Sunteți pe pagina 1din 9

CURS 1

Izvoare privind apariția schiului

Cea mai veche informație în legătură cu schiul este bazată pe o descoperire


arheologică. Un schiu de lemn datând de la 6300-5000 Î.Hr. a fost descoperit la 1200 de
km de nordul Moscovei la Lake Sindor.
A doua informație ca și vechime provine din Suedia de la Hoting și apreciind după
straturile de turbă care îl acopereau schiul are o vechime de cel puțin de 4200 de ani.
Analizele făcute în ultimii ani prin metode perfecționate au confirmat și au mărit vârsta
acestui schiu. Această descoperire infirmă faptul că schiul a fost adus de laponi din Asia
în Scandinavia, el existând aici încă din preistorie. Schiul acesta este păstrat în muzeul
schiului de lângă Stockholm (Fiskartorpet) fiind foarte bine conservat. Se poate observa
un suport mai ridicat pentru așezarea piciorului și niște orificii pentru curelele care fixau
piciorul pe schiu.

Schiurile descoperite la Hoting în Suedia, sursa:


http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2011/03/btmps.pdf

Dacă acest schiu are o formă atât de avansată, cercetătorii se întreabă cât de vechi
sunt “rachetele de zăpadă” sau oasele de animale cu capete rotunjite și găurite la
extremități care erau folosite ca și patine și care au fost găsite în Pomerania, în nordul
Poloniei, în Islanda, Olanda și în vecinătatea locuințelor lacustre din Elveția.
Conform istoricului sovietic Arțihovski cele mai vechi reprezentări de schiori sunt
petrogrifele descoperite în localitățile Besove Sledki și Zalavrug aflate lângă Marea Albă
care atestă faptul că se schia și în Europa Răsăriteană încă din cele mai vechi timpuri.
Vechimea acestor încrustații în piatră de acum 4000 de ani după aprecierile arheologilor
arată schiori care folosesc câte un băț și au genunchii îndoiți, aceste fapte constituind
dovada clară că strămoșii noștrii alunecau pe schiuri, bațul fiindu-le de ajutor. Din această
imagine ne mai putem da seama și de faptul că bețele aveau la un capăt rondele pentru a
nu se afunda în zăpadă.

Petrogriful descoperit la Zalavrug în Rusia sursa:


http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2011/03/btmps.pdf

O altă sculptură în piatră care se găsește la Rodov în Norvegia și care datează din
neolitic prezintă de asemenea schiori cu genunchii îndoiți fapt care ne confirmă folosirea
schiurilor în Scandinavia în acea perioadă.

Schiorul sculptat în piatră la Radov în Norvegia, sursa:


http://www.skivirus.com/tehnica-schi/1181-istoria-si-evolutia-schiului-alpin.html

La Boksta, lângă Upsala, în Suedia un alt desen descoperit ne prezintă doi


vânători unul călare și unul pe schiuri urmărind un ren.
Aceste reprezentații în piatră aflate pe o întindere mare a continentului în partea sa
nordică duc la concluzia că schiul a apărut deodată în mai multe locuri și sub forme
diferite, având în principal scopul de a ușura procurarea hranei.
O primă lucrare scrisă care atestă aparitia schiului este cea a lui Xenofon intitulată
Anabasis care a apărut în anul 370 Î. Hr. Aceasta ne prezintă cum locuitorii Armeniei
înveleau copitele cailor în saci pentru a le ușura mersul pe zăpadă. De asemenea, în
această lucrare este relatat faptul că locuitorii Scandinaviei și Armeniei foloseau un fel de
“picioroange” cu care se deplasau mai ușor pe zăpadă și noroi. Aceste schiuri de noroi
care au dispărut azi mai erau folosite în Rusia, dar cu precădere în China și Coreea.

Primele rachete de zapadă care echipau atât oamenii cât si animalele, sursa:
http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2011/03/btmps.pdf

O altă lucrare este ce a filosofului Zsi-Tse care a scris despre viața împăratului Yu,
în care este amintită existența schiurilor de noroi în prima jumătate a secolului al IV-lea
Î.Hr. Mai apoi, într-o gravură din paginile lucrării Szi-ki care a apărut în anii 145-86 Î.Hr.
ne sunt descrise schiurile de noroi ca fiind ovale și făcute din împletitură de nuiele.
În lucrarea lui Pliniu “cel bătrân”, Istoria Naturală ne este prezentat mitul despre
“oamenii cu picioare de cai pentrul mersul de zăpadă”.
Lucrarea De bello gothico a istoricului bizantin Procopius din secolul VI descrie o
rasă de oameni nordici numiți Skidfinnari care alunecă pe zăpadă. De altfel, Finlanda a
fost numită mult timp Skiafinny sau Skidfinny, nume care se apropie de cel citat de
Procopius, aceste nume fiind purtate de orașe actuale din Finlandia.
Peste 200 de ani de la lucrarea lui Procopius, apar primele vești despre folosirea
schiului în sudul Europei. În anul 710 regele Lei din Bizanț a pornit să străbată Caucazul
pe schiuri împreună cu 50 de soldați germanici de la care se presupune că a învățat
mersul pe zăpadă.
Deși veștile despre schi sunt incerte și sărace în amănunte sunt totuși foarte
importante deoarece ele consemnează folosirea schiului în diverse scopuri și părți ale
lumii. De acum 500 de ani informațiile legate de schi se înmulțesc, astfel încât istoria
acestui mijloc de deplasare va intra în dotarea armatelor și apoi va deveni sport.
În anul 1555 Olaus Magnus, renumit istoric și geograf suedez, scrie lucrarea
Istoria popoarelor nordice relatând amănunte despre Skridfinnarylor și gravuri care
înfățișează laponi pe schiuri.

Laponi pe schiuri la vânătoare (1555), sursa:


http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2011/03/btmps.pdf

În 1556 un călător austriac pe nume Gerberstein care vizitase Rusia scrie la Basel
o lucrare despre schiuri. El spunând: “Iarna ei fac de obicei drumul pe artach, un fel de
tălpi lungi de aproape 6 palme; îmbrăcându-le în picioare, ei merg repede și fac drumurile
cu viteză mare.” 1 Cuvântul artach este considerat o transcriere greșită a unui nume
folosit în Rusia pentru schi.
În anul 1670 Johann Scheffer, un cetățean din Strasburg care face o călătorie în
țările nordice din curiozitate și scrie lucrarea intitulată Laponia care prezintă pentru prima
oară amănunțit schiul lapon și are un success deosebit. În lucrarea sa descrie schiurile cu
fiecare element în parte și utilitatea acestora.

1
G.H.Epuran, Urme de schi peste veacuri, Editura Tineretului Cultură Fizică și Sport, București, 1958,
p.26
Lapon pe schiuri(desen din 1670), sursa:
http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2011/03/btmps.pdf

O altă descriere complexă a schiurilor găsim în lucrarea Voyage en Laponie


apărută în 1681 a scriitorului francez Regnard în care găsim detalierea schiurilor acesta
numindu-le scânduri groase, lungi de circa 2,30 m și late de 15 cm. Aceste schiuri sunt
găurite la mijloc pentru a putea fi prinse de picior cu curele. Autorul remarcă faptul că
femeile folosesc aceste instrumente în egală măsură cu bărbații.
În 1810 cavalerul de Tocnaye după o călătorie în nord, publică cartea Plimbarea
unui francez în Suedia și Norvegia în care descrie și el mersul pe zăpadă cu schiurile.
Acesta încheie povestirea cu o idee ce-și va găsi fundamenul peste ani: “Fără îndoială, va
veni o zi în care celelate popoare ale Europei vor învăța să folosească aceste instrumente
atât de utile și atât de puțin costisitoare” 2.
O primă ipoteză a apariției schiului ar fi presupunerea savantului suedez Viklund
(profesor la Universitatea din Upsala) potrivit căreia schiul are două locuri de origine:
- unul Răsăritean unde se foloseau schiurile de lungime egală, late și
îmblănite în Siberia și Rusia de nord;
- unul Apusean unde se folosea schiul stâng mai lung neîmblănit pentru
alunecare și schiul drept mai scurt îmblănit pentru împins, în peninsula Scandinavă.
Acesta este de părere că schiurile pe care le cunoaștem noi astăzi au fost folosite
de finlandezi și laponi.
O altă ipoteză susținută de savanții suedezi O. Svan și A. Zettersen divide
regiunile tipurilor de schiuri astfel:
- tipul de sud folosit de la Munții Urali până în Norvegia de Sud, acest schiu
fiind prevăzut cu un locaș scobit pentru așezarea piciorului și căptușit cu blană;
- tipul arctic folosit în nordul Rusiei, Scandinaviei și Siberiei, acest schiu
având o suprafață superioară bombată cu orificii pentru legături, iar talpa fie goală, fie
acoperită cu blană;
- tipul de nord folosit în Finlanda și Scandinavia, schiul stâng mai lung
neîmblănit pentru alunecare și schiul drept îmblănit pentru împins.
Deasemenea schiurile au avut o influență destul de mare și asupra forțelor armate
din zona nordică. Primele vești despre soldați pe schiuri le avem din anul 710 dar puțin
descrise. Următoarea consemnare o găsim în anul 1200 când regele Sverre al Suediei
alcătuiește o unitate militară de schiori.

2
G.H.Epuran, Urme de schi peste veacuri, Editura Tineretului Cultură Fizică și Sport, București, 1958,
p.30
Începând cu secolul al XV-lea veștile despre armate pe schiuri se inmulțesc, cele
mai multe fiind de origine rusească. În Letopisețul Niconovian din 1444 ne este descrisă
eficacitatea schiului ca mijloc de deplasare în condiții dificile în timpul unei bătălii. Mai
sunt o serie de lucrări care prezintă eficiența schiurilor în Rusia în special folosirea
acestora în domeniul militar.

SCURT ISTORIC AL SCHIULUI

Punctul de pornire al cercetătorilor în căutarea etimologiei cuvântului „schi”, l-a


constituit studierea limbilor scandinave, slave şi indoeuropene. Presupunerea că originea
cuvântului ar putea fi din laponă se bazează pe considerentul că popoarele scandinave ar
fi primit schiul de la laponi.
Laponii numeau Savek sau Sabek, schiul stâng căptuşit cu piele şi Golas schiul drept
necăptuşit. La rândul lor, finlandezii, numeau schiul Suksi, având şi ei denumiri separate
pentru schiul drept Lyly şi schiul stâng Kalhu.
Norvegienii foloseau doi termeni pentru acelaşi lucru: Ski şi Aandar iar suedezii:
Skide şi Andor. Deci, mai curând în limabile norvegiană şi suedeză s-ar găsi originea
cuvântului schi.
Lucrurile se complică şi mai mult în momentul în care cercetătorul german C.I.
Luther descoperă în alfabetul chinez un semn care înseamnă „scânduri pentru alunecare”
iar Fridtjof Nansen că termenul folosit în Altai pentru a denumi schiul se pronunţă
asemănător cuvântului finlandez Suski.
Cea mai plauzibilă ipoteză pare a fi aceea că la originea cuvântului schi stă o foarte
veche onomatopee (deplasarea schiurilor pe zăpadă provoacă un hârşâit). Astfel la
originea cuvântului norvegian Ski şi a celui suedez Skida, stă cuvântul Scrida, care în
suedeză înseamnă a aluneca, a înainta. Prin analogie am putea spune a se freca, a se
hârşâi. De fapt norvegianul Ski se pronunţă „Şii” sau mai precis „Jii”.
Cuvântul Skida desemnează în acelaşi timp o bucată de lemn alungită, asemănătoare
schiului. Este deci un cuvânt imitativ. Termenul norvegian Ski pătrunde în limbajul
internaţional (cu excepţia slavilor abia în secolul al XIX-lea şi este împrumutat şi de noi
sub forma Schi.
Dicţionarul enciclopedic român menţionează la cuvântul schi:
„provine din franceză?!” şi înseamnă: Obiect din lemn, metal sau material plastic în
formă de patină plată şi alungită, care serveşte la alunecarea rapidă pe zăpadă şi Sport
de iarnă practicat cu schiurile.
Schia (provine din franceză) a aluneca pe zăpadă cu schiurile, a face schi, a
practica sportul cu schiurile.
Izvorât din nevoile vieţii din ţinuturile nordice, schiul a devenit treptat, odată cu
trecerea anilor, un mijloc de întrecere sportivă, câştigând din ce în ce mai mulţi adepţi în
rândul îndrăgostiţilor de natură, de frumuseţile anotimpului hibernal.
Istoria schiului se integrează în cuprinzătoarea istorie a civilizaţiei umane,
contribuind la aprofundarea şi înţelegerea unor fenomene, la reconstituirea unor momente
ale luptei pe care omul a dus-o timp de milenii spre a-şi afirma condiţia şi a-şi lărgi sfera
cunoaşterii.
Pentru a putea supravieţui, pe scara evoluţiei sale, omul a trebuit să meargă, să
alerge, să arunce, să sară, să se lupte, perfecţionându-şi continuu aceste calităţi şi
deprinderi motrice, dar în acelaşi timp a fost obligat să se gândească şi să-şi construiască
unele unelte care să-i uşureze efortul. Pentru multe popoare, în special pentru popoarele
nordice, dar nu numai, schiul a fost o unealtă de primă necesitate, lucru confirmat şi de
istorici care vorbesc despre „civilizaţia schiului”, pentru a denumi o perioadă importantă
în dezvoltarea popoarelor nordice, mai ales în epoca marilor migraţii spre zonele centrale
ale Europei sau nordul continentului american.
Nu putem să vorbim despre schi fără să amintim faptul că omul folosea „aripile de
lemn” înainte de a fi inventat roata şi a fi construit drumul, căutând să cucerească
întinderea albă a iernii, să şi-o facă din înfricoşător duşman un aliat de nădejde.
REGULI PENTRU UTILIZAREA PÂRTIILOR DE SCHI

Federaţia Română de Schi-Biatlon, înfiinţată în octombrie 1924, reuneşte peste 60


de cluburi sportive de profil din ţară, cu un total de aproape 2000 de sportivi de
performanta (legitimaţi).
Anual, sub egida Federaţiei Romane de Schi-Biatlon se organizează competiţii
sportive naţionale pe pârtiile de pe Valea Prahovei (Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal),
Poiana Braşov, Râşnov, Cheile Grădiştei, Vatra Dornei, Sibiu, Harghita, Petroşani şi
Reşiţa(Semenic).
Competiţiile interne sunt organizate pe cele 5 discipline: schi alpin, schi fond, sărituri cu
schiurile, snowboard şi biatlon.
FIS 10" (FIS = Federaţia Internaţională de Schi) este forul care reglementează
schiul ca sport de performanţă şi agrement. Fiind un sport cu un risc mai mare de
accidente decât alte sporturi, practicarea lui pe pârtii a fost reglementată printr-un cod de
conduită. Respectarea acestui cod este în primul rând o măsură de siguranţă proprie pe
pârtiile de schi şi nu în ultimul rând o dovada de respect faţă de ceilalţi. In clipa
procurării unor skipass-uri, avem obligaţia şi interesul să cunoaştem şi să respectăm
aceste legi. După cum ştim, necunoaşterea legii, nu ne scuteşte de răspunderi.

1. Să luăm în consideraţie şi ceilalţi schiori! Schiorii trebuie să se comporte pe pârtii în


aşa fel încât să nu pună în pericol pe alţii, sau sa nu rănească pe ceilalţi. Acest aspect
este valabil şi pentru echipamentul potrivit.

2. Să schiem cu viteze optime, controlate! Totdeauna să schiem conform nivelului de


pregătire, al condiţiilor de teren (vizibilitatea!) şi să luăm în considerare şi nivelul de
aglomeraţie al pârtiilor.

3. Alegerea liniei (traseului) de coborâre! Schiorul aflat în coborâre, trebuie să aleagă


linia de coborâre în aşa fel încât să nu pună în pericol în nici un caz pe cel care
alunecă în faţa lui (preferabil să nici nu sperie).
4. Depăşirea şi ocolirea! Este permisă orice depăşire prin stânga, dreapta, sus, sau jos,
cu o singură condiţie: totdeauna să rămână spaţiu suficient pentru manevrele (chiar şi
cele neaşteptate) ale schiorului ocolit.

5. Obligaţiile privind pornirea şi intrarea pe pârtie! Schiorul, dacă efectuează astfel de


manevre, trebuie să se convingă ca în urma acestei manevre nu pune în pericol pe
alţii.

6. Oprirea! Oprirea este interzisă pe porţiuni înguste sau cu vizibilitate redusă a


pârtiei. In cazul unei căderi suntem obligaţi să părăsim în timpul cel mai scurt zona
respectiva.

7. Urcarea şi coborârea pe jos! Pentru urcare şi coborâre pe jos (fără schiuri) trebuie
să folosim totdeauna marginea pârtiei.

8. Să fim atenţi la semne şi indicatoare! Toţi schiorii sunt obligaţi să respecte semnele
şi indicatoarele de pe pârtii, inclusiv al personalului de îngrijire.

9. Acordarea de ajutor! In cazul unor accidente este obligatoriu sa acordăm ajutor.


Neglijarea acestui aspect se pedepseşte prin lege.

10. Obligaţia de a ne identifica! Indiferent dacă am provocat un accident sau am fost


martori, suntem obligaţi sa ne identificăm în faţa organelor abilitate.