Sunteți pe pagina 1din 3

EVANGHELIA DUMINICII A III-A DIN POSTUL MARE (a Sfintei Cruci)

Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi
urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-
va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru
Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar
dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul
în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului
Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii
îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici,
care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)
Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă
omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu
purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul
mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea
mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede
de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare
lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari
duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia?
– Diavolul! răspunseră ostaşii în cor.
– Nu-i adevărat! le-am zis eu. Cel dintâi şi cel mai mare duşman al
mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satan;
iar al treilea duşman e lumea.
Eul din om e cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii sufleteşti.
Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?…
Eu să mă rog lui de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela şi de
cela?… Eu să sufăr ceea şi ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la
Sibiu?… Eu să mă fac frate şi soră cu pălmaşii şi servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în ştiinţele cutare şi
cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi cu servitorii de la Oaste?…
Acest eu este răsuflarea lui satan. Prin el răsuflă şi vorbeşte satan. În dosul lui e puterea lui satan. Eul acesta
ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înşine şi numai pentru cele lumeşti. El ne împiedică să trăim o viaţă
pentru Dumnezeu, pentru alţii şi pentru sufletul nostru. Acest duşman trebuie mai întâi răpus. Acestui
duşman Sf. Scriptură îi zice „omul cel vechi“. Şi tot Scriptura ne spune că acest „om vechi“ nu moare decât
răstignit pe crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu „piroanele Golgotei“. De aceea, zice mai departe
evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie „să-şi ia crucea sa“.
A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi „a muri“ faţă de lume (Rom. cap. 6). A-ţi lua
crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară „omul cel vechi“ din tine.
Dar nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare
mai târziu. Pe satan îl poţi ţine la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern; dar eul e un hoţ de casă;
şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.
Eul nostru, „omul nostru cel vechi“, trebuie mereu împuns cu „piroanele Golgotei“. Trebuie să stai mereu
lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară
cu una, cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă evanghelie că
trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi a împiedica
răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, până vei ajunge la biruinţa pe care a
strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe „omul nostru cel vechi“, să ne ducă el crucea,
înseamnă a face tot atât cât fac şi iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care
poartă în spate icoanele cu „Iisus cel Răstignit“, dar – în acelaşi timp – suduind,
îmbătându-se, certându-se, înşelând…
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge
pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi
cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Şi, o dată cu acestea, să
păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor (Luca
10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai presus de
toate, să fii cu totul al Lui…
Ce puţini sunt însă acei care trăiesc
o astfel de viaţă! De când eram preot
la ţară, îmi aduc aminte de o
întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între
păstoriţii mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului îl pomenea
numai în legătură cu sudalmele. Şi a mers până la sfârşit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtăşanie n-a
primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se
legase graiul…
Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă şi acum îi văd calea lui cea din urmă,
când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era
scris: „Aici odihneşte în Domnul N. N.“ Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din „viaţa“ lui în
care „mergea“ liniştit şi ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că
această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alţii. Nu
mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
Şi, vai, câţi creştini trăiesc tot aşa! O singură dată în viaţa lor merg pe
urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe
care scrie: Aici odihneşte în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N.
N. etc…
Ţi se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură şi tot
cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viaţa lor de aşa ceva!
Aşa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir
să se potrivească cu viaţa pe care am trăit-o! Să trecem prin viaţă purtându-
ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a ştiut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere:
crucea suferinţelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Iubeşte-ţi crucea ta
Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă, Când se va năpusti furtuna
oricât de aspră ţi-ar părea, şi nici un scut nu vei avea,
căci şi cea mai amară soartă cu-ncredere întotdeauna,
cândva ţi-o îndulceşti cu ea. te-adăposteşti sub crucea ta.
Când va veni singurătatea Prăpăstii când o să te-nfrunte
şi prea din greu ţi-o vei purta, şi nici un pod nu vei avea,
ca de-al soţiei sân preadulce, ea peste ele-ţi va fi punte
lipeşte-te de crucea ta. şi-ai să le treci pe crucea ta.
Când, cu puterile sleite, Iar când vei merge spre cunună,
nici s-o târăşti n-ai mai putea, Hristos ieşi-va-n calea ta,
prin cele mai fierbinţi ispite, spunându-ţi: „Bine, slugă bună“,
mergi apărat de crucea ta. şi-n schimbul crucii ţi-o va da.
Traian Dorz, Cântările căinței