Cum nu l-am cunoscut pe Mircea Cărtărescu

Roxana Ghiţă

L-am văzut în momentul în care a început îmbarcarea, m-am ridicat, ca de obicei,

printre ultimii, ca să nu stau prea mult în picioare. Aș vrea să știu și azi în ce era îmbrăcat, să
pot descrie fiecare nuanță și fiecare cută a materialului, a genții de laptop pe care o ducea pe
umăr, fiecare gest voluntar sau involuntar, care ignora că era spionat cu aviditate (sau poate că
învațase deja să stea în fiecare clipă cumva la pândă, un reflex automat de apărare împotriva
oricărui posibil intrus, pe care-l aduce cu sine celebritatea – îmi imaginam). Îmi amintesc doar
fluturarea părului negru, când urca scările avionului. Era deja așezat, într-un loc la fereastră,
pe latura stângă, așa cum am trecut eu cu ochii ațintiți asupra lui, spre locul care-mi era
destinat, doar câteva rânduri mai în spate (dacă mă ridicam puțin de pe scaun, îi puteam vedea
creștetul peste spătarele scaunelor). Inima îmi bătea puternic când am scos capitolul din
manuscrisul la care lucram și pe care plănuisem să-l corectez în cele două ore de zbor,
punându-l pe genunchi. Știam deja că aveam de înfruntat o dilemă spre care fusesem
proiectată cu o forță strivitoare, neegalată decât de improbabilul ei, și că mai devreme sau mai
târziu trebuia să fac o alegere. Timidă și cu tendințe vădit sociopatice, accentuate cu fiecare an
lăsat în spate, nimic nu m-ar fi putut face să trec peste toate barierele și să mă duc să… să caut
ce ̶ să intru în vorbă cu Autorul? Nimic, în afară de coincidența care-mi părea din ce în ce
mai ominoasă pe măsură ce trecea timpul (coincidențele, aceste imponderabilități care ne
guvernează viața, îmi aminteam cuvintele unui alt scriitor fascinat de întâmplare, mort într-un
accident de mașină la câteva săptămâni după ce declarase într-un interviu că nu are rost să-și
facă planuri pentru pensie, că ziua de mâine poate arunca oricând orice proiect în derizoriu),
coincidența care făcea ca paginile înnegrite cu Times New Roman minuscul, ca să nu se
consume prea multe foi la imprimantă, și care acum parcă-mi ardeau pielea prin reiații
decolorați, să cuprindă tocmai prezentarea biografiei și a operei lui Mircea Cărtărescu, din
cartea de literatură comparată la care lucram constrânsă de o bursă postdoctorală. Acest
inimaginabil se produsese, și gravitând acum pe traiectoria lui, mi-am spus că nu aș fi la
înălțimea hazardului dacă nu m-aș ridica și parcurge cei câțiva metri care mă despărțeau de
Mircea Cărtărescu pentru a-i împărtăși și lui ironia nebună a acelui moment, acest impansabil
justificând în ochii mei (și, îmi făceam curaj, va justifica și în ochii lui, unul umed, căprui,
strălucitor sub arcul înalt al sprâncenei, celălalt stins și întunecat) impertinența de a-i invada
spațiul intim într-un zbor care ar fi trebuit să fie ca toate celelalte, pe ruta Berlin ̶ București
(nu se așezase nimeni lângă el, cele două scaune alăturate rămăseseră goale, le pândisem cu
sufletul la gură ̶ era o altă coincidență asta, care mă favoriza și făcea să mi se spulbere
ultimele îndoieli).

---

„A vrea să cunoști un autor pentru că-ți place opera lui este ca și cum ai vrea să
întâlnești o rață pentru că-ți place paté-ul“ mi-a trecut fulgerător prin minte în timp ce
înaintam pe culoarul îngust. Știu că a vrea să cunoști un autor, pentru că-ți place opera lui este
ca și cum ai vrea să întâlnești o rață pentru că-ți place paté-ul, iată ce voi spune imediat ce voi
ajunge lângă el, bazându-mă pe umorul cinic al lui Margaret Atwood pentru a-mi deschide
calea, cu aplomb, spre conversația dorită și momentul în care îi voi pune în față foile
capitolului meu, pe care acum le strângeam spasmodic în pumn, în timp ce străbăteam
ultimele frânturi de spațiu care mă despărțeau de Mircea Cărtărescu.

(era perfect posibil, și aceste viziuni îmi agitau, simultan, mintea, ca în ultimul
moment El, Scriitorul, care acum descria, în nunc și hic-stans-ul doar lui deschise, cum
înaintam palidă de emoție printre rândurile de scaune, ținând la piept foile din care palpita
numele său, să decidă altfel, să șteargă din existență această scenă și atunci nu voi mai
străbate niciodată acești ultimi centrimetri, iar foile mele se vor topi fără urme)

Nu, m-am răzgândit trăgând aer în piept, o să-i spun așa, lăsându-mă repede pe
scaunul liber și debitând totul într-un șuvoi care să facă imposibilă orice oprire, știu că
mântuirea nu este pentru toţi, nici pentru mulţi, și că nu sunt eu vrednică să rămân singura,
unica, nici nu am cerut să fiu aleasă, cea care capătă premiul, coroana, în timp ce ceilalți
cititori au fost azvârliți, unul câte unul, în noapte, au căzut uşori ca fulgii între paginile unor
cărţi rezonabile, unde ar şi rămâne, consumându-şi cuminţi literatura, laptele şi terciul lor de
toate zilele, dar totuși mă aflu aici, în acest avion, fluturând aceste pagini în care am scris
despre o carte importantă pentru mine, asta trebuie să însemne ceva, nu-i așa, această
miraculoasă coincidență singură, și ce înseamnă „importantă“, până la urmă, nu știu dacă asta
poate fi o dovadă a faptului că, în țeasta mea, cartea dumneavoastră a fuzionat cu jumătate
din codul ființei mele, cum ați anticipat că se va întâmpla, dar altfel cum s-ar putea explica, de
exemplu, că nu mai pot trece pe lângă nici o statuie fără să o văd cum prinde viață, exact în
modul descris de dumneavoastră, sau că nu mai pot privi covorul persan de la mama de acasă
fără să mă pomenesc suptă într-un vârtej cosmic, sau, un amănunt în aparență banal, că nu mai
pot trece pe lângă nici un leandru fără ca acest parfum, dulceag și amețitor, să nu mă
catapulteze, instantaneu, în fața unei case de pe Silistra, unde nu am pus piciorul niciodată,
poate că nu înseamnă mult aceste detalii, dar ele stau mărturie, totuși, mărturie pentru faptul
că, acum, acest Autor locuiește pentru totdeauna în mintea mea visătoare, nu-i așa?

---

„Înălțime 181 cm. Greutate 61 kg. Puls 78, după câțiva pași 84. Frecvența respirației
16. Circumferința gâtului 37 cm. Circumferința taliei, în dreptul ombilicului 72 cm. Coloana
vertebrală fără modificări. Starea nutrițională generală moderat slabă. Vocea clară și puternică.
Culoarea feței palidă, dar sănătoasă. Culoarea pării castaniu închis (‘negru’, conform
pașaportului). Piele curată, fără cicatrici, dinți buni. Apetitul și digestia par normale, golirea
vezicii urinare deasemenea – ceea ce trebuise să fie demonstrat în fața doctorului (ʻregulat’,
ʻgalben untos’). Impresie generală: pare mai tânăr decât vârsta.“

Explică ceva din acest raport medical de 6 pagini, din 1 octombrie 1907, care cuprinde,
așa cum notează biograful Reiner Stach, o „măsurare atât cantitativă cât și calitativă, quasi
criminalistică“ a corpului individului care răspundea la numele Kafka, abisul pe care, cu
luciditate și precizie inumane, îl construiește scriitura sa? Și totuși vrem să aflăm toate aceste
amănunte, le citim cu nesaț, ca și cum cunoașterea lor ar fi o piesă de puzzle fără de care nu
am putea pătrunde misterul vieții autorului, acolo vrem să scormonim noi, căutând cine știe ce
revelații ascunse, deși am pierdut cu toții, astăzi, acea inocență care ne făcea să confundăm
vremelnicul scriitor cu autorul care-și construiește edificiul său literar... Și am pierdut și acea
credință în adevărul și coerența unei ʻLebensgeschichteʼ (istorie a vieții), pe care o avea un
Dilthey, de exemplu, acest avocat pătimaș al biografiei ca „formă supremă, și cea mai
instructivă prin care ni se revelează înțelegerea vieții“ (și nu un construct ficțional, cum o știm
astăzi prea bine). Totuși, nu am pierdut această curiozitate, dimpotrivă, suntem mai mult decât
oricând fascinați de persoana autorului, în această epocă a exhibiționismului total și
generalizat, în care ʻimagineaʼ unui scriitor se construiește și se vinde ca cea a unui star. Pe
măsură ce opera de artă își pierdea aura și după ce structuralismul anunțase triumfal moartea
autorului, acesta, dimpotrivă, autorul cel hulit, își recucerea câte ceva din statura sa mitică,
cine s-ar fi așteptat la asta (e drept, un mitic pe potriva epocii, recondiționat conform
imperativelor consumului atotdominator).

Autorul acesta, pe care acum îl privesc cum bate la laptop, cu profilul conturat frumos
pe albastrul cerului vizibil prin gemulețul din dreapta sa, ne avertizase că există o
consubstanțialitate între trupul lui și cartea pe care o scrie, căci matriţa organelor sale
imprimă vieţii sale o formă codificată, singura pe care-o poate înţelege substanţa cenuşie a
cititorului. Prin ea i se trimite acestuia mirosul părului său şi gustul buzelor sale, culoarea
ochilor săi şi duritatea unghiilor sale, pentru că toate sunt incluse în acest mare cod unic, în
acest codex, în această cartea ilizibilă, această carte. Fie că acceptăm această premisă care
împinge creația (și receptarea) literară în zona unui ritual de tip euharistic, fie că o respingem
ca pe un simplu joc metaforic, concluzia rămâne aceeași: opera conține totul, și nu avem
nevoie de nimic altceva. Este greu, astăzi, să separi setea devoratoare cu care urmărim
biografia unui autor de voyeurism-ul imund, pe care Facebook-ul l-a ridicat la normă a vieții
noastre de zi cu zi.

---

Nu aș fi putut defini expresia din privirea ridicată spre mine, după ce reușisem în
sfârșit să bâigui un „mă scuzați“, ceva retractil și duios, apoape speriat. Știam deja, pe când
mă întorceam la locul meu, că nu voi reveni „puțin mai încolo“, așa cum mă rugase el, jenat,
„dacă s-ar putea, acum lucrez la o conferință, trebuie să o termin“. Fusese în ochii lui, așa mi
se păruse, un fel de implorare mută, care contrazicea formulele de politețe. Și mă simțeam,
brusc, eliberată.

M-am așezat pe scaun, am pus foile, din nou, pe genunchi, și am început să citesc,
surâzând:
„Născut în 1956, Cărtărescu este un scriitor deja consacrat în momentul prăbuşirii sistemului comunist:
debutase cu volum personal în 1980 (Faruri, vitrine, fotografii), pentru care obținuse premiul Uniunii Scriitorilor,
şi era un poet reprezentativ, dacă nu chiar vârful de lance al generației optzeciste. Chiar în anul revoluției,
Cărtărescu debutează în proză cu un volum de nuvele, Visul, din nou recompensat cu un premiu literar, de data
aceasta din partea Academiei Române. Reeditat sub titlul de Nostalgia, în 1993, volumul, care este considerat, de
unii critici, cea mai bună scriere a autorului până în prezent, face din acesta unul dintre cei mai importanți
prozatori de după 1989, iar apariția primului volum din trilogia Orbitor. Aripa Stângă, în 1996, îl consacră drept
cel mai influent prozator român contemporan.“