1. Contabilitatea – noţiuni introductive. Informaţia contabilă.

Profesia contabilă în România

A. Scurt istoric, definiţia şi obiectul contabilităţii

Contabilitatea este o componentă a sistemului ştiinţei economice. Ea are ca obiect

ştiinţa conturilor, conturi prin care se efectuează evidenţa valorilor în mişcare, inclusiv a
unităţilor fizice, când valorile sunt exprimate şi prin acestea.
Contabilitatea este o tehnică cantitativă de colectare, tratare şi interpretare a
informaţiei, aplicată faptelor materiale, juridice şi economice manifestându-se în
patrimoniul subiectelor economice ca individ, firmă, întreprindere.
Contabilitatea, în forma în care se prezintă astăzi, este rezultatul unui process
istoric, îndelungat, cu rădăcini în practica socială a Antichităţii.
Primele “înregistrări” contabile au fost făcute în anul 7.500 î.Hr., prin utilizarea
semnelor. Astfel, două cercuri puteau semnifica două perechi de vite, iar 12 semne ovale
puteau reprezenta o duzină de unităţi în care era măsurat grâul. Indiferent de momentul şi
modul în care erau făcute astfel de însemne, se poate constata că o primă valenţă a
contabilităţii a fost aceea de a cunoaşte din punct de vedere cantitativ “averea”.
Grecii au împrumutat tehnica contabilă de la egipteni şi ei au trecut-o romanilor.
Dar se pare ca evidenţele contabile sunt mult mai vechi în istoria omenirii. Codul lui
Hammurabi arată că asiro-caldeenii utilizau documente justificative şi aveau noţiuni de
Activ şi Pasiv, multe din tabliţele de lut descoperite la civilizaţiile din Orientul Mijlociu,
reprezintă conturi de operaţii financiare ale marilor temple.
Chinezii ţineau evidenţa doar din punct de vedere cantitativ.
Grecii au avut evidenţe pentru activităţile economice.
Romanii au avut organizare contabilă atât pentru patrimoniul public, cât şi pentru
patrimoniul particular. Bancherii romani întocmeau periodic şi balanţă de verificare.
Operaţiile îregistrate în contabilitate de romani erau exprimate în unităţi de măsură şi în
valori.
Contabilitatea în partidă dublă s-a născut ca urmare a practicii contabililor din
Veneţia şi Genova. În anul 1494, Luca Paciolo descrie contabilitatea în partid ă dublă într-
o lucrare de matematică şi geometrie. După apariţia acestei lucrări, aplicarea
contabilităţii în partidă dublă se răspândeşte în ţările Europei.
În ce priveşte aplicarea contabilităţii în partidă dublă în România, menţionăm
apariţia în 1637 a Pravilei Comerciale, în Transilvania, în care erau şi reguli de aplicare a
contabiliăţtii. Este de reţinut că în Monitorul Oficial al Moldovei din 1859 a fost
publicată structura cursului de contabilitate conceput de Ion Ionescu de la Brad, în 15
lecţii.
Învăţământul comercial în limba romană a apărut în Transilvania, Moldova,
Muntenia şi la Bucureşti în 1844. În anul 1913 se înfiinţează Academia de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale la Bucureşti.
În calitatea sa de teorie ştiinţifică, contabilitatea reprezintă un sistem de principii
şi cunoştinţe care explică şi informează, iar ca metodă sau tehnică, un ansamblu coerent
de procedee, instrumente prin care se observă şi înregistrează resursele economice ale
societăţii, separate ca utilităţi patrimoniale.

1
 În măsura în care se acceptă ideea că prin vocaţia sa, contabilitatea este o
disciplină ştiinţifică, ea îşi defineşte conţinutul obiectului său de studiu, metoda de
cercetare şi poziţia sa în cadrul sistemului ştiinţelor economice.
Astfel definită, contabilitatea reprezintă o formă de evidenţă, o componentă a
sistemului informaţional, iar obiectul ei este constituit din patrimoniul persoanelor fizice
şi juridice, din procesele economice care aduc modificări acestui patrimoniu, precum şi
din rezultatele activităţii economice.

B. Contabilitate – sistem informaţional. „Imaginea fidelă” asupra

întreprinderii

Privind în mod istoric problema contabilităţii ca sistem informaţional specific, se

poate spune că, o perioadă de timp, prima funcţie a contabilităţii era înregistrarea
tranzacţiilor cu furnizorii şi clienţii, a cheltuielilor şi veniturilor şi determinarea rezultatului
net al activităţii (profit sau pierdere).
Se poate afirma despre contabilitatea în partidă dublă că este “un sistem de
informare care a fost adaptat în mod constant nevoilor informaţionale ale întreprinderilor şi
ale mediului acestora”. Astfel, cadrul şi rolul contabilităţii s-au amplificat, în prezent fiind
identificate cel puţîn două obiective esenţiale: evaluarea patrimoniului, a cheltuielilor şi
veniturilor şi determinarea rezultatului activităţii entităţilor patrimoniale; susţinerea
procesului de fundamentare a deciziilor şi de gestiune în vederea creşterii eficienţei
economice, apărarea proprietăţii şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de terţi.

Imaginea “fidelă” a întreprinderii este pusă în evidenţă de:

- imaginea contabilă – realitatea existentă în întreprindere, conţinută de
documentele contabile de sinteză, în special prin bilanţ,
- imaginea reţinută – rezultată în urma interpretării datelor din sistemul
contabil.
În acest fel, contabilitatea se prezintă ca un sistem de elemente interdependente prin
care se asigură culegerea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea, analiza şi transmiterea
informaţiilor ce privesc patrimonial, precum şi rezultatele activităţii economico-financiare.
Acest sistem cuprinde: fondul de informaţii, suporturile materiale ale acestora,
mijloacele de prelucrare a datelor, circuitele informaţionale, etc.
Utilizatorii contabilităţii ca sistem informaţional sunt:
- interni: manageri şi cadre de conducere pentru fundamentarea şi adaptarea
deciziilor privind orientarea şi eficientizarea activităţii economico-financiare,
- externi: finanţatori, parteneri de afaceri, parteneri sociali, publicul.

C. Patrimoniul ca obiect al contabilităţii. Sfera de cuprindere şi funcţiile

contabilităţii

La baza obiectului de studiu al contabilităţii stă pus patrimoniul.

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor apartinand unei persoane fizice sau
juridice dobandite în cadrul relatiilor de drepturi şi obligatii. Pentru ca patrimoniul să existe
sunt necesare două elemente interdependente, unul în persoana fizica sau juridică, ca

2
subiect de drepturi şi obligatii şi altul în bunurile econmice, ca obiect de drepturi şi
obligatii.
În sensul cel mai larg, patrimoniul agenţilor economici este format din totalitatea
bunurilor şi valorilor economice pe care le gestionează, precum şi din totalitatea drepturilor
şi obligatiilor pe care aceştia şi le asumă, în legătură cu bunurile şi valorile economice pe
care le posedă.

Agent economic

Patrimoniul

Bunuri şi valori economice = Drepturi şi obligaţii

Multe lucrări de specialitate definesc obiectul contabilităţii având în vedere şi

conţinutul categoriilor economice de: avere, capital, resurse economice (mijloace
economice). Deşi fiecare din aceste categorii economice poate să stea la baza definirii şi
explicării obiectului contabilităţii, fiecare în parte are unele limite de interpretare.
Averea - deşi reprezintă totalitatea bunurilor şi valorilor economice de care dispune
un agent economic, ea nu exprimă în mod direct drepturile şi obligatiile patrimoniale ale
agentului economic, mai exact raporturile de proprietate.
Capitalul este o categorie economică, care din punct de vedere contabil, se referă
atât la bunurile şi valorile economice de care dispune un agent economic, cât şi la relaţiile
de proprietate ale acestuia, în legătura cu bunurile de care dispune, fără a include însă şi
relaţiile de datorii, de obligaţii, privind unele bunuri procurate pe baza acestora.
Sursele economice (mijloacele economice) exprimă la rândul lor, acea categorie
economică ce se referă la modul concret de investire a acestora şi relaţiile de proprietate
care au stat la baza procurării lor.
Din conţinutul patrimoniului reflectat în contabilitate, rezultă un echilibru, o
realitate perfectă, între valoarea bunurilor economice ale unei persoane fizice sau juridice şi
drepturile şi obligatiile pe care acesta le are, în legătură cu procurarea şi utilizarea lor.
Ecuaţia de echilibru a patrimoniului este următoarea:

Bunuri cu
Drepturi cu Obligaţii cu valoare
valoare = +
valoare economică economică
economică

Bunurile şi valorile economice formează partea materială a patrimoniului, ele

identificându-se cu mijloacele de acţiune sau cu factorii de producţie utilizaţi de unitate
pentru realizarea obiectivului său de activitate.
Drepturile şi obligatiile reflectă raporturile de proprietate în cadrul cărora se produc
şi se administrează bunurile şi valorile economice.
Din punct de vedere juridico-administrativ, patrimoniul reflectă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică a unei persoane fizice sau juridice,
exprimate în etalon bănesc.

3
 Partea stângă a ecuaţiei de echilibru patrimonial, respective bunurile şi valorile
economice constituie structura de activ a patrimoniului sau activul patrimonial.
Partea dreaptă a ecuaţiei de echilibru patrimonial, respective drepturile şi obligaţiile
cu valoare economică constituie structura de pasiv a patrimoniului sau pasivul
patrimonial.
În consecinţă, ecuaţia de echilibru al patrimoniului unei unităţi poate fi scrisă sub
forma:

Activul patrimonial (A) = Pasivul patrimonial (P)

1. Structura activului patrimonial (A)

Cuantumul activităţii unităţii patrimoniale este stabilit în baza a doua criterii: modul
de valorificare şi gradul de lichiditate ale mijloacelor economice. Astfel, mijloacele
economice pot fi de două categorii: unele care au o durata mai mare de funcţionare, care se
consumă şi se valorifică treptat pe parcursul mai multor cicluri de funcţionare şi altele care
se consumă dintr-o dată şi care trebuiesc reânnoite în fiecare ciclu de exploatare. Din punct
de vedere al criteriilor menţionate, valorificarea şi lichiditatea pot determina stucturile de
active în continuare.
Strtucturi de activ
1. Active fixe - imobilizări necorporale
- imobilizări corporale
- imobilizări financiare
2. Active circulante - stocuri şi producţie în curs de execuţie
- mijloace circulante de decontare
- mijloace circulante băneşti
3. Active de regularizare şi asimilate
Activele fixe – numite şi imobilizări, cuprind acele categorii de bunuri care au
existenţa durabilă. În cadrul acestora se cuprind: imobilizările corporale, imobilizările
necorporale, imobilizările financiare.
- imobilizările corporale cuprind acele bunuri materiale (tangibile) care participă la
procesul de producţie numai cu întrega lor valoare de utilitate dar care se consumă şi işi
transmit valoarea treptat asupra noilor produse; ca valori de utilitate, imobilizările
corporale se împart în două mari grupe: terenuri şi mijloace fixe;
- imobilizările necorporale, sau nemateriale, sunt imobilizări care nu se
concretizează în bunuri, ci într-un document juridic sau comercial care atestă drepturi ale
unităţii economice sau sociale. Imobilizările necorporale cuprind: cheltuielile de constituire
a societăţii, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete, mărci de fabrică, alte
drepturi şi valori similare, programele informatice, fondul comercial;
- imobilizările financiare cuprind valorile patrimoniale sub formă de participaţii la
capitalul permanent al altor societăţi, precum şi titlurile de credit pe termen lung.

Active circulante
În funcţie de forma concretă pe care o îmbracă şi de funcţia pe care o îndeplinesc în
cadrul ciclului de exploatare, activele circulante se împart în: mijloace circulante materiale,
mijloace circulante în decontare, mijloace circulante băneşti.

4
 - mijloace circulante materiale, reprezintă acele valori economice care îmbracă
forma sau îndeplinesc funcţia de: materii prime şi materiale, productia în curs de execuţie,
produse finite, mărfuri şi ambalaje. Mai sunt incluse şi obiectele de inventar de mică
valoare sau scurtă durată.
- mijloace circulante băneşti sau plasamente de trezorerie şi disponibilităţile
băneşti, sunt acele valori economice care îmbracă forma sau îndeplinesc funcţia de bani.
Structural, ele se pot găşi sub forma de plasamente de trezorerie, disponibilităţi băneşti şi
alte valori.
- mijloace circulante în decontare, numite şi creanţele întreprinderii, reprezintă
valori economice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau
juridice şi pentru care urmează să primească echivalent valoric.

Active de regularizare şi asimilate

Din această categorie fac parte:
- cheltuieli înregistrate în avans care urmează a se suporta eşalonat în exerciţiile
viitoare
- decontări din operaţii în curs de clarificare cum ar fi: amenzi achitate, cheltuieli de
judecată
- prime privind rambursarea obligaţiunilor reprezentând diferenţa dintre valoarea de
emisiune şi valoarea de rambursare a obligaţiunilor.

2. Structura pasivului patrimonial (P)

Prin componenţa sa, reflectă modul de finanţare al mijloacelor economice şi gradul

de exigibilitate al resurselor de finanţare.
Finanţarea mijloacelor economice se referă la modul de dobândire economică şi
susţinere financiară a activului titularului de patrimoniu. Pentru procurarea de mijloace
economice, o întreprindere foloseşte finanţare proprie şi finanţare străina. Corespunzător
celor două categorii de finanţări, sursele proprii de finanţare se împart în surse permanente
şi în surse curente. Sursele permanente sunt formate din surse proprii şi surse străine pe
termen lung, iar sursele curente sunt corespunzătoare datoriilor pe termen scurt.
a) sursele proprii sunt denumite şi capital propriu. Din structura acestuia fac parte:
capitalul propriu, subvenţiile de capital, primele legate de capital, diferenţele din
reevaluare, rezervele, fondurile, profitul, provizioanele.
b) Sursele străine denumite datorii, obligaţii sau capital străin, exprimă fondurile
sau capitalurile furnizate de terţi. Acestea cuprind împrumuturile acordate de bănci sau alte
instituţii de creditare, precum şi datoriile create în cadrul relaţiilor de decontare ale unităţii.
Din structura surselor străine fac part: credite bancare, împrumuturi pe bază de titluri,
datorii comerciale, datorii fiscale, datorii salariale şi datorii faţă de asociaţi şi actionari.

Elementele de pasiv se structurează dupa criterii: bilanţiere, natură, provenienţă,

exigibilitate, în:

1. datorii;
2. provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

5
 3. venituri în avans
4. capital şi rezerve

1. Datorii
O datorie reprezintă o obligaţie actuală a unităţii patrimoniale ce decurge din
evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care
încorporează beneficii economice. Ca urmare, o caracteristică esenţială a unei datorii este
faptul că unitatea patrimonială are o obligaţie actuală pentru sume ce trebuie plătite pentru
bunuri şi servicii primite, credite, impozite şi taxe datorate. Datoriile rezultă din tranzacţii
sau alte evenimente trecute. Datoriile se concretizează în resurse străine atrase temporar în
circuitul economico – financiar al unităţii patrimoniale.
Potrivit destinaţiei, datoriile pot fi:

a. financiare;
b. comerciale
c. fiscale
d. salariale
e. sociale
f. faţă de acţionari sau asociaţi
g. creditori diverşi

2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

Sunt acele sume reţinute din profit în scopul de a acoperii pierderi potenţiale sau
cheltuieli previzibile în exerciţiile viitoare, precum şi provizioane pentru pensii. Aceste
provizioane se constituie la sfâşsitul exerciţiului în scopul acoperirii riscului şi cheltuielilor
fără afectarea unui element din activ. Ele reprezintă o categorie de resurse intermediare
între datorii şi capitaluri proprii. Tot în aceasta categorie sunt cuprinse şi provizioanele
pentru deprecieri, în special a activelor.

3. Venituri în avans
Sunt cunoscute sub denumirea de pasive de regularizare şi apar din necesitatea
delimitării pasivelor care aparţîn exerciţiului curent de alte pasive aferente altor exerciţii. În
aceasta categorie se includ:

- veniturile în avans
- subvenţiile
- subvenţiile pentru investiţii.

4. Capital şi rezerve
Reprezintă expresia băneasca a valorilor economice investite de acţionari şi asociaţi
pentru producerea de noi valori economice cu scopul de a obţine profit. Capitalul are un
caracter stabil, în sensul că asigură finanţarea activităţii unităţii patrimoniale pe o perioadă
mai mare de un an. Capitalul se formează la începutul activităţii, se modifică prin creşterea
sau diminuarea lui pe parcursul desfăşurării activităţii şi se lichidează la încetarea existenţei

6
 unităţii. Din punct de vedere al sursei de finanţare, capitalul îmbracă două forme distincte:
capital propriu şi capital străin.

3. Veniturile şi cheltuielile

Din punct de vedere economic şi financiar cheltuielile desemnează raporturi cu

privire la alocarea şi utilizarea valorilor economice în cadrul proceselor interne.
Cheltuielile acoperă angajarea, consumul şi plăţile privind factorii de producţie – natura,
munca şi capitalul.
Cheltuielile sunt structuri patrimoniale care ilustrează efortul făcut de unitatea
economică în vederea realizării obiectivului de activitate.
Cheltuielile pe care le efectuează unitatea patrimoniala, oricât de diverse ar fi, se
diferenţiază în funcţie de natura activităţilor care le generează, în cheltuieli de exploatare,
cheltuieli financiare, cheltuieli excepţionale.
Veniturile reprezintă fondurile ce revîn titularului de patrimoniu ca rezultat al
activităţii proprii. Veniturile pot fi delimitate şi evidenţiate în contabilitate în trei momente:
obţinerea rezultatului, avansarea rezultatului şi încasarea rezultatului.
Veniturile, în funcţie de activităţile pe care le generează, se împart în venituri din
activitatea de exploatare, venituri financiare şi venituri excepţionale.
În cadrul structurii de venituri şi cheltuieli este reprezentat ca structura distincta şi
rezultatul sub forma de profit sau pierdere.

Venituri Cheltuieli Rezultate

1. Venituri din exploatare Cheltuieli de exploatare Rezultate din
Exploatare
2. Venituri financiare Cheltuieli financiare Rezultate financiare
3=1+2 Rezultate curente
4. Venituri excepţionale Cheltuieli excepţionale Rezultate excepţionale
5=3+4 Total venituri Total cheltuieli Rezultat brut
6. Impozit pe profit
7=5–6 Rezultat net

În funcţie de cele două structuri de bază – cheltuieli şi venituri, rezultatele se împart

şi ele în rezultate din activitatea de exploatare, rezultate financiare şi rezultate excepţionale.
Profitul sau piederea cuprinde rezultatul curent, rezultatul excepţional şi impozitul
pe profit.

D. Principiile contabile generale

Pentru a se da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor

obţinute, trebuie respectate cu bună credinţă regulile privind evaluarea patrimoniului şi
celelalte norme şi principii contabile cum sunt:

7
 Principiul continuităţii activităţii, se presupune că unitatea patrimoniala işi continuă
în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a fi în stare de lichidare sau de
reducere sensibilă a activităţii. Continuitatea activităţii se exprimă clar în actul de
constituire.
Atunci când funcţionarea este delimitată în timp sunt menţionate datele de începere
şi de încetare a activităţii. Respectarea acestui principiu permite fixarea întinderii
responsabilităţii entităţii patrimoniale în raport cu terţe persoane, inclusiv cu bugetul
statului.
Principiul permanenţei metodelor – presupune continuitatea aplicării regulilor şi
normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor
patrimoniale şi a rezultatelor asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Acest principiu asigură aplicarea pentru aceleaşi elemente, stucturi, domenii de activitate, a
aceloraşi metode de la un exerciţiu la altul. Aceasta exclude schimbarea metodelor în cursul
exerciţiului. Modificarea metodelor de la un an la altul trebuie sa fie determinată de o
profundă motivaţie, cum ar fi modificarea unor acte normative, stabilirea unor reguli
generale de evaluare noi.
Principiul prudenţei – potrivit acestuia, nu sunt admise supraevaluarea elementelor
de activ şi a veniturilor, respective subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor,
ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea
activităţii unităţii. Prudenţa presupune anticiparea efectelor unor acţiuni şi în special a
transferului de proprietate cu efecte posibile asupra exerciţiului său a celor parcurse deja,
întrucât asupra lor nu se mai poate interveni din punct de vedere contabil. La încheierea
fiecărui exerciţiu financiar se contabilizează datoriile şi pierderile probabile.
Principiul independenţei exerciţiului presupune delimitarea în timp a cheltuielilor şi
veniturilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii
acestora la rezultatul exerciţiului la care se referă. Independenţa exerciţiului trebuie
înţeleasă prin acea că nu se mai poate interveni asupra bilanţului după perioada de raportare
(aprobarea consiliului de administraţie, înregistrare la organele financiare, la registrul
comerţului).
Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv presupune
determinarea separată a valorilor aferente fiecărui element individual de activ sau de pasiv,
în vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ.
Principiului intangibilităţii bilanţului de deschidere, conform căruia bilanţul de
deschidere a unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului
precedent.
Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi
compensate cu valorile elementelor ce reprezintă passive, respective veniturile cu
cheltuielile.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în
situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor,
nu numai forma lor juridică.
Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă
trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Pentru acele elemente a căror
valoare este nesigură şi care trebuie incluse în situaţiile finnciare, în contabilitate trebuie
făcute cele mai bune estimări.

8
 Orice abatere de la principiile mai sus menţionate va fi permisă numai în cazuri
excepţionale, acestea urmând a fi prezentate în notele explicative, împreună cu motivele
pentru care au avut loc, precum şi o evaluare a efectului acestora asupra activelor,
datoriilor, poziţiei financiare şi profitului sau pierderii întreprinderii.

2. Contul şi sistemul de conturi. Organizarea şi conducerea contabilităţii

A. Rolul, forma şi structura contului

Contul este un procedeu specific al metodei contabilităţii care reflectă existenţa şi

mişcarea fiecărui element patrimonial, ca efect al modificărilor produse de operaţiile
economice ce au loc într-o perioadă de gestiune.
Acest procedeu este conceput în aşa fel încât să preia existenţele de activ şi de pasiv
în bilanţul iniţial, de la începutul perioadei de gestiune, iar în cursul perioadei de gestiune
înregistrează modificările în patrimoniu, ca la finele perioadei să-i ofere existenţele
patrimoniale necesare întocmirii bilanţului final pe baza relaţiei matematice:

Existentele iniţiale + Creşteri – Micşorări = Existente finale

Conturile se deschid pentru elementele patrimoniale si, în funcţie de conţinutul

economic al fiecărui element component, conturile au un conţinut economic.
Conturile se clasifică în:

- conturi deschise pentru active;

- conturi deschise pentru pasive.

În cadrul activităţilor economice desfăşurate, elementele patrimoniale sunt într-o

continuă mişcare şi transformare.
Astfel, operaţiunile economice care duc la creşterea activelor generează venituri, iar
creşterea pasivelor genereaza cheltuieli. Deci există conturi deschise pentru venituri şi
conturi deschise pentru cheltuieli.

Funcţiile contului

Conturile îndeplinesc un complex de funcţii integrate, dintre care mai importante

sunt:

a) Funcţia de înregistrare, grupare, ordonare şi sistematizare a informaţiilor

constituie manifestarea obiectivă în domeniul practicii contabile, a etapelor procesului de
cunoaştere specific contabilităţii;
b) Funcţia de cuantificare (calcul şi evaluare) constă în aceea ca prin specificul
înregistrării informaţiilor în conturi se creeaza premise şi, totodată, cadrul necesar pentru
determinarea şi aprecierea mărimii diferitelor obiecte şi fenomene ce se cuprind în obiectul
contabilităţii;

9
 c) Funcţia de informare constă în aceea că datele din conturi formează sursa
specifică de date şi informaţii pentru cunoaşterea mijloacelor activităţii şi rezultatele
unităţii gestionate din punct de vedere financiar-contabil;
d) Funcţia de control constă în aceea ca datele înregistrate în conturi permit
efectuarea controlului privind respectarea integrităţii unităţii patrimoniale. Se asigură, de
asemenea, respectarea disciplinei financiare, disciplina contractuală;
e) Funcţia contabilă constă în faptul că toate conturile deschise în contabilitatea
curenta aparţin activului şi pasivului unităţii patrimoniale, cărora în funcţie de conţinutul
lor economic li s-au stabilit anumite reguli precise de folosire care permit înregistrarea
corectă a operaţiilor economice în conturi.
Aceste funcţii ale conturilor stau la baza realizării unor funcţii şi obiective ale
contabilităţii: de investigare, descriptiv-analitice şi sintetice.
Forma care răspunde cel mai bine necesităţilor este forma bilaterală, de cântar cu
două talere. Ea poate fi imaginată sub forma literei T care indică posibilitatea practică de
separare şi înregistrare într-o parte a câştigurilor, succesiv pe măsură ce au loc, şi în partea
opusă micşorările care, de asemenea, se adună pe măsură ce au loc în cursul exerciţiului
financiar.
Forma bilaterală a contului face posibilă cunoaşterea separată a creşterilor şi a
totalului acestora, cât şi a micşorărilor şi totalul acestora, permiţând calcularea cu uşurinţă a
existentului final al elementului de activ sau de pasiv pentru care s-a deschis contul
respectiv.
Elementele componente ale contului formează structura acestuia, care este:

1. denumirea sau titlul contului;

2. explicaţia operaţiei economice înregistrate în cont;
3. debitul sau creditul contului;
4. rulajul contului;
5. totalul sumelor;
6. soldul contului.

1. Denumirea sau titlul contului

Fiecare cont are o denumire cât mai aproape sau, dacă este posibil, să se identifice
cu denumirea elementului patrimonial pentru care se deschide.
Titlurile conturilor sunt însoţite de simbolurile corespunzătoare stabilite prin cadrul
general al planurilor de conturi.

2. Explicaţia operaţiei economice înregistrate în cont

Operaţiile economice care au loc sunt consemnate în documente justificative, iar pe
baza acestora se înregistrează în conturi. Fiecare înregistrare este explicată fie descriptiv,
fie contabil.
Explicaţia descriptivă presupune redarea pe scurt a operaţiei economice înregistrate
în cont.
Explicaţia contabilă presupune ca în dreptul fiecarei sume înregistrate în cont să se
înscrie simbolul contului corespunzător.

3. Debitul şi creditul contului

10
 Debitul este partea din stângă a oricarui cont, iar creditul partea din dreapta.
Dacă conturile sunt deschise pentru active şi cheltuieli, debitul reprezintă
existenţele şi creşterile de active şi cheltuieli, iar creditul reprezintă micşorările de active şi
cheltuieli.
Dacă conturile sunt deschise pentru pasiv şi venituri, debitul reprezintă micşorările
de pasive şi venituri, iar creditul reprezintă existentele şi creşterile de pasive şi venituri pe o
anumită perioadă de timp.
A înscrie o sumă în debitul contului înseamnă a debita, iar a înscrie o suma în
creditul contului înseamnă a credita acel cont.

4. Rulajul contului
Totalitatea sumelor înscrise în cont într-o perioadă de timp, fără existenţele iniţiale,
formează rulajul contului.
Rulajul contului este de două feluri: rulaj debitor şi rulaj creditor.
Rulajul debitor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute în partea de debit a unui
cont. Rulajul creditor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute în partea de credit a unui
cont într-o perioadă de gestiune.

5. Totalul sumelor
Orice înregistrare de sume în debitul unui cont reprezintă debitarea contului, iar
sumele înregistrate se numesc sume debitoare.
Orice înregistrare de sume în creditul unui cont reprezintă creditarea contului, iar
sumele înregistrate se numesc sume creditoare.
Prin însumarea sumelor debitoare se obţine totalul sumelor debitoare, iar prin
însumarea sumelor creditoare se obţine totalul sumelor creditoare. La conturile care
prezintă şi existent initial, acesta este cuprins în totalul sumelor debitoare şi respectiv
creditoare. Deci totalul sumelor se obţine din însumarea existentului iniţial cu rulajul.

6. Soldul contului
Soldul contului exprimă existentul valoric la un moment dat al elementului
patrimonial care se evidenţiază cu ajutorul contului respectiv.
Soldul se determină ca diferenţă între totalul sumelor debitoare şi totalul sumelor
creditoare. Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare decat totalul sumelor creditoare,
contul prezintă sold debitor, iar dacă totalul sumelor creditoare este mai mare decât totalul
sumelor debitoare, contul are sold creditor. În cazul în care totalul sumelor debitoare este
egal cu totalul sumelor creditoare, contul nu are sold şi se numeşte cont soldat sau balansat.

B. Reguli de funcţionare a conturtilor şi analiza contabilă a tranzacţiilor

Prima regula de funcţionare a conturilor:

- conturile de activ încep să funcţioneze prin debitări şi se debitează cu existenţele

iniţiale de activ, preluate din activul bilanţului contabil;
- conturile de pasiv încep să funcţioneze prin creditări şi se creditează cu existenţele
iniţiale de pasiv, preluate din pasivul bilanţului contabil;

11
 A doua regulă de funcţionare a conturilor:

- conturile de activ se debitează cu creşterea elementelor de active şi cheltuieli,

determinate de operaţiile economice, consemnate în documentele justificative;
- conturile de pasiv se creditează cu creşterile elementelor de pasiv şi venituri,
determinate de operaţiile economice, consemnate în documentele justificative;

A treia regulă de funcţionare a conturilor:

- conturile de activ se crediteaza cu micşorările de active şi cheltuieli determinate de

operaţiile economice;
- conturile de pasiv se debitează cu micşorările de pasive şi venituri determinate de
operaţiile economice;

La finele perioadei de gestiune este necesar să se întocmească bilanţul final. Acesta

se întocmeşte pe baza existentelor de active şi pasive determinate din conturi cu ajutorul
soldului conturilor, care se vor înscrie în bilanţul final. De aici se deduce şi a patra regula
parţiala pe baza relaţiei:

existente iniţiale +(creşteri) intrări-iesiri (micşorări)=existente finale

A patra regulă solduri finale, iar conţinutul economic al soldului este diferit:

- conturile de activ pot prezenta numai sold debitor, şi reprezintă existentele de activ
la un moment dat.
- conturile de pasiv pot prezenta numai sold creditor, şi reprezintă existentele de
pasiv la un moment dat.

Din cele patru reguli parţiale prezentate rezultă două reguli generale de funcţionare
a conturilor.

Conturile de ACTIV

- încep sa funcţioneze prin debitare şi se debitează cu existentul iniţial de active

preluat din bilanţul initial;
- se debitează cu creşterile de activ şi cheltuieli;
- se creditează cu micşorările de active şi cheltuieli;
- pot prezenta numai sold debitor şi reprezintă existentele de activ la un moment
dat.

Conturile de PASIV

- încep sa funcţioneze prin creditare şi se crediteaza cu existentul iniţial de pasiv

preluat din bilanţul initial;
- se creditează cu creşterile de pasiv şi venituri;
- se debitează cu micşorările de pasiv şi venituri;

12
 - pot prezenta numai sold creditor şi reprezintă existentele de pasiv la un moment
dat.

Conturile care se supun acestor reguli de funcţionare, se numesc monofuncţionale.

Există însă conturi care nu se supun rigorilor uneia din cele două reguli generale. Ele încep
să funcţioneze fie prin debitare sau creditare şi pot prezenta sold debitor sau creditor.
Acestea se numesc conturi bifuncţionale.

C. Planul de conturi general

Clasificarea conturilor constă în sistematizarea lor potrivit caracteristicilor comune

şi specifice ale acestora prin încadrarea în clase, grupe şi subgrupe de conturi, după criterii,
cu scopul de a realiza o ordine în mulţimea conturilor folosite în contabilitatea curentă.
Principalele criterii după care se clasifică conturile sunt următoarele: conţinutul
economic al conturilor, funcţia contabilă, sfera de cuprindere şi finalitatea informaţiilor pe
care le furnizează.
Din punct de vedere al conţinutului economic, conturile se împart în următoarele
clase:

- clasa conturilor mijloacelor economice,

- clasa conturilor surselor economice,
- clasa conturilor proceselor economice,
- clasa conturilor în afara bilanţului.

Aceste clase de conturi pun în evidenţă toate componentele obiectului contabilităţii.

Din punct de vedere al funcţiei contabile, conturile se împart în doua clase:

- clasa conturilor de activ,

- clasa conturilor de pasiv.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere se disting două clase de conturi:

- clasa conturilor sintetice,

- clasa conturilor analitice.

Clasa conturilor analitice se împarte în grupa conturilor analitice valorice şi grupa

conturilor cantitativ – valorice.

Din punct de vedere al finalităţii informaţiilor pe care le furnizează, conturile se

împart in:

- clasa conturilor de gestiune externă,

- clasa conturilor de gestiune internă.

Planul de conturi general este un tablou al tuturor conturilor folosite de către un

sector de activitate al economiei naţionale.

13
 Planul de conturi cuprinde actualmente 9 clase de conturi simbolizate cu o cifră:

Clasa 1 – Conturi de capitaluri

Clasa 2 – Conturi de imobilizări
Clasa 3 – Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
Clasa 4 – Conturi de terţi
Clasa 5 – Conturi de trezorerie
Clasa 6 – Conturi de cheltuieli
Clasa 7 – Conturi de venituri
Clasa 8 – Conturi speciale
Clasa 9 – Conturi de gestiune.

El este structurat pe clase, grupe, conturi sintetice de gradul I, conturi sintetice de

gradul II. Clasificarea şi ordonarea acestor structuri s-a făcut după criteriul zecimal.
Grupele de conturi din cadrul fiecărei clase sunt simbolizate cu două cifre: prima
reprezintă simbolul grupei şi a doua cifra reprezintă simbolul contului sintetic de gradul I.
Subconturile sunt simbolizate cu patru cifre, primele trei cifre reprezintă simbolul
contului sintetic, iar a patra cifra reprezintă simbolul subcontului.

D. Documente contabile: definiţie, clasificare, conţinut şi utilizare

Contabilitatea, ca ştiinţă şi practică economică, este specializată în reflectarea

situaţiei nete a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.
Contabilizarea constituie prima etapă de realizare a fluxului curent de informaţii
contabile şi presupune culegerea datelor primare privind operaţiile economico – financiare,
care au loc în cursul unei perioade de gestiune şi consemnarea lor în DOCUMENTE (acte
scrise) în etalon bănesc, în ordine cronologică, în momentul şi la locul efectuării lor.
Documentele în care se consemnează aceste operaţii se numesc documente
contabile primare, constituind baza legală (juridică) a efectuarii operaţiilor respective.
Documentele contabile primare permit controlul asupra realităţii operaţiilor
economico – financiare realizate, al respectării disciplinei financiar contabile de către
agenţii economici, stabilirea răspunderii materiale privind gestionarea patrimoniului.
Conţinutul documentelor diferă în funcţie de caracterul operaţiei consemnate. Ele se
concretizează în anumite exprimări care permit înţelegerea operaţiilor economice pe care le
reflectă de către cei care le întocmesc, respectiv de către cei care le utilizează.
Aceste exprimări au un caracter comun, adică se referă la toate categoriile de
documente sau au un caracter specific.
Caracterul comun al documentelor de evidenţă trebuie să cuprindă următoarele
elemente:

- denumire document,
- denumirea şi sediul unităţii care emite documentul,
- numărul de ordine al documentului,
- data şi locul emiterii documentului,
- părţile care participă la operaţia economică,
- descrierea operaţiei economico – financiare efectuate concis, clar, astfel

14
 încât să cuprindă toate datele necesare înregistrării în evidenţă,
- datele cantitative şi valorice aferente operaţiei consemnate,
- semnătura persoanelor autorizate care răspund de întocmirea documentelor
conform dispoziţiilor legale.

Caracterele specifice se referă la precizarea unor informaţii care se regăsesc numai

în acel document, de exemplu în factură se fac referiri la numele delegatului care a preluat
marfa.
Funcţiile documentelor sunt următoarele:

a. funcţia de consemnare, cantitativă şi valorică, în cifre şi litere a

operaţiunilor economice efectuate în cadrul unităţii patrimoniale,
b. funcţia de document justificativ, care stă la baza înregistrării în
contabilitate,
c. funcţia de control, indiferent de forma în care se realizează aceasta şi
scopul propus,
d. funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniale, atât din punct de vedere al
existenţei ca atare a bunurilor economice, naşterii drepturilor şi obligaţiilor, cât şi
din punct de vedere al responsabilităţii administrării patrimoniului,
e. funcţia de circulaţie permite calculul costurilor şi al rezultatelor,
f. funcţia juridică reflectă momentul naşterii unor drepturi şi obligaţii.

Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un

înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de
document justificativ. Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate
angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat ori înregistrat în
contabilitate.
Clasificarea documentelor se face după mai multe criterii, şi anume:

1. după modul de prezentare

- tipizate – sunt cele care au un text şi o formă prestabilită, fiind obligatorii

pentru toate categoriile de utilizatori din economia naţională,
- netipizate – reprezentate de documente specifice unor ramuri de activitate
sau unor tipuri de instituţii.

2. după modul de evidenţiere şi înregistrare în unitatea patrimonială

- documente obişnuite,
- documente cu regim special.

3. după locul unde se întocmesc şi circulă

- documente interne,
- documente externe.

15
 4. după natura operaţiei pe care o reflectă

- documente de dispoziţie,
- documente de execuţie,
- documente combinate,
- documente contabile.

E. Înregistrarea cronologică şi sistematică a tranzacţiilor (Registrele de

contabilitate cf. L. 82/1991)

Modelele formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, precum şi

normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora se aprobă prin dispoziţii
legale publicate în Monitorul Oficial.
Documente contabile sunt acele documente care au ca scop realizarea înregistrării
cronologice şi sistematice a operaţiunilor patrimoniale.
Din cadrul documentelor contabile fac parte:

- registru jurnal,
- registru inventar,
- cartea mare,
- balanţa de verificare.

Registru jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează prin

articole contabile, în mod cronologic operaţiile patrimoniale prin respectarea succesiunii
documentelor justificative după data de întocmire sau dupa data de intrare a acestora în
unitate. Se întocmeşte de către toate unităţile patrimoniale într-un singur exemplar.
Înainte de utilizare se numerotează, şnuruieşte, certifică şi parafează. Se întocmeşte
zilnic sau lunar, după caz, prin înregistrarea cronologică, fără ştersături şi spaţii libere, a
documentelor în care se reflectă mişcarea patrimoniului unităţii. Registrul jurnal se poate
prezenta sub forma unui registru jurnal general, iar pentru detaliere registre jurnal auxiliare.
Registru inventar este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează
toate elementele patrimoniale de activ şi pasiv, grupate în funcţie de natura lor conform
posturilor din bilanţ, inventariate potrivit normelor legale. Elementele patrimoniale înscrise
în registrul inventar au la bază listele de inventariere. Se întocmeşte la sfârşitul anului, fără
ştersături şi fără spaţii libere, se numerotează şi se şnuruieşte. Acest registru se parafează la
organul fiscal teritorial la începerea activităţii, la încetarea activităţii unităţii sau în cazul
epuizării filelor din registru, pentru deschiderea unuia nou. Registrul inventar se arhivează
de către unitatea care este obligată să-l păstreze împreună cu documentele justificative ce
au stat la baza întocmirii lui.
Cartea mare este un document contabil obligatoriu în care se înscriu lunar, direct
sau prin regrupare pe conturi corespondente înregistrările efectuate în registrul jurnal,
stabilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare şi creditoare, şi
soldurile finale. Registrul cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare şi se
păstrează la compartimentul financiar-contabilitate.
Balanţa de verificare este un document care serveşte la întocmirea bilanţului
contabil. Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile sintetice cât şi pentru cele

16
analitice. Prin intermediul balanţei de verificare se verifică concordanţa dintre conturile
sintetice şi conturile analitice.
Gestiunea documentelor constă în alegerea şi utilizarea documentelor adecvate
operaţiunilor economice şi financiare specifice unităţii patrimoniale. Acestea se preiau din
nomenclatorul formularelor tipizate aprobate conform normelor legale pentru activitatea
financiar-contabilă.
Gestiunea documentelor reprezintă acţiunea de utilizare raţională a înscrisurilor în
vederea asigurării ţinerii contabilităţii în mod corect şi la zi, cu scopul păstrării integrităţii
patrimoniului.
Utilizarea şi evidenţa documentelor presupune ca pentru fiecare operaţiune să se
folosească documentul adecvat, urmărindu-se completarea tuturor rubricilor specifice
documentului, înscrierea informaţiilor fără ştersături, modificări, completări ulterioare.
Agenţii economici trebuie să prezinte la organele fiscale teritoriale pentru
înregistrare registrul jurnal şi registrul inventar, numerotate şi şnuruite. Numerotarea filelor
se va face în ordine crescătoare, chiar şi după începerea unui nou registru în cadrul
aceluiaşi an financiar.
Pentru asigurarea circulaţiei raţionale şi unitare a documentelor justificative care
stau la baza înregistrărilor în contabilitate, precum şi pentru ţinerea la zi a contabilităţii,
dispoziţiile legale prevăd întocmirea de către conducătorul compartimentului financiar –
contabilitate a graficelor de circulaţie a documentelor care se aprobă de conducătorul
unităţii.
Graficul de circulaţie a documentelor este necesar să conţină: denumirea
documentelor prelucrate, înregistrate; persoanele care poartă răspunderea întocmirii lor;
termenele predării documentelor; numărul de exemplare şi destinaţia acestora.
Păstrarea documentelor presupune două aspecte:

- păstrare curentă,
- păstrare de durată.

Păstrare curentă semnifică locul unde se încheie circuitul documentului respectiv

şi constă în reţinerea documentelor de către compartimentul care le-a asigurat ultima
prelucrare, urmând să argumenteze operaţiunea economică sau financiară dispusă sau
executată. Păstrarea curentă se realizează zi de zi prin sortarea documentelor pe probleme
de acelaşi fel şi îndosariate lunar în cadrul fiecărui compartiment.
Păstrare de durată se poate face în cadrul unităţii sau la arhivele statului.
La închiderea exerciţiului financiar, documentele păstrate în cadrul
compartimentelor se predau la arhiva unităţii, pe domenii şi în ordine cronologică.
Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc prin acte normative şi diferă în
funcţie de natura şi importanţa documentului. De exemplu, registrele şi documentele
contabile se păstrează 10 ani de la data închiderii exerciţiului, statul de salarii şi bilanţul se
păstrează 50 ani.
După expirarea termenului de păstrare a documentelor se scot din arhiva unităţii şi
se predau la arhivele statului, dacă nu mai prezintă interes.

17