Universitatea „Ovidius” Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative și Sociologie

Master Drept Maritim
Anul I, Semestrul I

Marea liberă

Coordonator științific:
Conf. Dr. George Șerban

Masterandă:
Haiman Lucica Mădălina

Constanța
2013
Cuprins:

 Aspecte generale…………………………………………………………………..3

 Definiții și delimitare……………………………………………………………..4

 Principiul juridic de bază aplicabil mării libere…………………………………...5

 Navigația și alte libertăți în marea liberă……………………………………. …...5

 Reguli privind jurisdicția statelor asupra navelor în marea liberă………………...6

 Competențe specifice navelor de război și celor publice………………………….7

 Obligația de a acorda asistență …………………………………………………....7

 Urmărirea continuă în marea liberă……………………………………………….8

 Cabluri și conducte submarine…………………………………………………….9

 Obligația de a utiliza în mod pașnic marea liberă………………………………..10

 Regimul fundului mării în afara limitelor jurisdicției naționale ……………..….10

 Libertatea de survol……………………………………………………………...11

 Libertatea exploatării resurselor în marea liberă………………………………...12

 Libertatea cercetării științifice în marea liberă…………………………………..13

 Libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul

internațional……………………………………………………………………..14

 Concluzii…………………………………………………………………………15

2
  Bibliografie………………………………………………………………………16

Aspecte generale

Marea este cel mai vast câmp al rivalităților economice și politice ale planetei
noastre.
Marea a influențat viața socială, a născut relațiile comerciale, intelectuale și
politice. Îndeplinind funcțiile economice, a asigurat și influențat comunicațiile terestre,
prelungindu-le și legând astfel civilizațiile riverane, continentale și intercontinentale.
Marea a dominat marile epoci ale civilizației, din care epoca mediteraneeană a întunecat
pe cele vechi, iar astăzi epoca civilizației oceanice domină întreaga structură economică,
culturală și politică a lumii1.
Din punct de vedere al terminologiei, în doctrină se folosesc diferite formulări, ca
de exemplu, „spații de folosință internațională” sau „spații extrateritoriale”, denumire
deseori „domeniul public internațional” (în engleză international commons).
Printre aceste spații, primul indicat a fost cel al mării libere, ca o cale
internațională pentru navigația comercială, iar ulterior, ca urmare a progreselor științei,
regimul de spațiu extrateritorial a fost extins și fundului mării libere, situat în afara
limitelor jurisdicției naționale (regimul acestor spații fiind reglementat de Convenția din
1982 asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay, care a intrat în vigoare la 15
noiembrie 1994, după depunerea celui de-al șaizecilea instrument de ratificare)2.
În prezent, sub impulsul cuceririlor revoluției tehnico-științifice contemporane,
mările și oceanele continentul albastru sau cel de-al șaptelea continent – intră tot mai
mult în aria preocupărilor directe ale omului, constituind nu numai o cale privilegiată de
comunicații, ci și un izvor imens de resurse și un câmp de utilizări dintre cele mai
diferite.
Delimitarea mării libere de alte zone maritime rezultă din articolul 86 (partea a
VII-a) al Convenției din 1982: „Partea prezentă se aplică tuturor zonelor mării care nu
sunt incluse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare
ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat-arhipelag”. Astfel, spațiul mării libere
apare mai restrâns în prezent, limita zonei economice exclusive de 200 de mile marine
fiind exclusă din spațiul mării libere. Nici zona contiguă nu mai aparține mării libere,
întrucât este acoperită de zona economică. În schimb, apele de deasupra platoului
continental fac parte din marea liberă, conform articolului 78 alineatul 1 din Convenția
asupra dreptului mării.
O enumerare cuprinzătoare a diferitelor libertăți în marea liberă este dată în art. 87
din Convenție:
1. Marea liberă este deschisă tuturor statelor fie riverane, fie fără ieșire la mare.
Libertatea mării libere se exercită conform condițiilor formulate în Convenție și altor
reguli ale dreptului internațional. Ea cuprinde inter alia, atât pentru statele riverane cât și
pentru statele fără ieșire la mare, următoarele:
a) libertatea navigației,
b) libertatea survolului,

1
Căpitan comandor Preda Fundățeanu, „Libertatea mărilor și prizele maritime” Fundația pentru literatură și
artă, București, 1935.
2
România a semnat Convenția la 10 decembrie 1992.

3
 c) libertatea de a instala cabluri si conducte submarine, cu rezerva părții a VI-a
privind platoul continental,
d) libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații permise de dreptul
internațional, cu respectarea părții a VI-a privind zona,
e) libertatea de pescuit, cu respectarea condițiilor din secțiunea 2 referitoare la
zona nesupusă jurisdicției statelor ca patrimoniu al umanității,
f) libertatea cercetării științifice, sub rezerva părților a VI-a și a XIII-a.
2. Aceste libertăți vor fi folosite de toate statele respectând interesul altor state în
folosirea libertății mării libere și activităților din zonă.
Enumerarea libertăților mării libere cu trimitere la părțile Convenției unde acestea
sunt reglementate arată că unele libertăți sunt supuse condițiilor din părțile
corespunzătoare ale Convenției, spre a defini în amănunt condițiile cărora le este supusă
exercitarea “libertății” respective.

Definiții și delimitare

Conceptul de mare liberă, apărut în secolul al XVII-lea, a fost consacrat în

practica statelor în secolul al XVIII-lea, consolidându-se astfel ca regim juridic maritim,
ca instituție a dreptului internațional.
În concepția sa juridică tradițională, consacrată și în Convenția de la Geneva din
1958 asupra dreptului mării, marea liberă era considerată acea parte a mării care nu
aparține mării teritoriale sau apelor teritoriale ale unui stat, deci aflată în afara
suveranității teritoriale, și în care statele exercită libertățile de navigație, pescuit, instalare
de cabluri și conducte petroliere și survol3.
Într-o perioadă de aproximativ un deceniu acest regim juridic s-a dovedit a fi
imprecis sub aspectele esențiale cum ar fi: delimitarea de alte zone maritime existente în
1958 sau apărute ulterior, în practica statelor (exemplu: spațiile teritoriale acvatice
internaționale), precizarea libertăților recunoscute statelor în această zonă și a condițiilor
de exercitare, obligațiile statelor de a coopera pentru securitatea navigației, protecția
mediului marin ș.a. adăugate aspectelor juridice propuse spre soluționare cu privire la alte
zone maritime, asemenea probleme au făcut obiectul negocierilor la cea de-a III-a
Conferință pentru dreptul mării și al Conferinței de la Montego-Bay, Jamaica, adoptată în
1982, ale cărei prevederi în acest domeniu au intrat în dreptul cutumiar internațional.
Soluțiile prevăzute în Convenția din 1982 au reconsiderat regimul juridic al acestei zone
maritime, iar aceasta a revoluționat conceptul tradițional al mării libere.
Convenția din 1982 definește marea liberă ca: „fiind părțile mării care nu sunt
cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale
unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag"4.
Regimul de mare liberă se aplică spațiilor acvatice maritime aflate deci în afara
zonei economice exclusive și platoului continental.

3
Art. 2 din Convenția de la Geneva din 1958, privind marea liberă, ratificată de România prin Decretul
253/1961.
4
Vezi art. 86 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării din 1982, ratificată prin Legea nr 10/1996.

4
 Spațiul aerian de deasupra acesteia (mării libere) are regimul său special prevăzut
și în alte convenții, aplicându-se libertatea de survol pentru toate statele.
Marea liberă nu este în mod cert un bun al nimănui (res nullius), dar nici un bun
comun (res communis) pentru că bogățiile ei (resurse biologice și minerale) sunt
susceptibile de apropiere. Acest element definitoriu al conținutului său face ca activitățile
de explorare și exploatare întreprinse în zonă să fie subordonate gestiunii comune a
tuturor statelor (riverane sau neriverane).
Regula generală aplicabilă în marea liberă este aceea a libertății, fiecare stat
exercitând puteri de poliție (jurisdicție) asupra navelor ce îi poartă pavilionul.

Principiul juridic de bază aplicabil mării libere

Principiul fundamental care guvernează activitatea tuturor statelor și navelor în

marea liberă este acela al libertății mării.
Din acest principiu rezultă că nici un stat nu poate să-și exercite suveranitatea
asupra unor spații din marea liberă sau jurisdicția lor asupra navelor de comerț sau
militare ale altor state, atât în timp de pace cât și în timp de război, cu excepția dreptului
de vizită și inspecție, respectiv prize maritime în caz de război, aplicabile conform
Regulilor războiului maritim pe teatru de operațiuni.
În prezent principiul libertății mării a dobândit un caracter fundamental și
imperativ, statele neputând să deroge de la aceasta condițiile exercitării sale, conținutul și
sfera sa de aplicare fiind strict determinate atât de cutumă cât si de normele dreptului
internațional pozitiv.
Marea liberă este guvernată de o serie de principii fundamentale ale dreptului
internațional, cum ar fi obligația statelor de a nu recurge la forță sau amenințare cu forța.
În acest sens dreptul internațional interzice astfel de acte ca: blocada porturilor sau
coastelor unui stat de către forțele armate ale unui alt stat 5 sau atacul armat asupra forțelor
armate navale sau aeriene ori împotriva forțelor maritime și aeriene în marea liberă.
Utilizarea forței este permisă numai în exercitarea dreptului la autoapărare. Conform
Tratatului din 1963 cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în cele trei medii
(atmosferă, cosmos, sub apă), în marea liberă și spațiul aerian de deasupra sa sunt
interzise orice fel de experiențe nucleare și orice fel de arme de distrugere în masă pe
fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, până la limita de 12 Mm.

Navigația și alte libertăți în marea liberă

Cele șase libertăți, exceptând libertatea cercetării științifice, sunt aspecte ale
rolului esențial îndeplinit de marea liberă în asigurarea unor modalități de transport și de
comunicare, mările constituind, în condițiile tehnologiilor actuale, zone care leagă
continentele și țările între ele6.

5
Vezi art. 42 din Carta O.N.U.

5
 Libertățile trebuie folosite, conform articolului 87 alineatul 2 din Convenție, de
către toate statele ținând seama, în modul cuvenit, de interesele altor state în exercitarea
libertății mării libere și, de asemenea, cu respectarea drepturilor prevăzute de Convenție
în privința zonei, ale cărei resurse nu sunt supuse suveranității vreunui stat, constituind
patrimoniu al umanității.
Libertatea navigației este deschisă oricărui tip de nave, inclusiv navelor de război,
navelor publice, comerciale, etc. și cu absența oricărui ceremonial maritim. Exercitarea
libertății de navigație este, de asemenea, supusă unor reguli specifice privind utilizatorul
mării libere, indiferent dacă sunt prevăzute de Convenția asupra dreptului mării sau în
alte convenții, precum cea referitoare la securitatea pe mare, la poluare ori cele privind
conservarea resurselor.
Într-un mod asemănător pentru deschiderea cât mai largă a drepturilor de acces la
marea liberă, Convenția din 1982 (partea a X-a) prevede un cadru de principii și reguli în
scopul de a asigura accesul și tranzitul la și de la mare pentru statele fără ieșire la mare, în
scopul de a putea exercita libertățile prevăzute în Convenție.
De astfel, lista libertăților din Convenția din 1982 (art. 87) nu este limitativă, ci
enumerativă, așa cum rezultă și din formulările folosite (prin trimiterea al dreptul
internațional.
În ceea ce privește navigația în marea liberă, se pune problema determinării
naționalității navelor. Revine fiecărui stat să fixeze condițiile pentru acordarea
naționalității navelor, înregistrarea navelor și dreptul de a aborda pavilionul lor. Regula
general admisă este că navele au naționalitatea statului al cărui pavilion sunt îndreptățite
să-l arboreze.
Totodată, este necesar să existe o relație efectivă între stat și nava care arborează
pavilionul său. În afară de aceasta, statelor le revin numeroase obligații în ceea ce
privește înregistrarea navelor lor, ținerea unui registru și asumarea jurisdicției și
controlului în problemele administrative, tehnice și sociale privind nava, conform
dreptului său intern, cu privire la nava care arborează pavilionul său și echipajul acesteia.
Pentru codificarea obligațiilor statelor cu privire la navele care arborează
pavilionul lor, o Conferință O.N.U. din 1986, la care au participat 109 state, a elaborat
Convenția cu privire la condițiile pentru înregistrarea navelor, stabilind o serie de
elemente referitoare la legătura dintre navă și pavilionul ei, cerințe pentru realizarea unei
administrații maritime naționale, pentru identificarea navei, precum și anumite aspecte
legate de proprietatea și de echipajul navelor.

Reguli privind jurisdicția statelor asupra navelor în marea liberă

Întrucât nici un stat nu-ți poate exercita jurisdicția în marea liberă în virtutea
vreunui „principiu teritorial”, jurisdicția privește numai problemele penale sau
disciplinare care se pot ivi în cursul navigației, cu excepția unor „competențe” pe care
navele de război le au asupra navelor comerciale7.
6
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept internațional contemporan”, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 205.
7
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept internațional contemporan”, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 207.

6
 Astfel, în cazul unui abordaj sau al oricărui alt incident de navigație privind o
navă în marea liberă, implicând răspunderea disciplinară sau penală a căpitanului navei
sau a oricărei alte persoane aflate în serviciu pe această navă, pot fi instituite proceduri
împotriva unor asemenea persoane numai în fața autorității judecătorești sau
administrative, fie ale statului de pavilion, fie ale statului al cărui cetățean este persoana
respectivă.

Competențe specifice navelor de război și celor publice

O regulă, de mult stabilită în dreptul internațional, este aceea că navele de război

au o imunitate completă de jurisdicție cu privire la oricare stat, altul decât statul al cărui
pavilion îl arborează8.
De imunitate completă se pot bucura și alte nave care aparțin și sunt folosite de un
stat numai pentru un serviciu guvernamental necomercial, având în marea liberă completă
imunitate de jurisdicție, în afară de statul al cărui pavilion îl arborează9.
O serie de reguli cutumiare în domeniul competențelor (poliției) navelor de război
asupra celor comerciale privesc verificarea pavilionului, abuzul de pavilion, acordarea
prin tratate a dreptului de vizită, controlul pescuitului, protecția cablurilor sau suprimarea
emisiunilor de radio interzise.
Aceste reguli au fost codificate în art. 110 din Convenția Națiunilor Unite asupra
dreptului marii, din 1982, conform căruia dacă o navă de război întâlnește o navă străină
în marea liberă, alta decât o navă care are imunitate completă, în conformitate cu
articolele 95 și 96, ea nu poare fi supusă controlului, cu excepția situației în care există
temeiuri rezonabile că:
a) nava practică pirateria,
b) nava este implicată în comerțul cu sclavi,
c) nava efectuează emisiuni radio neautorizate (radio-pirat) – statul de pavilion al
navei de război având jurisdicție necesară conform art. 109 (în cazul
emisiunilor de radio interzise),
d) nava nu are naționalitate,
e) arborând un pavilion străin sau refuzând să arboreze pavilionul, nava are în
realitate aceeași naționalitate ca nava de război.

Obligația de a acorda asistență

Prevederile referitoare la această obligație sunt identice în cele două convenții

(Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere, art. 12, și Convenția de la
Montego Bay, art. 98). Prevederile obligă statele să ceară căpitanului unei nave care
navighează sub pavilionul lui ca, în măsura în care poate să acționeze fără a pune în
primejdie nava, echipajul sau pasagerii:
a) să acorde asistență oricărei persoane care se află pe mare în primejdie,

8
Art. 95, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului marii, din 1982;
9
Idem.

7
 b) să acționeze cu toată rapiditatea posibilă pentru salvarea persoanelor în pericol,
dacă este informat că au nevoie de asistență, în măsura în care o asemenea acțiune
este considerată ca posibilă,
c) după un abordaj, să acorde asistență celeilalte nave, echipajului și pasagerilor ei
și, dacă este posibil, să informeze cealaltă navă despre numele propriei sale nave,
portul de înregistrare și portul cel mai apropiat la care poate acosta.

Urmărirea continuă în marea liberă

Convenția de la Geneva din 1958 și Convenția de la Montego-Bay din 1982,

privind dreptul mării, reglementează în același mod dreptul de urmărire continuă10.
Convențiile amintite prevăd că urmărirea continuă a unei nave străine poate fi
întreprinsă dacă autoritățile competente ale statului riveran au motive întemeiate să
creadă că acea navă a contravenit legilor și reglementărilor acelui stat.
Urmărirea trebuie să înceapă când nava străină sau una din ambarcațiunile sale se
află în apele interioare, în apele arhipelagice, în marea teritorială sau în zona contiguă a
statului care întreprinde urmărirea și nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării
teritoriale sau zonei contigue decât cu condiția să nu fie întreruptă. Nu este necesar ca
nava care ordonă oprirea unei nave străine ce se află în limitele mării teritoriale sau ale
zonei contigue sau în zona contiguă în momentul în care nava vizată primește ordinul de
oprire. Dacă nava străină se găsește în zona contiguă, urmărirea nu poate fi începută decât
dacă ea a încălcat drepturile care urmau să fie protejate prin instituirea acestei zone.
Dreptul de urmărire continuă încetează în momentul în care nava urmărită intră în
marea teritorială a statului căreia îi aparține sau a unui stat terț.
Nu se consideră că urmărirea a fost începută decât dacă nava care urmărește s=a
asigurat, prin toate mijloacele utilizabile de care dispune, că nava urmărită sau una din
ambarcațiunile sale sau alte ambarcațiuni care acționează împreună și folosesc nava
urmărită ca navă de bază, se găsesc în interiorul limitelor mării teritoriale sau zonei
contigue, în zona economică exclusivă sau deasupra platoului (platformei) continentale.
Urmărirea nu poate fi începută decât după emiterea unui semnal de oprire, vizual sau
sonor, dat de la o distanță care să permită navei vizate să-l perceapă.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat numai de navele de război sau de
aeronavele militare ori de alte nave sau aeronave care poartă semne distinctive exterioare
care să indice clar că sunt afectate unui serviciu public și sunt autorizate în acest scop
(așa cum ar fi navele și aeronavele gărzii de coastă de exemplu).
În cazul în care nava este urmărită de o aeronavă care dă ordinul de oprire,
aeronava trebuie să urmărească nava până ce o navă sau o altă aeronavă a statului riveran,
avertizată de prima aeronavă, sosește la fața locului pentru a continua urmărirea, afară de
cazul în care aeronava nu poate ea însuși să rețină nava. Pentru a justifica oprirea unei
nave în afara mării teritoriale nu este suficient ca aceasta să fi fost doar reperată de o
aeronavă că ar fi comis o încălcare sau ca fiind suspectă de încălcare, mai este necesar ca

10
Vezi art. 110 din Convenția O.N.U., din 1982, privind dreptul mării.

8
ea să fi fost totodată avertizată să oprească și urmărită de aeronava care a reperat=o sau
de alte aeronave sau nave, fără ca urmărirea să fi fost întreruptă11.
Încetarea imobilizării unei nave reținute într-un loc aflat sub jurisdicția unui stat ș
exortată către un port al acestui stat în vederea anchetării de către autoritățile competente,
nu poate să fie cerută numai pentru motivul că nava a traversat sub exortă, întrucât
împrejurările o impuneau, o parte a zonei economice exclusive sau a mării libere.
O navă care a fost oprită sau reținută în afara mării teritoriale în împrejurări care
nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, trebuie să fie despăgubită pentru orice
eventuală pierdere sau pagubă12.

Cabluri și conducte submarine

Încă din 1869, S.U.A. a propus elaborarea unei convenții internaționale în acest
domeniu și, după mai multe tentative, în 1983, o conferința internațională convocată la
Paris a adoptat Convenția internațională pentru protecția cablurilor submarine telegrafice,
semnată, în 1884, de 26 state.
Principalele prevederi ale Convenției sin 1884 sunt următoarele:
1. Distrugerea cu intenție sau vinovăție sau cauzarea unei daune unui cablu în
marea liberă va fi pedepsită de toate statele, în afară de situația în care dauna a
fost comisă pentru autoconservare13.
2. Nave care sunt în vecinătatea geamandurilor indicând cabluri care sunt instalate
sau cărora li s-au cauzat daune trebuie să se oprească la o distanță de cel puțin o
milă marină14.
3. Numai tribunalele statului de pavilion al navei infractoare sunt competente pentru
judecarea încălcării interdicțiilor și ordinelor prevăzute în tratat.
4. Navele de război ale tuturor statelor semnatare au dreptul de a opri și a verifica
naționalitatea navelor comerciale ale tuturor statelor suspecte că au încălcat
prevederile tratatului.
Ulterior, alături de cabluri, au fost reglementate și conductele submarine. Ele sunt
menționate împreună în Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere (art. 1 care
definește libertatea acesteia).
În Convenția din 1982, prevederi amănunțite privind cablurile și conductele
submarine sunt incluse în partea a VI-a referitoare la platoul continental, articolul 79
stabilind că:
1. Toate statele au dreptul să instaleze cabluri și conducte (pipelines) submarine pe
platoul continental.
2. Sub rezerva de a lua măsuri rezonabile pentru exploatarea platoului continental,
exploatarea resurselor sale naturale și prevenirea, reducerea și controlul poluării
prin conducte, statul riveran nu trebuie să împiedice amplasarea sau menținerea
unor asemenea cabluri și conducte.
11
Ion Teșa, Regimul juridic al mării libere, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.
12
Vezi art. 111, alin. 7 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
13
Art. 2 din Convenția internațională pentru protecția cablurilor submarine telegrafice, din 1884.
14
Art. 6 din Convenția internațională pentru protecția cablurilor submarine telegrafice, din 1884.

9
 3. Schimbarea direcției pentru instalarea unor asemenea conducte pe platoul
continental depinde de consimțământul statului riveran.
4. Nu este afectat dreptul statului riveran de a stabili condiții pentru cabluri și
conducte care să pătrundă pe teritoriul lui sau în marea sa teritorială sau jurisdicția
sa asupra cablurilor și conductelor construite sau folosite în legătură cu
exploatarea platoului său continental sau exploatarea resurselor sale ori
construirea de insule artificiale, instalații și structuri sub jurisdicția sa.
5. Atunci când instalează cabluri și conducte submarine, statele trebuie să respecte
cablurile și conductele care au fost amplasate anterior. Nu trebuie să fie afectate,
în special, posibilitățile se a repara cablurile și conductele existente.
Aceste convenții au valabilitate numai în timp de pace. În timp de război, conform
art. 54 din anexa la Convenția a VI-a de la Haga din 1907, cablurile care leagă teritoriul
ocupat cu teritoriul statelor neutre, pot fi distruse sau capturate numai în caz de extremă
necesitate.

Obligația de a utiliza în mod pașnic marea liberă

Nu există o interdicție expresă privind utilizarea mării libere pentru scopuri

militare. Există însă o serie de instrumente internaționale din are reiese că marea liberă
trebuie să constituie un spațiu în care ostilitățile militare sunt interzise15.
În acest sens, se fac referiri la Tratatul de la Moscova din 1963 care interzice
experiențele nucleare în atmosferă, în spațiu și sub apă, iar Adunarea Generală a O.N.U. a
adoptat un Tratat în 1971 care interzice amplasarea armelor nucleare și a altor arme de
distrugere în masă pe fundul măriilor și oceanelor și în subsolul acestora, aceste tratate
fiind inițiate de U.R.S.S (1963) și S.U.A. (1970).
Asemenea „utilizări” ale mării libere echivalează cu ocuparea temporară de către
state a largului mării, ceea ce este contrar dreptului internațional și statutului mării libere.
Articolul 88 din Convenția din 1982 prevede că marea liberă este destinată unor
obiective pașnice, iar articolul 141 statuează că „Zona (solul și subsolul mării libere
nesupuse jurisdicției statelor) este deschisă pentru folosințe exclusiv pașnice de către
toate statele...”, activitățile militare în marea liberă fiind considerate ca ilicite.

Regimul fundului mării în afara limitelor jurisdicției naționale

Acest regim este prevăzut în partea a XI-a a Convenției din 1982 (art. 133-191) și
se referă la statutul zonei ce cuprinde „fundul mărilor și al oceanelor, ca și subsolul
acestora”, și care are regimul juridic de mare liberă. Zona are un regim special, urmând să
fie administrată de Autoritatea Internațională a Fundului Mării, aceasta având, la fel ca
O.N.U., o Adunare și un Consiliu.

15
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept internațional contemporan”, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 209.

10
 Convenția mai prevede că regimul stabilit în cadrul eu nu afectează sub nici o
formă statutul juridic al apelor surjacente sau a spațiului aerian de deasupra acestor ape
(art. 135) și își are sorgintea într-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U.16
Ca fundament al regimului zonei, articolul 136 proclamă principiul patrimoniului
comun al umanității, în convenție prevăzându-se că nici un stat nu poate revendica sau
exercita suveranitatea ori drepturi suverane asupra unei părți a zonei, asupra resurselor
sale și nici un stat sau persoană juridică națională nu poate să-și însușească vreo parte a
zonei17. De aceea, toate drepturile asupra resurselor aparțin umanității, în totalitatea ei,
autoritatea acționând în numele acesteia.
Alte articole privind regimul zone prevăd că activitățile în cadrul zonei trebuie să
fie conforme cu Carta O.N.U. și cu alte reguli de drept internațional, să garanteze
drepturile și interesele legitime ale statelor riverane, transferul de tehnologie, protecția
mediului marin, protecția vieții umane, participarea statelor în curs de dezvoltare la
activitățile în zonă, păstrarea obiectelor arheologice și istorice (art. 138-150).
Secțiunea 3 „Punerea în valoare a resurselor zonei” (art 150-155), conține
dispoziții care privesc un program de politici foarte amănunțit. Toate aceste măsuri sunt
legate de atribuțiile și funcțiile Autorității care are o structură instituțională complexă: o
Adunare, un Consiliu, o Comisie economică de planificare și o Comisie juridică și
tehnică, acestea fiind organe ale Consiliului, un Secretariat și Întreprinderea, ca organ
autonom ce desfășoară activitățile din cadrul zonei, inclusiv (secțiunea 5) o Cameră
pentru reglementarea pașnică a diferendelor referitoare la fundul mării. A fost elaborat,
deci, un mecanism foarte dezvoltat pentru valorificarea echitabilă a patrimoniului comun
al umanității, prin exploatarea minieră a solului și a subsolului marin.
În cadrul Convenției de la Montego Bay a fost adoptată, printre altele, Rezoluția
nr. 1 „Stabilirea comisiei pregătitoare pentru Autoritatea asupra solului mării și pentru
Tribunalul internațional al dreptului mării”. Această comisie, deși a căutat să respingă
activități neconforme cu partea a IX-a a convenției, s-a confruntat cu unele probleme
practice ce trebuiau rezolvate. Încă din 1980, Belgia, R.F.G., Franța, Italia, Japonia,
Olanda, Anglia și S.U.A. au început negocieri privind exploatarea minieră a solului mării,
care au avut ca rezultat un acord interimar multilateral semnat, în anul 1982, de Franța,
R.F.G., Anglia și S.U.A., care implică suprapuneri în exploatarea resurselor. Acordul din
1992 a fost urmat în 1984 de o Înțelegere provizorie asupra problemelor exploatării
miniere a solului mării18.

Libertatea de survol

Spațiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului terestru și a întinderilor

de ape. Din punct de vedere al regimului juridic el se împarte în spațiu aerian aparținând
statelor, fiind element component al teritoriului lor de stat și spațiu aerian cu regim
internațional nesupus suveranității vreunui stat (de exemplu cel de deasupra mării libere).

16
Rezoluția nr. 2749 (XXV)din 17 decembrie 1970.
17
Vezi anexa nr. XII.
18
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept internațional contemporan”, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 1995, p. 211.

11
 Toate aeronavele militare, de pasageri și de mărfuri, precum și orice aparat de
zbor al vreunui stat, au dreptul de folosință a spațiului aerian de deasupra largului mării
fără însă să stânjenească libertatea de navigație a celorlalte aeronave.
Nerespectarea acestui drept sau atacurile aeriene întreprinse asupra navelor
comerciale aflate în largul mării sunt considerate acte de agresiune.
Regelementarea juridică a spațiului aerian s-a impus ca urmare a dezvoltării
aeronavigației.
Până la începutul secolului al XX-lea teoria dominantă cu privire la regimul
spațiului aerian era cea a "aerului liber"19.
Convenția de la Paris din 13 octombrie 1919 a reglementat următoarele:
aeronavigația internațională, naționalitatea aeronavei, certificatele de navigabilitate, etc.
Tot în cadrul acestei convenții a fost creată Comisia Internațională pentru Navigația
Aeriană, ca organism internațional.
Principiul suveranității statelor asupra spațiului lor aerian a fost afirmat în
următoarele documente internaționale:
- Convenția Pan- Americană de la Havana din 28 februarie 1928
- Convenția asupra aviației civile internaționale, de la Chicago din 7 decembrie
1944
- și altele.
Aceste convenții au aprobat "dreptul de survol", adică dreptul unei aeronave
străine de a străbate spațiul aerian al unui stat fără să avertizeze. Dreptul de survol a fost
reglementat atât de Convenția de la Geneva din 1958 cât și de Convenția de la Montego-
Bay din 1982, asupra mării libere.
Toate aeronavele militare, de pasageri și de mărfuri, precum și orice aparat de
zbor ale vreunui stat, au dreptul de folosință a spațiului aerian de deasupra largului mării
fără însă să stânjenească libertatea de navigației a celorlalte aeronave.
Nerespectarea acestui drept sau atacurile aeriene întreprinse asupra navelor
comerciale aflate în largul mării sunt considerate acte de agresiune.

Libertatea exploatării resurselor în marea liberă

Creșterea fără precedent a populației globului pământesc, concomitent cu

fenomenul de subnutriție generat de subdezvoltare a generat căutări febrile de soluționare
a hranei omenirii. Acești factori orientează interesele omenirii spre asigurarea unor
mijloace de hrană din apele mării libere, impulsionând dezvoltarea intensivă a explorării
și exploatării resurselor piscicole ale mărilor și oceanelor.
În analiza libertății pescuitului în marea liberă trebuie pornit de la faptul că
resursele piscicole ale mării libere, de care beneficiază toate statele, sunt limitate
cantitativ. Resursele piscicole deși biologic reînnoibile, datorită exploatării excesive
practicate de unele state în anumite zone, ori în ceea ce privește unele specii mai rare,

19
La începutul secolului al XX-lea, de regimul juridic al spațiului aerian s-a ocupat Institutul de drept
internațional. În 1906, în cadrul sesiunii sale de la Gant a fost adoptată o rezoluție prin care se proclama că
"aerul este liber" (art. 1). În 1911 la Madrid, Institutul a înlocuit această formulă cu formularea "circulația
aeriană este liberă".

12
cunosc un proces de diminuare a stocurilor, proces care în unele cazuri duce la
imposibilitatea refacerii acestor stocuri20.
În legătură cu principiul libertății pescuitului în marea liberă trebuie subliniate
măsurile de conservare, de detectare, de explorare și cercetare științifică asupra resurselor
piscicole maritime, precum și cele privind exercitarea activităților de pescuit propriu-zise.
Deși libertatea pescuitului este asigurată, prin Convenția de la Montego- Bay din
1982, asupra dreptului mării, această activitate de realizează în principal în condițiile
dezvoltării și diversificării instrumentelor juridice interstatale referitoare la pescuitul
maritim. Spre deosebire de pescuitul realizat în apele interioare, marea teritorială și zona
economică exclusivă, care este reglementat de statul riveran, reglementarea pescuitului în
marea liberă este rezultatul acordurilor și convențiilor internaționale încheiate între statele
interesate. Aceste convenții și acorduri sunt cu preponderență multilaterale21.
Pentru țara noastră este foarte importantă și convenția de la Varna din 1959,
privind pescuitul în Marea Neagră. Pentru colaborarea și coordonarea măsurilor privind
aplicarea convenției s-a constituit o comisie mixtă din care fac parte câte un reprezentant
din fiecare țară. Comisia se întrunește o dată pe an și funcționează în baza unul statut
aprobat de părți.
În anul 1958, la Geneva, a fost încheiată Convenția internațională privind
pescuitul și conservarea resurselor biologice ale mării libere. Această convenție cuprinde
principii generale, aplicabile întregului ocean planetar.
În zonele ce cad sub incidența convențiilor sau acordurilor se poate institui pentru
marea liberă un anumit sistem de control internațional, statele semnatare putând desemna
un număr de funcționari autorizați, observatori, inspectori în domeniul pescuitului, etc.,
îndrumați să controleze și să supravegheze activitățile de pescuit în marea liberă22.

Libertatea cercetării științifice în marea liberă

Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere nu amintește această

libertate a mării libere. Această libertate este pentru prima dată reglementată internațional
în cadrul Convenției de la Montego- Bay, din 1982.
Cercetările în domeniul marin datează din antichitate, ele au continuat în întregul
ev mediu, dezvoltându-se considerabil odată cu revoluția științei și a tehnicii, în epoca
modernă și contemporană. Nenumărate expediții de-a lungul timpului, călătorii ale unor
nave din ce în ce mai bine dotate, au jalonat istoria cercetărilor mediului marin și
descoperirii tainelor acestuia23.
Marea liberă este supusă unor susținute cercetări cu privire la curenții marini,
vânturile dominante, mecanismul mareelor, salinitate, rezerve biologice, resurse minerale,
etc.
Dezvoltarea principiului libertății cercetării științifice în marea liberă s-a datorat a
trei factori principali și anume:
- dezvoltarea științei în general;
20
Ion Teșa, Regimul juridic al mării libere, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.
21
Vezi Convențiile de la Geneva, 1958 și Montego-Bay, 1982.
22
Ion Teșa, Regimul juridic al mării libere, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.
23
Idem.

13
 - dezvoltarea tehnologiei, care a permis construirea unor nave apte să sondeze
sau să exploreze marile adâncuri marine,
- perspectivele pe care progresul tehnic le deschide în domeniul explorării și
exploatării resurselor biologice și minerale ale mării libere.
În domeniul cercetării științifice au luat ființă diferite comitete, organizații
științifice cu caracter internațional specializate în acest domeniu. Tot mai multe cercetări
științifice efectuate în marea liberă se realizează prin antrenarea unui cât mai mare număr
de cercetări din diverse state, care utilizează în comun nave de cercetări foarte bine
dotate.
Pe măsură ce s-a dezvoltat activitatea de cercetare științifică în domeniul mării
libere, a apărut tot mai insistent importanța și multiplele ei aplicări în practică, ceea ce a
condus la necesitatea reglementării acestei activități din punct de vedere al dreptului
internațional.
Cunoștințele științifice au condus la utilizarea tot mai largă a resurselor mării
libere, existând un raport direct între cercetarea științifică și exploatarea resurselor
marine.

Libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul

internațional

Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere nu acordă acest drept în
marea liberă. Pentru prima dată libertatea de a construi insule artificiale este reglementată
din punct de vedere juridic în cadrul Convenției de la Montego-Bay, din 1982, asupra
mării libere24.
În articolul 87 al Convenției de la Montego-Bay se stipulează libertatea de a
construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional. În cadrul
aceluiași articol se precizează că fiecare stat exercită această libertate ținând seama în
mod corespunzător de interesul pe care libertatea mării îl prezintă pentru celelalte state.
Cu toate că există această libertate pentru toate statele lumii, nu toate au
posibilitatea de a beneficia de ea. Aceasta din cauză că sunt puține state care posedă o
tehnologie avansată, care sa le permită instalarea de insule artificiale sau alte instalații în
marea liberă.
În zilele noastre există în marea liberă instalații autorizate pentru exploatarea
resurselor minerale, pentru exploatarea zăcămintelor naturale de hidrocarburi și a
resurselor biologice ale mării libere.
România este una dintre țările care militează pe arena internațională pentru
accesul tuturor statelor la bogățiile mării libere25.

Concluzii

24
Ion Teșa, Regimul juridic al mării libere, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.
25
Dumitra Popescu și Adrian Năstase, Drept internațional public, Ed. "Șansa", București, 1997, p. 209.

14
 O imagine sugestivă – deși incompletă – asupra locului spațiului oceanic în viața
omului a fost oferită de prima expoziție internațională a oceanelor, organizată în Japonia,
în perioada 20 iulie 1975 – 18 ianuarie 1976. desfășurată în decorul vegetației
subtropicale și al recifelor de corali din nordul insulei Okinawa, sub deviza „Marea așa
cum am dori s-o vedem”, expoziția a reținut atenția milioanelor de vizitatori prin
caracterul inedit al descoperirilor științifice având ca finalitate diversificarea și
intensificarea utilizărilor marine. Centrul de atracție l-a constituit Aquapolis – prototipul
orașului viitorului, o enormă structură semi plutitoare de 26.000 de tone sprijinită pe o
platformă ce putea fi vizitată în același timp de 2.400 de persoane.
Expoziția nu a constituit totuși o succesiune de secvențe desprinse dintr-un film
științifico-fantastic, ea a fost în primul rând o reflectarea a deschiderilor pe planul
științelor și tehnologiilor marine în curs de realizare sau posibile de înfăptuit în momentul
în care valorificarea lor va deveni fezabilă din punct de vedere economic.
Constituind răspunsul la cerințele stringente ale omenirii în domenii vitale de care
depinde în mod nemijlocit progresul economic și social al omenirii, descoperirile
științifice și tehnologice masive amplifică și diversifică în măsură considerabilă
raporturile dintre om și mediul oceanic, accentuează influențele reciproce și relațiile
intercondiționare dintre activitățile desfășurate în zonele continentale și cele din spațiul
oceanic.

Bibliografie:

15
 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept internațional
contemporan”, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București,
1995.

 Ion Teșa, Regimul juridic al mării libere, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.

 Căpitan comandor Preda Fundățeanu, „Libertatea mărilor și prizele

maritime” Fundația pentru literatură și artă, București, 1935.

 Ilie Marian, Dreptul mării - delimitarea spațiilor maritime, Ed. Universul

Juridic, 2011.

 Dumitru Mazilu, Drept internațional public, Ed. 5, 2010, București.

 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationa
le/conventie_asupra_dreptului_marii_1/ . – Convenția asupra dreptului
mării de la Montego-Bay, 1982.

 http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-din-29-aprilie-1958-asupra-
marii-libere-emitent-consiliul-de-stat-publicat-n-buletinul-oficial-nr-
25983.html . - Convenția de la Geneva, 1958.

16