SINDROMUL DE DEFICIT MOTOR

Deficitul motor apare într-o gamă largă de afecţiuni, cele mai importante sindroame anatomo-
clinice fiind:
 sindromul muscular
 sindromul de neuron motor periferic
 sindroamele hemiplegic, paraplegic şi tetraplegic.

1. SINDROAME MUSCULARE
Dintre acestea, cele mai frecvente sunt următoarele:
1) Miopatia este o boală heredo-familială cu determinism genetic, apărând, de obicei, în
copilărie sau adolescenţă, caracterizată prin:
 slăbiciune progresivă
 atrofii musculare bilaterale şi simetrice, interesând în principal muşchii de la rădăcina
membrelor.
 Deficitul motor apare şi se accentuează paralel cu atrofia musculară.
Evoluţia este lentă şi progresivă, ducând la imobilizarea bolnavului la pat.
Tratamentul constă în administrarea de:
 glicocol
 vitamine din grupul B şi E
 fosfobion
 Madiol
 fizioterapie etc.
2) Miotonia este o afecţiune de obicei congenitală, caracterizată prin dificultatea de a decontracta
muşchii. Decontracţia se face lent şi cu efort. Când bolnavul execută o mişcare, muşchii rămân
contractaţi câteva secunde. Tulburarea este mai mare după repausul muscular şi se reduce pe
măsură ce mişcarea se repetă. Apare în copilărie şi este mai frecventă la bărbaţi. Muşchii sunt
uneori proeminenţi, dând bolnavului un aspect atletic, dar forţa musculară este scăzută.
Tratamentul este simptomatic:
 chinină
 procainamidă
 L - Dopa.
3) Polimiozita este o inflamaţie difuză a muşchilor, care poate cuprinde şi tegumentele
(dermatomiozită) sau nervii învecinaţi (neuromiozită). Apare la orice vârstă, mai frecvent la
femei şi la tineri.
a) Forma acută debutează cu:
-semne generale infecţioase urmate de prinderea muşchilor (dureri, rezistenţă dureroasă
lapalpare), uneori a tegumentelor, edeme, desen venos întărit, inflamaţie a mucoaselor şi a
nervilor (semne de polinevrită)
- alteori tumefacţii articulare dureroase, adenopatie, splenomegalie etc.
Evoluează către atrofie musculară şi cutanată.
Prognosticul este grav, moartea survenind printr-o tulburare cardiacă sau respiratorie.
b) Formele subacute şi cronice au o simptomatologie mai puţin zgomotoasă, cu evoluţie mai
îndelungată.
Tratamentul constă în:
 repaus la pat
  mobilizarea activă a membrelor,
 tratament antiinfecţios,
 corticoterapie,
 analgezice (aminofenozona, acid acetilsalicilic etc).
4) Miastenia este o afecţiune caracterizată prin deficit muscular, cu fatigabilitate musculară, care
apare sau se accentuează la efort.
Etiologia este necunoscută, dar se pare că în producerea ei ar interveni un mecanism imunologic.
Boala apare mai frecvent la femei. Debutul este subacut sau insidios, cu slăbiciune musculară pe
măsură ce muşchiul se contractă. Tulburarea apare mai frecvent la muşchii oculari, ai feţei,
limbii, masticatori şi ai laringelui. Paraliziile sunt minime dimineaţa, se accentuează la efort şi
devin maxime seara. De obicei bolnavii prezintă strabism şi diplopie, iar vorbirea este dificilă.
Este caracteristcă imposibilitatea bolnavului de a-şi ţine capul ridicat.
Boala evoluează cu perioade de agravare şi ameliorare
Tratamentul constă în administrarea de:
 Miostin (prostigmină)
 efedrina
 corticoterapie
 vitaminoterapie
 timectomie(ablatie chirurgicala a timusului-glanda situata in partea anterioara,inalta a
toraceluideasupra inimii).
 protezare respiratorie - în caz de apariţie a tulburărilor de respiraţie (în criza miastenică).

EPILEPSIA
Definiţie: este un sindrom clinic paroxistic, cronic, cu debut şi sfârşit brusc, caracterizat, în cazul
crizelor majore, de pierderea cunoştinţei, însoţită de convulsii tonico-clonice. Când crizele de
epilepsie se repetă, se vorbeşte despre epilepsia-boală.
Etiologie: în ordinea frecvenţei, principalele cauze sunt:
 traumatismul cranio-cerebral, când epilepsia poate apărea:
- imediat (prin edem cerebral precoce)
- după un interval de câteva ore (hematom sau edem cerebral)
- tardiv - după luni sau ani
 neoformaţiile intracraniene, în care crizele sunt la început limitate şi se însoţesc de semne
de hipertensiune intracraniană
 tulburările vasculare cerebrale (ramolisment, encefalopatie hipertensivă, hemoragie
meningiană, tromboflebite cerebrale, embolii) etc.
 epilepsia esenţială, în care nu se găseşte nici o etiologie sau leziune care să justifice
boala. În acest caz crizele sunt generalizate şi apar încă din copilărie.
 alte cauze mai rare sunt:
-traumatisme obstetricale
-intoxicaţii cu alcool, oxid de carbon
-tulburări metabolice (uremie, hipoglicemie)
-procese infecţioase cerebrale (encefalite etc).
1. EPILEPSIA GENERALIZATĂ
a) Criza majoră este:
 precedată de prodroame (migrenă, nevralgii, parestezii), care apar cu ore sau zile înainte
  semne care precedă imediat criza şi care poartă numele de „aură".
Aura poate fi:
 motorie (mişcări rapide ale membrelor, clipitul pleoapelor)
 senzitivă (furnicături, arsuri)
 senzorială (zgomote, voci, scântei, mirosuri diverse)
 psihică (anxietate).
Ea precedă cu câteva zeci de secunde criza şi permite bolnavului să ia poziţii de protecţie. Aura
nu apare însă întotdeauna.
Debutul este în general brutal cu:
 paloare bruscă
 strigăt şi pierderea cunoştinţei
 cu prăbuşirea bolnavului.
Se descriu obişnuit:
 o fază tonică, scurtă, care durează 20 - 30 de secunde, cu rigiditatea membrelor, cianoza
feţei, dinţii strânşi, ochii imobili şi toracele în expiraţie forţată
 a doua fază, numită clonică, care durează 1 - 2 minute şi se caracterizează prin mişcări
violente ale capului şi maxilarelor, cu muşcarea limbii şi apariţia la nivelul gurii a unei
spume abundente şi uneori sanguinolente, convulsii ale membrelor şi emisiuni
involuntare de urină şi materii fecale.
Uneori criza convulsivă este urmată de o stare comatoasă, care durează mai multe ore, cu reflexe
abolite şi respiraţie stertoroasă. După criză apar, uneori, semne de deficit motor (pareze,
contractură). Amnezia crizei este totală.
b) Criza minoră de epilepsie apare mai frecvent la copii şi se caracterizează, de obicei, prin:
 absenţe
 contracţii musculare parţiale, cu o durată de câteva zeci de secunde.
Absenţa (forma cea mai frecventă) este o suprimare a funcţiilor psihice de scurtă durată, în
timpul cărora bolnavul îşi opreşte orice activitate, persistând numai automatismele simple
(mersul, deglutiţia, mestecatul etc).
În formele uşoare bolnavii:
 devin palizi
 scapă obiectele din mână
 îşi revin fără să ştie ce s-a întâmplat.

2. EPILEPSIA LOCALIZATĂ
Este cunoscută şi sub numele de crize jacksoniene şi se caracterizează prin mişcări clonice, care
încep întotdeauna în acelaşi loc (mână, picior sau faţă) şi se propagă la segmentele vecine.
Tulburarea nu este însoţită de pierderea cunoştinţei, bolnavul asistând la desfăşurarea crizei.

3. ECHIVALENŢELE EPILEPTICE
Se caracterizează prin faptul că bolnavul acţionează într-o stare, aşa-numită crepusculară,
mergând fără scop sau îndeplinind gesturi de care nu este conştient. La fel starea de rău epileptic,
caracterizată prin crize subintrante.
Diagnosticul diferenţial trebuie să elimine simularea, tetania, criza isterică. Ultima tulburare este
declanşată de emoţii şi conflicte psihice, criza se desfăşoară în prezenţa unor martori, iar bolnavii
îşi aleg de obicei locul căderii.
Tratament:
Regimul de viaţă al bolnavului epileptic constă:
 în program regulat de somn de 8 ore
 fără consum de alcool
 cu restricţie de sare, dulciuri şi excitante.
Alegerea profesiunii este capitală, natura bolii contraindicând toate profesiunile care impun
activitate la înălţime, în apă, maşini în mers etc.
Baza tratamentului medical constă în administrarea de fenobarbital în doze de 1 cg/an de
vârstă/zi. La adult, doza variază după necesităţi între 100 şi 400 mg/zi, asociat cu fenitoină sau
Etotoin (2 - 4 tablete/zi), primidonă sau Trepal.
În timpul crizei, bolnavul trebuie menţinut culcat, cu cravata, gulerul şi centura desfăcute şi,
eventual, imobilizat pentru evitarea loviturilor datorită convulsiilor.