DECIZIA CIVILĂ NR.

175

Data: 02.06.2016

Autor – NICOLETA ALEXANDRU

Domeniu asociat: Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

Titlu: competenţa instanţei române în soluţionarea acţiunii de divorţ

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. XXX
reclamantul XXX, a chemat în judecată pe pârâta XXX, solicitând ca prin sentinţa ce
se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de ____, din
culpa comună şi reluarea, în viitor, a numelui avut anterior căsătoriei de către pârâtă,
acela de „XXX”, fără obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de

____, că relaţiile cu aceasta au fost relativ bune până în anul 2005, când acestea au
început să se deterioreze pe fondul unor discuţii contradictorii cu privire la relaţia de
familie.

A mai arătat reclamantul că iniţial, datorită agravării relaţiilor, au dorit să

divorţeze în anul 2006 când au venit în ţară, după care, au hotărât împreună să mai
acorde o şansă căsătoriei.

S-a mai precizat de reclamant că relaţiile s-au deteriorat, iar la data de

15.08.2013 acesta a părăsit imobilul în care locuiau şi s-a mutat în domiciliul actual
din ____Spania.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 373 alin. 3 şi urm. C.pr.civ.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri şi a

solicitat audierea martorului Nicolaescu Iulia.

La data de 10.06.2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere

reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a

Judecătoriei Ploieşti în soluţionarea pricinii, motivat de faptul că legea română arată
că, în materie de divorţ, instanţa competentă să soluţioneze cererea este instanţa de
la ultimul domiciliu comun al soţilor, ori, începând cu anul 2006, soţii s-au mutat şi
chiar au obţinut rezidenţa în Spania, unde au şi convieţuit ca soţ şi soţie, până când
pârâtul a părăsit domiciliul comun, intrând în relaţii de concubinaj cu o altă femeie.
 În plus, pârâta a mai precizat că aceasta a demarat în Spania
procedura de divorţ, dosarul fiind în curs de soluţionare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 10.09.2014, reclamantul-pârât

a solicitat respingerea excepţiei de necompetenţă, invocată de pârâta-reclamantă,
întrucât ultimul domiciliu comun a fost în Ploieşti,_____ jud. Prahova. În raport de
cele menţionate, instanţa de fond, la termenul de judecată din 22.10.2014, a pus în
discuţia părţilor excepţia necompetentei generale a instanţelor române în
soluţionarea prezentei cauze, invocata de pârâta-reclamantă, raportat la dispoziţiile
art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al CE.

Prin sentinţa civilă nr. 1379/17 noiembrie 2015, Judecătoria Ploieşti a admis
excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, invocată de pârâtă, prin
întâmpinare şi a respins cererea formulata de reclamantul XXX, în contradictoriu cu
pârâta XXX, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond analizând actele şi

lucrările dosarului, prin prisma excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor
române, invocată din oficiu, a reţinut următoarele:

În prezenta cauză, reclamantul-pârât XXX a formulat cerere pentru desfacerea

căsătoriei încheiată cu pârâta-reclamantă, cerere ce a fost înregistrată pe rolul
Judecătoriei Ploieşti la data de 24.01.2014.

La momentul formulării cererii – luna ianuarie 2014, părţile aveau domiciliul

(conform susţinerilor necontestate) în oraşul Castellon, Spania.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 pct. 1 lit. a) din Regulamentul CE nr.

2201/2003 al C.E., sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul,
separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru
pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, la momentul sesizării, instanţei, ambii soţi
au reşedinţa în Spania.

Ca atare, reţinând că ambele părţi au reşedinţa în Spania, iar pe rolul

instanţelor din Regatul Spaniei, se află în curs de soluţionare mai multe cereri
formulate de pârâta-reclamantă ce vizează pretinsul comportament necorespunzător
al pârâtului, inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei încheiată cu reclamantul-
pârât, instanţa de fond a constatat întemeiată excepţia de necompetenţă generală a
instanţelor române invocată de pârâta-reclamantă a admis-o şi a respins cererea
formulată de reclamantul-pârât XXX, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul XXX, dar şi cerere de

repunere în termenul de recurs, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi
netemeinicie, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a disp. prevăzute de art. 3
pct.1 din Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE şi art. 1, art. 19 pct. 1 din acelaşi
Regulament.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, recurentul a arătat că după

redactarea sentinţei civile nr. 14858/2014, instanţa de fond, nu a dispus comunicarea
acesteia la domiciliile indicate în acţiune, respectiv la domiciliul recurentului din
Spania, la reşedinţa acestuia din Ploieşti sau la domiciliul mandatarului, în Ploieşti,
____ jud. Prahova, domicilii se regăsesc şi în dispozitivul sentinţei recurate, fapt ce a
condus la neputinţa declarării recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea
acestuia, deşi redactarea sentinţei a avut loc la 09.12.2014.

Astfel că, la data de 01.02.2016, mandatarul reclamantului a solicitat prin

cerere scrisă instanţei de fond comunicarea acestei hotărâri, iar la data de
08.02.2016, mandatarul a primit prin intermediul poştei recomunicarea Hotărârii la
care a înțeles să formuleze atât recursul cât şi cererea de repunere în termenul de
recurs.

În motivare, recurentul a arătat că instanţa de fond a apreciat că excepţia

necompetenţei generale a instanţelor romane invocată de pârâtă este întemeiată,
fiind aplicabile disp. art. 3 alin. 1 pct. 1, litera a din Regulamentul CE nr. 2201/2003 şi
a admis aceasta excepţie considerând că cererea reclamantului XXX nu ar fi de
competenţa jurisdicţiei române.

Recurentul a mai arătat că, pârâta-reclamantă, cu rea-credință a susţinut în

faţa Judecătoriei Ploieşti că pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei a fost introdusă o
acţiune de divorţ între aceleaşi părţi înainte de data de 24.01.2014 şi care ar fi avut
termen de soluţionare la data de 22.10.2014, anterior soluţionării prezentei cauzei.

Recurentul a susţinut că, acţiunea promovată de acesta pe rolul Judecătoriei

Ploieşti a fost depusă anterior depunerii acţiunii de divorţ de către pârâta reclamantă
Iordache Lăcrămioara Mariana pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei, situaţie
reţinută în mod corect de Judecătoria de Prima Instanţa nr. 7 din Castellon prin
sentinţa nr. XXX, care a respins acţiunea formulată de pârâtă considerând că
instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze cauza de divorţ întrucât organul
jurisdicțional în faţa căruia s-a prezentat prima acţiune - Judecătoria Ploieşti are
întâietate şi este cea care trebuie să soluţioneze divorţul faţă de organul jurisdicțional
din Spania în faţa căreia s-a prezentat pârâta, ulterior depunerii de către reclamant a
cererii de divorţ.

De altfel, Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7 din Castellon prin sentinţa nr.
000718/2015 a arăta în motivarea acestei hotărâri de respingere a acţiunii pârâtei
Iordache Lăcrămioara Mariana că, faţă de împrejurarea arătată de către aceasta în
sensul că pe rolul judecătoriei Ploieşti se afla înregistrată o altă hotărâre de divorţ cu
nr. de dosar. 2203/2014 , înregistrată la 24.01.2014 sunt aplicabile disp,. art. 19 pct.
1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 cu privire la competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de căsătorie şi responsabilitate
parentală, ce prevăd:

„Atunci când se depun acţiuni de divorţ, separare juridică sau nulitate

matrimonială între aceleaşi părţi în faţa organelor jurisdicționale din diferite state
membre, organul jurisdicțional în faţa căruia s-a prezentat a doua acţiune, va
suspenda din oficiu procedura până nu se stabileşte competenţa organului
jurisdicțional în faţa căruia s-a introdus prima acţiune”.

Pentru a stabili respective competenţă, aceeaşi instanţa din Regatul Spaniei

arată că trebuie să facă apel la art. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE
conform căruia:„În chestiunile legate de divorţ, separare juridică şi nulitate
matrimonială, competenţa va reveni organelor jurisdicționale din statul membru:

a) pe al cărui teritoriu se găseşte reşedinţa normală a soţilor sau ultimul

domiciliu de reşedinţă normală a soţilor, atâta timp cât unul dintre ei locuieşte acolo
sau reşedinţa normală a pârâtului, iar în caz de acţiune comună, reşedinţa normală a
unuia dintre soţi, respectiv reşedinţa normală a reclamantului dacă a locuit acolo pe
durata a cel puţin 1 an, imediat înainte de prezentarea acţiunii, respectiv reşedinţa
normală a reclamantului în cazul în care a locuit acolo cel puţin 6 luni, imediat înainte
de prezentarea acţiunii fiind originar din statul membru în cauză.

b) naţionalitatea ambilor soţi”

Recurentul a mai arătat că, tot instanţa din Castellon a reţinut că în

conformitate cu criteriile de mai sus, trebuie apreciată atât competenţa instanţelor
româneşti ca fiind naţionalitatea comună a ambilor soţi cât şi cea a instanţelor
spaniole întrucât în Spania se află reşedinţa normală a soţilor.

Această dublă competentă, atât a României cât şi a Spaniei aflată sub

protecţia Regulamentului din U.E. ce se aplica ambelor ţări, membre ale U.E , acordă
însă prioritate acelui organ jurisdicțional în faţa căruia s-a formulat prima cerere de
divorţ, care în cazul de faţă este Judecătoria din Ploieşti, această instanţă fiind cea
care trebuie să şi soluţioneze cauza de faţă.

Astfel că, prin sentinţa nr. 000718/2015, Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7
din Castellon, a admis excepţia de litispendență invocată de reclamantul - pârât şi a
apreciat că Judecătoria Ploieşti este competentă să soluţioneze această cauză,
respingând acţiunea reclamantei fără a intra în fondul cauzei în scopul de a nu
pronunţa o sentinţă contradictorie cu cea a Judecătoriei Ploieşti în faţa căreia s-a
formulat prima cerere de divorţ.

Recurentul a precizat că, deşi, a solicitat să se admită probatorii pentru a se

dovedi ultimul domiciliu comun al soţilor, situaţie reţinută în practicaua sentinţei civile
nr. 14858/2014, dar şi faptul că cererea de divorţ a pârâtei a fost depusă la organele
jurisdicționale din Spania ulterior cererii sale, Judecătoria Ploieşti a apreciat că nu
este necesar a se efectua probatorii în dovedirea susţinerilor reclamantului şi s-a
pronunţat asupra excepţiei necompetentei generale a instanţelor române invocată de
pârâtă, fără a fi depusă nici o dovadă în susţinerea acestora.

A considerat recurentul că, alături de dispoziţiile prevăzute de art. 3 pct. 1 din

Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE şi art. 1 pct. art. 19 pct. 1 din acelaşi
Regulament, în prezenta cauză sunt aplicabile şi art. 22 din Legea 105/1992, art. 150
din aceeaşi Lege, precum şi art. 3 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 ce prevăd o
competenţă de fond alternativă, reclamantul putând alege între mai multe instanţe
deopotrivă competente, în soluţionarea cererii sale de divorţ, situaţie reţinută de altfel
şi de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7 din Castellon, care însă a înțeles să invoce
în admiterea excepţiei de litispendență doar disp. art. 19 alin. 1 din Regulamentul nr.
2201/2003 al CE., alături de sentinţa Curţii Supreme din 26.02.1999 a României,
respectiv art. 1252 Codul Civil Nou, pentru a stabili în mod primordial competenţa
Judecătoriei Ploieşti în soluţionarea acestei cauze.

Pentru considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului,

casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond,
pentru soluţionarea cererii de divorţ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 şi art. 496 c.pr.civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2203/281/2014

la data de 15.03.2016 .

Tribunalul, examinând cauza în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele

administrate în cauză, de criticile formulate şi ţinând seama de dispoziţiile legale
incidente în cauză, constată că recursul este fondat, pentru următoarele
considerente:

Referitor la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul

XXX, Tribunalul reţine că potrivit disp. art. 186 NCPC, partea care a pierdut un
termen procedural poate fi repusă în termen numai dacă se dovedeşte că întârzierea
se datorează unor motive temeinic justificate.

În speţă, se constată faptul că, deşi recurentul reclamant a solicitat la data de

04.02.2016 să-i fie comunicată sentinţa civilă nr. 14858/05.11.2014, din dovezile de
comunicare a sentinţei rezultă că hotărârea a fost comunicată numai intimatei pârâte,
nefiind comunicată niciodată reclamantului (f.43, 46-48 d.f).

Conform menţiunii inserate pe cererea de recurs, recurentul a declarat recurs

la data de 12.02.2016.

Potrivit disp. art. 485 NCPC, termenul de recurs este de 30 de zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4),
precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.
 Conform art. 184 alin. 1 NCPC, ca regulă, termenul de recurs începe să curgă
de la data comunicării hotărârii care se atacă.

În aplicarea principiului echipolenţei, practica judiciară a decis că termenul de

declarare a căii de atac mai curge de la data la care partea a primit sub semnătură
copie de pe hotărâre, precum şi în cazul în care a cerut comunicarea acesteia(art.
184 alin. 2NCPC).

Aşadar, în cauză recurentul a solicitat comunicarea sentinţei recurate la data

04.02.2016, astfel că de la această dată curge termenul de declarare a căii de atac,
în absenţa oricărei dovezi din care să rezulte că recurentului i s-ar fi comunicat
hotărârea la o dată anterioară.

Cum recurentul a declarat recurs la data de 12.02.2016 înseamnă că acesta a

promovat calea de atac în interiorul termenului de 30 zile prevăzut de disp. art. 485
alin. 1 NCPC, termen care a început să curgă de la data la care a solicitat
comunicarea sentinţei civile nr. 14858/05.11.2014, astfel că nu se justifică cererea sa
privind repunerea în termenul imperativ de 30 zile pentru declararea căii de atac,
motiv pentru care va fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 14858/05.11.2014,

Tribunalul reţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză este
incidentă excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române motivat de faptul
că, la momentul sesizării instanţei, ambii soţi aveau reşedinţa în Spania, iar pe rolul
instanţelor din Regatul Spaniei se află în curs de soluţionare mai multe cereri,
inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei.

Astfel, potrivit disp. art. 915 alin.1 NCPC, cererea de divorţ este de
competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă
comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi
nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă
comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa
pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente
internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa
reclamantul.

Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au

locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie
din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Această normă se corelează cu norma europeană deoarece, potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (numit şi Bruxelles II bis),
competenţa teritorială internaţională poate fi stabilită şi pe criteriul cetăţeniei,
indiferent dacă soţii (sau vreunul dintre ei) mai au sau nu vreo locuinţă pe teritoriul
statului membru ai cărui cetăţeni sunt. Mai exact, instanţa din România este
competentă să judece cererea de divorţ dintre doi cetăţeni români, chiar dacă, la
data sesizării instanţei, niciunul dintre aceştia nu mai are reşedinţa în România,
criteriul unic de determinare a acestei competenţe fiind acela ca, la data introducerii
cererii de divorţ, soţii să fie cetăţeni ai statului român.

În prezenta cauză, prin cererea adresată Judecătoriei Ploieşti la data de

24.01.2014 recurentul reclamant XXX a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată cu
pârâta intimată XXX la data de ____.

Prin cererea reconvenţională adresată Judecătoriei Ploieşti la data de

10.06.2014, pârâta reclamantă a solicitat, de asemenea, desfacerea căsătoriei
încheiată între părţi.

La data de 31.07.2014 pârâta reclamantă din prezenta cauză sesizează

Judecătoria de primă instanţă nr.7 Castellon cu acţiune având ca obiect divorţul
părţilor din prezenta cauză, cerere soluţionată prin sentinţa nr.718/15 din 13.10.2014
în sensul respingerii acţiunii de divorţ în temeiul excepţiei de litispendenţă raportat la
existenţa unei proceduri anterioare de divorţ pe rolul instanţelor din România.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile litigante au cetăţenie română, fapt
ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit.b teza I din Regulamentul (CE)
nr.2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, sub
aspectul competenţei internaţionale a instanţelor judecătoreşti din România în
soluţionarea demersului judiciar dedus judecăţii.

La data promovării acţiunii de divorţ pe rolul instanţei române, reclamantul

avea reşedinţa în ţară, anterior separării în fapt, cea din urmă locuinţă comună a
soţilor a fost în Ploieşti, str. Pictor Rosenthal nr. 40, însă nici unul dintre soţi nu mai
locuia în circumscripţia judecătoriei Ploieşti, instanţă în raport cu care se stabileşte
competenţa teritorială.

Totodată, la data sesizării instanţei, ambii soţi sunt cetăţeni români, iar
reclamantul avea reşedinţa în România, acesta fiind reperul fix în funcţie de care se
stabileşte competenţa teritorială, ca fiind a instanţei din această circumscripţie,
respectiv Judecătoria Ploieşti.

Conform susţinerilor părţilor, necontestate, nici reclamantul şi nici pârâta nu

mai au domiciliul în ţară, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni să introducă
cererea de divorţ la orice judecătorie din România.

Cum ambele părţi au solicitat Judecătoriei Ploieşti desfacerea căsătoriei

(reclamantul, la data de 24.01.2014, iar pârâta la data de 10.06.2014, prin cererea
reconvenţională), Tribunalul apreciază că în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. 2
NCPC şi art. 3 alin. 1 lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, cererea de divorţ
este de competenţa Judecătoriei Ploieşti.

Pentru considerentele arătate, în temeiul disp. art. 498 NCPC, Tribunalul va

admite recursul declarat de recurentul-reclamant XXX , va casa sentinţa recurată şi
va trimite cauza spre soluţionare instanţei competente, respectiv Judecătoria Ploieşti.

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 62/2015

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.

Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 20 noiembrie 2012, reclamantul T.M.C. a chemat
în judecată pe pârâţii Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, N.P. şi I.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va
pronunţa, să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 65.000
RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de
judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14851 din 27 iunie 2013 pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa a admis excepţia
necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a constatat că, echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro, cerute cu titlu de daune
morale, la cursul Băncii Naţionale a României de la data introducerii acţiunii, este suma de 453.420 RON.

Instanţa a constatat şi că ambele capete de cerere au aceeaşi finalitate, urmărind protejarea aceluiaşi drept, astfel încât, la
stabilirea competenţei materiale a instanţei, a fost avută în vedere suma ce a rezultat din cumularea cuantumului daunelor
materiale şi a celor morale, respectiv suma de 518.420 RON, cuantum care, faţă de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,
atrage competenţa tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 297 din 28 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a fost declinată competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Judecătoriei
sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul la Curtea de Apel pentru
soluţionarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecata a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile Legii nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi pe răspunderea civilă delictuală.

Atât reclamantul cât şi pârâţii C. şi N. au apreciat că judecătoria este competentă să judece acest litigiu, indiferent de valoare,
faţă de incidenţa prevederilor art. 676 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora instanţa competenta să soluţioneze litigiile
prevăzute de prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorial a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Instanţa a constatat că, din analiza coroborată a dispoziţiilor Titlului XV Capitolul VI şi VII ale Legii nr. 95/2006, a rezultat că
litigiile la care se refera actul normativ vizează situaţia în care persoana interesată, anterior declanşării procedurii contencioase,
s-a adresat Comisiei de monitorizare şi competentă profesional pentru cazurile de malpraxis, constituită potrivit art. 668 din
lege, în vederea constatării actului de malpraxis, decizia comisiei putând fi atacată în condiţiile art. 673 alin. (1) din lege.

Or, în prezenta cauza, reclamantul s-a adresat direct instanţei de judecată, în condiţiile dreptului comun, în acest sens fiind
prevederile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care stabilesc că „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedica
liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor C. proc. civ. cu privire la competenţa după
valoare, motiv pentru care tribunalul a analizat competenţa sa în funcţie de valoarea pretenţiilor solicitate.

Așadar, s-a constatat că cererea de chemare în judecată cuprinde două capete de cerere, ambele fiind principale, având
finalitate diferită, (pentru despăgubirile materiale prejudiciul este diferit de cel moral, acestea fiind analizate in mod diferit, prin
probatoriu diferit) competenţa materială a instanţei se stabileşte în funcţie de valoarea fiecărui capăt de cerere şi nu prin
însumarea valorii obiectelor acestora.

Niciunul dintre aceste capete de cerere nu are o valoare care să depăşească suma de 500.000 RON, pentru atragerea
competenţei tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., rezultând că, în speţă, competenţa material este judecătoria,
potrivit plenitudinii sale de competenţă, în conformitate cu disp. art. 1 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 34F din 26 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reţinut că prezentul conflict de competenţă materială vizează opinia diferită a
instanţelor asupra posibilităţii de cumulare a cuantumului daunelor materiale şi a celor morale solicitate de către reclamant în
temeiul răspunderii civile delictuale, în cele două capete de cerere, pentru a se efectua ulterior raportarea la limita de valoare
dată de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În speţă, deşi natura daunelor solicitate este diferită, cauza acestora este comună, izvorând din răspunderea civilă delictuală
determinată de aceeaşi situaţie de fapt.

Curtea de apel a reținut că petitele formulate în cele două capete ale cererii de chemare în judecată reprezintă capete distincte
de cerere, cu finalitate distinctă, iar sumele solicitate prin fiecare astfel de cerere se cumulează, în vederea stabilirii valorii
obiectului litigiului şi a competenţei de primă instanţă

Împotriva acestei decizii atât pârâtul C.I., cât şi pârâtul N.P. au formulat recurs, criticile fiind identice.

Pârâții au susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 676 din Legea
nr. 95/2006, care instituie o competenţă specială a cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis medical.

În susținerea motivelor de recurs, pârâții au făcut referire la practica instanței, invocând decizia nr. 578/2014, prin care Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că litigiile care ca obiect malpraxis medical, independent de valoarea despăgubirilor, sunt
de competenţa judecătoriei.

Cererile de recurs au fost întemeite în drept pe art. 304 pct. 9 şi 1 C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Cele două cereri de recurs cuprind critici identice, așa încât Înalta Curte urmează să le analizeze împreună.

Instanța reține că obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie prejudiciul material şi moral izvorât dintr-un act medical
greşit, fiind invocate ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr.
386/2004, Codul de deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005, dar şi cel aplicabil în 2013, art.
1357, art. 1358, art. 1385 C. civ.

Prin cererea formulată, reclamantul a arătat că „temeiul pretenţiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere
civilă generală, legală, pentru unităţile sanitare” şi că solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în
plus faţă de textele legale menţionate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 C. civ., cu luarea în considerare a calităţii de
profesioniști a medicilor C.I. şi N.P.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul şi-a
întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispoziţiile de drept comun ce
reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria
în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Înalta Curte reține că textul legal anterior citat instituie o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii
civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept
comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma
generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recuenților pârâți, cu privire la greșita aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 676
din Legea nr. 95/2006, care instituie o competenţă specială a cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis
medical.

Aceasta deoarece curtea de apel a reținut că, deşi natura daunelor solicitate este diferită, cauza acestora este comună,
izvorând din răspunderea civilă delictuală determinată de aceeaşi situaţie de fapt.

Înalta Curte constată și că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale, trimiterea la normele dreptului
comun fiind în completarea acestui temei juridic, aşa încât şi norma de competenţă se regăseşte în aceeaşi lege specială.

În consecință, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru
greșita aplicare a art. 676 din Legea nr. 95/2006, așa încât urmează să modifice decizia atacată, în sensul că va stabili
competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii C.I. şi N.P. împotriva sentinţei civile nr. 34 din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti,
secţia a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul T.M.C. în
contradictoriu cu pârâţii C.I., N.P. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.