o
perioadă de cel mult 45 de zile.
Răspunderea membrilor Guvernului este atât politică şi solidară (şi va fi abordată cu ocazia
expunerii mijloacelor de interacţiune între puteri în România), cât şi penală. Cu privire la aceasta
din urmă, Constituantul dispune că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României
au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui
din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cazurile de
răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind
responsabilitatea ministerială.

Actele Guvernului
Guvernul adoptă acte juridice specifice: hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor.

133
 Ordonanţele de Guvern sunt acte juridice care au aceeaşi valoare normativă ca şi legea,
Guvernul fiind cooptat astfel la exerciţiul funcţiei legislative. Din interpretarea dispoziţiilor art.
108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţie referitor la delegarea legislativă rezultă două tipuri de
ordonanţe: simple şi de urgenţă.
Ordonanţele simple se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de către
Parlament, şi doar în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Prin acest tip de ordonanţe nu se
pot reglementa domenii ce fac obiectul legilor organice. În situaţia în care legea de abilitare o cere,
ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând încetarea efectelor ordonanţei. Orice
lege de abilitate care nu respectă interdicţiile instituite de Constituant, ca şi ordonanţele simple
adoptate în baza unei asemenea legi de abilitare, sunt neconstituţionale extrinsec.
Ordonanţele de urgenţă reprezintă o manifestare spontană din partea Guvernului de a adopta
acte cu valoare legislativă fără a avea nevoie de o abilitare expresă din partea Parlamentului.
Efectele juridice ale ordonanţei de urgenţă se produc de la data depunerii lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul
Oficial al României. Actele Guvernului se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.
Ordonanţele de urgenţă sunt reglementate de art. 108 şi 115 din Constituţie. Art. 115 alin. (4)
stabileşte condiţiile speciale necesare reglementării prin intermediul ordonanţei de urgenţă,
dispunând că „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. În ce
priveşte procedura formală prin care o ordonanţă de urgenţă produce efecte juridice, alin. (5) al
aceluiaşi articol stabileşte că „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod
obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de
zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea
prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”. De asemenea, reglementarea prin ordonanţă de urgenţă
comportă anumite limite absolute impuse prin intermediul alin. (6) care dispune că „Ordonanţele
de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.
La nivelul procedurii parlamentare privind adoptarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă se
disting două situaţii: în cazul în care legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu întruneşte
numărul necesar de voturi pentru considerarea acesteia ca adoptată, aceasta se transformă în lege
de respingere, efectul juridic concret constând ieşirea din vigoare a ordonanţei de urgenţă; în
situaţia în care legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă este votată, ordonanţele Guvernului
aprobate de Parlament prin lege încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca
efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege. Formal,
ordonanţa de urgenţă continuă să facă parte din ordinea juridică dar nu se mai poate aplica, din
punct de vedere juridic, singura normă obligatorie constituind-o legea prin care este receptată
ordonanţa de urgenţă.
În ce priveşte condiţiile de validitate instituite de art. 115 alin. (4) din Constituţie, jurisprudenţa
constituţională a stabilit că „situaţie extraordinară” a cărei reglementare nu poate fi amânată
înseamnă o stare de fapt obiectivă, cuatificabilă (fundamentată deci pe factori care nu sunt
subiectivi, de oportunitate), independentă de voinţa Guvernului şi care să fie aptă să pună în
pericol un interes public. Obligaţia constituţională a Guvernului de motivare a urgenţei
reglementării este distinctă de situaţia extraordinară: „urgenţa reglementării nu echivalează cu

134
existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii
obişnuite de legiferare” (Decizia nr. 421 din 9 mai 2007).
Cât despre interdicţiile instituite de art. 115 alin. (6) din Constituţie, şi ele condiţii de validitate,
considerăm că sunt totale şi nu pot suporta derogări, însă Curtea Constituţională apreciază că
„interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează
că „nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale” şi că „nu pot viza măsuri de trecere silită
a unor bunuri în proprietate publică”, însă „în celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de
urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi
adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care
intervin” (Decizia nr. 1.189/2008).

Concluzii:
Noţiunea de funcţie a statului se raportează la rolul statului de a realiza dreptul, cu scopul
garantării libertăţii individului: crearea dreptului, aplicarea sa şi soluţionarea conflictelor între
subiecţi, născute în urma aplicării dreptului.
Puterea executivă presupune, tradiţional, două organe care pot coexista sau nu: şeful
statului (Preşedinte) şi Guvern, care exercită funcţie executivă în diverse maniere, în funcţie de
forma Executivului aleasă în sistemul constituţional respectiv. În România, organele Executivului
sunt Preşedintele şi Guvernul, care sunt reale centre de impuls politic, având competenţe
decizionale proprii, instituite constituţional în cadrul unui Executiv dualist. Rolul constituţional al
Preşedintelui şi, respectiv, cel al Guvernului, se exercită prin mai multe atribuţii şi funcţii, ale căror
coordonate normative sunt prevăzute de către Constituant, împreună cu cele ale actelor juridice ale
acestor organe. Guvernul, prin ordonanţe, simple şi de urgenţă, exercită funcţie legislativă, în
condiţiile delegării legislative - condiţii de validitate a ordonanţelor - astfel cum au fost precizate
în jurisprudenţa constituţională.

Test de autoevaluare:
1. Argumentaţi ce tip de Executiv există în România. - 2 puncte.
2. Precizaţi care sunt atribuţiile Preşedintelui României în raport cu autoritatea jurisdicţională. - 1,5
puncte
3. Distingeţi cele două tipuri de remaniere guvernamentală. - 1,5 puncte
4. Precizaţi în ce constă implicarea Preşedintelui în formarea Guvernului în România. - 1,5 puncte
5. Precizaţi care sunt funcţiile Guvernului în România. - 1,5 puncte.
6. Precizaţi care sunt coordonatele de validitate ale ordonanţelor de urgenţă, prin raportare la
jurisprudenţa constituţională. - 2 puncte

Speţe:
1. Având în vedere că regelementarea legală a coordonatelor problemelor de interes
naţional asupra cărora Preşedintele României poate declaşa un referendum naţional consultativ nu
este suficient precizată, Parlamentul României a adoptat o lege de abilitare a Guvernului să emită
în acest domeniu ordonanţe simple până la expirarea unui termen de 3 luni de la adoptarea legii de
abilitare. Apreciaţi dacă Parlamentul respectă Constituţia.
Răspuns: Parlamentul încalcă prevederile art. 115 din Constituţie privind delegarea
legislativă, întrucât materia referendumului se reglementează, conform art. 73 alin. (3) lit. d),
exclusiv prin lege organică, or, în aceste materii este interzisă delegarea legislativă prin lege de
abilitare a Guvernului să emită ordonanţe. Mai mult, orice reglementare prin lege a sferei
problemelor de interes naţional care pot face obiectul unui referendum iniţiat de Preşedinte în
condiţiile art. 90 din Constituţie este neconstituţională, întrucât Preşedintele are dreptul exclusiv de
a stabili care sunt problemele de interes naţional e pot face obiectul unui asemenea referendum.

135
 2. Având în vedere apropierea vacanţei parlamentare, Parlamentul României adoptă o lege
de abilitare a Guvernului să emită, pe perioada acestei vacanţe, ordonaţe prin care să
regelementeze regimul juridic general al graţierii individuale şi al acordării gradului de general. La
aceeaşi dată a adoptării legii de abilitare, Guvernul emite o hotărâre prin care stabileşte condiţiile
în care se pot emite decretele prezidenţiale de acordare a gradului de mareşal. Apreciaţi dacă
Parlamentul şi Guvernul respectă Constituţia.

Grile:
1. Executivul este monist atunci când:
a) decizia se concentrează în mâinile unui monarh care guvernează alături de miniştrii responsabili
faţă de parlament;
b) decizia se concentrează în mâinile unui singur organ;
c) decizia se concentrează în mâinile şefului statului şi guvernului.

2. Actele Preşedintelui sunt:

a) decrete de graţiere, mesaje, declaraţii;
b) acte politice şi decrete;
c) decrete.

3. Preşedintele României are printre atribuţii:

a) conferirea de decoraţii, de grade militate, numirea în funcţie a judecătorilor, reprezentarea
politică a statului în plan extern, numirea prim-ministrului, numirea şi revocarea miniştrilor;
b) numirea şi revocarea prim-ministrului, acordarea graţierii individuale, promulgarea legii,
declararea stării de urgenţă;
c) promulgarea legii, convocarea Parlamentului, numirea în funcţie a Guvernului pe baza votului
de învestitură acordat de Parlament, numirea şi revocarea din funcţie a miniştrilor, la propunerea
prim-ministrului.

4. Încetarea calităţii de membru al Guvernului în România se realizează:

a) ca urmare a incompatibilităţii, a decesului, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a
demiterii Guvernului, a demisiei;
b) ca urmare a revocării de către Preşedinte, a incompatibilităţii cu funcţia de membru al
Parlamentului, a decesului, a pierderii drepturilor electorale, a demiterii Guvernului;
c) ca urmare a revocării de către prim-ministru, a incompatibilităţii, a decesului, pierderii
drepturilor electorale, a demiterii Guvernului.

5. Elementul colegial al Executivului dualist în dreptul comparat:

a) este iresponsabil în faţa Parlamentului sau a uneia din Camere, membrii săi sunt specializaţi, iar
prim-ministrul dispunde de puteri speciale faţă de colegii săi:
b) răspunde politic în faţa Parlamentului, prim-ministrul este primus inter pares, iar membrii săi nu
sunt specializaţi;
c) membrii săi sunt specializaţi, răspunderea este colectivă şi politică în faţa Parlamentului, iar
prim-ministrul tinde, în fapt, să devină primus inter partes.

136
 Modulul XI
LEGISLATIVUL

Unitatea de învăţare:
1. Coordonate ale Legislativului în dreptul comparat
2. Parlamentul în România

Timp alocat: : 3 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 461 – 478.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 123 – 187.
3. B. Chantebout, Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 1982, p. 272.
4. I. Vida, Comentariul art. 61 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 600.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1237 din 6 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 785 din
24 noiembrie 2010.
7. Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor,
precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în
M. Of. nr. 553 din 24 iulie 2015, cu rectificare publicată în M. Of. nr. 553 din 22 iulie 2016.
8. Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în M. Of. nr. 49
din 22 ianuarie 2016.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în M. Of. nr. 190 din 10
august 1993.
10. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1490 din 17 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 861
din 22 decembrie 2010.
11. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie
2003.
12. Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în M. Of. nr. 432 din 9 iunie 2016.
13. Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat în M.
Of. nr. 931 din 16 decembrie 2015.
14. Regulamentul Senatului, republicat în M. Of. nr. 909 din 9 decembrie 2015.
15. Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor,
precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în
M. Of. nr. 553 din 24 iulie 2015, cu rectificare publicată în M. Of. nr. 553 din 22 iulie 2016.
16. Constituţia României, republicată în 2003.

137
 Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
înţelegeţi formele organului legislativ tradiţional – Parlamentul – în dreptul comparat,
principiile de organizare şi funcţionare ale acestuiaşi rolul său;
înţelegeţi structura Parlamentului în România;
înţelegeţi organizarea internă a Parlamentului României ales şi deci toate structurile sale interne;
înţelegeţi funcţionarea Parlamentului României, actele sale juridice, desfăşurararea procedurii
legislative;
înţelegeţi consecinţele normative ale principiul bicamerismului şi ale principiului autonomiei,
precum şi principiiul configuraţiei politice şi principiul deciziei majoritate în România;
Coordonate
înţelegeţi ale Legislativului
specificitatea mandatului de în dreptul în
parlametar comparat
dreptul public român, durata şi protecţia
mandatului de parlamentar, prin imunităţi şi incompatibiliăţi, în sistemul nostru.

Coordonate ale Legislativului în dreptul comparat

Organul legislativ tradiţional este Parlamentul, care exercită funcţie legislativă, funcţionarea sa
presupunând, ca şi în România, exercitarea şi a altor funcţii. În unele sisteme, precum şi cel român,
exercitarea funcţiei legislative, pe lângă influenţa de la nivelul societăţii civile şi de la nivel
internaţional, implică şi organul executiv colegial (Guvernul, prin intermediul delegării legislative
şi al angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege).
Formele organului legislativ sunt în principal două, în funcţie de numărul de Camere:
bicamerale (presupun o multitudine de variante, în funcţie de modul de formare a Camerei secunde
şi în funcţie de raporturile dintre Camere); unicamerale. Aestora li se adaugă Parlamentele
pluricamerale, foarte rare. Unicamerismul poate avea o cauză istorică, poate rezulta dintr-o
filosofie (în Franţa în 1793 sau 1848, când unitatea postulată a Naţiunii nu putea avea ca rezultat
decât unitatea parlamentului sau în statele marxiste, unde teoria unităţii puterii în stat nu putea
avea decât aceeaşi consecinţă instituţională) sau poate fi instituit în considerarea dimensiunilor
reduse ale statului. Pluricamerismul presupune existenţa a mai mult de două Camere, însă una
dintre ele are o poziţie dominantă.
Bicamerismul (bicameralismul) presupune divizarea în două Adunări distincte, independente
funcţional. Istoric, bicamerismul a apărut în Marea Britanie din raţiuni în aparenţă întâmplătoare
(B. Chantebout, 1982: p. 272), definitivându-se în secolul al XIV-lea. Bicamerismul poate avea
origine federală, pentru a asigura participarea statelor federate la decizia legislativă federală.
Modul de formare a primei Camere a Parlamentului bicameral nu ridică probleme: este constituită
din deputaţi aleşi prin vot universal direct. Camera secundă prezintă variante: ereditară; numită;
aleasă democratic, dar pornind de la baze şi utilizând tehnici diferite faţă de alegerea primei
Camere; reprezantă a intereselor economice şi sociale; sistemele mixte. Ponderea celei de a doua
Camere în raport cu prima poate fi: egală (bicamerismul egalitar); inferioară (bicamerism
inegalitar).
Camera secundă ereditară, reminiscentă a Evului Mediu şi tipică regimurilor aristocratice,
presupune că funcţia de membru se transmite descendenţilor (Camera Lorzilor în Marea Britanie).
Camera secundă numită presupune că membrii săi sunt numiţi, pe termen determinat, de şeful
statului, în totalitate sau într-o proporţie covârşitoare, liber sau respectând anumite criterii
minimale; poate avea şi membri de drept. Camera secundă aleasă se poate constitui în mai multe
feluri: prin utilizarea unui tip de sufragiu diferit de cel folosit la alegerea primei Camere; prin
utilizarea unui tip de scrutin diferit; prin utilizarea unui sistem mixt (Franţa); prin alegerea
membrilor pentru o durată mai mare decât durata mandatului primei Camere; prin reprezentarea în
a doua Cameră a comunităţilor locale. Camera secundă ce reprezintă interesele economice şi
sociale a suscitat multe controverse. Cei care acceptă acest gen de Cameră pornesc de la faptul că

138
partidele politice sunt incapabile să reprezinte diversitatea de interese şi grupuri care constituie
comunitatea naţională. De aceea, a doua Cameră trebuie să asigure o reprezentare a intereselor
economice, profesionale, culturale etc.
Bicamerismul egalitar are drept consecinţe: niciuna dintre Camere nu poate adopta o lege fără
acordul celeilalte; trebuie să fie prevăzut un mijloc procedural prin care textul legii să fie trimis de
la o Cameră la alta până când cele două se pun de acord asupra unui text unic; navetele legii sunt
în număr nelimitat, în principiu. Se pot utiliza mai multe metode pentru a limita numărul acestor
navete: se poate prevedea că un număr de încercări de conciliere nereuşite blochează adoptarea
legii; se poate prevedea de asemenea o procedură complementară care să faciliteze punerea de
acord a Camerelor, mai ales prin crearea unei comisii mixte de mediere, cu reprezentarea egală a
celor două Camere, care încearcă să găsească soluţiile care ar putea pune de acord cele două
Adunări. Bicamerismul este inegalitar când una dintre Camere poate să-şi impună voinţa în
detrimentul acesteia (în general, Camera care domină este cea rezultată în urma sufragiului
universal direct). Inegalitatea Camerelor se transpune în proceduri mai mult în urma cărora
Camera primă triumfă. Pe plan legislativ, Camera secundă poate fi ignorată dacă după un număr de
navete ale legii cele două Camere nu se pun de acord sau dacă acest acord nu este obţinut într-un
anumit termen; pe planul relaţiilor cu Guvernul, Camera secundă nu poate angaja responsabilitatea
ministerială, ea nu poate răsturna Guvernul. Pot fi desigur imaginate o mulţime de sisteme.
Organizarea Camerelor presupune ca prim aspect durata puterilor Camerelor, numită
legislatură. Regula este ca durata să fie egală pentru cele două Camere. Alte sisteme concept o
duraă diferită (Constituţia S.U.A. prevede în art. 1. paragraful 2 că membrii Camerei
Reprezentanţilor sunt aleşi la fiecare doi ani, iar în art. 1 paragraful 3 că senatorii sunt aleşi la
fiecare şase ani). În ce priveşte reunirea Camerelor, se disting: sistemul permanenţei şi sistemul
sesiunilor.
Sistemul permanenţei, care asigură independenţa faţă de Executivul ce nu poate convoca
Parlamentul, dar presupune o tensiune politică permanentă, presupune că Camerele decid ele însele
momentele şi durata întrunirilor (când Adunarea nu este reunită, rămâne reprezentată în general
prin biroul său). Sistemul sesiunilor presupune distincţia dintre sesiune şi şedinţă. Şedinţa este
reunirea efectivă a unei Adunări într-o anume zi determinată, care începe atunci când preşedintele
o declară deschisă şi se termină când acesta îi pronunţă închiderea. Sesiunea este perioada de timp
determinată în care Camerele sunt abilitate să se întrunească.
În funcţie de intervenţia sau nonintervenţia puterii executive în determinarea sesiunilor, acestea
pot fi: în afara posibilităţii de intervenţie a Executivului (sesiunile ordinare şi sesiunile de drept,
ambele stabilite de Constituţie); cu intervenţia Executivului în convocare (sesiuni extraordinare).
Organizarea internă a Camerelor are ca sursă Constituţia şi regulamentele Camerelor, adoptate
autonom şi supuse unui control de constituţionalitate distinct de controlul legilor. Camerele au
fiecare un preşedinte, un birou de conducere şi un număr de comisii parlamentare. Uneori
grupurile politice, numite şi grupuri parlamentare, au atribuţii distincte în calitate de grupuri, dar
de cele mai multe ori acestea sunt doar organizări de influenţă. În general, preşedintele Adunării
este ales din rândul membrilor acesteia, rolul său fiind important: conduce lucrările, dirijează
dezbaterile, asigură ordinea internă în Cameră, veghează la aplicarea regulamentului, organizează
votul, are rol esenţial în relaţiile dintre Executiv şi Legislativ, asigură interimatul funcţiei de şef al
statului. Biroul Camerei are ca scop să îl ajute pe preşedinte în executarea atribuţiilor sale şi
cuprinde, de regulă: vicepreşedinţi, secretari şi uneori chestori. Membrii Biroului sunt aleşi, de
regulă, prin scrutin secret. Biroul are atribuţii, ca organ colectiv, în materia reprezentării Camerei,
a problemelor de organizare internă, a numirii funcţionarilor Adunării etc. Membrii Biroului au
atribuţii separate de ale acestuia (de regulă, vice-preşedinţii îl suplinesc pe preşedinte când acesta
lipseşte sau reprezintă Camera în diferite ocazii, secretarii au ca atribuţie principală aprecierea
votului, iar chestorii, administrarea materială şi financiară a Camerei).
Comisiile parlamentare sunt subdiviziuni interne care au ca scop principal analiza proiectelor
de lege înainte de dezbaterea lor în plen. Putem distinge: comisiile mixte (cuprind membri din

139
ambele Camere) şi comisiile formate din membri aparţinând unei singure Camere, care sunt
regula; comisiile „ad-hoc” (comisii speciale, cu o durată de existenţă limitată şi instituite în scopuri
particulare) şi comisiile permanente (stabilite prin regulamentul Camerei, în principiu pentru toată
durata legislaturii).Unele sisteme constituţionale caută să diversifice comisiile permanente,
specializându-le pentru a obţine un control mai eficient asupra administraţiei. Alte sisteme caută să
reducă numărul comisiilor permanente, estimând că astfel analiza legislativă este mai pertinentă.
Regulile de constituire a comisiilor sunt foarte diverse, constantele fiind: în principiu, fiecare
comisie trebuie să reproducă structura Camerei; fiecare parlamentar trebuie să poată face parte
dintr-o Comisie; comisia este organizată după modelul Adunării, implicând aceleaşi organe,
desemnate în acelaşi mod. În îndeplinirea rolului ei esenţial, adică pregătirea legislaţiei pentru
dezbatere în plen, comisia poate avea cu privire la text iniţiative proprii, care merg de la
posibilitatea de a propune amendamente, până la dreptul de a modifica în totalitate proiectul.
Desfăşurarea şedinţelor de lucru ale Camerelor presupune, cronologic,: fixarea ordinii de zi,
dezbaterile şi votul, fiecare având reguli specifice.
Fixarea ordinii de zi este extrem de importantă. Cel învestit cu această prerogativă va orienta
dezbaterile parlamentare şi prin urmare va orienta procesul de legiferare. Fixarea ordinii de zi a
Camerei poate îmbrăca mai multe forme: poate fi fixată la nivelul exclusiv al Adunării, poate fi
fixată de Executiv sau poate îmbrăca o formă intermediară: fixarea de comun acord. Fixarea
ordinii de zi de către Adunare este o consecinţă firească a separaţiei rigide a puterilor în regimul
prezidenţial. În regimul parlamentar este întâlnită de asemenea sub mai multe forme: Camera
stabileşte ordinea de zi fie la propunerea preşedintelui ei, fie la propunerea Biroului, fie a unui
organ numit Conferinţa preşedinţilor, formată din preşedinte, vicepreşedinţi, preşedinţii grupurilor
parlamentare şi preşedinţii comisiilor permanente. Fixarea ordinii de zi de către Executiv
presupune că Executivul are o preponderenţă asupra parlamentului.
O primă regulă a dezbaterilor parlamentare este publicitatea; Camera poate decide şedinţa
secretă, dar în condiţii restrictive şi cu o temeinică motivare. Dezbaterile pot fi împărţite în două
faze: discuţiile generale (de obicei sunt deschise de cel ce a depus proiectul, urmat de un raport din
partea Comisiei permanente care a analizat proiectul şi apoi de vorbitorii care sunt înscrişi anterior
sau de cei care cer cuvântul în timpul şedinţei); dezbaterea pe articole (în ordinea numerică a
articolelor, dar se poate deroga, la cererea parlamentarilor, a Guvernului sau a comisiei competente
în materia legiferării), care cuprinde şi discutarea amendamentelor (a modificărilor proiectului de
lege). Există mai multe tehnici pentru ca dezbaterile să nu devină interminabile.
După dezbateri urmează deliberarea/votul, care poate îmbrăca o varietate de forme prevăzute
în general de regulamentul Camerei: prin ridicarea mâinii; prin ridicarea în picioare; votul public
ordinar (votul cu bile); votul public la tribună; prin divizarea Camerei; votul electronic; votul
secret. Votul este, în principiu, personal.
Rolul Parlamentelor constă, în principial, în legiferare şi controlul Guvernului.
Legiferarea cere o abordare juridică şi filosofică. Trebuie să vedem ce se înţelege prin lege şi
legiferare.
Noţiunea de lege poate fi ambiguă, întrucât: are un înţeles dublu (unul larg, în care se cuprind
toate actele normative şi unul restrâns, de act juridic al Parlamentului); înţelegerea legii ca act al
Parlamentului duce la confuzii, odată ce această definire uzează doar de criteriul organic, iar
parlamentul emite mai multe categorii de acte. Pentru a distinge legea de alte acte de
reglementare se utilizează două criterii: formal şi material, care pot fi utilizate conjugat, alteori
criteriul material lipseşte.
Când pentru definirea legii este utilizat criteriul formal, suntem în prezenţa unei legi când sunt
îndeplinite următoarele condiţii: actul juridic are caracter normativ, adică îi priveşte pe subiecţi în
mod abstract, este general, cu aplicabilitate repetată şi susceptibil de a fi aplicat prin constrângere;
actul normativ este emis de Parlament; Parlamentul adoptă actul potrivit procedurii prestabilite.
Aest mod de a defini legea nu acoperă toate situaţiile: există legi care nu provin de la Parlament, ci
sunt aprobate direct de corpul electoral, prin referendum: ordonanţele guvernamentale sunt acte

140
având caracter de lege,.
Pentru a înlătura aceste inconveniente ale definiţiei, trebuie să utilizăm criteriul funcţional:
funcţia legislativă este exercitată de Parlament, dar şi de Guvern (având concursul şi al altor
organe), de popor prin referendum şi de unele organisme internaţionale. Suntem în prezenţa unui
exerciţiu al funcţiei legislative ori de câte ori un segment al autorităţii sociale (nu neapărat
autoritate publică) creează reguli în mod primar pentru a reglementa anumite relaţii sociale într-o
formă prestabilită. Legea este, aşadar, actul normativ emis în exercitarea funcţiei legislative. Ca să
fim în prezenţa unei legi trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de un act normativ;
acest act normativ să reglementeze primar un domeniu. Sunt astfel legi: actele normative ale
Parlamentului; actele normative adoptate prin referendum pentru a reglementa primar un domeniu
(legi referendare); actele normative ale Guvernului care reglementează primar un domeniu
(ordonanţe, decrete-legi). Când este vorba de acte de reglementare, acestea se deosebesc radical de
legi prin faptul că nu reglementează primar un domeniu. Distingem astfel legea (act de
reglementare primar), de regulament (act administrativ general). În concluzie, chiar dacă actul este
normativ, dacă este emis în exercitarea altei funcţii decât cea legislativă, el nu este lege în sens
strict.
Parlamentul adoptă mai multe categorii de acte: legi, hotărâri, moţiuni, regulamente etc. Legea
este un act general. Orice act al Parlamentului care nu este general, deşi este adoptat potrivit
procedurilor legislative, nu este lege.
Legile mai pot fi clasificate luând în considerare două criterii: în funcţie de conţinutul lor
normativ - legi de reglementare directă, legi cadru, legi de abilitare, legi de control; în funcţie de
modalitatea formală a adoptării şi materiile reglementate - legi constituţionale, legi organice, legi
ordinare. Legile de reglementare directă reglementează conduita subiecţilor de drept; legile cadru
stabilesc doar principiile generale ale unei reglementări, lăsând amănuntele reglementării pe seama
actelor de aplicare; legile de abilitare sunt cele prin care Parlamentul abilitează Guvernul să emită
acte având caracter de lege, stabilind doar perioada şi domeniul reglementării, necuprinzând
dispoziţii direct aplicabile subiecţilor; legile de control sunt cele prin care Parlamentul se pronunţă
asupra reglementărilor de tip legislativ ale Guvernului (ordonanţe, ordonanţe de urgenţă),
controlând astfel activitatea acestuia. Legile constituţionale sunt constituţia şi legile de revizuire a
acesteia; legile organice, superioare celor ordinare, sunt, din punct de vedere formal, sunt adoptate
cu majoritate absolută (votul majorităţii membrilor fiecărei Camere), fiind uneori delimitate şi
material, intervenind în domeniile expres stabilite de Constituţie. Legile organice sunt superioare
celor ordinare; legile ordinare sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare
Cameră (majoritate simplă), putând reglementa orice materie care nu ţine de domeniul legilor
constituţionale sau organice.
Controlul Guvernului are la origine faptul că funcţia primă, istoric vorbind, a Parlamentelor a
fost controlul guvernanţilor. Fundamentat teoretic pe superioritatea Parlamentului, acest cotrol se
exprimă în mai multe forme: control financiar; participarea la desemnarea Executivului; angajarea
responsabilităţii politice ministeriale prin întrebări scrise şi orale, interpelări, comisii de anchetă,
moţiuni de cenzură, vot de neîncredere; exercitarea unei funcţiuni judiciare faţă de membrii
Executivului. În unele sisteme, întâlnim toate aceste forme, în altele, unele lipsesc. Valoarea lor
depinde atât de amenajarea instituţiilor, cât şi de climatul politic general al ţării.

Parlamentul în România
Reglementarea instituţiei Parlamentului este realizată în art. 61 – 78 şi art. 111- 114 din
Constituţie. Rolul constituţional al Parlamentului - de a fi organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării - se realizează prin următoarele funcţii: de
repezentare a vinţei populare, de legiferare şi de control parlamentar. Aestora li se adaugă funcţia
de informare. Parlamentul este alcătuit din două Camere independente funcţional, Camera
Deputaţilor şi Senatul.

141
 Structura Parlamentului este una bicamerală. Opţiunea în favoarea bicamerismului a fost
determinată în primul rând de tradiţiile parlamentarismului românesc, care încă din cea de-a doua
jumătatea a secolului 19 şi până în prezent, cu mici excepţii în perioada comunistă, au cunoscut o
structură cu două Camere a organului legislativ al statului român (I. Vida, 2008: p. 600). Curtea
Constituţională, în Decizia nr. 799/2011, a remarcat aelaşi lucru, precum şi avantajele
bicamerismului: „se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor
împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar (...) se asigură dezbateri şi un cadru de
analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai
mare garanţie a calităţii actului legislativ (...) se oferă oportunitatea unei mai bune cooperări
critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării
voinţei statului parlamentar (...) sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor,
care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul
celei legislative”.
După revizuirea constituţională din anul 2003, s-a operat o specializare a celor două Camere.
În Decizia nr. 1575/2011, Curtea Constituţională a stabilit că „principiul bicameralismului (...) se
reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional,
deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora
fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră
sesizată, fie de Cameră decizională”. Prin Decizia nr. 1237/2010, Curtea a stabilit criteriile
esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul
bicameralismului: „a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de
cele două Camere ale Parlamentului; b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită,
între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani, potrivit legii electorale. Actualmente, scrutinul este
reprezentarea proporţională cu vot de listă, conform Legii nr. 208/2015. Organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie. Numărul
deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. Termenul
de 4 ani de mandat al Parlamentului începe să curgă de la data întrunirii Parlamentul nou ales, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Sfârşitul mandatului
Parlamentului poate avea loc la expirarea termenului sau în momentul dizolvării acestuia de către
Preşedinte. Organizarea alegerilor pentru noul Parlament se fae în termen de maxim 3 luni de la
expirarea mandatului vechiului Parlament, iar mandatul Camerelor se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament, perioadă în care nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Dacă sfârşitul mandatului Parlamentului intervine
în contextul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă decretate, mandatul se
prelungeşte de drept până la încetarea acestor situaţii excepţionale, termenul fiind unul
indeterminat.

Organizarea internă a Parlamentului se fundamentează pe aceea că organizarea şi

funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu, resursele financiare ale acestora
fiind prevăzute în bugetele aprobate de acestea. Principiile de organizare şi funcţionare sunt:
principiul bicameralismului, principiul autonomiei parlamentare, principiul deciziei majoritare şi
principiul configuraţiei politice.
Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere presupune competenţa lor de
a dispune prin adoptarea, prin hotărâtre, a unor Regulamente cu privire la propria organizare şi
procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare (Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi

142
Senatului). Principiul autonomiei parlamentare se realizează numai cu respectarea Constituţiei şi a
legilor, regulamentele neputând pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari, precum şi
pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe
care le au cu Camerele. Principiul autonomiei financiare se exprimă prin dreptul fiecărei Camere a
Parlamentului de a decide independent de celelalte autorităţi publice, fiecare separat, asupra
propriului buget care să îi asigure fondurile necesare pentru buna organizare şi funcţionare.
Principiul deciziei majoritare, fundamentat prin caracterul democratic al statului român, este
mijlocul specific de realizare şi efectivizare a autonomiei parlamentare, atât în organizarea, cât şi
în activitatea Parlamentului funcţionând regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă.
Principiul configuraţiei politice, expresie a caracterului democratic al statului, conturează
autonomia parlamentară şi canalizează compunerea politică a fiecărei Camere şi a structurilor
interne ale acesteia, în acord cu rezultatul exprimat prin alegerile generale. Exprimarea Curţii în
ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui principiu alegerii preşedinţilor Camerelor este deficitară,
fapt observat şi la nivelul opiniei separate exprimate, „în funcţia de preşedinte fiind aleasă o
singură persoană”, aceasta neavând „cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective”.
Preşedintele Camerei este ales de majoritatea membrilor Camerei din care face parte, pe durata
mandatului Camerelor, fiind în acelaşi timp şi membru al Biroului permanent al Camerei,
mandatul său putând expira prin ajungere la termen, demisie, pierderea calităţii de parlamentar sau
prin revocare de către majoritatea membrilor Camerei din care face parte. Principalele atribuţii ale
Preşedintelui fiecărei Camere, prevăzute în regulamente, sunt: convocarea membrilor Camerei în
sesiunile ordinare sau extraordinare; conducerea lucrărilor plenului şi asigurarea menţinerii ordinii
în timpul dezbaterilor; acordarea cuvântului, modarea discuţiilor, sintetizarea problemelor puse în
dezbatere, stabilirea ordinii votării, precizarea semnificaţiei votului şi anunţarea rezultatului
acestuia; conducerea lucrărilor şedinţelor Biroului permanent; sesizarea Curţii Constituţională în
condiţiile prevăzute de Constituţia României; asigură trimiterea de îndată la Senat; reprezentarea
Camerei în relaţiile interne şi externe. Preşedinţii Camerelor pot fi revocaţi, fie ca sancţiune
politică, la propunerea grupului parlamentar care i-a propus, fie ca sancţiune juridică (în caz de
nerspectare a Constituţiei, legilor şi regulamentelor), la propunerea oricărui grup parlamentar. De
asemenea, prevederile regulamentare, precum şi cele din Legea nr. 96/2006 privind statutul
deputaţilor şi al senatorilor dispun că pierderea sprijinului politic atrage încetarea de drept a
statutului de membru al Biroului permanent sau de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere
politică.
Biroul permanent al fiecărei Camere este condus de Preşedintele Camerei, ceilalţi membri fiind
aleşi la începutul fiecărei sesiuni şi putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. Biroul
permanent al Camerei este compus din Preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4
chestori. Vicepreşedinţii îndeplinesc, prin rotaţie, atribuţiile preşedintelui, la cererea sa sau în caz
de indisponibilitate a acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul permanent. Formarea
biroului permanent trebuie să respecte configuraţia politică a Camerei,aşa cum rezultă din alegeri.
Mandatul membrilor Biroului permanent încetează prin ajungere la termen, precum şi în aceleaşi
cazuri în care încetează mandatul de Preşedinte al Camerei.
Grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului,
constituite pe bază de afinitate politică. Deputaţii au, conform jurisdprudenţei constituţionale
(Decizia nr. 44/1993 şi Decizia nr. 1490/2010), facultatea constituţională de a adera la un grup
parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la
altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare, fiind constituţională
posibilitatea parlamentarilor independenţi de a-şi constitui un singur grup parlamentar, indiferent
dacă este vorba despre parlamentari independenţi ab initio sau „deveniţi independenţi” ca urmare a
părăsirii, voluntare sau nu, a formaţiunii politice din partea căreia au candidat.
Comisiile parlamentare funcţionează, conform Constituţiei, la nivelul fiecărei Camere, care îşi
constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Camerele îşi pot constitui comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit

143
configuraţiei politice a fiecărei Camere. Comisiile sunt structuri interne de lucru ale Camerelor sau
ale Parlamentului, constituite pentru pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea
funcţiei de control parlamentar. Regulamentele celor două Camere şi Regulamentul comun
detaliază coordonatele normative ale acestor structuri instituţionale parlamentare. Actele juridice
ale comisiilor, rapoarte sau avize, nu sunt obligatorii pentru plenul Camerelor, fiind obligatorie
umai solicitarea lor, întrucât comisiile parlamentare sunt organe de lucru interne, şi nu organe
deliberative, natura juridică a rapoartelor sau avizelor este a unui act preliminar, cu caracter de
recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului
fiecărei Camere sau Camerelor reunite. (Decizia nr. 209/2012).

Desfăşurarea lucrărilor Parlamentului necesită distincţia între sesiuni şi şedinţe.

Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt: ordinare (două pe an - prima începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii decembrie); extraordinare (la cererea Preşedintelui României, a biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau
întrunite de drept pentru dezbaterea în procedură de urgenţă a ordonanţelor de urgenţă).
Convocarea Camerelor în sesiune ordinară sau extraordinară se face de Preşedinţii acestora,
excepţie făcând convocarea Parlamentului nou ales de către Preşedintele României, în cel mult 20
de zile de la alegeri.
Şedintele Camerelor sunt, ca regulă, separate. Excepţiile în care desfăşurarea lucrărilor se face
în şedinţe comune sunt instituite expres de Constituant. Ca regulă, şedinţele sunt publice; prin
excepţie, Camerele pot decide ca anumite şedinţe să fie secrete. Desfăşurarea concretă a activităţii
în cadrul unei şedinţe, separată (lucrările fiind cnduse de către preşedinţi sau, în lipsa lor, de unul
dintre vicepreşedinţi) sau reunită (condusă, prin rotaţie, de către preşedinţii Camerelor), presupune
parcurgerea următoarelor etape: stabilirea ordinii de zi şi a programului de lucru, în Biroul
permanent şi adoptată de plen în cadrul şedinţei; dezbaterile; votul. Pentru a putea statua în mod
valabil, este necesar un cvorumul de prezenţă general: prezenţa majorităţii parlamentarilor.

Actele juridice şi cvorumul legal

Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor. Acestea sunt actele cu cu caracter juridi. Parlamentului poate adopta şi acte cu caracter
exclusiv politic (declaraţii, apeluri, mesaje, rezoluţii etc.). Cvorumul de vot este: pentru legi
organice şi hotărâri privind regulamentele Camerelor, majoritatea membrilor fiecărei Camere
(majoritate absolută); pentru legi ordinare şi hotărâri, majoritatea membrilor prezenţi (majoritate
simplă). În Decizia nr. 1237/2010, Curtea Constituţională a stabilit că sintagma „în prezenţa
majorităţii membrilor” priveşte exclusiv „votul final” când se adoptă un proiect de lege în
ansamblu, nu şi faza de dezbateri pe articole a unui proiect de lege pentru care condiţia de cvorum
este de domeniul regulamentelor.
Legile sunt constituţionale, organice şi ordinare. Domeniile legii organice sunt stabilite de
Constituant. O lege organică nu poate fi modificată printr-o lege ordinară, ci tot printr-una
organică sau prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă potrivit tezei finale a art. 115 alin. (5) din
actul fundamental.
Procedura legislativă presupune: iniţiativa legislativă (îi aparţine Guvernului, deputaţilor,
senatorilor, cetăţenilor – minim 100.000, din cel puţin un sfert din judeţele ţării i în fiecare judeţ
sau în municipiul Bucureşti trebuie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul iniţativei);
sesizarea Camerei, cu respectarea regulilor constituţionale privind prima Cameră sesizată şi
Camera decizională; dezbaterea şi adoptarea legii la nivelul Camerelor (prima Cameră sesizată se
pronunţă în termen de 45 de zile, pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul fiind
de 60 de zile; în cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile
legislative au fost adoptate; după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul

144
sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv; în cazul în care
prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa decizională, prevederea este
definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord; în caz contrar, numai pentru
prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în
procedură de urgenţă; aceste prevederi referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa
decizională aparţine primei Camere; principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât
timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi
conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative, în sensul precizat anterior); adoptarea
proiectului de lege sau a propunerii legislative; promulgarea legii de către Preşedinte. Ca regulă,
legea intră în vigoare la 3 zile după publicarea sa în Mnitorul Oficial, Partea I sau la o altă dată
ulterioară prevăzută în textul ei. Dacă legea a făcut obiectul unei deciii de neconstituţionalitate,
înainte de promulgarea sa, Parlamentul este obligat să o reexamineze pentru a o pune de acord cu
decizia Curţii Constituţionale.
Hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor şi Constituţiei şi pot avea conţinut normativ sau
individual ce vizează aplicarea ori detalierea legilor. Procedural, sunt adoptate, de regulă, doar de
către o singură Cameră şi cu majoritate simplă. Excepţiile care instituie o altă majoritate sunt
prevpzute expres şi limitativ de Constituţie, orice adăugare făcută acestra prin lege fiind
neconstituţională. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a cenzurat numeroase prevederi
legale şi regulamentare care prevedeau majorităţi de adoptare a hotărârilor contrare regulilor
constituţionale.
Moţiunile sunt mijloace juridice prin care Parlamentul îşi poate exercita funcţia de control
asupra guvernământului. Moţiunile pot fi simple sau de cenzură. Cele două Camere pot adopta o
moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau
externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Moţiunea simplă
poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de o pătrime din numărul total al senatorilor. Până
la încheierea dezbaterii unei moţiuni simple, un deputat sau senator care a semnat-o nu mai poate
semna alte moţiuni simple în aceeaşi problemă. Respingerea unei moţiuni simple nu creează un
efect juridic concret, iar adoptarea creează doar efectul juridic al trimiterii hotărârii Camerei către
Guvern, care „va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni”. Moţiunea de
cenzură este adoptată de cele două Camere, în şedinţă comună, cu majoritatea absolută a
deputaţilor şi senatorilor, pentru a retrage încrederea acordată Guvernului. Moţiunea de cenzură
poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică
Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost
prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Dacă este respinsă, deputaţii şi senatorii care au
semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în
care Guvernul îşi angajează răspunderea. Dacă însă moţiunea de cenzură este adoptată, efectul
juridic este drastic pentru Guvern: demiterea acestuia.

Mandatul parlamentar prezintă trăsăturile mandatului de drept publc deja prezentate

cu ocazia abordării democraţiei semi-directe. Mandatul de deputat sau de senator, care sunt
incompatibile, este de 4 ani: deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii
legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului care
se stabileşte prin lege organică. Mandatul încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese
sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Validarea alegerii parlamentarului se realizează în conformitate cu prevederile regulamentare ale
fiecărei Camere şi presupune verificarea regularităţii alegerii în funcţia publică.
Mandatul de deputat sau de senator este incompatibil cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc, conform
Constituţiei, exclusiv prin lege organică, fiind neconstituţională prevederea de incompatibilităţi
prin regulamentele parlamentare. De principiu, mandatul de parlamentar este compatibil cu

145
activităţile private, însă legea poate prevedea, şi prevede, incompatibilităţi în domeniu.
Imunitatea parlamentară, garanţie a exercitării mandatului parlamentar faţă de eventualele
presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei parlamentarului, presupune:
iresponsabilitatea, imunitate de fond, ce presupune lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate exclusiv în exercitarea mandatului, adică în timpul acestuia şi
legătură cu exercitarea sa (amendamentele, declaraţiile politice, luările de cuvânt, întrebările şi
interpelările, avizele şi rapoartele etc); inviolabilitatea, imunitate de procedură, conform căreia
deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală numai pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea
lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a
percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, dispune
imediat revocarea acestei măsuri.
În Decizia nr. 46/1994, Curtea Constituţională a reţinut că „imunitatea parlamentară constituie
o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere
caracterul său imperativ, ea nu poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un act subordonat
Constituţiei”, iar această protecţie „nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă
în vederea aplicării unei norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea,
percheziţia sau trimiterea în judecată penală ori contravenţională”, fiind deci neconstituţională
instituţia suspendării imunităţii. Fiind o protecţie de drept public a mandatului de parlamentar,
instituită pentru a sprijini funcţionarea Parlamentului, parlamentarul nu poate renunţa la imunitate
decât prin renunţarea, prin demisie, la statutul de parlamentar.

Concluzii:
Parlamentul, organ tradiţional legislativ, legiferează şi controlează Guvernul, datorită
caracterului său reprezentativ care îl legitimează. Organizarea şi funcţionarea sa presupun
coordonate care să fie compatibile cu democraţia şi să permită realizarea rolului constituţional al
Parlamentelor.
În România, Parlamentul bicameral exercită funcţie legislativă şi de control. Exercitarea
funcţiei legislative, pe lângă influenţa de la nivelul societăţii civile şi de la nivel internaţional, nu
are caracter exclusiv, întrucât şi Guvernul poate legifera. Reglementarea constituţională a
organizării şi funcţionării Camerelor, a structurilor lor interne, regimul sesiunilor, coordonatele
şedinţelor, desfăşurarea lucrărilor, categoriile de acte juridice, caracteristicile şi protecţia specifică
a mandatului parlamentar trebuie să conveargă către asigurarea eficienţei exercitării rolului
constituţional de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării, din care derivă,
direct sau indirect, toate funcţiile Parlamentului în statului de drept democratic.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi care sunt tipurile de Camere secunde în dreptul comparat. - 1,5 puncte
2. Argumentaţi natura şi consecinţele bicamerismului în România. - 2 puncte
3. Precizaţi în ce constau, în esenţă, principiul autonomiei regulamentare şi principiul autonomiei
bugetare ale Parlamentului. - 1,5 puncte
4. Precizaţi coordonatele inviolabilităţii parlamentare stabilite în Constituţia României şi
jurisprudenţa constituţională. - 2 puncte.
5. Comparaţi actele juridice ale Parlamentului României cu actele comisiilor parlamentare. - 1,5
puncte
6. Precizaţi tipurile de sesiuni instituite de Constituţia României. - 1,5 puncte

146
 Speţe:

1. La data de 20 noiembrie 2015, Camera Deputaţilor a adoptat în calitate de Cameră

decizională, proiectul de lege ordinară adoptat de Senat anterior, referitor la completarea legii
referendumului, adăugând dispoziţii noi în sensul modificării cvorumului de participare necesar
pentru valabilitatea referendumului. Legea astfel adoptată a fost trimisă spre promulgare
Preşedintelui. Apreciaţi dacă Parlamentul a respectat sau nu Constituţia.
Răspuns: Conform art. 1 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul este bicameral.
Bicameralimsul presupune, sub aspect funcţional, ca ambele Camere să dezbată acelaşi text al
proiectului de lege sau al propunerii legislative. Or, în speţă, Camera Deputaţilor nu respectă acest
principiu, încălcând Constituţia atunci când trimite spre promulgarea legea adoptată într-o formă
diferită de cea votată de Senat. Mai mult, atât Senatul, cât şi Camera Deputaţilor încalcă ierahia
normativă şi supremaţia Constituţiei, a căror respectare este obligatorie conform art. 1 alin. (5) din
legea supremă, atunci când modifică o lege organică (conform art. 73 alin. (3) lit. d) din
Constituţie, referendumul se reglementează numai prin lege organică) printr-o lege ordinară, legea
ordinară în cauză fiind neconstituţională extrinsec.

2. Senatul a adoptat, la data de 28 ianuarie 2015, cu majoritatea membrilor prezenţi, o

modificare a legii electorale prin care a stabilit o nouă modalitate de scrutin pentru alegerea
deputaţilor şi a senatorilor, precum şi alegerea membrilor Consiului Naţional al Audiovizualului
prin hotărâre adoptată cu majoritatea membrilor fiecărei Camere, în vederea eficientizării
controlului campaniei electorale pentru alegeri. Propunerea legislativă adoptată de Sneat a fost
transmisă amerei Deputaţilor. Preşedintele acesteia a sesizat Curtea Constituţională. Apreciaţi dacă
Senatul a respectat Constituţia.

Grile:
1. În raport cu modalitatea formală de adoptare şi materiile reglementate, se disting următoarele
categorii de legi:
a) legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare;
b) legi de reglementare directă, legi cadru, legi de abilitare şi legi de control;
c) legi constituţionale, legi cadru, legi de abilitare şi legi organice.

2. Funcţiile Parlamentelor sunt:

a) controlul Guvernului şi legiferarea;
b) legifererea şi controlul Executivului;
c) legiferarea şi cotrolul şefului statului.

3. Convocarea sesiunilor extraordinare se realizează, în România:

a) de către Preşedinte, biroul permanent al fiecărei Camere ori de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor;
b) de către Preşedinţii Camerelor, la cererea birourilor permanente, a cel puţin un sfert din numărul
deputaţilor sau al senatorilor sau de către Preşedinte:
c) la cererea biroului permanent al fiecărei Camere, a cel puţin o treime din numărul deputaţilor
sau al senatorilor sau la cererea Preşedintelui României.

4. Votul se realizează, în România:

a) ca regulă în şedinţe separate şi publice ale Camerelor, în prezenţa majorităţii membrilor Camerei
respective, prin modalităţile prevăzute de regulamente;

147
b) doar în şedinţe separate ale Camerelor, fie secrete, fie publice, cu majoritatea membrilor
Camerei sau Camerelor;
c) în mod personal şi exclusiv electronic doar în şedinţa Camerei din care face parte deputatul sau
senatorul.

5. Revocarea preşedinţilor Camerelor în România se poate realiza:

a) prin votul majorităţii membrilor Camerei, fie la propunerea grupului parlamentar care i-a
propus, prin ca sancţiune politică, fie la propunerea oricărui grup parlamentar, ca sancţiune
juridică;
b) prin votul majorităţii membrilor Camerei, la propunerea oricărui grup parlamentar, ca sancţiune
politică sau juridică;
c) numai la propunerea grupului parlamentar care i-a propus, ca urmare a pierderii sprijinului
politic sau ca sancţiune juridică pentru nerespectarea Constituţiei, a legilor şi a regulamentelor.

148
 Modulul XII
PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune şi organizare în dreptul comparat
2. Autoritatea judeătorească în România

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 478 - 490.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 282 – 306.
3. E. Mathias, Les procureurs du droit. De l’impartialité du ministère public en France et en
Allemagne ; CNRS Editions, 1999, p. 221.
4. F. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, La justice et ses institutions, Dalloz,
Paris, 1991, pp. 83-84.
5. J. Rivero, Droit administratif, XIIe éd, Dalloz, Paris, 1987, pp. 221-222.
6. R. Chapus, Droit du contentieux administratif, 3e édition, Montchrestien, Paris, 1991, pp. 29-
31.
7. Decizia Curţii Constituţioale nr. 1014 din 8 noiembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 816 din
29 noiembrie 2007.
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie
2009.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1042 din 14 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. nr.
664 din 28 septembrie 2010.
10. Decizia Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28
iunie 2010.
11. Legea nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în
M. Of. nr. 27 din 13 septembrie 2005.
12. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unităţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi noţiunea de putere judiciară şi principiile de organizare a acesteia în dreptul
comparat;
înţelegeţi specificitatea statutului magistraţilor, a independenţei instanţelor, modul de organizare,
unitar sau dualist, a instanţelor în sistem, precum şi conceptul de jurisdicţii extraordinare în
dreptul comparat;
înţelegeţi specificul de ansamblu al organizării autorităţii judecătoreşti în România;
înţelegeţi caracterele justiţiei în România, componentele statutului instanţelor judecătoreşti, al
judecătorilor şi al procurorilor;
înţelegeţi principiul folosirii limbii materne şi a interpretului în justiţie în România
înţelegeţi specificul Consiliului Superior al Magistraturii în sistemul român.

149
 Noţiunea de putere judiciară şi organizarea acesteia în dreptul comparat

Noţiunea de putere judiciară impune acceptarea faptului că puterea judiciară împarte

dreptatea, soluţionează conflictele juridice între persoane sau între acestea şi autorităţile statului.
Pentru a îndeplini această funcţie ea are juris dictio, adică puterea de a zice dreptul. În concepţia
tradiţională, judecătorul este cel care realizează şi pune în act deciziile abstracte ale legii, porneşte
de la un fapt constatat şi de la o regulă ţinută ca aplicabilă acestui fapt, trage concluzia unui
raţionament şi dă sentinţa. Justiţia este activitatea instituţionalizată de acest tip.
Însă actul de a judeca nu este un atât de simplu silogism: judecătorul alege norma aplicabilă,
ceea ce înseamnă de cele mai multe ori nu un text unic şi clar, ci o întreagă reţea de norme, toate
incidente, a căror conjuncţie revine magistratului. Completată de necesitatea de a judeca şi în lipsa
normei sau atunci când ea este „întunecată”,alegerea normei aplicabile face din judecător un
creator. Normele legale sunt, de cele mai multe ori, formulate în noţiuni-cadru, cărora numai
jurisprudenţa le aduce precizările necesare şi care adaugă astfel legii. Judecătorul creează în mare
măsură dreptul, chiar când teoretic el doar îl interpretează.
Organizarea puterii judiciare presupune să ne referim la statutul magistraţilor, la organizarea
instanţelor în sistem şi la interzicerea instanţelor extraordinare.
Statutul magistraţilor priveşte două aspecte: accesul în funcţie şi statutul personal al
judecătorului pe durata exerciţiului acesteia. În general, pentru a avea acces la funcţia de judecător
se pun condiţii de studii. Există însă şi sisteme în care studiile juridice nu sunt obligatorii. Există
mai multe modalităţi de amenajare instituţională a accesului la funcţia de judecător. Un procedeu
dispărut astăzi a fost transmiterea ereditară a funcţiei sau vânzarea funcţiei de judecător. Un al
doilea procedeu este cooptarea, alegerea noilor judecători de către corpul magistraţilor, deci un
sistem de păstrare a deciziei în interiorul puterii judiciare, fără amestecul altor puteri. Avantajul
sistemului este că asigură o independenţă mare a judecătorilor faţă de celelalte puteri. Dezavantajul
său este că tinde să creeze un prea accentuat spirit de corp al magistraţilor.
Un al treilea procedeu este alegerea judecătorilor, fie de către popor (corpul electoral politic),
fie de către anumite categorii de cetăţeni (pentru a desemna judecătorii anumitor tribunale
specializate), fie, în cazul membrilor jurisdicţiilor superioare speciale, de către Parlament (pentru
desemnarea unei părţi a judecătorilor Curţilor Constituţionale). Un al patrulea procedeu este
numirea judecătorilor, fie de către Executiv (Guvern, Ministrul justiţiei, şeful statului, singur sau
cu obligaţia contrasemnării ministeriale), fie de către un organ colegial nonguvernamental.
Numirea de către Executiv poate fi periculoasă, iar riscurile utilizării sunt atenuate prin mai multe
mijloace: impunerea unor condiţii de studii şi experienţă; restrângerea alegerii la cei înscrişi pe o
listă prezentată de un juriu după susţinerea unui examen; numirea să nu fie de competenţa unei
singure autorităţi, ci să reprezinte o interacţiune între mai multe organe, cu intervenţia, uneori, şi a
unei autorităţi exterioare Executivului. Numirea de către un organ colegial nonguvernamental este
unul dintre cele mai rezonabile sisteme.

Statutul personal al judecătorilor presupune inamovibilitatea, independenţa şi

promovarea.
Independenţa este în general consacrată constituţional şi se realizează prin inamovibilitate, prin
modul de numire şi de promovare în funcţie, semnificând că judecătorul pronunţă hotărârea liber
de orice intervenţie exterioară, indiferent că această intervenţie ar veni din interiorul sistemului
jurisdicţional sau din exterior. Nu există o subordonare ierarhică a magistraţilor. Instanţa
superioară poate cenzura hotărârea celei inferioare, dar numai post factum. Judecătorul nu primeşte
ordine de la nimeni cu privire la cum trebuie să judece. El este supus doar legii şi judecă doar
potrivit acesteia şi propriei conştiinţe.
Inamovibilitatea semnifică faptul că judecătorul nu poate fi revocat din postul în care a fost

150
instalat decât în urma unei proceduri disciplinare, riguros reglementate şi doar în cazuri
excepţionale şi nu poate fi transferat sau detaşat pe un post similar decât cu acordul său. De regulă,
procedura de revocare disciplinară se face în faţa unui organ independent, într-o măsură mai mare
sau mai mică, de puterea politică. Există sisteme în care judecătorul administrativ nu este
inamovibil (Franţa).
O problemă o ridică lipsa acestei garanţii în cazul procurorilor, ca şi subordonarea ierarhică a
acestora şi subordonarea lor faţă de ministrul justiţiei. Două poziţii teoretice s-au conturat în acest
domeniu al raporturilor Ministerului Public cu ministrul justiţiei. Doctrinele care susţin
independenţa Ministerului Public faţă de ministrul justiţiei susţin că orice subordonare a
Ministerului Public şi a membrilor acestuia faţă de Executiv este o încălcare a principiului
separaţiei puterilor în stat, pentru că Ministerul Public exercită atribuţii care ţin de sfera justiţiei şi
este parte a puterii judiciare care trebuie deci să fie separat de celelalte puteri. În opinia
susţinătorilor dependenţei Ministerului Public de puterea executivă, respectarea politicii penale
presupune să se acorde autorităţii care a definit-o mijloacele de constrângere necesare aplicării ei,
adică să se acorde Guvernului o putere coercitivă, controlată de un organism jurisdicţional, faţă de
procurorii care refuză să se conformeze politicii penale naţionale şi exclude deci un sistem în care
Guvernul determină o politică penală naţională, în timp ce actorii însărcinaţi cu aplicarea ei ar fi
total independenţi faţă de ministrul justiţiei (E. Mathias, 1999: p. 221). S-a susţinut că egalitatea
cetăţenilor în faţa legii ar justifica un Minister Public ierarhizat şi subordonat unui organ politic
care participă la formularea politicii penale. Lupta între aceste două poziţii teoretice nu a dus
niciodată la o victorie a vreuneia dintre ele: deşi majoritatea statelor din Europa contientală au
legat Ministerul Public de puterea executivă, sistemele variază de la o independenţă totală a
procurorilor faţă de ministrul justiţiei până la o subordonare teoretică totală a Ministerului Public
fată de ministrul justiţiei, atenuată în practică.
Durata funcţiei judecătorului trebuie să fie fixată astfel încât să nu constituie un element de
constrângere. Problema se pune mai ales în cazul magistraturilor superioare. Un prim sistem îl
reprezintă numirea pe viaţă a judecătorilor, cu posibilitatea de a se retrage la o anumită vârstă, dar
păstrându-şi statutul. Alte sisteme prevăd în general pentru magistraturile superioare o durată care
depăşeşte durata mandatului celui ce îi numeşte pe judecători.
Sistemul de promovare în funcţie presupune, într-o primă variantă, imposibilitatea promovării
în funcţie: este un particularism al justiţiei britanice. Un alt sistem presupune că decizia de
promovare este luată de Executiv, ceea ce distruge independenţa judecătorilor. Pentru a limita
această influenţă a Executivului au fost aduse mai multe corective: i s-a imprimat un anumit grad
de automatism, prin stabilirea unei vârste de promovare; s-a restrâns numărul de grade în
magistratură; intervine un organ independent de Executiv în procedura de promovare, mai ales
Consiliul Suprem al Magistraturii (F. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, 1991:
pp. 83-84).
Organizarea instanţelor în sistem impune, pentru a fi înţeleasă, abordarea a trei coordonate
esenţiale: independenţa instanţelor, controlul hotărârilor şi modul de organizare a instanţelor în
sistem.
Independenţa instanţelor prespune independenţa judecătorului faţă de magistraturile
superioare: magistratul de un grad inferior nu datorează niciun fel de ascultare celui de un grad
superior (deciziile de îndrumare cu valoare de izvor de drept, deci obligatorii pentru magistraturile
inferioare, nu sunt admisibile); judecătorul nu poate fi sancţionat disciplinar pentru soluţia dată,
decât în cazuri de incompetenţă dovedită repetat (nu este sancţionată nu soluţia, ci incapacitatea de
a da o soluţie).
Controlul hotărârilor presupune că soluţia dată de judecător poate fi cenzurată. Superioritatea
unei instanţe se manifestă prin puterea de a desfiinţa, în anumite condiţii, hotărârea magistratului
inferior şi a judeca din nou cauza. Această posibilitate nu afectează independenţa primei instanţe:
dacă respectiva cauză este trimisă spre rejudecare instanţei care a pronunţat sentinţa casată, aceasta
o poate menţine.

151
 Modul de organizare a instanţelor în sistem poate fi privit din mai multe puncte de vedere.
Cele mai multe sisteme optează pentru unitatea ordinii judiciare şi dau competenţa de a judeca
litigiile născute în procesul de aplicare a legii unui singur sistem de organe, care are competenţă
generală în materie. Pentru a preîntâmpina divizarea ordinii judiciare, unele constituţii merg chiar
până la a interzice formal jurisdicţiile administrative. Art. 107 din Constituţia României din 1923
arăta: „Autorităţi speciale de orice fel, cu atribuţii de contencios administrativ, nu se pot înfiinţa.
Contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale”. Atribuţia
de control a activităţii administraţiei revine în mod firesc puterii judecătoreşti. A da această
atribuţie în competenţa unei jurisdicţii speciale, dependentă în orice fel de administraţie, înseamnă
a aboli oarecum controlul.
Alte sisteme optează pentru dualitatea ordinii judiciare şi disting jurisdicţiile administrative de
jurisdicţiile ordinare. Jurisdicţiile administrative sunt întru totul independente de cele ordinare.
Competenţa lor este judecarea contenciosului administrativ. Originea acestui sistem o găsim în
Franţa: „a judeca administraţia înseamnă a administra”. Există două administraţii: administraţia
propriu-zisă (administraţia reglementară) şi administraţia contencioasă, contenciosul administrativ.
Consecinţele acestei concepţii franceze sunt: jurisdicţia administrativă are atât atribuţii de a judeca
administraţia, cât şi consultative; magistraţii acestor instanţe se încadrează în statutul general al
funcţionarilor publici; regulile specifice de recrutare sunt aplicabile acestui corp de funcţionari (R.
Chapus, 1991: pp. 29-31); separarea judecătorului administrativ de administratorii activi (J.
Rivero, 1987, pp. 221-222).
În ce priveşte jurisdicţiile extraordinare, aproape toate sistemele democratice de tip
occidental afişează o neîncredere de principiu în acestea, dar cele mai multe nu au ezitat să le
folosească. Jurisdicţiile extraordinare sunt o modalitate de a evita independenţa judecătorilor faţă
de puterea Executivă. Există două atitudini constituţionale faţă de crearea unor astfel de jurisdicţii:
fie interzicerea lor, fie admiterea lor în anumite condiţii.
Caracterele generale ale acestor jurisdicţii sunt: caracterul provizoriu (sunt create pentru o
perioadă determinată, în general în cazul unei crize politice grave, pentru a judeca o anumită
categorie de fapte sau de persoane şi sunt create după ce aceste fapte s-au consumat); compunerea
instanţei presupune elemente extrajudiciare (pe lângă magistraţii de carieră, numiţi de Executiv
fără respectarea garanţiilor obişnuite pentru independenţa judecătorului, instanţa cuprinde ofiţeri
sau chiar oameni politici); procedura specială, care nesocoteşte garanţiile acordate de procedura
comună acuzatului (se poate merge până la suprimarea dreptului la apărare sau până la excluderea
oricărei căi de atac împotriva hotărârii).
O primă reacţie constituţională împotriva acestor jurisdicţii extraordinare o reprezintă
interzicerea creării lor în Marea Britanie prin Bill-ul drepturilor din 1688. În România, principiul
este afirmat de Constituţia din 1866 în art. 104: „comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea
sub niciun fel de numire şi sub niciun fel de cuvânt”. Constituţia din 1923 reia şi completează
principiul în art. 101: „Comisiunile şi tribunalele extraordinare nu se pot crea sub niciun fel de
numire şi sub niciun fel de cuvânt în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în
vederea judecării unor anume persoane”. Constituţia din 1938 îl afirmă în art. 73. Constituţiile
comuniste ocolesc principiul. Cea din 1948 arată în art. 87: „Se pot înfiinţa prin lege instanţe
speciale pentru anumite ramuri de activitate”. Constituţia din 1991 arată în art. 126 alin. (5) că
„este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”.
Admiterea creării de instanţe extraordinare. În 1962, Consiliul de Stat francez pronunţa
hotărârea Canal: Curtea militară de justiţie, creată pentru a judeca diverse categorii de infracţiuni
comise în cursul evenimentelor din Algeria, pronunţa o sentinţă de condamnare la moarte;
condamnatul a formulat recurs împotriva ordonanţei care crease Curtea; hotărârea Consiliului de
Stat pronunţa anularea ordonanţei, dar sentinţa admitea că în principiu este posibilă crearea unei
jurisdicţii extraordinare.

152
 Autoritatea judecătorească în România

În România, înfăptuirea justiţiei se realizează, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Curtea Constituţională observă specificul creator de drept al activităţii judecătorului:
„Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu
care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a
legii”(Decizia nr. 1014/2007); „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile,
analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit,
astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă
judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa
de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii,
între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera,
prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (Decizia nr. 838/2009).
Caracterele justiţiei sunt normate în art 124 alin. (2) din Constituţie normează caracterele
obligatorii ale justiţiei, şi implicit ale actului de justiţie înfăptuit de către instanţele şi judecătorii şi
auxiliarii justiţiei: unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea. Unicitatea justiţiei se referă la modul de
organizare a instanţelor în sistemul român: unitatea ordinii judiciare, existenţa unui singur sistem
de organe competent să judece litigiile apărute în aplicarea legi. Principala consecinţă este
interzicerea separaţiei jurisdicţiilor administrative de jurisdicţiile ordinare. Această interdicţie nu
exclude însă posibilitatea de creare prin lege organică a unor instanţe specializate în anumite
materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii,în
conformitate cu art. 126 alin. (5) din Constituţie, sau a unor jurisdicţiile speciale administrative,
facultative şi gratuite, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, toate aceste instanţe sau jurisdicţii
fiind integrate într-un singur sistem de înfăptuire a justiţiei, la care justiţiabilul trebuie să aibă
acces liber, el fiind cel care alege dacă să se adreseze instanţelor specializate sau jurisdicţiilor
administrative speciale, caracterul facultativ al acestora din urmă fiind esenţial pentru a se păstra
liberul acces la o justiţie independentă, care este organizată şi funcţionează după principiile
constituţionale în materie, aplicabile tuturor instanţelor de drept comun.
Imparţialitatea justiţiei implică o obligaţie constituţională de imparţialitate ce incumbă
actorilor participanţilor la realizarea justiţiei, judecători sau procurori. În Decizia nr. 1042/201,
Curtea Constituţională a apreciat că „atât Constituţia, cât şi legea privind organizarea judiciară
stabilesc, sub aspectul imparţialităţii, dreptul şi obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii,
activitatea de judecată desfăşurându-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal”. Egalitatea
înfăptuirii justiţiei presupune că toate persoanele au o vocaţie egală de a le fi aplicabile aceleaşi
dispoziţii legale, indiferent că este vorba de norme de fond sau de procedură (Decizia nr. 50/2009).
şi că trebuie asigurat un caracter unitar al practicii judecătoreşti în aceeaşi materie. Art. 126 alin.
(3) din Constituţie prevede că Înalta Curte de Casaţie ţi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Pronunţându-se
asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei
Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării,
fapt de natură să concretizeze art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Statutul judecătorilor este reglementat constituţional, ca o garanţie a independenţei. Potrivit
art. 125 alin. (1) şi (2) din Constituţie, competenţa de numire în funcţie a judecătorilor aparţine
Preşedintelui României, propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea
judecătorilor fiind de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale
organice.
Conform art. 125 alin. (3) din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Prin art. 37

153
alin. (1) şi art. 40 alin. (3), Constituţia normează interdicţia judecătorilor de fi aleşi în funcţiile
publice, respectiv de a face parte din partide politice. Art. 124 alin. (3) din Constituţie consacră
principiul independenţei judecătorului şi subordonării acestuia doar legii. Indirect, este insttuită
independenţa instanţei de judecată. Prin Decizia nr. 873/2010, Curtea Constituţională reţinea că
atât independenţa justiţiei – componenta instituţională (conceptul „independenţei judecătorilor”
nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi
independenţa judecătorului – componenta individuală, implică existenţa unor numeroase aspecte,
cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ
decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa
unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa
unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată,
procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt
numiţi, remunerare proporţională cu natura activităţii etc.
Principiul inamovibilităţii judecătorului este normat constituţional în cuprinsul art. 125 alin.
(1). Coordonatele principiului se regăsesc consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict
reglementate de încetare a mandatului acestuia, a situaţiei când poate interveni suspendarea (în
cazul trimiterii în judecată penală şi până la soluţia definitivă a organului judiciar) etc.
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie este reglementată de art. 128 alin. (1) -
(3) din Constituţie. Aceste norme reglementează mai întâi dreptul de folosi limba maternă în cursul
procedurii jurisdicţionale şi condiţiile exercitării acestui drept de către cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale. Prin alin. (4) se normează dreptul la interpret al străinilor şi apatrizilor
participanţi la actul de justiţie. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se
exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Limitele de
exercitare a acestui drept în cadrul procedurilor jurisdicţionale constau în faptul că, pe de o parte,
această procedură trebuie să se desfăşoare în limba română1, iar pe de altă parte, modalităţile de
exercitare a dreptului, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, să fie stabilite astfel încât
să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei
interesaţi.
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
Ministerul Public şi statutul procurorilor au de asemenea regim constituţional expres.
Rolul Ministerului Public este reglementat prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea
judiciară, acesta reprezentând interesele generale ale societăţii şi apărând ordinea de drept, precum
şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituantul român plasează Ministerul Public în cadrul
autorităţii judecătoreşti, şi nu al puterii executive sau a administraţiei publice. Dar conducerea
generală a acestui minister este asigurată de către ministrul justiţiei, membru al Guvernului.
Conform art. 132 alin. (1) din Constituţie, unul dintre principiile fundamentale ale activităţii
desfăşurate de către Ministerul Public este principiul subordonării ierarhice. Potrivit art. 131 alin.
(2) şi (3) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, şi conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Acest ultim
aspect nu exclude însă posibilitatea ca pe lângă o instanţă să funcţioneze, în condiţiile legii, mai
multe parchete.
Art. 132 alin. (1) din Constituţie normează principiile specifice activităţii desfăşurată de către
procurori sub autoritatea ministrului justiţiei: principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al unităţii
de acţiune. Incompatibilităţile stabilite prin art. 132 alin. (2) din legea supremă funcţiei de procuror
sunt identice funcţiei de judecător.
Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate administrativă autonomă care îşi
desfăşoară activitatea specifică în domeniul justiţiei, constituindu-se ca garant al independenţei
justiţiei. Cadrul normativ general al Consiliului Superior al Magistraturii rezultă prin prisma

154
dispoziţiilor constituţionale ale art. 133-134, ce trasează coordonatele juridice ale instituţiei şi care
plasează această autoritate în cadrul Capitolului VI din Constituţie intitulat „Autoritatea
judecătorească”.
Funcţia esenţială a Consiliului Superior al Magistraturii este de natură administrativă, şi nu
jurisdicţională, într-un singur caz, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, acesta acţionând ca o
instanţă de judecată: în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Potrivit
art. 134 alin. (3), hotărârile adoptate de către Consiliu în exercitarea funcţiei jurisdicţionale în
materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În toate celelalte situaţii,
conform art. 133 alin. (7), hotărârile pronunţate sunt definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19
membri: 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat (aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori); 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în
domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 134 alin. (4) din Constituţie,
durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără
posibilitatea reînvestirii.
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea
mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen
de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea
dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 303/2004, republicată, imposibilitatea exercitării atribuţiilor pe o
perioadă mai mare de 3 luni, precum şi prin deces. De asemenea, există instituţia revocării din
funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii.
Potrivit Legii-cadru de organizare şi funcţionare nr. 317/2004, Consiliul Superior al
Magistraturii exercită următoarele atribuţii generale: are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din
oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta
independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea; apără reputaţia
profesională a judecătorilor şi procurorilor; asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă
şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor; întocmeşte
şi păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor şi procurorilor; propune Preşedintelui României
numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor
stagiari; numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la
examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii; dispune promovarea judecătorilor şi
a procurorilor; eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari; propune
Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile legii;
convoacă adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii.

Concluzii:

În statele de drept contemporane, puterea judiciară este cheia amenajării instituţionale şi

importanţa interpretării creatoare pe care acesta o face în opera de soluţionare a conflictelor este de
domeniul evidenţei, chiar şi în sistemele romano-germanice, precum România.
Principiile şi regulile constituţionale prin care sunt concepute organizarea şi funcţionarea
puterii judecătoreşti trebuie să reflecte această importanţă a judecătorului şi a activităţii
instituţionalizate de a soluţiona conflice născute în urma aplicării legii. Astfel, trebuie să prezinte
garanţii efective pentru ca instanţele judeătoreşti să funcţioneze independent, aşa încît justiţia să
aibă calitate şi accesul liber la justiţie să fie realmente o garantare a libertăţii. Aceste exigenţe se
aplică şi sistemului român.

155
 Test de autoevaluare:
1. Precizaţi în ce constă unitatea organizării ordinii judiciare în sistemul român. - 2 puncte
2. Precizaţi care sunt principalele modalităţi de a concepe accesul la funcţie al judecătorilor în
dreptul comparat. – 1,5 puncte
3. Precizaţi care sunt garanţiile independenţei judecătorilor. - 1,5 puncte
4. Precizaţi coordonatele folosirii limbii materne în justiţie în România. - 1,5 puncte
5. Distingeţi între instanţele extraordinare şi cele specializate. - 1,5 puncte
6. Precizaţi în ce constau, în esenţă, caracteristicile justiţiei în România, aşa cum sunt instituite
constituţional. - 2 puncte

Speţe:
1. În baza art. 150 din Constituţie s-a exercitat o iniţiativă cetăţenească de revizuire a
Constituţiei care urmăreşte modificarea art. 126 alin. (3) din Constituţie în sensul introducerii
competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca în virtutea rolului său constituţional de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitarăă a legii, să se propunţe prin decizii de îndrumare în litigiile care
afectează existenţa egalităţii în faşa legii a cetăţenilor. Apreiaţi constituţionalitatea acestei
propuneri.
Răspuns: O asemenea iniţiativă de revizuire a Constituţiei este neconstituţională, întrucât
încalcă prevederile art. 152 alin. (1) şi (2) din legea supremă, referitoare la limitele materiale ale
revizurii, printre care se numără independenţa justiţiei şi interdicţia suprimării garanţiilor
drepturilor fundamentale. Această încălcare se datorează faptului că o competenţă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie de a se pronunţa prin decizii de natura celor propuse al viola independenţa în
sistem a instanţelor judecătoreşti, componentă a independenţei justiţiei. Independenţa interzice ca
instanţa ordinară supremă să se substituie instanţelor inferioare în actul înfăpturii justiţiei. Mai
mult decât atât, indepedenţa justiţiei constituie o garanţie a liberului acces la justiţie şi o garanţie
generală a tututor drepturilor şi libertăţilor, fie constituţionale, fie subiective, aşa încât nu poate fi
suprimată.

2. Prin propunerea de revizuire a Constituţiei iniţiată de un majoritatea deputaţilor şi

senatorilor s-a urmărit modificarea prevederii constituţionale a art. 21 alin. (4) din legea supremă
în sensul în care să dispună că „jurisdicţiile administrative speciale sunt gratuite”. Apreciaţi
constituţionalitatea acestei propuneri.

Grile:
1. Inamovibilitatea judecătorului semnifică faptul că:
a) acesta poate fi transferat sau detaşat pe un post similar fără acordul său;
b) acesta nu poate fi revocat din postul în care a fost instalat decât în urma unei proceduri
disciplinare, riguros reglementate şi doar în cazuri excepţionale
c) acesta nu poate fi revocat decât cu acordul şefului statului.

2. Jurisdicţiile extraordinare:
a) sunt de principiu instituite constituţional în situaţii excepţionale, respectând garanţiile de
imparţialitate şi independenţă;
b) sunt constituite cu respectarea Constituţiei, oricând se impune pentru soluţionarea unor cazuri
excepţionale;
c) sunt de principiu interzise constituţional, întrucât nu sunt independente.

156
3. Consiliul Superior al Magistraturii:
a) înfăptuieşte justiţia, fiind parte din autoritatea judecătorească;
b) este parte din autoritatea judecătorească şi are rol jurisdicţional în materia răspunderii
disciplinare a magistraţilor;
c) este autoritate administrativă autonomă coordonată de ministrul justiţiei.

4. Numirea în funcţie a judecătorilor în România:

a) atestă o dependenţă a acestora de Executiv, fiind realizată de către Preşedinte;
b) este dependentă de sistemul de promovare în funcţie a acestora;
c) oferă suficiente garanţii de independenţă.

5. Înfăptuirea justiţiei în România se face de către:

a) judecători şi procurori;
b) instanţele judecătoreşti, subordonate ierarhic Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti.

157
 Modulul XIII
SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT ŞI REGIMURILE POLITICE

Unitatea de învăţare:
1. Separaţia puterilor în stat
2. Regimul politic parlamentar
3. Regimul politic prezidenţial
4. Regimul politic semiprezidenţial

Timp alocat: 4h

Bibliografie
1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura
Sitech, Craiova, 2006, pp. 441 – 445, p. 538, p. 545 – 554.
2. D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 92 - 99.
3. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 193 – 196.
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 479 din 12
iulie 2012.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/1999, publicată în M. Of. nr. 76 din 21 februarie 2000.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2000, publicată în M. Of. nr. 277 din 20 iunie 2000.
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2000, publicată în M. Of. nr. 366 din 7 august 2000.
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2000, publicată în M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 120/2000, publicată în M. Of. nr. 388 din 21 august 2000.
10. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionaea Curţii Constituţionale, republicată în
M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
11. Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions
politiques, Economica, Paris, 2001, p. 185.
12. M. Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F, Paris, 1973, pp. 227-282.
13. M. Duverger (dir.), Les régimes sémi-présidentiels, P.U.F, Paris 1986, pp. 7-17, p. 99.
14. Constituţia României, republicată în 2003.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi conceptul de separaţie a puterilor în stat, consecinţele constituţionalizării
acestuia şi conceptul de regim politic;
înţelegeţi specificul regimului politic parlamentar;
înţelegeţi specificul regimului politic prezidenţial;
înţelegeţi specificul regimului politic semiprezidenţial şi, în acest context, caraterul
semiprezidenţial al regimului politic din România.

158
 Separaţia puterilor în stat

Regimul politic se descrie prin ansamblul mecanismelor şi procedeelor de exercitare a puterii

în stat, prin raportare globală la relaţiile dintre componentele sistemului social, politic şi economic.
Originile teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat se regăsesc în opera lui J. Locke, apoi
cea a lui Montesquieu, urmaţi de o întreagă şcoală până în zilele noastre. Doctrina Revoluţiei
franceze a oferit un sens aparte principiului. Din această teorie rezultă o clasificare a regimurilor
politice în funcţie de gradul de separare a puterilor.
John Locke este cel care a pus pentru prima oară în mod clar problema numită astăzi a
separaţiei puterilor în stat. Din dorinţa de a modera forţa puterilor statului, a încercat să dezvolte o
teorie a frânelor şi contraponderilor care să nu permită transformarea bazei statului, care pentru el
era contractul social, dintr-un act bazat pe manifestarea liberă şi egală a voinţelor, într-un act ce se
sprijină doar pe supunere. Locke consideră că în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea confederativă. Primele două nu ridică probleme de definire. Locke înţelege
prin putere confederativă „o putere pe care o putem numi naturală, deoarece ea corespunde unei
facultăţi pe care o avea în mod natural fiecare om înainte de a intra în societate (...) Această putere
cuprinde dreptul de pace şi de război, cel de a forma ligi şi alianţe şi de a purta tot felul de
negocieri cu persoanele şi comunităţile străine statului”. Această putere nu se confundă cu cea
executivă: „aceste două puteri, executivă şi confederativă sunt, fără îndoială, în ele însele
realmente distincte”. Locke nu distinge în mod clar o putere judecătorească. Aceasta depinde de
puterea legislativă, ceea ce nu înseamnă că el nu realizează că statul are şi o funcţie jurisdicţională.
Deşi distinge trei puteri, Locke distinge patru funcţiuni. Pornind de la faptul că „scopul principal
care îndeamnă oamenii să creeze state şi să se supună prin aceasta unui guvernământ” este
„apărarea proprietăţii”, Locke arată existenţa unei funcţii jurisdicţionale a statului. Ceea ce lipseşte
stării de natură, stării anterioare existenţei societăţii, este, în primul rând, o lege stabilită şi
recunoscută, în al doilea rând, un judecător recunoscut şi imparţial, în al treilea rând, o putere care
să fie în măsură să întemeieze şi să susţină o sentinţă şi să o pună în executare, arată el.
Montesquieu reia analiza făcută de Locke asupra guvernământului englez şi o duce mai
departe, separând puterile din raţiuni practice, cu scopul de a asigura libertatea individuală în faţa
puterilor publice. Soluţia practică este de a atribui fiecare putere unui organ sau sistem de organe
distinct şi independent. Fiecare organ rămânând cantonat în limitele funcţiunii sale, „puterea va
opri puterea”. Libertatea cetăţenilor va fi asigurată printr-un sistem de control reciproc al puterilor.
Cele trei puteri, definite în raport de cele trei funcţii ale statului, sunt: „puterea legislativă, puterea
executivă a lucrurilor care depind de dreptul ginţilor şi puterea executivă a celor care depind de
dreptul civil” (1955, Cartea XI, cap. VI). Altfel spus, puterea legislativă, executivă şi
judecătorească.
Esenţa teoriei lui Montesquieu este interzicerea cumulului acestor puteri: legiuitorul nu va
putea adapta legile soluţiilor de speţă, fiindu-i interzisă aplicarea lor; Executivul nu le va putea
modifica potrivit intereselor de moment, fiindu-i interzisă legiferarea; judecătorul doar va
interpreta dreptul, fără să-l creeze şi fără să poată impune el însuşi sentinţa.
Doctrina Revoluţiei franceze a modificat punctul de sprijin al teoriei: dintr-o doctrină bazată pe
raţiunea practică a prevenirii abuzurilor pentru asigurarea libertăţii a devenit o metafizică a puterii.
Fiecare putere are o parte a suveranităţii, reprezentanţii primind de la naţiune, prin delegare,
puterea legislativă, puterea executivă şi pe cea judecătorească, pe care le exercită fără amestecul
celorlalte puteri şi fără să poată acţiona asupra acestora, în mod discreţionar, suveran. Acest nou
mod de a concepe principiul, care-l transformă din reţetă de guvernare în dogmă de filosofie
politică, are ca efect izolarea completă a celor trei puteri şi crearea unui sistem rigid, impracticabil,
deoarece lipsesc mijloacele de a face puterile să „meargă în concert”, cum spunea Montesquieu.
Consecinţele constituţionalizării principiului separaţiei puterilor se înţeleg în contextul
caracterizat de aceea că principiul separaţiei puterilor în stat este de multe ori astăzi

159
constituţionalizat în mod expres sau, cel puţin în democraţiile de tip occidental, acceptat ca
principiu general de natură constituţională. Curtea Constituţională a României a dat valoare
constituţională principiului chiar înainte de prevederea lui expresă, care s-a realiuzat prin
revizuirea constituţionalădin 2003, susţinând că „rezultă din modul în care legea fundamentală
reglementează autorităţile publice şi competenţele ce le revin” şi din art. 2 alin. (2) din Legea nr.
47/1992, conform căruia „sunt neconstituţionale prevederile actelor normative (...) care încalcă
dispoziţiile sau principiile Constituţiei”, înţelegând că principiile pot să rezulte din spiritul textului
fără a fi prevăzute expres (Decizia nr. 209/1999).
Consecinţa interzicerii cumulării funcţiilor legislative, executive şi judiciare constă în
cantonarea unui organ sau sistem de organe în exerciţiul unei singure funcţii dintre cele trei
enumerate. Trebuie mai întâi să existe o autoritate independentă şi a o procedură de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Constituţia noastră nu
cunoştea o asemenea autoritate şi procedură, ele fiind instituite prin revizuirea din 2003, art. 146
lit. e) din legea supremă conferind această atribuţie Curţii Constituţionale. Parlamentul poate doar
să legifereze, fără a putea pune în aplicare legile prin acte administrative şi fără să poată el însuşi
să tranşeze conflictele juridice, intervenind în contenciosul jurisdicţional. Parlamentul nu poate
adopta decât acte care reglementează primar un domeniu sau acte care modifică o astfel de
reglementare primară. Legea trebuie deci înţeleasă precis: nu orice act emis de Parlament după
procedurile prestabilite reprezintă o lege; trebuie ca acea reglementare să nu încalce competenţa
normativă a Guvernului, constituind un act normativ de organizare a executării legii, rezervat
Guvernului.
Prevederea expresă a principiului separaţiei puterilor impune, pe de altă parte, un principiu de
nonintervenţie a legiuitorului în activitatea jurisdicţională, care este mai larg decât principiul
neretroactivităţii legii şi care ar putea fi formulat astfel: „legiuitorul nu se poate amesteca în
desfăşurarea contenciosului jurisdicţional nici prin crearea de instanţe extraordinare, nici prin
adoptarea de legi retroactive, sub nici o formă, nici prin împiedicarea efectelor unei decizii ori prin
orice alt mod” (D.C. Dănişor, 1997: p. 321). Faţă de interzicerea instanţelor extraordinare (art. 126
din Constituţie) şi a neretroactivităţii legilor [art. 15 alin. (2) din Constituţie], principiul separaţiei
puterilor mai introduce o interdicţie Parlamentului: aceea de a împiedica efectele unei decizii
judiciare. Curtea Constituţională a făcut deja aplicaţia principiului în acest sens: „o prevedere
legală prin care s-ar interzice - fie şi numai temporar - executarea unei hotărâri judecătoreşti ar
reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei, fiind contrară
principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat” (Decizia nr. 50/2000) şi că este
neconstituţională „o dispoziţie legală care suspendă cursul judecăţii (...) referitoare la anumite
cauze determinate”, extinzând principiul şi la organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale
(Decizia nr. 55/2000).
Guvernul şi administraţiile nu pot decât să organizeze aplicarea legii sau să aplice în concret
legea prin acte unilaterale de voinţă, fără să poată legifera sau soluţiona conflictele de natură
juridică ivite în aplicarea legii. Interdicţia de a legifera este încălcată de posibilitatea delegării
funcţiei legislative către guvern şi de existenţa ordonanţelor de urgenţă, acte cu caracter legislativ
care au la bază voinţa Executivului, care sunt permise chiar de constituţie (Decizia nr. 67/2000;
Decizia nr. 120/2000). Este de remarcat că logica principiului, atunci când el devine în mod expres
normativ, este încălcată de chiar textul Constituţiei prin aceste transferări ale funcţiei legislative
care permit Guvernului să cumuleze două funcţii. Nu există de principiu o ierarhizare a normelor
constituţionale însele, excepţie făcând poate cele care nu pot face obiectul revizuirii, totuşi ar
trebui ca derogările de la principiile generale să nu afecteze existenţa însăşi a principiului.
Separarea puterilor funcţionează aşadar într-un sistem care permite acest cumul mai degrabă între
Executiv şi justiţie, nu ca în teoria clasică între Executiv şi Legislativ. Guvernului şi
administraţiilor le este interzis să se substituie judecătorului, să aibă atribuţii de natură
jurisdicţională în baza cărora să tranşeze definitiv un litigiu. Art. 21 alin. (4) din Constituţia
României prevede că „jurisdicţiile administrative sunt facultative”, neputând împiedica liberul

160
acces la justiţie. Tot în acest sens, Constituţia revizuită răpeşte Curţii de Conturi atribuţiile
jurisdicţionale (art. 140).
Judecătorul este cantonat în soluţionarea contenciosului, fără să poată legifera şi fără să se
poată substitui administraţiei în aplicarea legii. Acest principiu funcţionează distinct în sistemele
de drept bazate pe precedent şi în cele romano-germanice. În acestea din urmă, deşi interdicţia de a
se pronunţa pe cale de dispoziţii generale şi reglementare este impusă expres judecătorului în
general doar de Codul civil, ea devine constituţională prin instituirea principiului separaţiei
puterilor în stat. Două consecinţe rezultă din această interdicţie: judecătorul nu se poate pronunţa
în afara unui litigiu dedus judecăţii; sunt interzise deciziile de îndrumare care formulează o regulă
generală, obligatorie pentru instanţele ordinare. Nu sunt interzise deciziile de principiu, date pentru
a completa lacunele legii sau neclarităţile acesteia, căci judecătorul este obligat de chiar Codul
civil să judece în astfel de situaţii, interzicând doar acordarea valorii de precedent obligatoriu
acestor acte judiciare. Interdicţia rezultă în sistemele care recunosc o valoare constituţională
principiului separaţiei puterilor din chiar această normativizare: principiul nu mai este doar unul de
aplicare a legii, ci de formare a ordinii juridice. Îi este interzis şi legiuitorului să acorde o astfel de
atribuţie judecătorului sau să dea hotărârilor judecătoreşti valoarea unui precedent obligatoriu.
Judecătorul nu se poate substitui administraţiei în aplicarea legii. El poate controla legalitatea
actelor administrative, dar nu poate să le judece oportunitatea şi nici să emită actul în locul
administraţiei. El poate să oblige administraţia să emită un act, dar aceasta din urmă este singura
care îl poate emite.
Controlul reciproc între puteri este a doua consecinţă a normativizării constituţionale a
principiului separaţiei puterilor în stat, cel puţin în forma colaborării lor, fiind impuse proceduri de
control reciproc între puteri. Realitatea contemporană face însă controalele reciproce între
Legislativ şi Executiv ineficiente, centrul de greutate al controlului deplasându-se către judecător.
Acesta este competent să controleze atât actele legislative, pe calea unui dublu control, cel de
constituţionalitate şi cel de convenţionalitate, cât şi actele Executivului şi administraţiei, pe calea
controlului de legalitate. Principiul presupune că niciun organ nu scapă controlului.
Cele trei puteri sunt deci pe poziţie de egalitate juridică. Nu există o ierarhizare a funcţiilor
statului. Dacă un organ devine necontrolabil, principiul separaţiei şi colaborării puterilor este
încălcat.
În contemporaneitate, reamintim că separaţia puterilor în stat trebuie concepută ca o separaţie
a funcţiilor statutului, aşadar nu pornind de la organe, ci de la funcţii, mai ales atunci când legile
supreme permit colaborarea funcţională între puteri. Mai mult, reamintim că de fapt întregul sistem
social este cooptat la exerciţiul funcţiilor statului, prin mecanismele de constituire a organelor
statului, prin procedeele de intervenţie cetăţenească directă, precum şi prin modalităţile de presiune
pe care elementele societăţii civile le exrecită asupra puterii de stat. Nu în ultimul rând entităţi
internaţionale ifluenţează exerciţiul funcţiilor statului, astfel cum se întâmplă în cazul
organizaţiilor supranaţionale şi al internaţionalizării justiţiei, mai ales în materia drepturilor
omului, astfel cum am arătat cu ocazia abordării suveranităţii.

Regimul politic parlamentar

Regimurile politice de separaţie a puterilor în stat pot îmbrăca două forme: regimul de
separaţie strictă sau rigidă a puterilor în stat; regimul de separaţie suplă sau de colaborare a
acestora. Regimurile de separaţie suplă sau de colaborare a puterilor în stat mai sunt numite şi
regimuri parlamentare, mai ales prin opoziţie faţă de regimurile prezidenţiale.
Regimurile parlamentare sunt foarte diverse ca formă şi conţinut, orice clasificare fiind
aproximativă. Nu este vorba de o neapărată preponderenţă instituţională a parlamentului, ci de un
tip de relaţie între puteri. Dacă regimul de separaţie strictă a puterilor în stat caută să reducă la
minimul necesar funcţionării fără blocaje relaţiile dintre Legislativ şi Executiv, regimurile de

161
colaborare a puterilor multiplică aceste raporturi, căutând să le facă atât de complexe încât niciuna
dintre puteri sa nu poată prevala asupra celeilalte şi astfel ele să nu poată acţiona decât împreună,
controlându-se şi deci limitându-se reciproc.
Este foarte dificil să fixăm trăsăturile generale ale regimului parlamentar, dată fiind diversitatea
conceperii sale de la un sistem la altul. Câteva trăsături s-au impus teoriei:
Egalitatea între Legislativ şi Executiv, care rezultă din modul de organizare a instituţiilor şi
comportă două aspecte: dualismul Executivului şi împărţirea Legislativului în două Camere
(bicamerismul).
Dualismul Executivului presupune existenţa a două elemente componente distincte şi de naturi
diferite în cadrul Executivului: şeful statului şi Guvernul propriu-zis. Şeful statului este
iresponsabil din punct de vedere politic. Acest element, ce are caracterul unei dogme a regimului
parlamentar, este asigurat prin regula contrasemnării actelor şefului statului de către miniştri.
Iresponsabilitatea priveşte toate actele Sefului statului, dar nu este absolută. El este responsabil din
punct de vedere penal. Contrasemnarea actelor şefului statului de către miniştri are ca efect
transferul răspunderii către aceştia: Parlamentul va putea sancţiona ministrul, dar nu va putea
ajunge la autorul real al actului, şeful statului. Această regulă are şi un alt corolar: şeful statului nu
guvernează, ci arbitrează. Acesta este sensul clasic al parlamentarismului. Această regulă a
iresponsabilităţii politice a şefului statului face din el elementul fix al Executivului.
Responsabilitatea ministerială face din Guvern, în sensul autentic al termenului, care nu se
confundă cu noţiunea de Executiv, elementul mobil al Executivului. În regimul parlamentar,
miniştrii sunt responsabili în faţa Parlamentului din punct de vedere politic. Această
responsabilitate este în acelaşi timp individuală şi colectivă.
Guvernul sau Cabinetul este în regimul parlamentar elementul cheia jocului instituţional. El
asigură colaborarea între cele două puteri, fiind intermediarul între Parlament şi şeful statului. El
este numit de şeful statului, dar fixează el însuşi politica pentru care este responsabil în faţa
Parlamentului. Miniştrii nu mai sunt simpli executanţi ai politicii şefului statului. Cabinetul este un
centru de impuls politic, trebuind să aibă o unitate sub comanda prim-ministrului, chiar dacă
teoretic acesta nu este propriu-zis superiorul ierarhic al colegilor săi.
Responsabilitatea în faţa Parlamentului poate fi angajată fie la iniţiativa acestuia şi atunci
poartă numele de interpelare (a III-a Republică franceză), moţiune de cenzură (Anglia), moţiune de
neîncredere (Italia) etc., fie la iniţiativa Executivului însuşi şi atunci procedura se numeşte vot de
încredere sau angajarea răspunderii Guvernului. În oricare dintre variante, un vot care arată
neîncrederea în Guvern atrage după sine obligativitatea demisiei, dacă şeful statului nu dizolvă
Legislativul când nu atrage chiar demiterea.
Bicamerismul presupune divizarea intra-funcţională a puterii la nivelul parlamentului. Aceasta
face ca Executivul să poată să se sprijine pe una dintre Camere pentru a contracara sau
contrabalansa acţiunile celeilalte.
Colaborarea între puteri este a doua trăsătură caracteristică a regimului parlamentar şi
prespune că Executivul intervine în procesul de legiferare şi Legislativul intervine în exerciţiul
puterii executive.
Executivul intervine în procesul de legiferare mai întâi prin dreptul de iniţiativă legislativă,
care asigură o participare a Executivului la procesul de legiferare. Voinţa politică se manifestă prin
propunerea legilor, a anumitor domenii de reglementare în detrimentul altora. În regimurile
parlamentare actuale, Guvernul are cvasitotalitatea iniţiativelor legislative, Camera sau Camerele
fiindprea lente pentru a avea cu adevărat un rol decisiv în propunerea legilor. Guvernul orientează
deci legiferarea, participă de o manieră decisivă la exerciţiul puterii legislative.
Executivul intervine în procesul de legiferare mai apoi prin aceea că miniştrii au dreptul de a
intra şi de a lua cuvântul în Parlament (posibilitatea de a lua parte la lucrările Parlamentului şi de a
lua cuvântul în cadrul acestora, nu de obligaţia de a răspunde când sunt solicitaţi). De asemenea,
Executivul dispune de mijloace pentru a presa asupra Parlamentului, silindu-l să adopte de urgenţă
o măsură legislativă: procedeul votului blocat şi angajarea răspunderii guvernului.

162
 Executivul intervine în procesul de legiferare şi prin promulgarea legilor. Atribuţiei şefului
statului de o promulga legile îi este ataşat un drept care-l face părtaş la procesul de legiferare: fie
veto legislativ, fie posibilitatea de a cere reexaminarea legii. Uzarea de acest drept are efecte
asupra existenţei legii, a majorităţii necesare pentru a fi adoptată sau conduce la o simplă reluare a
procedurii, cum am văzut. Totodată, prin intermediul delegării legislative, în anumite condiţii şi cu
anumite limite, Legislativul poate delega puterea de a legifera Executivului. Sunt cunoscute două
sisteme: Executivul legiuitor în timp de criză şi Executivul legiuitor în timp de pace. Această
procedură conduce la neconcordanţa cu realitatea schemei separaţiei puterilor în stat care se
bazează pe distincţia funcţiilor pornind de le organe. De data aceasta este evident că funcţia
legislativă este exercitată de drept de către Executiv.
Legislativul intervine în executarea legilor prin: existenţa parlamentarilor-miniştri, regula
regimului parlamentar fiind posibilitatea cumulării funcţiilor de ministru şi parlamentar, aceşti
parlamentari-miniştri realizând o întrepătrundere a celor două organe; existenţa comisiilor
permanente şi temporare, care permit Legislativului să aibă o vedere de ansamblu asupra activităţii
Executivului şi Administraţiei şi să exercite un anumit control asupra acestora; puterea de a vota
bugetul, care reprezintă cel mai puternic mijloc de ingerinţă la dispoziţia Parlamentului, ilustrare a
principiului consimţământului popular la impozitare, dar nu este vorba despre un mijloc infailibil
şi practica o demonstrează din plin.
Existenţa mijloacelor de acţiune reciprocă a puterilor una asupra alteia în regimul parlamentar
se realizează, de regulă, prin răspunderea ministerială şi dreptul de a dizolva în parte sau în
totalitate Legislativul.

Formele regimului parlamentar pot fi clasificate mai întâi pornind de la criteriul rolului
şefului statului în cadrul Executivului în regimuri parlamentare moniste şi regimuri parlamentare
dualiste şi apoi, pornind de la centrul real de putere politică, în regimuri parlamentare cu
preponderenţa Executivului şi regimuri parlamentare cu preponderenţa Legislativului.
Regimul parlamentar dualist, numit şi regim orleanist de la numele dinastiei de Orléans, sub
domnia căreia s-a dezvoltat (1830-1848), se caracterizează prin intervenţia activă a şefului statului
în viaţa politică: şeful statului exercită dreptul de a dizolva Legislativul în mod liber, discreţionar,
fără a fi obligat să ceară acordul miniştrilor săi şi fără să trebuiască ca propunerea să vină de la
aceştia, adică din proprie iniţiativă; miniştrii sunt aleşi liber de către şeful statului, de unde rezultă
o dublă responsabilitate pentru aceştia (răspund politic în faţa Legislativului şi în faţa şefului
statului).
Regimul parlamentar monist este cel în care şeful statului joacă în raport cu Guvernul un rol
şters: se supune, în principiu, voinţei politice a Cabinetului, singura ce contează în cadrul
Executivului; nu mai are decât un rol onorific, de reprezentare a Statului şi de prezidare a unor
organisme. În acest tip de regim nu mai există o dublă responsabilitate a guvernului, care răspunde
doar în faţa Parlamentului. Slăbirea puterilor şefului statului face ca jocul politic să se desfăşoare
în trei: între popor, Parlament şi Guvern, după expresia lui Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J.
Bourdon, J.-C. Ricci (2001, p. 185), poate avea două consecinţe: în cazul unei fragmentări politice,
poate degenera în regim de Adunare; în cazul în care se poate degaja o majoritate netă, cum este
cazul în sistemele bipartite cu scrutin majoritar, precum cel britanic, are loc trecerea puterilor în
mâinile prim-ministrului. Dreptul de dizolvare, rămas teoretic în mâinile şefului statului, este
exercitat în fapt de către prim-ministru şi are un înţeles deosebit: nu mai rezolvă un conflict între
Adunare şi Executiv, ci stabileşte data alegerilor în favoarea Puterii.
Regimul parlamentar monist poate evolua, cum am arătat, în două sensuri: fie Executivul va
domina Legislativul, fie invers.
Regimul parlamentar cu preponderenţa Executivului este cel descris deja anterior, când ne-am
referit la Marea Britanie. Mecanismele esenţiale ale regimului parlamentar sunt păstrate, dar capătă
o altă semnificaţie sau sunt neutilizate: dreptul de a dizolva Legislativul se păstrează, dar nu numai
că trece din mâinile şefului statului în cele ale prim-ministrului, ci utilizarea lui are o altă

163
semnificaţie decât înainte. Dacă în regimul parlamentar clasic reprezintă o contrapondere a
responsabilităţii guvernamentale, acum nu mai este utilizat în acest sens, căci Guvernul dispune de
o majoritate netă în Camere şi deci de o stabilitate care-l face să fie numit „de legislatură”. Camera
secundă este dizolvată, fiind foarte rare legislaturile care ajung la capăt, din considerente
electorale. Prim-ministrul alege momentul care este cel mai prielnic partidului său şi, uzând de
dizolvare, provoacă alegeri anticipate. Responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, de
vreme ce majoritatea este întotdeauna de partea Guvernului, pe care-l sprijină aproape
necondiţionat. În aceste condiţii este clară preponderenţa Executivului asupra Camerelor; există în
fond un singur centru de putere: Cabinetul.
Regimul parlamentar cu preponderenţa Legislativului presupune aceeaşi organizare
constituţională, dar un climat politic cu totul diferit. Incapacitatea degajării unei majorităţi nete
face ca Executivul să fie instabil, lipsit de fermitate. Centrul de putere se deplasează spre
Parlament şi regimul capătă patru aspecte generale: Executivul este pe de-a-ntregul subordonat;
şeful statului devine responsabil; responsabilitatea ministerială se agravează; dreptul de dizolvare
este abrogat prin neuzare.
.

Regimul politic prezidenţial

Regimurile de separaţie strictă a puterilor în stat pot duce separaţia puterilor în stat la limita sa
extremă şi atunci suntem în prezenţa unor regimuri de izolare a puterilor sau pot practica doar o
independenţă a puterilor. Există două tipuri regimuri de independenţă a puterilor în stat: regimul
prezidenţial şi prezidenţialismul.
Regimul prezidenţial este cel mai bine ilustrat de Statele Unite ale Americii.
Trăsăturile sale esenţiale sunt: alegerea şefului statului de către naţiune, ceea ce-i asigură
Preşedintelui o reprezentativitate identică cu cea a parlamentului; absenţa mijloacelor de presiune
reciprocă a puterilor; stricta repartizare a competenţelor; egalitatea puterilor.
Absenţa mijloacelor de presiune reciprocă a puterilor este o trăsătură fundamentală şi distinge
net regimul prezidenţial de regimurile parlamentare în care şeful statului poate fi de asemenea
desemnat prin alegeri bazate pe votul universal direct. Ea se concretizează în faptul că:
Parlamentul nu poate răsturna Executivul, care, avându-l ca şef pe Preşedinte, îşi sprijină
legitimitatea direct pe popor, fără intermedierea reprezentanţei naţionale; nu există instituţia
răspunderii ministeriale, membrii Executivului fiind numiţi şi demişi în mod liber de Preşedinte,
fără niciun amestec din partea Congresului, iar miniştrii (Secretarii de stat) sunt responsabili doar
în faţa Preşedintelui, care exercită asupra lor o adevărată putere ierarhică, Executivul fiind deci
monist, presupunând un singur centru de decizie, Preşedintele, colaboratorii săi fiind doar
executanţi ai politicii Preşedintelui; Executivul nu poate dizolva Legislativul, căci lipsa
responsabilităţii ministeriale ar asigura o supremaţie a Executivului dacă el ar putea dizolva
Congresul.
Stricta repartizare a competenţelor presupune că fiecare organ este cantonat în principiu în
exerciţiul unei funcţiuni. Legislativul exercită în principiu singur funcţia legislativă, iar Executivul,
pe cea executivă. Executivul nu are competenţa de a propune legi, deci este lipsit de dreptul de
iniţiativă legislativă, care l-ar face coautor al legislaţiei, iar Preşedintele şi colaboratorii săi nu au
dreptul să intre în şedinţele Congresului şi să ia cuvântul. Din această trăsătură rezultă
incompatibilitatea între funcţia de ministru şi cea de membru al Congresului.
Egalitatea puterilor rezultă din două instituţii: alegerea prin vot universal direct a Preşedintelui
şi iresponsabilitatea Preşedintelui. Potrivit textelor constituţionale Preşedintele este ales prin vot
indirect. Fiecare stat membru al Uniunii îşi desemnează alegătorii prezidenţiali, care îl aleg pe
Preşedinte. Practic însă, votul a devenit direct, căci mandatul electorilor este imperativ (regula este
însă cutumiară). Acest mod de desemnare îl pune pe Preşedinte pe picior de egalitate cu Congresul,
fiind şi el reprezentantul direct al naţiunii. Preşedintele este iresponsabil din punct de vedere politic

164
şi răspunde în faţa Congresului doar penal, prin procedura de „impeachement”.
Excepţii de la principiul separaţiei stricte puterilor în stat există şi în regimul prezidenţial.
Astfel, Senatul are unele atribuţii ce ţin în mod normal de sfera de competenţă a Executivului: în
materie de politică externă, Senatul ratifică tratatele încheiate de şeful statului; Senatul îşi dă
acordul la numirea unor înalţi funcţionari federali de către Preşedinte, mai ales a judecătorilor
Curţii Supreme, fapt ce încalcă principiul separaţiei stricte a puterilor. Congresul votează bugetul,
ceea ce îi dă o anume autoritate asupra Executivului.
Preşedintele participă la opera de legiferare, teoretic rezervată Congresului, prin exercitarea
dreptului de veto în materie legislativă. Este vorba de un veto calificat, care are ca efect mărirea
majorităţii cu care legea poate fi votată. Constituţia cere Preşedintelui să dea Congresului
informaţii asupra „stării Uniunii” şi să recomande examenului său măsurile pe care le crede
necesare şi urgente. Nu se fac precizări nici asupra conţinutului, nici asupra amplorii, nici asupra
periodicităţii acestor mesaje. Practica a stabilit, prin intermediul acestui drept, un drept indirect de
iniţiativă legislativă. Congresul poate să nu dea curs propunerii. Nimic nu-l obligă să o facă. Dar
acest lucru nu înseamnă că dreptul de iniţiativă nu există.
Preşedintele poate să reunească Congresul în sesiune extraordinară, competenţă nu prea
utilizată dar care este o excepţie de la principiul separaţiei stricte a puterilor în stat.
Prezidenţialismul este sau a fost practicat în unele ţări din America Latină. Este rodul copierii
sistemului existent în Statele Unite de ţări care nu aveau nici tradiţia, nici situaţia economică şi
politică a acestora. Acest transplant de instituţii a fost în general un eşec. Prezidenţialismul
reprezintă o deformare a regimului prezidenţial nu din punctul de vedere al tehnicii constituţionale,
care poate rămâne neschimbată, ci din punctul de vedere al practicii instituţionale, deformată de
aplicarea sa unei culturi net diferită de cea de origine.

Regimul politic semiprezidenţial

Acest tip de regim se situează între cel parlamentar şi cel prezidenţial. Modelul a fost degajat
mai întâi de M. Duverger pornind de la analiza a şapte regimuri concrete, care par sa aibă aceeaşi
structură: Republica de la Weimar (1919-1933), Finlanda începând cu 1919, Austria începând cu
1929, Irlanda din 1937, Islanda din 1945, Franţa din 1962 şi Portugalia din 1976 (1973, pp. 227-
282; 1986, pp. 7-17). Acest regim are două trăsături distinctive: un preşedinte ales prin vot
universal, un prim-ministru şi un Guvern responsabili în faţa Parlamentului.
Spre deosebire de regimul parlamentar, care se bazează pe o singură expresie a voinţei
populare, concretizată instituţional în Parlament, regimul semi-prezidenţial se bazează pe o dublă
expresie a voinţei poporului, concretizată în Parlament şi în Preşedinte. Alegerea prin vot universal
a acestuia apropie acest regim de regimul prezidenţial, însă dacă în regimul prezidenţial prim-
ministrul şi miniştrii nu răspund în faţa Legislativului, în regimul semi-prezidenţial, este instituită
o astfel de răspundere. Acestea sunt constantele regimului.
Regimul semiprezidenţial, aşa cum arăta profesorul A. Amor, este judecat „mai degrabă în
funcţie de variabile decât de constante” (apud M. Duverger, 1986: p. 99). Variabilele ca permit
analiza sistemului sunt: puterile pe care Constituţia i le dă Preşedintelui; prezenţa sau absenţa
majorităţii parlamentare; poziţia Preşedintelui faţă de această majoritate.
În general, acest regim presupune atribuţii destul de întinse ale Preşedintelui. El este dotat
constituţional cu o putere remarcabilă pe care o exercită fără imixtiuni din partea Parlamentului,
căci este în principiu iresponsabil, şi nici din partea Guvernului. Exerciţiul acestor prerogative
depinde mult de climatul politic al ţării, de tradiţiile politice şi culturale şi de celelalte două
variabile, adânc marcate de sistemul partizan şi de modalitatea de scrutin.
Există două variante posibile: existenţa unei majorităţi nete impusă de un sistem de scrutin
majoritar, care încurajează bipartidismul sau alianţele polarizate la stânga şi la dreapta sau
existenţa unei majorităţi variabile, creată de reprezentarea proporţională, care încurajează

165
multipartidismul şi alianţele puţin stabile. Aceste două variabile nu spun însă nimic prin ele însele
despre regimul semi-prezidenţial, fiind la fel de bine întâlnite şi în alte tipuri de regimuri. Ceea ce
dă consistenţă acestui regim este poziţia şefului statului faţă de această majoritate.
Într-o primă variantă, majoritatea este de aceeaşi parte cu Preşedintele şi-l recunoaşte drept
şef. Şeful statului va exercita cu autoritate şi va interpreta de o manieră largă prerogativele ce-i
sunt oferite de Constituţie. Se produce o modificare de echilibru între puterea prim-ministrului şi
puterea Preşedintelui. În principiu, prim-ministrul este responsabil doar în faţa Parlamentului, însă
în fapt, dacă intervine un conflict între prim-ministru şi Preşedinte, acesta din urmă va reuşi să-şi
impună punctul de vedere, căci are de partea sa majoritatea parlamentară căreia îi este şef. Pe de
altă parte, deşi, teoretic, Preşedintele nu poate revoca pe unul sau altul dintre miniştri, în fapt,
această atribuţie este larg exercitată. Preşedintele se va găsi într-o situaţie privilegiată, căci va
reuni, potrivit expresiei lui M. Duverger, puterea reală a Doamnei Thatcher şi puterea simbolică a
Reginei Elisabeta. El domină autoritar Parlamentul, fiind şeful majorităţii, şi, prin intermediul
acesteia, Guvernul şi este, în acelaşi timp, datorită modului de alegere şi atribuţiilor
constituţionale, încarnarea suveranităţii naţionale. Rolul său, care ar trebui să fie de mediator între
puteri, este în mod evident acela de direcţie a politicii naţionale.
Într-o a doua variantă, Preşedintele este membru al majorităţii, dar nu-i este şef. Atribuţiile
sale sunt ineficiente în principiu în faţa prim-ministrului, care este şeful majorităţii. Rolul
Preşedintelui scade proporţional cu creşterea rolului prim-ministrului, care este în acelaşi timp
liderul de drept al Guvernului şi liderul de fapt al Parlamentului şi care va domina net politica
statului. Cu toate acestea, va fi mai puţin puternic decât Preşedintele în varianta anterioară.
În varianta a treia, majoritatea parlamentară este opusă Preşedintelui. Prim-ministrul, şef al
majorităţii parlamentare, paralizează atribuţiile Preşedintelui de o manieră mai accentuată sau mai
vagă. Preşedintele conservă însă toate prerogativele constituţionale şi este şeful opoziţiei
parlamentare, cel puţin în principiu, ceea ce-i conferă o oarecare soliditate.
Când nu există o majoritate parlamentară, Preşedintele este el însuşi pus într-o situaţia dificilă.
Acest fapt este întâlnit când sistemul se bazează pe reprezentarea proporţională. În general, în acest
sistem, majoritatea este realizată prin alianţe, care nu pot fi decât fragile. Majoritatea este ca şi
inexistentă, prin ipoteză. Şeful statului nu poate uza de dreptul de dizolvare, principala sa armă,
decât foarte greu, căci alegerile vor da naştere, aproape cu siguranţă, unei Adunări la fel de
divizate. În aceste regimuri instabilitatea ministerială este aproape patologică (de pildă, în
Finlanda, în Germania în timpul Republicii weimariene, în Portugalia, durata medie a guvernelor
nu depăşeşte un an).

Regimul politic din România este regim politic semiprezidenţial, întrucât, pe lângă
alegerea prin vot universal a Preşedintelui, dispune de un Guvern ce răspunde politic solidar în faţa
Parlamentului.
Că regimul politic din România este de separaţie suplă, de colaborare funcţională şi control
reciproc între puteri este evident din formularea însăşi a art. 1 alin. (4) din legea supremă: „Statul
se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”.
În Decizia nr. 683/2012, Curtea Constituţională a definit regimul semiprezidenţial şi a
argumentat că regimul politic din România este semiprezidenţial, afirmând că sursa de inspiraţie a
Constituţiei României a fost Constituţia Franţei, care consacră un sistem semiprezidenţial.
Definiţia dată de Curte, prin raportare la doctrină, este: „un regim politic este calificat ca fiind
semiprezidenţial dacă în textul Constituţiei sunt întrunite trei condiţii (a se vedea Maurice
Duverger - Échec au roi, Editura Albin Michel, 1978, Paris; A new political system model: semi-
presidential Government în European Journal of Political Research, 1980, vol.8, pag 165- 187),
respectiv: Preşedintele să fie ales prin vot universal; Preşedintele să dispună de competenţe
considerabile; Preşedintele este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii

166
executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune”. Aplicând definiţia la
sistemul român, Curtea a reţinut că prima condiţie „este evident îndeplinită prin chiar textul art. 81
din Constituţie, iar cea de-a treia de art. 102 şi următoarele, precum şi de art. 114 din Constituţie.
Problematică este cea de-a doua condiţie, respectiv demonstrarea faptului că Preşedintele dispune
de „competenţe considerabile” [Elgie, Robert - Duverger; Semi-presidentialism and the supposed
French archetype în West European Politics, 32 (2), p. 248 şi urm.], iar un element extrem de
important în cadrul acesteia este rolul său în politica externă a statului”.
Curtea a continuat, citând din jurisprudenţa sa: „Alături de alte elemente, alăturate rolului
Preşedintelui României în politica externă, precum calitatea sa de comandant al forţelor armate,
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, competenţa de a solicita reexaminarea legii,
de a sesiza Curtea Constituţională, de a desemna candidatul pentru funcţia de prim- ministru, de a
numi un prim-ministru interimar, de a numi miniştri, de a cere urmărirea penală a membrilor
Guvernului, de a consulta populaţia ţării prin referendum, de a numi în funcţii publice, de a acorda
graţieri individuale, regimul politic consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul
semiprezidenţial. Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale are o orientare similară, în sensul că,
prin interpretarea textelor constituţionale incidente, acceptă existenţa unor competenţe
considerabile ale Preşedintelui României în diverse domenii”.
Mai apoi, instanţa constituţională a apreciat că art. 80 din Constituţie „stabileşte mai clar că
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
al integrităţii teritoriale a ţării. Totodată, Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.”
Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că în jurisprudenţa sa, pe care a citat-o, „Preşedintele
României a fost calificat ca şef al statului în mod implicit (...) şi, ulterior, explicit”. Potrivit art.80
alin.(1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în
planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest text constituţional îi permite să traseze
liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în
planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este
legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeni prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. De asemenea, Curtea a observat „că art. 80 alin.
(1) din Constituţie este un text constituţional de principiu”.
În sistemul român, ca şi în dreptul comparat, principiul separaţiei puterilor în stat trebuie
raportat la exigenţele principiului corolar, dar distinct, al loialităţii constituţionale. În esenţă,
acesta impune un numit tip de exercitare a puterii în stat, centrată pe obligaţia de colaborare a
organelor puterii, în spiritul Costituţiei, singura care poate asigura loialitatea faţă de popor ca
putere constituantă, sursă a puterii organelor de stat.

Concluzii:

Problema separaţiei puterilor în stat, mecanism formal al statului de drept, este foarte delicată
din punct de vedere teoretic. Ea este adânc sădită în mintea teoreticienilor şi a publicului larg, la ea
recurgând un număr aproape nesfârşit de teoreticieni şi de oameni politici. Schematismul ei reiese
mai degrabă dintr-o voinţă de simetrie logică decât dintr-o analiză atentă a funcţionării statului
democrat modern, care refuză să se încadreze în canoanele propuse de teorie.
Regimurile de separaţie suplă a puterilor în stat sunt sunt denumite generic regimuri
parlamentare, însă lor li se adaugă şi regimurile semiprezidenţiale. Regimurile de colaborare a
puterilor în stat tind spre asigurarea egalităţii puterilor în stat prin realizarea unei dependenţe a lor
una faţă de alta.
Regimurile de separaţie strictă în sens de independenţă a puterilor în stat, care au ca model
reprezentativ regimul prezidenţial american, constau în a asigura maximum de independenţă
puterilor statului, fără a le izola complet, dar reducând la minimum întrepătrunderea lor. Acest
regim are două trăsături distinctive: un preşedinte ales prin vot universal, un prim-ministru şi un

167
Guvern responsabili în faţa Parlamentului.
Regimul semiprezidenţial, care se caracterizează mai degrabă prin variabile, este situat între
regimul parlamentar şi cel prezidenţial, şi are ca trături constante un preşedinte ales prin vot
universal şi un Guvern şi un prim-ministru responsabili în faţa Parlamentului. România are un
regim politic semiprezidenţial, cu Executiv dualist şi Guvern responsabil în faţa Parlamentului.

Test de autoevaluare:
1. Precizaţi interdicţiile impuse Parlamentului de separaţia puterilor în stat. - 1 punct
2. Precizaţi, în esenţă, cum se realizează egalitatea Legislativului cu Executivul în regimul
parlamentar - 2 puncte
3. Precizaţi coordonatele colaborării între puteri în regimul parlamentar. - 1, 5 puncte
4. Precizaţi coordonatele fixe şi pe cele variabile ale regimului semiprezidenţial. - 1,5 puncte
5. Precizaţi excepţiile de la separaţia strictă a puterilor în regimul prezidenţial. - 2 puncte
6. Argumentaţi ce tip de regim politic există în România. - 2 puncte.

Speţe: .
1. Prin Legea.cadru de organizare şi funcţionare a Guvernului s-a prevăzut că acesta, în
cadrul rolului său de realizare a politicii interne a statului, poate, în cazuri excepţionale, să emită
ordonanţe de urgenţă prin care să interpreteze legile vagi, care au dat naştere la o interpretare
divergentă în pratica judecătorească, ordonanţe care să se aplice de la data intrării în vigoare a
legilor interpretate, astfel încât să fie unificată practica judiciară şi să fie respectată egalitatea în
faţa legii. Apreciaţi constituţionalitatea acestei soluţii legislative.
Răspuns: soluţia legislativă este neconstituţională prin raportare la principiul separaţiei
puterilor în stat instituit de art. 1 alin. (4) din Constituţie. În virtutea acestuia, fiecare dintre
organele puterii se stat sunt cantonate în sfera lor proprie de competenţă, care trebuie respectată de
celelalte organe ale puterii de stat. Astfel, Parlamentul nu poate afeta contenciosul jurisdicţional
prin adoptarea unei prevederi prin care să îi permită Guvernului să afecteze retroactiv acest
contencios jurisdicţional, precum în cazul de faţă. Normele de rang legislativ cu caracter
interpretativ nu pot retroactiva fără să afecteze stricta repartioţie de competenţe în cadrul separaşiei
puterilor în stat şi deci, în cazul de faţă, felul în care instanţele judecătoreşti, independente, au
soluţionat deja conflicte între subiecţi, cu aplicarea legilor aflate pe atunci în vigoare.

2. Un număr de 30 de deputaţi au formulat o propunere legislativă care urmăreşte să

stabilească competenţa pentru Guvern ca prin hotărâre să interzică executarea hotărârilor
judecătoreşti definitive pronunţate în materia retrocedărilor, până la reconsiderarea de către
Parlament a politicii statului în materia dreptului de proprietate al persoanelor ale căror imobile au
fost naţionalizate în perioada regimului comunist. Apreciaţi constituţionalitatea acestei propuneri
legislative.

Grile:
1. Consecinţele constituţionalizării principiului separaţiei puterilor constau în:
a) interzicerea cumulării funcţiilor legislative, executive şi judiciare; controlul reciproc între puteri;
b) posibilitatea cumulării funcţiilor legislative, executive şi judiciare; controlul Executivului de
către Legislativ;
c) posibilitatea cumulării funcţiilor legislativă şi executivă; controlul Legislativului de către
Executiv.

2. În regimurile prezidenţiale:

168
a) Executivul nu poate dizolva Legislativul;
b) Preşedintele este ales indirect de către Legislativ;
c) există instituţia răspunderii ministeriale.

3. Regimul parlamentar monist:

a) se caracterizează prin intervenţia activă a şefului statului în viaţa politică;
b) este acela în care şeful statului joacă în raport cu guvernul un rol şters;
c) este acela în care şeful statului exercită dreptul de a dizolva Legislativul în mod liber,
discreţionar.

4. În regimul parlamentar dualist:

a) există o strictă separaţie a puterii Preşedintelui de cea a Parlamentului;
b) Preşedintele se izolează de celelalte puteri;
c) dreptul de dizolvare se exercită de către Preşedinte în mod liber.

5. Regimul semiprezidenţial se bazează pe:

a) o singură expresie a voinţei populare, concretizată instituţional în instituţia Preşedintelui;
b) o singură expresie a voinţei populare, concretizată instituţional în Parlament;
c) o dublă expresie a voinţei poporului, concretizată instituţional în Parlament şi în instituţia
Preşedintelui.

169
 Modulul XIV
CONFLICTELE JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Mijloace de presiune dinspre Executiv înspre Parlament
2. Mijloace de presiune şi control dinspre Parlament asupra Executivului
3. Răspunderea ministerială
4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia conflictelor juridice de natură
constituţională

Timp alocat: 6h

Bibliografie:

1. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Editura

Sitech, Craiova, 2006, pp. 506 - 537.
2. G. Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 213 – 216; pp. 237 – 241, pp. 307 – 343, pp. 392 – 401.
3. Ş. Deaconu, Comentariul art. 89 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 829
- 830.
4. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 646.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22
iulie 2010.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 991 din 1 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 682 din 6
octombrie 2008.
7. S. Popescu, Comentariul art. 112 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp.
1053 - 1054.
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 162 din
7 martie 2007.
9. Avizul consultativ al Curţii Constituţionale din 5 aprilie 2007, publicat în M. Of. nr. 258 din
18 aprilie 2007.
10. Avizul consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 6 iulie 2012, publicat în M. Of. nr. 456
din 6 iulie 2012.
11. Avizul consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 iulie 1994, publicat în M. Of. nr. 166
din 16 iulie 1994.
12. Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din
25 februarie 1998.
13. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 655 -
658.
14. Decizia Curţii Constiuţionale nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 818
din 7 decembrie 2010.
15. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40
din 19 ianuarie 2010.

170
16. M. Nica, Notă asupra Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista
Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009, pp. 45-48.
17. Decizia Curţi Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie
2005.
18. D.C. Dănişor, S. Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 21
februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, pp. 109-122.
19. Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.
20. Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.
21. Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
22. Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
23. Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
24. Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 503 din 21 iulie 2009.
25. Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 decembrie 2013.
26. Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 479 din 12
iulie 2012.
27. Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în M. Of. nr. 432 din 9 iunie 2016.
28. Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat în M.
Of. nr. 931 din 16 decembrie 2015.
29. Regulamentul Senatului, republicat în M. Of. nr. 909 din 9 decembrie 2015.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestor unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:

înţelegeţi instituţia dizolvării Parlamentului şi instituţia reexaminării legii la cererea
Preşedintelui, în sistemul român,prin raportare la dreptul comparat
înţelegeţi şi să distingeţi între instituţia întrebării, a interpelării a şi moţiunii simple, ca
mijloace constituţionale prin care Parlamentul controlează activitatea Guvernului;
înţelegeţi răspunderea politico-juridică a Preşedintelui în cadrul raporturilor sale cu
Parlamentul şi astfel să distingeţi între suspendarea din funcţie a Preşedintelui de către
Parlement şi instituţia punerii pub acuzare pentru înaltă trădare a Preşedintelui de către
Parlament;
înţelegeţi instituţia răspunderii ministeriale în România sub aspectul ambelor sale
componente, pe care le veţi putea distinge în specificitatea lor şi corela: angajarea răspunderii
Guvernului şi moţiunea de cenzură, astfel cum au fost circumscrise în jurisprudenţa
constituţională;
înţelegeţi coordonatele normative ale conflictelor juridice de natură constituţională în
România şi să le aplicaţi în analiza unei situaţii care implică exercitarea de către organele
puterii de stat a competenţelor lor, în jocul instituţional
înţelegeţi şi să aprofundaţi jurisprudenţa constituţională relevantă

171
 Mijloace de presiune dinspre Executiv înspre Legislativ în România

În cele ce urmează vom aborda mijloacele de interacţiune dintre Parlament şi Executiv în

România, prin raportare şi la dreptul comparat. Am exclus puterea judecătorească, întrucât
mecanismele prin care aceasta controlează Legislativul şi Executivul au fost precizate cu ocazia
controlului exercitat asupra actelor acestora, inclusiv în cazul controlului de constituţionalitate.
Ţinând cont că instituţia răspunderii ministeriale în România, (tipică regimurilor parlamentare
şi împrumutată şi de regimurile semiprezidenţiale) o vom aborda separat, aici ne vom referi la
mecanismele constituţionale de care dispune Preşedintele pentru a influenţa existenţa
Parlamentului şi activitatea de legiferare: dreptul de dizolvare şi dreptul de a cere reexaminarea
legii.
Dreptul de dizolvare a Legislativului constituie în dreptul comparat acel mijloc constituţional
de rezolvare a unui conflict între Legislativ şi Executiv prin intermediul căruia Executivul, printr-
una dintre componentele sale sau chiar în comun – şeful statului şi Guvernul, poate revoca
mandatul colectiv al Legislativului înainte de termen, apelând la medierea corpului electoral pentru
desemnarea noilor reprezentanţi. Scopul instituţiei este dual: conduce la o separaţie suplă a
puterilor, obligându-le să colaboreze, şi la o egalizare a rolului lor constituţional; este un mijloc de
soluţionare a potenţialelor conflicte între puteri prin arbitrajul corpului electoral.
În sistemul constituţional român, reglementarea instituţiei dizolvării Parlamentului este
ineficientă, depărtându-se de rolul său fundamental de soluţionare a conflictelor dintre Legislativ şi
Executiv prin intermediul medierii corpului electoral. Titularul dreptului de dizolvare este
Preşedintele. Guvernul, spre desoebire de felul în care este concepută în sens clasic instituţia
dizolvării în regimurile parlamentare, nu are nicio implicare, neputând riposta, prin dizolvare, în
cazul în care se adoptă o moţiune de cenzură împotriva sa. De aici rezultă şi dezechilibrul creat
între Parlament şi Guvern, mai ales având în vedere că Parlamentul este totodată şi cel care creează
Guvernul prin votul de învestitură.
Procedura dizolvării presupune întrunirea unor condiţii cu caracter restrictiv care o fac practic
aproape imposibil de utilizat. Art. 89 din Constituţie prevede: „(1) După consultarea preşedinţilor
celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de
60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu poate fi
dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă”. Singurul care poate exercita acest drept este
Preşedintele, decizia sa nefiind dependentă de existenţa anterioară a unui acord.
O primă limită ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de consultare de
către Preşedinte a preşedinţilor celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare. Consultarea
trebuie să fie efectivă, presupunând o reală dezbatere şi consultare politică1 asupra subiectului
dizolvării şi neputându-se transforma într-o simplă informare (Ş. Deaconu, 2008: p. 830). O a doua
limită o constituie cadrul în care poate interveni: doar dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele
condiţii în contextul procedurii de formare a noului Guvern: depăşirea unui termen de 60 de zile de
la prima solicitare de acordare a votului de încredere pentru formarea Guvernului şi neacordarea
acesteia; respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Termenul de 60 de zile nu reprezintă
un termen de decădere, ci de recomandare (Ş. Deaconu, 2008: p. 829), iar acordarea ulterioară a
votului de încredere atrage automat obligaţia corelativă de numire a Guvernului în funcţie şi
imposibilitatea dizolvării Parlamentului. Practic, în situaţia unui Guvern în funcţie dizolvarea
devine inoperabilă. Cea de-a treia limită vizează o condiţionare a numărului de dizolvări ale
Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an la una singură. Această limitare poate conduce la
un blocaj instituţional: în cazul dizolvării Parlamentului, noul legislativ va putea să respingă în acel
an acordarea încrederii Guvernului de câte ori doreşte, fără a risca să fie dizolvat. O a patra limită

172
rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parlamentului în ultimele 6 luni de mandat ale
Preşedintelui. Scopul este prevenirea abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului,
dar suprapunerea acesteia peste cadrul general în care poate fi operată dizolvarea poate conduce la
apariţia unui blocaj: Legislativul va putea să blocheze formarea unui Guvern în ultimele 6 luni de
mandat prezidenţial fără a exista riscul dizolvării sale. A cincea limită se referă la imposibilitatea
dizolvării Parlamentului în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
În dreptul comparat, dizolvarea poate fi totală atunci când Executivul are dreptul să pună capăt
mandatului Legislativului în ansamblul său sau parţială, când nu poate fi exercitată decât cu privire
la Camera inferioară. Există sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată în mod
colectiv de Preşedintele Republicii şi de miniştri (Italia, Irlanda şi Islanda); sistemul în care puterea
de a decide dizolvarea este exercitată exclusiv de către miniştri, Preşedintele nepăstrând decât
dreptul de a emite actul de dizolvare; sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată
exclusiv şi liber de Preşedintele Republicii (Franţa, începând cu 1958); sisteme mixte în care
puterea de a decide dizolvarea este exercitată de o autoritate diferită în funcţie de motivele
dizolvării (Constituţia germană din 23 mai 1949); sisteme în care dizolvarea capătă un caracter
automat.
În dreptul comparat, dreptul de a cere o nouă deliberare asupra legii constă în competenţa
şefului statului de a retrimite o lege adoptată de către Legislativ acestuia în vederea redezbaterii şi
acordării unui nou vot pe marginea ei. Acest „veto prezidenţial foarte slab” este o modalitate prin
care şeful statului poate bloca pentru o scurtă perioadă de timp intrarea în vigoare a legii şi prin
care poate atrage atenţia Parlamentului asupra unor aspecte ale reglementării adoptate.
În sistemul nostru, dreptul de a cere reexaminarea legii este reglementat de art. 77 din legea
supremă: „(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea”. Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi
corespunde obligaţia corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii.
Din punct de vedere formal, reexaminarea presupune obligaţia pentru Parlament de a realiza o
nouă dezbatere a legii şi o nouă deliberare prin vot, cu respectarea cvorumului corespunzător
tipului de lege. Din punct de vedere material, Parlamentul, fiind unica autoritate legiuitoare a ţării,
în raport cu solicitările cuprinse în cererea de reexaminare a Preşedintelui României, poate adopta
orice fel de soluţie pe care o va considera necesară. Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr.
1018/2010 că Parlamentul poate admite în întregime sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori
poate să modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare,
inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legi. Parlamentul deliberează numai în limitele cererii, dar are
obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de
Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia (Decizia nr.
991/2008). Dacă se solicită reexaminarea întregii legi, Parlamentul o poate chiar respinge cu cazia
reexaminării. Parlamentul nu poate adăuga noi articole legii, cu ocazia reexaminării. Dacă
Parlamentul procedează la re-votarea legii în varianta nemodificată sau modificată, efectul juridic
constă în obligaţia Preşedintelui de a promulga legea în termen de 10 zile de la primire.
În dreptul comparat, Preşedintele poate fi cooptat la legiferare, într-o măsură mai mare sau mai
mică, prin vetoul legislativ şi prin refuzul sancţiunii. Vetoul legislativ poate fi: absolut (mijlocul
constituţional pus la dispoziţia şefului statului prin care poate opri total şi definitiv legile, care nu
vor mai produce efecte); calificat (şeful statului se poate opune unei legi, care nu poate intra în
vigoare decât dacă este revotată cu o majoritate calificată); suspensiv (dreptul de a refuza temporar
un proiect de lege, în aşa fel încât dacă două sau trei legislaturi succesive persistă în a prezenta
acelaşi proiect de lege, proiectul de lege devine lege fără sancţiunea puterii executive); translativ
(propriu-zis nu este vorba de un veto, ci de o transferare a deciziei către corpul electoral provocată
de şeful statului, care are dreptul de a provoca un referendum pe marginea unei legi deja adoptate

173
de Parlament). Refuzul sancţiunii intervine doar atunci când şeful statului face parte integrantă din
puterea legislativă, care este exercitată colectiv de el şi de Parlament şi are ca efect inexistenţa
legii.

Mijloace de presiune şi control dinspre Legislativ înspre Executiv

Întrucât instituţiile prin care Parlamentul afectează formarea Guvernului şi reconfigurarea sa -

procedura de învestire cu încredere a Guvernului, modalitate prin care acesta este creat de către
Parlament şi, respectiv, remanierea guvernamentală complexă, care necesită intervenţia
Parlamentului -, au fost deja abordate, în cele ce urmează vom prezenta instituţiile prin care
Parlamentul presează asupra activităţii Guvernului, intervenind în activitatea acestuia şi instituţiile
prin care Parlamentul afectează Preşedintele: suspendarea din funcţie a Preşedintelui (etapă a
răspunderii politice a Preşedintelui în cadrul revocării individuale a acestuia prin referendum) şi
punerea Preşedintelui sub acuzare pentru înaltă trădare.

Intervenţia Legislativului în activitatea Executivului se realizează prin mai multe

mijloace constituţionale.
Întrebările sunt procedeul prin intermediul căruia un parlamentar solicită unui membru al
Guvernului informaţii sau explicaţii în ceea ce priveşte un subiect determinat.
În accepţiunea celor două Regulamente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului reprezintă o
simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile permanente ori dacă
Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Potrivit art. 112 alin. (1) din
Constituţie, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor
două Camere. Constituţia instituie un drept specific la informare prin intermediul adresării de
întrebări şi o obligaţie juridică pentru Guvern şi fiecare membru vizat de a răspunde solicitării
adresate prin acest procedeu. Regimul juridic al instituţiei parlamentare a întrebării se regăseşte în
mod asemănător în cuprinsul celor două regulamente de organizare şi funcţionare a Camerelor.
Preşedintele Camerei are dreptul să respingă întrebările care privesc probleme de interes personal
sau particular, urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, se referă la procese
aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de
judecată sau privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice.
În practică se întâlnesc întrebări orale şi scrise. Întrebările orale pot fi adresate membrilor
Guvernului în anumite zile şi anumite intervale de timp stabilite regulamentar, putând viza doar
domeniile în care activează aceştia. Întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului şi
celorlalte autorităţi publice de către secretarul desemnat al Camerei, cu precizarea faptului dacă se
doreşte un răspuns scris, un răspuns oral sau un răspuns formulat atât în scris, cât şi oral.
Răspunsurile la întrebările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor de către
secretarul Camerei, iar răspunsurile la întrebările scrise se transmit deputatului în cel mult 15 zile.
Întrebările sunt lipsite de o sancţiune politică imediată. Dacă membrul Guvernului căruia îi
este adresată întrebarea nu este prezent, răspunsul va fi dat în şedinţa din săptămâna următoare,
consacrată întrebărilor orale, în acest caz Preşedintele Camerei informându-l pe prim-ministru
asupra răspunsurilor amânate. Întrebările scrise şi răspunsurile aferente se publică pe site-ul
Camerei. Întrebările fără răspuns vor fi publicate la sfârşitul fiecărei sesiuni în Monitorului Oficial
al României, Partea a II-a.
În cazul în care deşi răspunsul a fost dat, dar iniţiatorul întrebării nu este mulţumit de acesta,
întrebarea poate fi convertită în interpelare la adresa Guvernului sau a unuia dintre membrii săi (S.

174
Popescu, 2008: p. 1053).
Interpelările sunt, conform regulamentelor parlamentare, cereri adresate Guvernului în
ansamblu sau unui ministru de către un grup parlamentar sau de unul sau mai mulţi parlamentari,
prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului sau gestiunea unui minister în probleme
importante ale activităţii sale interne sau externe. Interpelarea are drept scop esenţial informarea
Legislativului asupra activităţii Guvernului şi creează o obligaţie de răspuns. Principala deosebire
faţă de întrebare este că interpelarea poate fi convertită într-o moţiune simplă. Art. 112 alin. (2) din
Constituţie stabileşte că fiecare dintre cele două Camere pot adopta o moţiune simplă cu privire la
o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Forma interpelării este întotdeauna scrisă,
determinând obiectul acesteia fără nicio dezvoltare. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării,
într-un registru special şi se afişează la sediul Camerei. Miniştrii interpelaţi sau secretarii de stat
desemnaţi de aceştia au obligaţia să participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări.
Interpelările adresate primului-ministru trebuie să vizeze politica Guvernului în probleme
importante ale activităţii sale interne sau externe şi se depun la secretarul desemnat al Camerei
până la un anumit termen din săptămâna ce precedă răspunsurile primu-ministrului.
În dreptul comparat, în unele sisteme, pentru a da naştere unui vot care să exprime încrederea
sau neîncrederea în cel chestionat, interpelarea este suficient să fie depusă de autorul său (Belgia,
Danemarca, Finlanda); în altele, trebuie să se sprijine pe acordul unui anumit număr de
parlamentari şi un vot negativ faţă de ministru sau Guvern atrage demisia acestora. Spre deosebire
însă de moţiunea de cenzură, procedura nu este declanşată de la început pentru a obţine un vot, ea
putând foarte bine să se rezume la o informare. Sistemul german distinge interpelarea mică (cu
scopul informării grupurilor parlamentare) de interpelarea mare (angajează automat dezbaterea).
În România, la solicitarea unuia sau mai multor grupuri parlamentare sau a prim-ministrului, în
plenul Camerelor se pot desfăşura, o dată pe lună, dezbateri politice, cu participarea primului-
ministru, pe probleme de interes major pentru viaţa politică, economică şi socială.
Moţiunea simplă este un mijloc de control parlamentar prin intermediul căruia fiecare dintre
două Camere pot să-şi exprime prin vot poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau
externă sau, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Obiectul
moţiunii simple poate viza atât gestiunea generală a sferei activităţilor statului realizată de către
Guvern, cât şi o doar o politică guvernamentală într-un anumit domeniu. Moţiunea simplă poate fi
iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau o pătrime din numărul total al senatorilor şi nu poate avea
decât obiectul circumscris constituţional, în caz contrar acestea urmând să nu fie luate în
considerare. Constatarea îndeplinirii condiţiilor de formă pentru depunerea moţiunii de către
preşedintele Camerei atrage comunicarea imediată a acesteia Guvernului şi aducerea la cunoştinţă
a Camerei prin afişare. Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii simple, care nu
poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în acest sens. Adoptarea
moţiunii simple se realizează prin votul exprimat la nivelul Camerei unde a fost iniţiată, cvorumul
necesar fiind însă diferit: în Camera Deputaţilor, votul majorităţii deputaţilor prezenţi: în Senat,
votul majorităţii senatorilor.
În ce priveşte efectele adoptării unei moţiuni simple, hotărârea Camerei se va trimite
Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni. Cu ocazia
Deciziei nr. 148/2007, Curtea Constituţională a efectuat un control al efectelor adoptării unei
moţiuni de simple, deşi îi fusese solicitat să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii
regulamentare, şi nu asupra moţiunii simple adoptate. Curtea, contrar propriei jurisprudenţe în
materie de autonomie regulamentară, s-a pronunţat asupra constituţionalităţii moţiunii simple ca
„act de aplicare a Regulamentului, şi nu asupra constituţionalităţii acestuia ca atare”. Curtea a
reţinut că în sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte ţări, controlul
parlamentar, în general, este fără sancţiune, unica excepţie apărând când controlul parlamentar
se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului.
Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia, a
statuat Curtea, ci doar efecte în plan politic. Dacă Guvernul ignoră moţiunea simplă, cele două

175
Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură.
Un alt tip de moţiune cunoscut în alte sisteme, moţiunea individuală, nu este prevăzut de
Constituţia României. Moţiunea individuală are efecte juridice similare cu moţiunea de cenzură,
însă numai asupra unor membri ai acestuia, individualizaţi. Introducerea unei cereri privitoare la
demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea obligaţii juridice pentru
Guvern, primul-ministru sau alte persoane. Moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure,
ci efecte ipso facto.
În concluzie, ca şi în dreptul comparat, moţiunea simplă este o procedură hibridă. Practic,
această procedură nu face decât să atragă atenţia opiniei publice asupra unei probleme pe care
opoziţia o consideră o carenţă în activitatea Guvernului. Ea nu are nici măcar sancţiunea unei
întrebări, fiind o armă ineficace din punct de vedere juridic, necreând nicio posibilitate concretă de
sancţionare a Guvernului.

Suspendarea din funcţie a Preşedintelui constituie mijlocul prin care Parlamentul

poate angaja răspunderea politică a şefului statului, urmată de organizarea obligatorie a unui
referendum pentru demitere a Preşedintelui.
Răspunderea politică a preşedintelui poate interveni în condiţiile art. 95 din Constituţie: „(1) În
cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da
Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din
funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.
Curtea Constituţională a încercat o conturare a genului de fapte imputate Preşedintelui care
constituie încălcări grave ale Constituţiei (Avizul consultativ din 5 aprilie 2007): „nu orice faptă
de încălcare a prevederilor Constituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, ci numai «faptele grave», cu înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi
în practica dreptului. Din punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu
valoarea pe care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu
mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a
acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare a ordinii
juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reţine că
pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau
sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar
împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau
alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”. Curtea apreciază că „în
accepţiunea de faptă poate intra atât o acţiune, cât şi o inacţiune al cărei rezultat ar consta într-o
încălcarea gravă a Constituţiei”. Curte determină cu titlu de exemplu o serie de fapte de încălcare
a ordinii juridice constituţionale care pot constitui premisele suspendării din funcţie a
Preşedintelui: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii,
prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţionala ori ar urmări
schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea
efecte similare.
În ce priveşte libertatea de exprimare a Preşedintelui în exercitarea mandatului său, Curtea
consideră că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate
publică – aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum este
conducătorul unei autorităţi publice –, referitoare la alte autorităţi publice... rămân în cadrul
limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi

176
(7) din Constituţie” (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005), neputând constitui astfel cauze ale
suspendării din funcţie. Prin Avizul consultativ nr. 1/1994, Curtea a statuat că: „Preşedintele
României poate, în virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni
politice, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a
exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului
naţional. Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter
decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile pentru
însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte a unui
rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament contrar
Constituţiei”.
Rolul decisiv în stabilirea caracterului grav al unei fapte săvârşite de Preşedinte în exerciţiul
funcţiei revine însă în ultimă instanţă Parlamentului, care dispune de un „drept discreţionar” de a
statua dacă faptele imputate constituie sau nu încălcări grave ale Constituţiei, exerciţiul acestui
drept realizându-se prin votul de la nivelul celor două Camere reunite.
Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui presupune mai multe etape: iniţierea
propunerii de suspendare de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor; depunerea
propunerii concomitent la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului; birourile, sub
semnătura preşedinţilor, comunică neîntârziat această propunere Preşedintelui României,
precizându-se totodată data şi locul şedinţei comune a Camerelor; Preşedintele care conduce
şedinţa comună, după prezentarea propunerii de suspendare din funcţie şi ascultarea explicaţiilor
Preşedintelui României, consultă deputaţii şi senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a
fi sesizată Curtea Constituţională sau dacă este necesară constituirea unei comisii comune de
anchetă (hotărârea se ia cu majoritatea absolută a deputaţilor şi senatorilor); dacă prin vot s-a
apreciat că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare, însoţită de informaţiile necesare, se
trimite, de îndată, de către preşedintele care a condus şedinţa comună, Curţii Constituţionale spre
consultare, menţionându-se şi termenul până la care aceasta trebuie să se pronunţe; avizul cu
caracter facultativ al Curţii Constituţionale pe marginea propunerii de suspendare din funcţie
(formal existenţa avizului este obligatorie, dar material acesta nu poate condiţiona Parlamentul în
ceea ce priveşte decizia de suspendare); dezbaterile şi votul Parlamentului, în şedinţă comună,
privind propunerea iniţiată, în termen de 24 de ore de la primirea avizului Curţii Constituţionale.
La dezbateri este invitat şi Preşedintele României, căruia i se va da cuvântul, la cererea sa, oricând
în timpul dezbaterilor, pentru a da explicaţii asupra faptelor ce i se impută. Hotărârea se adoptă cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, votul fiind secret şi exprimat prin bile.
Aceleaşi reguli privind suspendarea din funcţie se aplică şi preşedintelui interimar.

Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare este o componentă a

răspunderii juridice a Preşedintelui se realizează de către Parlament în condiţiile art. 96 din
Constituţie: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a
putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare”.
Această formă a răspunderii Preşedintelui are o natură mixtă: politică (Parlamentul hotărăşte
punerea sub acuzare) şi judiciară, competenţa de judecată a faptelor de natură penală aparţinând
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 398 din Codul Penal dispune că faptele prevăzute în art. 394-397 (trădarea; trădarea prin
transmiterea de informaţii secrete de stat; trădarea prin ajutarea inamicului; acţiuni împotriva
ordinii constituţionale) săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al

177
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Procedural, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare presupune mai multe
etape: propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor
sub forma unei cereri semnate, care trebuie să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate şi
încadrarea lor juridică; după primirea cererii de către birourile permanente, acestea vor informa
neîntârziat Preşedintele României asupra cererii de punere sub acuzare; propunerea de punere sub
acuzare se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută; în cadrul şedinţei comune a celor două Camere, preşedintele care
conduce şedinţa aduce la cunoştinţă deputaţilor şi senatorilor conţinutul cererii de punere sub
acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de anchetă, care, în termenul hotărât în şedinţa
comună, prezintă un raport asupra celor constatate; în termen de 48 de ore de la depunerea
raportului comisiei de anchetă la birourile permanente, Camerele Parlamentului se întrunesc în
şedinţă comună pentru examinarea şi dezbaterea acestuia; după încheierea dezbaterilor, propunerea
comisiei de anchetă se supune votului secret prin bile, pentru hotărârea punerii sub acuzare a
Preşedintelui fiind necesar votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor; dacă
se hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui României, Parlamentul, sub semnătura
preşedinţilor celor două Camere, solicită de îndată procurorului general să sesizeze, potrivit legii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În tot cursul procedurii de punere sub acuzare, Preşedintele
României este în drept să se apere.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept,
interimatul fiind asigurat potrivit dispoziţiilor constituţionale. Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Preşedintele fiind demis de drept la data rămânerii definitive a
unei hotărârii de condamnare. În situaţia achitării Preşedintelui suspendat, acesta revine în funcţie
şi continuă mandatul.

Răspunderea ministerială

În dreptul constituţional român dimensiunea răspunderii ministeriale este exclusiv colectivă şi

politică, însă cu efecte juridice şi se relevă prin intermediul procedeelor sale: angajarea răspunderii
Guvernului şi moţiunea de cenzură. Cele două procedee sunt mijloace prin care se exercită
controlul parlamentar asupra activităţii guvernamentale şi existenţei înseşi a Guvernului, iar în
subsidiar forme de presiune instituţională între Guvern şi Legislativ. Respectarea celor două
instituţii juridice e impusă de imperativul ca utilizarea acestor două veritabile „arme
constituţionale” puse la dispoziţia Parlamentului şi Guvernului să nu producă un dezechilibru la
nivelul raportului dintre ele.
Răspunderea ministerială este o răspundere politică, acest lucru semnificând în primul rând că
baza ei nu este nici penală, nici civilă, ci de o natură aparte, deşi se bazează pe acelaşi principiu ca
răspunderea civilă sau penală, adică pe faptul că puterea publică este ţinută să dea socoteală de
actele sale şi să-şi asume consecinţele acestora. Natura politică a acestei răspunderi rezultă şi din
faptul că sancţiunea ei este pur politică, constând în obligaţia ce Guvernului în totalitatea sa să se
retragă dacă pierde încrederea Parlamentului. Caracterul dualist al funcţiei responsabilităţii
ministeriale se relevă şi în faptul că ea este în acelaşi timp un instrument prin intermediul căruia
Legislativul domină şi controlează Guvernul şi un instrument prin care acesta din urmă poate presa
asupra primului, când problema încrederii este pusă de Guvern cu ocazia angajării răspunderii
asupra unui proiect de lege.

În sistemul de drept român, angajarea răspunderii Guvernului este un mijloc de

presiune asupra Legislativului1 ce apare sub forma „unei proceduri mixte, de control parlamentar

178
şi de legiferare” De control parlamentar, deoarece permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de
legiferare, întrucât programul, declaraţia politică sau proiectul de lege în legătură cu care Guvernul
îşi angajează răspunderea sunt considerate adoptate, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă
sau, fiind iniţiată, a fost respinsă (Decizia nr. 34/1998). Prin intermediul acestui mijloc procedural
constituţional, Guvernul pune Parlamentul într-o situaţie limită în care este obligat să îşi exprime
voinţa cu privire la unul dintre următoarele aspecte: acceptarea necondiţionată a propunerii sale
(program, declaraţie de politică generală sau proiect de lege) sau demiterea acestuia (Deleanu,
2006: p. 655).
Procedura angajării răspunderii Guvernului este reglementată de art. 114 din Constituţie: „(1)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. (2)
Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea
programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile
articolului 113. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege
prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră
adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru
Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere”. Elementele
concrete ale procedurii sunt consacrate în art. 71-82 din Regulamentul activităţilor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Procedura angajării răspunderii Guvernului presupune mai multe etape cronologice, dintre care
unele obligatorii, iar altele facultative: decizia de angajare a răspunderii, comunicarea acesteia
Parlamentului, stabilirea în concret a calendarului procedurii, angajarea propriu-zisă a răspunderii
în faţa Parlamentului, iniţierea unei moţiuni de cenzură, stabilirea calendarului moţiunii de
cenzură, dezbaterea şi votul pe marginea moţiunii. Decizia de angajare a răspunderii aparţine
Guvernului ca organ colegial, şi nu prim-ministrului şi se comunică preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului. Birourile permanente reunite ale acestora hotărăsc calendarul angajării
răspunderii. La data stabilită, Guvernul, prin intermediul prim-ministrului, prezintă public în
şedinţa comună a celor două Camere decizia de angajare a răspunderii şi conţinutul concret al
acesteia. Momentul prezentării programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege
de către Guvern constituie premisa declanşării controlului parlamentar prin intermediul moţiunii de
cenzură. În termen de 3 zile începând cu acest moment poate fi iniţiată o moţiune de cenzură de cel
puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Termenul constituţional de 3 zile
este de decădere. Dacă deci în acest termen nu se depune nicio moţiune de cenzură, programul,
declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră adoptat printr-un vot implicit;
dacă se depune o moţiune de cenzură, urmează ca aceasta să fie dezbătută ulterior şi să fie acordat
un vot explicit pozitiv sau negativ din partea Parlamentului: dacă moţiunea nu întruneşte
majoritatea cerută pentru considerarea sa ca adoptată, votul negativ se transform într-un vot pozitiv
pentru Guvern (Deleanu, 2006: p. 657), al cărui program, declaraţie de politicăvgenerală sau
proiect de lege este considerat adoptat; dacă moţiunea de cenzură este adoptată, efectul juridic al
adoptării constă în retragerea încrederii acordate în Guvern cu ocazia învestirii şi demiterea
acestuia, obiectul angajării răspunderii fiind, de asemenea, respins.
Dacă Preşedintele îşi exercită dreptul de a cere reexaminarea legii considerate adoptată prin
angajarea răspunderii Guvernului, având în vedere că adoptarea legii prin procedura angajării
răspunderii „nu-i procură acesteia intangibilitate” (Deleanu, 2006: p. 658) şi că ne aflăm într-o
etapă a procedurii legislative al cărui cadrul general normativ este constituit de art. 77 alin. (2) din
Constituţie, în cadrul reexaminării mai multe situaţii sunt posibile: fie proiectul de lege este
adoptat în aceeaşi variantă, fie este adoptat într-o formă modificată sau completată prin
amendamente, fără a mai subzista condiţia acceptului acestora din partea Guvernului, fie proiectul
de lege este respins.
Trăsăturile procedurii angajării răspunderii se desprind din art. 114 din Constituţie normează

179
un drept constituţional al Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. Exerciţiul acestui drept nu este unul absolut, caracterul său fiind de excepţie,
circumstanţiat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În primul rând, procedura are un caracter
excepţional, la utilizarea acesteia trebuind să se ajungă in extremis. În al doilea rând, angajarea
răspunderii asupra unui proiect de lege este o modalitate indirectă sau simplificată de legiferare
care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, conduce la adoptarea tacită a unei legi în
absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. În al treilea rând,
angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură complexă ce implică raporturi de natură
mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la Executiv, iar pe de
altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie conduce la demiterea Guvernului.
În al patrulea rând, procedura, odată declanşată, dobândeşte un caracter ireversibil, ce rezultă prin
jurisprudenţa Curţii (Decizia nr. 1525/2010): „procedura constituţională prevăzută de art. 114 din
Constituţie nu poate fi «retrasă» de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de voinţă care
angajează Guvernul în mod irevocabil”. Decizia Guvernului de angajare a răspunderii reprezintă
„un act de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil realizat în vederea adoptării unui program, a
unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege” şi care „nu poate fi cenzurată de
Parlament sub aspectul oportunităţii sale”, „depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia
declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un
act irevocabil în sensul iniţierii acestui control”. Exigenţa constituţională a asigurării echilibrului
puterilor în stat impune relativizarea dreptului constituţional al Guvernului: menţinerea şi
renunţarea la exerciţiul dreptului nu este posibilă decât în situaţia în care însuşi Parlamentul îşi
exprimă instituţional poziţia în sensul neexercitării sau renunţării la dreptul de a exercita controlul
parlamentar pe calea moţiunii de cenzură. În al cincilea rând, procedura angajării răspunderii are
un caracter nelimitat în ce priveşte numărul de ori de posibilă utilizare a acesteia de către Guvern
într-o sesiune parlamentară: „dintr-o interpretare sistematică a art. 114 alin. (1) coroborat cu art.
113 alin. (4) din Legea fundamentală rezultă fără echivoc că legiferarea pe calea angajării
răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru că nici numărul moţiunilor
de cenzură provocate ca efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în
cadrul aceleiaşi sesiuni” (Decizia nr. 1557/2009).
Situaţiile care pot duce la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege rezultă din
analiza jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia procedeului angajării răspunderii de către
Guvern asupra unui proiect de lege (Decizia nr. 1557/2009): „la această modalitate simplificată de
legiferare trebuie să se ajungă in extremis” şi numai într-una din următoarele trei situaţii: adoptarea
proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă;
structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau
de urgenţă; conţinutul reglementării vizează stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de
maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată.
Formele angajării răspunderii Guvernului pot fi doar trei: asupra unui program, asupra unei
declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege. Noţiunea de „program”, deşi nu are
un caracter punctual, implică trasarea în linii generale a unei anumite politici pe care Guvernul
intenţionează să o aplice concret la nivel de sistem. „Declaraţia” constă într-o acţiune de
reconsolidare a sprijinului de la nivelul Parlamentului şi de creştere a gradului de credibilitate
guvernamentală (Deleanu, 2006: p. 656). Efectul achiesării tacite parlamentare asupra programului
sau declaraţiei guvernamentale ori al nereuşitei demiterii Guvernului prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură depusă cu această ocazie constă în obligativitatea pentru Guvern de aplicare a
programului sau a declaraţiei de politică generală. În ce priveşte angajarea răspunderii, asupra unui
proiect de lege, trebuie distins ce se înţelege în acest caz prin sintagma „proiect lege”: un singur
proiect de lege (în Decizia nr. 375/2005 s-a statuat că proiectul de lege „poate să aibă şi un caracter
complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi secţiuni şi să reglementeze mai multe
domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un scop sau un interes general unic”).

180
 Controlul constituţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului poate fi
exercitat în două moduri: direct, în situaţia soluţionării unui conflict juridic de natură
constituţională între autorităţile publice; indirect, cu ocazia controlului de constituţionalitate a
priori sau a posteriori pe cale de excepţie privind un proiect de lege sau o lege aprobată prin
procedura angajării răspunderii. În primul caz, controlul constituţionalităţii poate viza toate
formele procedurii de angajare a răspunderii Guvernului (asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege). În al doilea caz, controlul nu poate viza decât
angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. Curtea poate controla legea adoptată atât din
perspectiva validităţii acesteia, cât şi a conformităţii cu legea supremă. O lege adoptată prin
procedura angajării răspunderii poate releva elemente de neconstituţionalitate extrinsecă ce ţin de
nerespectarea prevederilor constituţionale în materie sau a jurisprudenţei anterioare a Curţii.

Moţiunea de cenzură constituie acel procedeu al răspunderii ministeriale declanşat la

iniţiativa Parlamentului şi care poate avea drept efect fie o reconfirmare a încrederii acordate
Guvernului cu ocazia învestirii, fie o retragere a mandatului general de guvernare. Moţiunea de
cenzură apare ca o sancţiune de drept public prin care se concretizează răspunderea politică-
juridică a Guvernului faţă de Parlament, act de natură politică, însă având în vedere efectul său
juridic principal, demiterea Guvernului, dobândeşte şi o natură juridică. Moţiunea de cenzură este
un act al Parlamentului cu natură duală, politico-juridică.
Reglementarea procedeului este cea precizată cu ocazia abordării moţiunilor ca acte ale
Parlamentului şi prevăzută de art. 113 din Constituţie. Procedeul moţiunii de cenzură are caracter
unitar, chiar dacă poate interveni în două situaţii: ca rezultat al manifestării libere a voinţei
legislative (dacă moţiunea de cenzură este respinsă, efectul juridic constă în faptul că aceiaşi
deputaţi şi senatori care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de
cenzură, cu excepţia cazului în care intervine angajarea răspunderii Guvernului); moţiunea de
cenzură depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului apare ca fiind una
„provocată” prin acţiunea executivului (singura condiţie de validitate în ceea ce priveşte iniţierea
moţiunii este legată de numărul de semnături necesar). Obiectul specific al moţiunii de cenzură,
indiferent de contextul iniţierii acesteia, este nelimitat, sub acest aspect instituţia relevându-şi
caracterul mixt, de instrument politico-juridic de control parlamentar.
Exigenţele de ordin procedural în materia moţiunii de cenzură rezultă din art. 113 din
Constituţie şi din art. 78-82 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului. Se disting mai multe etape, condiţii de validitate ale procedeului: iniţierea moţiunii prin
atingerea numărului necesar de semnături ale parlamentarilor; depunerea la Birourile permanente
ale celor două Camere; comunicarea moţiunii Guvernului; prezentarea acesteia în cadrul unei
şedinţe comune a celor două Camere; exprimarea poziţiei Guvernului, dezbaterea şi votul pe
marginea moţiunii. În aceeaşi zi cu depunerea moţiunii de cenzură, împreună cu lista de semnături,
la Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului are loc şi comunicarea acesteia
Guvernului. Ulterior, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în
cel mult 5 zile de la data depunerii, ocazie cu care Guvernul îşi exprimă punctul de vedere.
Dezbaterea moţiunii de cenzură şi votul pe margine acesteia au loc după 3 zile de la data când a
fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia conflictelor juridice de natură

constituţională
Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii. Procedural, atribuţia de soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională

181
dintre autorităţile publice este reglementată prin dispoziţii art. 34-36 din Legea nr. 47/1992.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele
legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.
Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict,
solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor. La
data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii,
preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile
implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale
chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru
prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-
raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate şi a
susţinerilor părţilor. Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională
este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de
publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Coordonatele normative ale conflictelor juridice de natură constituţională, astfel cum au
rezultat din jurisprudenţa constituţională au fost sistematizate în doctrină (Gîrleşteanu, 2012: pp.
393 – 395).
Prima se relevă sub aspect procedural, auto-sesizarea Curţii în această materie fiind interzisă,
cererile cu privire la constatarea şi soluţionarea eventualelor conflicte juridice de natură
constituţională putând fi introduse doar de subiecţii prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie:
Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere, prim-ministr sau de preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii.
A doua coordonată normativă, desprinsă din jurisprudenţa Curţii, vizează subiecţii de drept
între care se poate naşte un conflict juridic de natură constituţională: autorităţile publice generic
prevăzute în Titlul III din Constituţie: Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, Administraţia publică
şi Autoritatea judecătorească (Decizia nr. 53/2005). Deşi organele administraţiei publice pot fi
parte în conflict, remarcăm omisiunea Constituantului de a le număra printre subiecţii ce pot sesiza
Curtea în vederea soluţionării unui asemenea conflict.
A treia coordonată normativă reieşită din jurisprudenţa Curţii priveşte situaţia de fapt obiectivă
declanşatoare a conflictului, adică existenţa unor acte sau acţiuni (practici instituţionale) concrete
care să provină de la unul dintre posibilii subiecţi ai conflictului. Exprimarea unor opinii sau
declaraţii politice, şi chiar a unor judecăţi de valoare (Decizia nr. 53/2005), a unor păreri sau
propuneri privind regimul unei autorităţi publice (Decizia nr. 435/2006), nu pot constitui prin ele
însele premisele unui conflict juridic de natură constituţională decât dacă le sunt ataşate acte sau
acţiuni prin care se concretizează.
A patra coordonată normativă priveşte conţinutul conflictului juridic de natură constituţională,
prin intermediul actelor sau acţiunilor concrete declanşatoare ale conflictului trebuind ca anumite
autorităţi publice, fie să îşi aroge puteri, atribuţii sau competenţe delegate altor autorităţi publice
prin actului fundamental, fie să îşi decline competenţa prin omisiune, fie să refuze îndeplinirea
anumitor acte obligatorii pentru acestea. Astfel, conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională se conturează în primul rând prin intermediul unor conflicte pozitive sau negative
de competenţă între autorităţile publice (Decizia nr. 901/2009). Natura juridică a competenţelor ce
pot da naştere unor astfel de conflicte juridice nu poate fi decât una constituţională, vizând doare
acele competenţe atribuite autorităţilor publice prin intermediul actului fundamental. În al doilea
rând, în conţinutul unui conflict juridic de natură constituţională pot intra şi situaţii juridice de
natură conflictuală rezultate în mod direct din textul actului fundamental, Curtea subliniind că
noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de
competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii
juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
A cincea coordonată normativă vizează efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de

182
competenţă, faptul arogării de către o autoritate publică prin actele sau acţiunile sale a unor
competenţe ce nu îi aparţin, şi anume, să fie de natură să producă un blocaj instituţional între
autorităţile publice în discuţie. Curtea Constituţională, nedefinind noţiunea de blocaj instituţional,
are o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte apariţia sau posibilitatea producerii unui astfel de
blocaj, analiza acesteia făcându-se întotdeauna in concreto, de la caz la caz. Instanţa
constituţională poate interveni atât a posteriori, în momentul producerii efective a unui blocaj
instituţional, în vederea remedierii situaţiei create, cât şi a priori, înainte de ca blocajul să se
producă în concret, intervenţie preventivă în scopul împiedicării apariţiei unui astfel de blocaj.
A şasea coordonată normativă priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi
remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare
(Decizia nr. 435/2006). În acest mod Curtea îşi subliniază latura jurisdicţională, creând premisele
raportării la dreptul comun din materia punerii în executare a soluţiilor pronunţate. Imposibilitatea
din punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea remedierii
efectelor juridice produce şi, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de
competenţe între autorităţile publice.
O a şaptea coordonată normativă vizează, sub aspect procedural, obligativitatea soluţionării
acestora de către Curtea Constituţională şi a pronunţării unei decizii, indiferent dacă conflictul
încetează înainte de judecarea cauzei, deoarece „dispoziţiile cuprinse în articolele citate [n.n., art. 1
alin. (5) şi art. 146 lit. e) din Constituţie] sunt imperative şi nu îngăduie Curţii să se sustragă de la
soluţionarea conflictului cu care este sesizată” (Decizia nr. 98/2008). O a opta coordonată
normativă se referă la obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte, arătând
conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se
conformeze (Decizia nr. 838/2009).
Întinderea efectelor deciziei pronunţate de către Curte este limitată la actele, acţiunile,
inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de cătr autorităţile publice implicate
în conflictul juridic de natură constituţională.

Jurisprudenţă constituţională incidentă fiind relativ abundentă, am selectat cîteva

decizii pe care le considerăm relevante.
În Decizia nr. 460/2013, Curtea Constituţională a stabilit că o omisiune a Senatului de a se
întruni în şedinţă de plen şi de a decide în mod suveran asupra încetării mandatului unui senator, ca
urmare a incompatibilităţii constatate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a generat un
conflict juridic de natură constituţională între autoritatea legiuitoare şi autoritatea judecătoreasă.
Elementul declanşator a fost deci neasumarea de către Senat a competenţei în a decide în acest caz
şi refuzul său de a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestit.
Curtea a reţinut că potrivit art. 183 alin. (1) din Regulamentul Senatului, Comisia juridică, de
numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului avea obligaţia de a întocmi un raport cu privire
la cazurile de incompatibilitate trimise spre examinare de către Biroul permanent al acestei
Camere. Propunerile cuprinse în raportul comisiei urmau a fi luate în dezbatere de Senat, în plenul
său. Prin decizia luată în cadrul şedinţei din 21 octombrie 2013 de a transmite Autorităţii Naţionale
pentru Integritate punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări,
Biroul permanent al Senatului a blocat procedura regulamentară care prevede, în faza ulterioară
întocmirii raportului comisiei, dezbaterea şi votul Plenului Camerei Parlamentului cu privire la
existenţa stării de incompatibilitate a unui parlamentar. Curtea a reţinut că potrivit art. 36 alin. (1)
lit. h) din Regulamentul Senatului, Biroul permanent al Senatului ar fi trebuit să înscrie pe ordinea
de zi a şedinţei Plenului Senatului dezbaterea având ca obiect propunerile cuprinse în raportul
Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, Senatul fiind corpul deliberativ prin
care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Biroul permanent al Senatului şi-a
însuşit actul decizional, deliberând asupra aspectelor cuprinse în documentul întocmit de comisie şi
hotărând comunicarea acestuia ANI.

183
 Curtea a stabilit că „Procedura urmată şi hotărârea adoptată excedează competenţei Biroului
permanent al Senatului, care prin conduita sa a angajat Senatul, ca autoritate publică, într-un
conflict juridic de natură constituţională. Neasumarea competenţei în a decide în acest caz şi
refuzul autorităţii legiuitoare - Senatul de a îndeplini o obligaţie constituţională, legală şi
regulamentară generează conflictul juridic de natură constituţională”. În dispozitivul deciziei,
Curtea a statuat că: „Pentru a decide cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator,
Parlamentul trebuie să procedeze, în prealabil, la interpretarea legală a dispoziţiilor menţionate, în
conformitate cu prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative”; „Parlamentul României trebuie să declanşeze procedura
legislativă în scopul adoptării unei legi prin care se interpretează dispoziţiile art. 25 alin. (2) din
Legea nr. 176/2010”; „Senatul României urmează să decidă cu privire la încetarea sau nu a calităţii
de senator (...), după interpretarea legală a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010”.
În Decizia nr. 1431/2010 (Gîrleşteanu, 2012: pp. 396 – 397), Curtea a soluţionat un conflict
juridic dintre Guvern şi Parlament, datorat angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de
lege. Curtea a constatat că situaţia declanşatoare a conflictului a fost existenţa unei acţiuni
concrete din partea Guvernului: angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale,
printr-un act concret, hotărârea adoptată de Guvern şi transmisă Parlamentului. Conţinutul
conflictului a constat în faptul exercitării neconstituţionale de către Guvern, prin actele sale, a unei
competenţe care îi aparţine, lezând competenţa Parlamentului. Curtea a constatat că prin acţiunea
de angajare a răspunderii Guvernului, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de
legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, Guvernul şi-a arogat competenţa de
legiferare, încălcând competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, declanşând un
conflict pozitiv de competenţă.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat impune, în materia legiferării, prioritatea şi
superioritatea Parlamentului faţă de Guvern, iar în ce priveşte procedura angajării răspunderii, o
exercitare de o manieră nediscreţionară din partea Guvernului, o manifestare opusă echivalând cu
transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, făcând concurenţă Parlamentului
în ce priveşte competenţa de legiferare. Curtea a invocat principiul loialităţii constituţionale,
„prelungire” a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: necesitatea unui
„comportamentul loial” al autorităţilor în cauză, buna funcţionare a statului de drept impunând
colaborarea dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste „în spiritul normelor de loialitate
constituţională”.
Cât priveşte blocajul instituţional, Curtea a constatat posibilitatea producerii în viitor a acestui
blocaj, în sensul în care Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul
fundamental, de unică autoritate legiuitoare, în contextul angajării în mod neconstituţional a
răspunderii Guvernului. În ce priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi
remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare,
remarcăm atitudinea de detaşare a Curţii cu privire la executarea soluţiei adoptate, apreciind că
cererea autorului sesizării ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la
procedura angajării răspunderii, „excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate
autorităţilor publice aflate în conflict”. Cu alte cuvinte, deşi prin soluţionarea conflictului de
competenţă constatat Curtea ar fi trebuit să prevadă o conduită în acord cu prevederile
constituţionale la care Guvernul ar fi trebuit să se conformeze, Curtea a părut să îşi uite propria
jurisprudenţă şi a evitat tranşarea problemei, care a rămas astfel neclară şi nesusceptibilă de
executare în concret. Deşi Curtea Constituţională nu are posibilitatea obligării unei autorităţi să nu
îşi exercite competenţele delegate constituţional, credem că se impunea ca instanţa constituţională
să indice într-o manieră clară şi neechivocă Guvernului o anumită conduită de urmat pentru
evitarea unui blocaj instituţional.
Conflicte juridice de natură constituţională se pot naşte inclusiv în cadrul Executivului, între
Preşedinte şi Guvern, reprezentat de prim-ministru. Una dintre deciziile Curţii Constituţionale
relevante în acest sens este Decizia nr. 683/2012 şi se referă la reprezentarea României în cadrul

184
reuniunilor Consiliului European. Curtea a observat că „scrisoarea ministrului afacerilor externe
este un document tehnic şi de informare, conţinutul său nevizând luarea unei decizii, ci informarea
consilierului prezidenţial cu privire la deciziile deja luate”, însă „este, în acelaşi timp, un act care
lato sensu emană de la Guvern şi este dat în reprezentarea acestei autorităţi publice”. Astfel, acest
„schimb de scrisori între un consilier prezidenţial şi un secretar de stat din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe, dintre acelaşi consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externe este realizat
între persoane care reprezintă şi angajează cele două autorităţi publice”. Curtea a reţinut că
„schimbul de scrisori sus-amintit între reprezentantul Guvernului şi cel al Administraţiei
prezidenţiale demonstrează atât punctele de vedere antagonice existente între autorităţile publice
pe care le reprezintă (Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte), cât şi
conflictul existent între primul-ministru al Guvernului şi Preşedintele României, aşa cum reiese din
adresa Ministerului Afacerilor Externe cu privire la dispoziţia expresă a primului - ministru prin
care a fost stabilită şi notificată componenţa delegaţiei române la Consiliul European, precum şi
referirea din adresa consilierului prezidenţial Cristian Diaconescu la faptul că atribuţia de
participare la Consiliul European revine Preşedintelui României”. Curtea a reşinut că „acest
conflict este ilustrat, în mod evident, prin schimbul de scrisori dintre ministrul afacerilor externe şi
secretarul de stat din cadrul aceluiaşi minister, pe de o parte, şi consilierul prezidenţial, pe de altă
parte. Prin urmare, situaţia conflictuală între cele două autorităţi este una născută şi actuală datorită
actelor concrete deja efectuate de către acestea, astfel încât nu se poate susţine că un conflict s-ar
declanşa doar odată cu participarea primului - ministru coroborată cu neparticiparea Preşedintelui
la Consiliul European din 28-29 iunie 2012. Aceasta ar avea mai degrabă semnificaţia acutizării
conflictului”.
Conflictul, a stabilit Curtea, „este unul juridic, întrucât vizează determinarea rolului pe care îl
au Preşedintele şi Guvernul în definirea şi orientarea politicii externe a statului” şi este „unul de
natură constituţională, întrucât vizează, în principiu, interpretarea art. 80 alin. (1) şi art. 102 alin.
(1) din Constituţie; or, Curtea a stabilit că modul diferit în care autorităţile publice interpretează şi
aplică o dispoziţie constituţională este de natură să determine un conflict juridic de natură
constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.270 din 5 martie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.290 din 15 aprilie 2008)”. Totodată, „conflictul juridic de natură
constituţională se poartă între două autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie,
respectiv Guvernul şi Preşedintele României” şi deci „Curtea constată existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, şi Preşedintele
României”.
De asemenea, Curtea a ccentuată că în cazul respectiv „conflictul juridic de natură
constituţională nu este încheiat, nu este o facta praeterita, niciuna dintre părţile implicate în
conflict negăsind o soluţie la aceasta”. Pe cale de consecinţă, „Curtea constată că efectele deciziei
urmează a se întinde atât asupra cauzei de faţă, cât şi cu privire la actele, acţiunile, inacţiunile sau
operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul
juridic de natură constituţională”. Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic de natură
constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe
Preşedintele României din delegaţia care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie
2012. Totodată, Curtea constată că, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele
României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această
atribuţiune poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.
Complexitatea acestei decizii şi relevanţa sa didactică se justifică şi prin opiniile separate şi
opinia concurentă formulate la decizie.

Concluzii:
Separaţia puterilor în România este suplă, iar regimul politic semiprezidenţial a împrumutat de
la regimurile parlamentare mecanismele de control şi presiune reciprocă între Legislativ şi

185
Executiv.
Interacţiunea dintre autorităţile publice din România, în contextul exercitării mecanismelor de
presiune şi control reciproce - atât dinspre Executiv spre Parlament, cât şi invers -, inclusiv prin
instituţia răspunderii mnisteriale, trebuie să respecte repartiţia de competenţe făcută de Constituant
şi principiul loialităţii constituţionale. În caz contrar, există riscul producerii unor conflicte juridice
de natură constituţională a căror constatare şi soluţionare, se face, începând cu revizuirea
constituţională din 2003, la sesizare, de către Curtea Constituţională, garantul supremaţiei
Constituţiei şi deci inclusiv al diviziunii orizontale şi verticale a puterii în statul român, astfel cum
a fost concepută de legea supremă.
Sistemul român prezintă disfuncţionalităţi de concepere a dreptului de dizolvare şi a moţiunii
de cenzură, care pot crea dezechilibre între Legislativ şi Executiv, mai ales dacă nu sunt respectate,
în ansamblul lor, exigenţele specifice respectării separaţiei puterilor în stat, în spriritul loialităţii
constituţionale, precum şi, în cazul instituţiei angajării răspunderii Guvernului, coordonatele de
validitate stabilite în jurisprudenţa constituţională. Toate aeste exigenţe rezultă, per a contrario, şi
din coordonatele conflictelor juridice de natură constituţională cristalizate în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale prin care au fost soluţionate asemenea conflicte.

Test de autoevaluare:
1. Argumentaţi, de manieră sintetică, care sunt carenţele reglementării constituţionale a dreptului
de dizolvare în sistemul român. - 1,5 puncte
2. Precizaţi, în esenţă, efectele cererii de reexaminare făcută de Preşedintele României. - 1,5 puncte
3. Distingeţi întrebările de interpelări în sistemul român. - 1,5 puncte.
4. Precizaţi, în esenţă, coordonatele noţiunii de săvărşire de fapte grave prin care se încalcă
Constituţia, astfel cum au fost stabilite în jurisprudenţa constituţională referitoare la suspendarea
din funcţie a Preşedintelui. - 1,5 puncte.
5. Precizaţi coordonatele constituţionalităţii angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect
de lege în România, astfel cum au fost desprinse din jurisprudenţa constituţională. - 2 puncte.
6. Precizaţi, în esenţă, coordonatele normative ale conflictelor juridice de natură constituţională
între autorităţile publice, astfel cum au fost precizate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. - 2
puncte.

Speţe:
1. La data de 10 martie 2015, Senatul României adoptă Hotărârea nr. 21/2015 privind
numirea domnului XY consilier la Curtea de Conturi. La data de 14 martie, Guvernul României
depune spre aprobare Parlamentului Ordonanţa de urgenţă nr. 35/2015, privind modificarea legii
Curţii de Conturi în sensul în care consilierii din Curte sunt numiţi de Parlament prin hotărâre
adoptate cu majoritate calificată. La data de 16 martie, Preşedintele României declară public că
Parlamentul ar trebui să voteze în sensul respingerii ordonanţei de urgenţă, întrucât afectează
regimul unei instituţii fundamentale a statului – Curtea de Consturi - şi că Guvernul, dacă doreşte
această modificare legislativă, nu poate să o realizeze decât pe calea angajării răspunderii. La data
de 17 martie, prim-ministrul ia decizia angajării răspunderii asupra unui proiect de lege în acest
sens şi i-o comunică Parlamentului. La data de 18 martie, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sesizează CCR cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională
între, pe de o parte, Senatul României şi Preşedinte şi, pe de altă parte, Camera Deputaţilor şi
Guvern.
1. Apreciaţi ce soluţie va pronunţa CCR (1 punct). 2. Apreciaţi comportamentul
Preşedintelui, al Guvernului şi al prim-ministrului (3 puncte).

186
Răspuns: 1. Curtea va respinge sesizarea ca inadmisibilă, întrucât, conform art. 146 lit. e) din
Constituţie, preşedintele ÎCCJ nu are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea
unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice.
2. Guvernul înţelege incorect cvorumul de vot pentru adoptarea hotărârilor parlamentare şi
atitudinea sa în sensul modificării Legii nr. 47/1992 este neconstituţională, introducând în ordinea
de drept o soluţie normativă neconstituţională prin raportare la art. 76 din legea supremă. Mai mult
decât atât, ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu întruneşte de fapt condiţiile de producere validă
reglementate de art. 115 alin. (4) din Constituţie, aşa cum au fost circumscrise: existenţa unei
situaţii extraordinare, obiective, a cărei reglementare să nu poată fi amânată, existenţa urgenţei şi
motivarea acesteia - măsurile adoptate să vizeze înlăturarea unui pericol iminent sau deja produs la
adresa unui interes public. De asemenea, nici condiţia de validitate constând în interdicţia instituită
de art. 115 alin. (6) din Constituţie nu este respectată, căci ordonanţa de urgenţă afectează
funcţionarea regimul unei instituţii fundamentale a statului - Curtea de Conturi.
În acest context, declaraţia Preşedintelui în sensul că Parlamentul n-ar trebui să aprobe
ordonanţa de urgenţă demonstrează o corectă înţelegere a condiţiilor de validitate a acestui tip de
act normativ. Preşedintele are dreptul să exprime opinii despre funcţionarea organelor statului, mai
ales că veghează la respectarea Constituţiei şi în speţă ar fi vorba despre o nerespectare a ei de
către Parlament, subsecventă unei nerespectări din partea Guvernului. Aceste opinii nu sunt fapte
declanşatoare ale vreunui conflict juridic de natură constituţională între Preşedinte şi Parlament,
întrucât nu creează conflict de competenţă, pozitiv sau negativ şi ţin de libertatea de exprimare a
Preşedintelui şi de exercitarea activă a rolului de veghere la respectarea supremaţiei Constituţiei.
Parlamentul rămâne suveran.
Paradoxal este astfel faptul că Preşedintele afirmă că „Guvernul, dacă doreşte această
modificare legislativă, nu poate să o realizeze decât pe calea angajării răspunderii”, fiind clar că,
deşi se menţine libertatrea de exprimare a opiniei, în condiţiile mai sus descrise, pe fond, opinia
vădeşte o greşită înţelegere a condiţiilor de validitate a instituţiei angajării răspunderii asupra unui
proiect de lege, cum au fost stabilite în jurispdrudenţa constituţională: imposibilitatea legiferării pe
cale obişnuită sau în procedură de urgenţă, domeniul de maximă importanţă, necesitatea unei
reglementări care să nu suporte amânare, prin măsuri a căror aplicare să fie imediată. Paradoxul
creşte atunci când luăm în consideraţie că Preşedintele afirmase deja că „Parlamentul ar trebui să
voteze în sensul respingerii ordonanţei de urgenţă, întrucât afectează regimul unei instituţii
fundamentale a statului”, înţelegând, prin aceasta, că afectarea instituţiei Curţii de Conturi este
neconstituţională şi prin soluţia normativă care face obiectul ei.
Chiar şi astfel formulată, din circumstanţele speţei nu rezultă că declaraţia Preşedintelui ar
putea fi interpretată ca o îndemnare intenţionată la încălcarea Constituţiei, însă Preşedintele ar fi
trebuit să dea dovadă de cumpătare şi prudenţă şi să nu lanseza în spaţiul public o asemenea
afirmaţie. Sub lumina raporturilor cu Guvernul în cadrul separaţiei puterilor în stat şi al respectării
reciproce a indepenedenţei dintre cele două organe executive, care impune respectarea reciprocă a
competenţelor constituţionale, astfel cum au fost repartizate de Constituant, declaraţia
Preşedintelui nu este oricum, ca orice declaraţie a sa, de natură să creeze obligaţia pentru Guvern
de a-şi angaja răspunderea, care rămâne un drept exclusiv al Guvernului, în limitele respectării
condiţiilor de validitate menţionate.
Astfel, decizia de angajare a răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege este în
primul rând colectivă, îi aparţine Guvernului ca întreg, şi nu prim-ministrului. Anunţarea de către
prim-ministru a propriei decizii de a angaja răspunderea Guvernului nu poate avea efect juridic în
sensul declanşării valide a procedurii angajării răspunderii. Astfel, prim-ministrul dă dovadă de
neînţelegerea condiţiilor de constituţionalitate a angajării răspunderii urmărind introducerea unei
soluţii normative neconstituţioale, devenind pertinente, şi în acest caz, cele anterior precizate. .

2. La data de 21 august 2014, 53 deputaţi ai partidulul X îi înmânează Preşedintelui

Camerei Deputaţilor un document numit moţiune simplă. În prima parte a documentului este

187
criticată gestionarea Ministerului Justiţiei şi sunt indicate soluţii de aplicat, printre care şi
demiterea Ministrului Justiţiei, iar în a doua parte se cer lămuriri, sub formă de întrebări,
Ministrului Justiţiei, cu privire la aspecte punctuale ce ţin de politica în materia justiţiei. La data de
25 august 2014, ca urmare a aprobării, la 24 august 2014, a documentului în plenul Camerei
Deputaţilor, Ministrul Justiţiei este revocat. La data de 26 august 2014, preşedintele Senatului
sesizează CCR cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între, pe de o
parte, Camera Deputaţilor, Guvern şi Preşedintele României şi, pe de altă parte, Senatul României.
În opinia preşedintelui Senatului, conflictul juridic a fost declanşat de faptul că documentul adoptat
de Camera Deputaţilor trebuia adoptat şi de Senat, în virtutea principiului bicameralismului.
1. Apreciaţi natura documentului numit moţiune simplă, validitatea şi consecinţele
adoptării acestuia. (2 pcte). 2. Argumentaţi ce soluţie va pronunţa CCR. (2 pcte)

Grile:
1. În dreptul comparat, dreptul de dizolvare este acel mijloc constituţional:
a) pus la dispoziţia şefului statului prin care acesta poate pune capăt unei legislaturi;
b) pus la dispoziţia Executivului, fie a şefului statului, fie a şefului Guvernului, prin care acesta
poate pune capăt unei legislaturi;
c) pus la dispoziţia Guvernului prin care acesta poate pune capăt unei legislaturi.

2. Moţiunea simplă reprezintă:

a) mijloc de control parlamentar cu efecte politice şi fără efecte juridice concrete, prin care fiecare
dintre două Camere poate adopta un act juridic prin care îşi poate exprima poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă sau cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări;
b) un act juridic al fiecăreia dintre cele două Camere prin care îşi exprimă poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă sau cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări şi care poate antrena revocarea unui ministru;
c) un mijloc de control parlamentar cu efecte politice şi fără efecte juridice concrete, prin care
fiecare dintre două Camere poate adopta un act juridic prin care îşi poate exprima poziţia cu privire
la o problemă de politică internă sau externă sau cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări şi poate cere explicaţii şi lămuriri cu privire la gestiunea unui minister sau la politica
generală a Guvernului:

3. Procedeele răspunderii ministeriale sunt, în România:

a) moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului asupra programului sau a unei declaraţii
de politică generală, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui text sau a unui proiect de lege şi
moţiunea individuală;
b) moţiunea de cenzură, moţiunea simplă, interpelarea şi întrebarea;
c) moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau a unei
declaraţii de politică generală, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.

4. Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect:

a) dizolvarea Guvernului;
b) obligaţia Guvernului de a demisiona;
c) demiterea Guvernului şi imposibilitatea pentru cei care au iniţiat-o de a mai iniţia o moţiune de
cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare.

5. Elementul declanşator al unui conflict juridic de natură constituţională în România poate fi:
a) acte sau acţiuni sua inacţiuni concrete, inclusiv exprimarea unor opinii sau declaraţii politice, şi

188
chiar a unor judecăţi de valoare critice, prin care o autoritate publică fie îşi arogă puteri, delegate
altor autorităţi publice prin Constituţie, fie îşi declină competenţa prin omisiune, fie să refuze
îndeplinirea anumitor acte obligatorii pentru acestea;
b) acte, acţiuni sau inacţiuni concrete prin care se creează conflicte pozitive sau negative de
competenţă constituţională între autorităţile publice;
c) inacţiuni sau acţiuni concrete, prin care se creează conflicte pozitive sau negative de competenţă
constituţională între autorităţile publice şi orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă
în mod direct în textul Constituţiei.

189
 Răspunsurile la grile

NR. GRILĂ 1 2 3 4 5

MODUL
I c b c a b
II b c b c b
III b a a c c
IV a a a a a
V b c c b b
VI b c a a c
VII c b b a c
VIII c a a c a
IX a c a a b
X b b c a c
XI a b c a a
XII b c b c c
XIII a a b c c
XIV b a c b c

190