Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ”Nicolae Testemițanu”

Catedra de Odontologie, Parodontologie și patologie orală

Referat
Noi principii și metode în diagnosticul
și tratamentul cariei.

Elaborat: St. Bularu Rebeca


Gr. S1302
Conducător: Juratu Lilia,
Asistent universitar

Chișinău 2018
Leziunile coronare se prezintă sub o mulțime de forme anatomo-clinice, putând fi identificate
ca atare, sau asociate altor afecțiuni din cavitatea orală. Formele se regăsesc însă, din punct de
vedere practic, într-un număr mai mic de situații clinice reale, față de cât ne-am aștepta.
Diagnosticarea corectă a fiecărei forme clinice conduce întotdeauna la găsirea soluției de tratament
adecvate, dar și la identificarea cauzelor inițiale care se găsesc în spatele afectărilor coronare, fapt
care va crește în final longevitatea soluției de tratament alese.[8]
În trecut, diagnosticul și tratamentul cariei dentare erau limitate în primul rind la
detectarea și restaurarea leziunilor carioase. Această abordare de tipul: ” a freza și a obtura” a
fost în exclusivitate un tratament simptomatic și a eșuat în controlul factorilor
etiologici.[1,2,7,8,9]
Detectarea cariei dentare la nivel macroscopic nu mai este considerată o metodă de
diagnostic din 2 motive:
- Afectarea este prezentă înainte să fie decelată macroscopic;
- Leziuni mari rămân după ce boala este vindecată.
De aceea, obiectivele primordiale ale diagnostcului și planului de tratament trebuie să
fie direcționate spre:
- Identificarea pacienților cu risc crescut;
- Detectarea cariilor incipiente;
- Limitarea activității carioase înainte de producerea unei distrucții dentare semnificative. [7]
Diagnosticul cariei dentare se bazeaza pe analiza semnelor subiective obtinute prin anamneza
si pe semnele obiective stabilite prin examenul stomatologic.
Semnele subiective obținute prin anamneza sunt relative pentru stabilirea diagnosticului
de carie dentara. De cele mai multe ori, pacientul nu poate preciza momentul debutului bolii,
simptomatologia fiind saracă.
Pacientul acuza o sensibilitate mai mult sau mai puțin dureroasă provocată de diferiți
agenți: fizici (rece) și chimici (dulce, acru), eventuale modificari de volum și culoare a papilelor
interdentare sau retenționarea de resturi alimentare. Sensibilitatea este importantă în special pentru
depistarea cariilor localizate pe suprafețele asacunse (proximal, la colet). [2]
Semnele obiective obținute la examinarea dinților, presupun inspecția, palparea și
percuție și examenele complementare; înaintea oricărei examinări clinice, obligator se efectuiază
detartrajul riguros.
Inspecția poate evidenția modificari de culoare pe suprafețele expuse vederei,
marmorația șanțului, colorație brun maronie, aspect rugos al suprafeței cavității carioase.
Cariile proximale sunt tradate prin semne indicatoare cum ar fi iritația și congestia papilei
interdentare, prin retentive de resturi alimentare.
Inspecția se completează cu palparea, efectuată cu sonda dentară rigidă, care apreciază
consistența smalțului și a dentinei (daca este vorba de o pată netedă sau rugoasă, moale sau dură)
și gradul de sensibilitate. [2]
In cazul existenței unei cavități, palparea cu sonda dă o primă orientare asupra formei,
adîncimii, extinderii în suprafață a cariei, conținutului cavității (detritus, dentina ramolită, gradul
de sensibilitate a pereților cavității).
Pătrunderea în fisuri și rezistența la îndepărtarea sondei “ agitațe” au fost multă vreme
interpretate ca și semne de distrucție carioasă. La ora actuală acest semn a fost înlocuit cu celelalte
semne clinice. Agațarea sondei se poate datora și altor cauze decît un proces carios.
Pe fețele ascunse, în spațiile interdentare, palparea se face cu sonde special cu dublă
cudură numărul 9,10 și sonda 17. Sondele 9, 10 se introduc în spațiul interdentar cu vîrful spre
suprafața funcțională a dintelui și curba (cotul) spre papilă, pentru a nu o leza.
Ajuns în spatiul interdentar, mînerul sondei se inclina ușor, pentru a palpa cu vîrful
suprafeței dintelui; în prezența unei cavități, vîrful sondei se angajează în această cavitate și
încercarea de a scoate sonda din această înclinare, nu reușește.
Percuția orizontală sau în ax a dintelui este negativă (în cazul unei carii dentare
nepenetrante).[2]
Literatura de specialitate descrie cîteva metode complementare de diagnosticare a cariei
dentare, care mai mult sau mai puțin sunt folosite în practica cotidiană, dar care au un aport decisiv
în stabilirea diagnosticului diferencial și a celui prezumtiv: [6]
1. Examenul radiologic cu film muşcat (bite-wing), este mai relevant pentru
leziunile dentinare, decât pentru cele în smalţ;
2. Radiografia digitală directă (Rx dentară computerizată)
- pentru depistarea cariilor incipiente de pe suprafeţele aproximale;
• Radiografia digitală de subfracţie – evaluează evoluţia demineralizărilor
(progresia cariei în timp);
• Sistemul CCD (Charge Coupled Device) – depistează cariile aproximale şi
ocluzale în treimea externă a smalţului,
3. Radiografia digitală indirectă scanată - se bazează pe captura analogică a
imaginilor, care apoi sunt transformate digital;
• Microtomografia cu raze X – măsoară densitatea mineralelor din leziunea
incipientă;
• Tomografia computerizată cu raza conului limitată - pentru detectarea şi
monitorizarea cariilor aproximale;
• Microradiografia transversală - măsoară densitatea mineralelor, pe secţiuni de
dinţi;
• Sistemul TACT (Tunned Aperture Computered Tomography)- oferă imagini
tridimensionale, leziunea fiind vizualizată ca localizare şi profunzime;
4. Transiluminarea cu fibre optice - FOTI (sonda cu fibră optică) se bazează pe
faptul că smalţul cariat are un indice de transmisie al luminii mai scăzut decât smalţul
indemn, poate fi folosit în studii epidemiologice;
5. DIFOTI (Digital Imaging FOTI) indicată în detectarea cariilor incpiente, a
leziunilor carioase cavitare şi a celor secundare, precum şi urmărirea evoluţiei în timp a
leziunii incipiente şi eficienţa programelor preventive;
6. Măsurarea rezistenţei electrice a structurilor dentare permite screeningul cariilor
incipiente ocluzale, având o senzitivitate cuprinsă între 93-98% şi o specificitate de 71-
80%;
7. Fluorescenţa laser, ce analizează modificările din materialul organic al leziunilor
incipiente de pe suprafeţele ocluzale şi netede; se bazează pe faptul că fluorescenţa
smalţului este mai scazută în zonele demineralizate;
8. QLF (Quantitative Laser Fluorescence), ce cuantifică demineralizarea şi
severitatea leziunii carioase şi monitorizează efectul programelor preventive;
9. Radiaţiile infraroşii – prezintă o senzitivitate şi o specificitate superioare în
depistarea
cariei ocluzale comparativ cu laserfluorescenţa;
10. Ultrasunetele - măsoară amplitudinea reflecţiei US pe feţele aproximale, la
ecouri cu amplitudine scăzută se certifică existenţa cariei incipiente, detectează leziunile
de subsuprafaţă ale smalţului;
11. Microimagini cu rezonanţă magnetică – în viitor le vom putea folosi, fiind
metoda nondistructivă, neinvazivă, ce pare a fi mai eficientă în depistarea leziunilor din
dentină şi ţesut moale şi mai puţin din smalţ;
12. Biopsia smalţului prin depistarea nivelului fluorului prezent la suprafaţa
coroanei dentare, prin tratarea cu un acid slab (demineralizare).

Tendințe actuale în tratamentul cariei dentare


Conceptul molecular cu privire la natura cariei dentare impune un nou standart, logic și
etic de tratament al cariei dentare, în termenii de prevenție, vindecare și reparare.
Standartul tratamentului cariei dentare nu mai este unul mechanic, ci unul comportamental și
biochimic. Controlul infecției, ca parte integrantă a modelului medical de tratament, trebuie
aplicat întotdeauna în situația pacienților care suferă de boală carioasă activă și extinsă.
Cavitația reprezintă stadiul ireversibil al maladiei carioase. Repararea distrucției
produse de procesul carios este încă necesară pentru un mare segment al populației tinere.
Controlul cariei, ca parte a tratamentului restaurator constă în: eliminarea țesuturilor infectate de
la nivelul tuturor dinților, tratametul lor medicamentos și restaurarea temporară a leziunilor.
Acest tratament este o eliminare primară a infecției și este cu atît mai eficientă cu cît toate
leziunile cavitare active pot fi tratate într-un timp cît mai scurt, preferabil în aceași ședință[7].
Conform teoriei lui Massler, îndepărtarea stratului de dentină infectată și menținerea stratului de
dentină afectată sub un material care eliberează fluor, determină eliminarea colonizării bacteriene
și asigură în același timp vindecarea prin crearea condițiilor de remineralizare[7].
Activitatea de restaurare nu se rezumă doar la obturarea unui dinte cu cu materiale
composite. Între diversele procedee clinice și materialele de restaurare trebuie făcută o alegere
justificată terapia restauratoare trebuind să țină cont de trei elemente: biologic, funcțional și
tehnic. În acest sens, există o confruntare permanentă între dorința de a restaura ideal un dinte și
prin extensie functional-cibernetică, o arcadă, un sistem și posibila iatrogenitate determinată de
tehnicile clinice, calitățile fizico-chimice ale materialelor de restaurare, precum și de subtilitatea
refacerii morfo-funcționale în contextul parametrilor unei ocluzii stabile.
Abordarea medicală în tratamentul cariei dentare impune aplicarea conceptului terapiei
minim invasive[7].
Conceptul extinderii marginilor cavității în zonele autocurățibile și îndepărtarea în
totalitate a dentine alterate de pe pereții axiali a fost abandonat în favoarea unei abordări mult
mai biologice, bazate pe principiul vindecării, și nu al îndepărtării țesutului demineralizat.
Mijloacele curente de adeziune și tehnicile de remineralizare permit păstrarea smalțului
demineralizat și asigură condiții de vindecare. Există situații în care distincția dintre mijloacele
de prevenție și cele de reparare este greu de făcut.
Intervenția minim-invazivă nu este posibilă, din păcate, pentru toate situațiile clinice, ci
numai în cazul restaurării inițiale a leziunilor cavitare mici și medii. Modificarea care se face în
aceste situații față de design-ul clasic de preparare, a determinat folosirea, în literature americană
de specialitate, a termenului de cavitate modificată. Acest tip de cavitate are o formă concavă,
excavată, nu necesită o configurație specifică a pereților laterali, nici o anumită extindere a
peretelui pulpar sau/și axial.
Obiectivul acestei preparări este îndepărtarea conservativ posibilă a leziunii, atît conturul
intern, cît și conturul extern al cavității fiind dictate în exclusivitate de extinderea leziunii.
Intervenția minim invazivă are în vedere nu numai abandonarea principiului clasic al formei de
retenție, ci și îmbunătățirea formei de rezistență a structurii dentare restante. Rezistența țesutului
dentar nu numai că nu este subminată, așa cum se întîmplă în cazul preparării retentive, ci este
refăcută la o valoare apropiată de valoarea inițială prin cuplarea adezivă a materialului de
restaurare la țesuturile dentare[7].
În trecut se foloseau materiale dentare care pe lângă faptul că nu ofereau o estetică
satisfăcătoare, mai necesitau şi crearea unor retenţii mecanice în dinte, ceea ce presupunea
îndepărtarea suplimentară de ţesut dentar sănătos pentru retenţionarea obturaţiei. Din păcate,
sacrificiul biologic era important.

Apariţia tehnicii adezive de obturare a reprezentat o adevărată revoluţie în stomatologie.


Este vorba despre materialele compozite, cunoscute sub denumirea de obturaţii fizionomice (de
culoarea dintelui), care stabilesc o legătură chimică cu substanţa dură dentară prin utilizarea unor
adezivi speciali. Această proprietate permite realizarea unor preparaţii dentare minim-invazive,
constând în îndepărtarea strictă a substanţei dentare cariate cu ajutorul unor freze miniaturale .
Mijloacele de magnificare (lupa, microscop) cresc considerabil calitatea manoperei.
Deoarece tehnica de obturare adezivă persupune existenţa unui câmp de lucru uscat,
medicul va apela la diga dentară, o folie izolatoare din latex, fixate pe dinţi cu ajutorul unor cleme
speciale. Astfel se reduce la minim posibilitatea contaminării cu salivă. Acest lucru permite
obţinerea unei adeziuni perfecte între dinte şi materialul de obturaţie, crescând rata de suces pe
termen lung a restaurării dentare şi implicit a duratei de viaţă a dintelui pe arcadă. Succesul însă
rezultă din competenţă, experienţă, precizie şi perfecţiune