Știința în perioada Renascentistă

1. Astrologia

În perioada renascentistă, cosmologia a fost o stiință care a cunoscut un avânt puternic, atât
prin descoperirile făcute de astrologi celebri, cât și prin teoriile emise de aceștia, depășindu-se
astfel gândirea antică bazată pe tezele lui Ptolemeu. Cele două teorii fundamentale care au
împărțit lumea medievală au fost cea heliocentristă, care a pus bazele astrologiei de astăzi și
cea geocentristă, afirmată încă din Antichitate.

 Heliocentrismul, așa cum avea să fie numită teoria care afirmă că Soarele este centrul
Sistemului Solar, a fost formulată de Nicolaus Copernic și constituie una dintre cele
mai importante descoperiri în materie de cosmologie. Nicolaus Copernic confirmă și
dovedește teoria ce susține că Pământul se rotește în jurul a trei axe, contrazicând
astfel ideea formulată de Ptolemeu, prin care Pământul este imobil, fixat pe o axă, în
timp ce Soarele, Luna și celelalte planete ale Sistemului Solar orbitează în jurul
acestuia. Făcând aceasta, Copernic a mutat heliocentrismul din zona speculației
filosofice, în care se afla din Antichitate, în cea a astronomiei geometrice predictive,
devenind fondatorul astronomiei moderne.
 Geocentrismul a fost a doua teorie cosmologică a Renascerii, formulată inițial de
Ptolemeu în Antichitate și reluată de Johannes Kepler si colaboratorul său Tycho
Brahe. Aceștia doi au respectat teoria helioentristă, însă nu au crezut-o în totalitate,
ajungând la o teorie de compromis între cea a lui Copernic și cea a lui Ptolemeu, prin
care admiteau că Soarele și Luna orbitează în jurul Pământului, iar celelalte planete în
jurul Soarelui.

Alte descoperiri renascentiste importante, care au influențat cosmologia de astăzi:

 Johannes Kepler a fost cel care a afirmat că Luna este cea care cauzează mareele,
teorie pe care însa Galileo Galilei a catalogat-o ca o ficțiune inutilă.
 Tycho Brahe a aproximat distanțele de la Pământ la celelalte planete, fără ajutorul
unui telescop.
 S-au descoperit munții și craterele de pe Lună.

2. Matematica

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în
domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei, iar către sfârșitul secolului al
XVI-lea, Galileo Galilei aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice.

FRANÇOIS VIÈTE (1540-1603)-matematician francez :

 Printre contribuțiile sale în algebră se numără Formulele lui Viète pentru rădăcinile
unui polinom și Formula lui Viète pentru numărul pi , dar si teorema binomiala care
va fi preluata ulterior de Pascal si de Newton, ajungand Binomul lui Newton.
  Mai presus de toate, Viete a fost primul matematician care a introdus notatiile pentru
problema (nu doar pentru necunoscute).Ca rezultat , algebra sa numita „O noua
algebra” nu a mai fost limitata la declararea unor legi, ci se baza pe o eficienta algebra
computerizata in care operatiile actioneaza pe litere iar rezultatul poate fi obtinul la
sfarsit prin simpla lor inlocuire cu numere. Odata cu acest mod nou de abordare, Viete
marcheaza sfarsitul algebrei medievale si inceputul perioadei moderne.

RENÉ DESCARTES (1596-1650)-filozof si matematician francez :

 A fondat liniile mari ale științei noi sub forma matematicii universale, a
reformat algebra, a fondat o nouă geometrie, numită "geometrie analitică".
 A descoperit ovalele care îi poartă numele (ovalelelui Descartes).
 Descartes este primul matematician care a introdus utilizarea
calculului algebric pentru studiul proprietăților geometrice ale figurilor, ceea ce a
condus la apariția geometriei analitice. A găsit aplicația numerelor complexe în
geometria analitică.
 A introdus utilizarea numerelor negative. În ceea ce privește teoria numerelor, a
studiat numerele perfecte și a descoperit anumite proprietăți ale acestora. De
asemenea, a elaborat metoda de determinare a rădăcinilor întregi ale unei ecuații, prin
descompunerea în factori a termenului liber.
 O altă descoperire importantă a lui Descartes o constituie regula semnelor la ecuațiile
algebrice.
 În 1638 a dedus cuadratura cicloidei și a studiat reprezentarea funcției x 3 + y 3 = axy
numită foliul lui Descartes.
GOTTFRIED WILHELM VON LEIBNIZ (1646-1716)-filozof si mathematician
german :
 Leibniz a introdus termenul de "funcție" în 1694, pe care l-a folosit pentru a descrie
o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat
fondatorul analizei matematice moderne.
 Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o
mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii. Simbolurile
matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi.
Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic,
capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma
modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare.
Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor,
fiind un precursor al logicii matematice.

PIERRE DE FERMAT (1601-1665)-matematician francez :

 A adus contribuții deosebite în domeniul teoriei numerelor, geometriei

analitice (alături de René Descartes) și a fost creator al calculului probabilităților
(alături de Blaise Pascal).
 A aplicat calculul diferențial pentru aflarea tangentei la o curbă.
 În 1639 a stabilit o metodă generală pentru rezolvarea problemelor de maxim și de
minim, metodă care ulterior a devenit celebră.
  A descoperit derivata funcției putere.
 A rezolvat cuadratura parabolei și a hiperbolei. A calculat aria foliului lui Descartes și
a buclei lui Agnesi.
 A descoperitși a studiat spirala care îi poartănumele (spiralalui Fermat).
 Între 1636 și 1658 a creat teoria numerelor: s-a ocupat de divizibilitatea numerelor și a
stabilit un procedeu pentru aflarea sistematică a tuturor divizorilor unui număr. Fermat
a enuntat 2 teoreme : Mica si Marea teorema a lui Fermat.
 Fermat s-a ocupat mult cu numerele perfecte, arătatând legătura acestora cu alte
probleme de teoria numerelor.
 În domeniul algebrei, Fermat a furnizat o metodă de eliminare a unei necunoscute
între două ecuații cu două necunoscute și a întreprins numeroase cercetări în legătură
cu teoria ecuațiilor. A aplicat algebra în geometrie prin rezolvarea unor ecuații pe cale
geometrică (rezolvarea grafică a ecuațiilor). A rezolvat ecuații cu numere întregi,
precum și cuadratura mai multor curbe.
 Fermat este unul dintre precursorii calculului probabilităților și a contribuit la
deschiderea unei noi etape în teoria combinărilor.

BLAISE PASCAL (1623-1662)-matematician, fizician si filosof francez :

 Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la
descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative.
 Din corespondențele cu Fermat se va naște teoria probabilităților, în urma unor
întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri.
 Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica creștinismului, ultima
sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care
se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din
cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère,
Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme: calculul ariei oricărui segment
de cicloidă și centrul de greutate al oricărui segment, problemă pe care Pascal o
rezolvase folosind calculul în divizibililor al lui Cavalieri.

ISAAC NEWTON (1643-1727)-alchimist,matematician,fizician si astronom :

 Binomul lui Newton, formula de dezvoltare a puterii sumei: (a+b)n

 A inventat conceptul de limită, cel de derivată și cel de integrală.
 Alături de Leibniz, este fondatorul calculului diferențial și integral. Cei doi titani au
ajuns, în mod inevitabil la crearea acestui domeniu al matematicii pe două căi foarte
diferite. Leibniz a pornit de la soluționarea matematică a nedeterminărilor "clasice"
din matematică, iar Newton a plecat de la definirea corectă a vitezei și accelerației, ca
variații ale vectorilor de poziție, respectiv viteză, în variații infinitezimale ale timpului
în care are loc o mișcare mecanică.

3. Chimia

În secolele XII-XIV eforturile alchimistilor arabi sunt continuate de alchimistii europeni . In

laboratoarele lor tainice pline de fum si emanatii ciudate , acestia faceau experimente in
dorinta de a obtine aur din metale simple cu ajutorul “pietrei filozofale” , sau de a obtine
elixirul vietii.
Marsilio Ficino descoperă manuscrise vechi şi le face cunoscute la Florenţa. Atât pentru el,
cât şi pentru Pico della Mirandola, Hermes Trismegistos constituia punctul de atracţie.
Pentru ei, alchimia este o întelepciune antică regasită, care permite omului să participe la
Spiritul Divin. Imitarea creaţiei şi creatorului devine ţinta principală. Se îmbină în timpul
renaşterii gândirea arabă impregnată de platonism cu un misticism ocult în care este
esenţială stăpânirea limbii, a cuvintelor. O noţiune centrală a doctrinei platonice este
credinta în echivalenta magică dintre cuvinte şi lucruri, controlabile prin manevrarea
potrivită a limbii.

BASIL VALENTIN (1392-1450):

 În secolul XV, acest călugăr alchimist de origine germană, care cunoștea metoda de
preparare a acidului sulfuric din sulfat feros a reușit să obțină prin sublimare sulf
aproape pur și stabilește și proprietatea acestuia.

Dintre alchimiştii faimoşi ai Renaşterii merită să îi amintim pe:

 Cornelius Agrippa
 Guillaume Postel
 Paracelsus
 Arthur Dee
 Jean Beguin
 Michael Maier
 Basile Valentin
 Ceea ce îi unea pe aceştia era viaţa lor rătăcitoare, în căutare de manuscrise şi
ingrediente
 O problemă era şi dificultatea economică, ei având nevoie adesea de un mecena. Unii
autori, chiar din propria tagmă, iau în derâdere decăderea lor socială, dar respectă
cuceririle disciplinei. Ca de pildă procedeele din sticlărie, producerea culorilor,
elaborarea de aliaje, contribuţiile la farmaceutică şi artilerie

PARACELSUS

 Îi datorăm introducerea în alchimie a matematicilor, geometriei şi proporţiilor

numerice
 Pentru Paracelsus, cele patru elemente ale lui Aristotel sunt manifestările a trei
elemente chimice omniprezente:sulful, mercurul şi sarea, provenind la rândul lor dintr-
o esenţă primordială, Marele Mister
 Focul este foarte important, pentru că el revelează principiile, le generează. Prin foc
alchimistul recreează natura. Altă noţiune centrală a filosofiei paracelsiene este
asimilarea pietrei filosofale cu Iisus Hristos. Ameliorarea metalului este imposibilă
fără ameliorarea adeptului, care se transformă prin influenţa divină.
 Paracelsus este totodată şi inventatorul medicinei psihosomatice. Vindecarea înseamnă
echilibrarea forţelor naturale care se confruntă în bolnav.
  Prin logoterapie, vindecarea prin cuvinte, Paracelsus încearcă să creeze în bolnav o
ordine. Totul porneste de la spirit, care trebuie mai întâi curăţat de rele. Alchimia
spirituală subsumează un ansamblu ordonat, gradual, de exerciţii spirituale, combinate
cu etapele Operei pentru a ajunge la perfecţionarea interioară.
Alchimia îşi trăieşte ultima suflare prin secolele XVII-XVIII.

ISAAC NEWTON
 Un fin cunoscător al literaturii alchimice, adept al posibilităţii de descifrare a
misterelor universale
 Pentru Newton, Hermes, un Hristos păgân, conduce procesele fizice non-mecanice,
este cel care animă materia, o scoate din starea sa de vegetare
 Newton imaginează metalele ca pe o pastă din care se face pâine, o materie în care se
adaugă drojdie
 Izolarea drojdiei este scopul. Newton caută ingrediente pentru magnetul filosofic,
experimentează cu sulfură de fier, amalgamuri şi antimoniu.

4.Medicina

Medicina Renașterii reprezintă acea parte din istoria medicinei cuprinsă între secolele al
XIV-lea și al XVII-lea, repezentând tranziția dintre Evul Mediu întunecat, dominat de dogme și
superstiții, și epoca modernă, în care medicina devine cu adevărat o disciplină științifică.

In aceasta perioada s-au dezvoltat

anatomia,fiziologia,patologia,terapeutica si chirurgia.

La renasterea anatomiei moderne a contribuit : Leonardo da Vinci(1459-1519), Printre

multiplele sale preocupări s-a numărat anatomia topografică –in urma disectiiei a peste 30
de cadavre a realizat sute de desene cu studii ale tendoanelor, muşchilor, oaselor şi altor
părţi anatomice. De asemenea a facut cercetari de fiziologie si a explicat zgomotele cardiace
rezultate din inchiderea valvelor,rolul cristalinului in refractia razelor pe retina,alcatuirea
muschiilor in care exista fibre cu terminatii nervoase.

La renasterea patologiei contribuie Girolamo Francastroro care a venit cu ideea că

epidemiile ar fi cauzate de agenţi patogeni externi şi transmisibili. Tot el a propus tratarea
sifilisului cu mercur şi guaiaco, un ulei aromatic.

La renasterea terapeuticii contribuie Alchimistul Paracelsus (Teophrastus Bombastus

von Hohenheim) , deşi se preocupa în special de ocultism. A susţinut folosirea mineralelor şi
substanţelor chimice pentru a restabili echilibrul şi sănătatea trupului , considerând că bolile
reprezintă o perturbare a echilibrului.

Renasterea chirurgiei:

In Evul Mediu chirurgia,nu era efectuată de medici, ci de bărbieri.Renașterea, cu al ei progres

al cunoașterii, transformă chirurgia dintr-o "artă minoră" (considerată înjositoare pentru
savanții medici) într-o disciplină de sine-stătătoare. Numeroși chirurgi au dobândit o bună
reputație,dar parintele chirurgiei moderene este considerat Ambroise Paré(1510-
1590). Unele instrumente şi le-a inventat el însuşi, la fel şi leacuri diverse ca alternative la
cauterizare, cum ar fi terebentina şi gălbenuşul .Acesta a inventat, în 1552, procedeul de
ligatură a arterelor.Tot el a constatat că fenomenul membrului-fantomă trebuie să fie legat
de activitatea cerebrală, nu de vreun mister al membrului.

*O invenție care a avut un deosebit impact asupra dezvoltării științei experimentale, dar și a
medicinei și mai ales a anatomiei, a fost microscopul.Părintele microscopului este
considerat Antonie van Leeuwenhoek (1632 - 1723), fiind primul care a văzut bacteriile,
evoluția ciupercii de mucegai, viața care mișună într-o picătură de apă și circulația globulelor
de sânge.