Sunteți pe pagina 1din 6

Titlul I

PERSOANA FIZICĂ
CAPITOLUL I
PERSOANA – SUBIECT DE DREPT CIVIL
Scurte preliminarii
Imposibilitatea formării unor raporturi juridice între lucruri sau între oameni şi lucrări,
este o consecinţă firească a dreptului, care, fiind expresia juridică a vieţii sociale organizate, are
ca unic destinatar şi, deopotrivă, subiect, omul privit individual – ca persoană fizică – sau în
colectiv (ca persoană juridică)1.

I. CONCEPTELE DE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE JURIDICĂ

1. Persoana
Etimologia cuvântului persoană trebuie căutată în antichitatea romană, unde cuvintele
persona, per sonare, desemnau acea lamelă (mască) cu ajutorul căreia actorul făcea ca vocea să-i
răsune mai puternic2.
Purtătorul de mască al scenelor teatrale antice, a devenit actorul principal al vieţii sociale,
adică omul dotat cu personalitate, care poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii.
Trebuie precizat că doar oamenii sunt persoane, însă nu orice fiinţă umană are personalitate
juridică, sau, altfel spus, noţiunea naturală de fiinţă umană nu se confundă, neapărat, cu
„conceptul juridic de persoană, adică de subiect de drept”3.
Aşa cum observă prof. M. Cantacuzino, deşi subiectul dreptului este omul, totuşi acesta
nu dobândeşte personalitate juridică decât atunci când „puterile sale sunt recunoscute de
societate ca susceptibile de a crea armonie şi de a împlini prin liberul lor avânt funcţiuni
sociale”4.
Istoria lumii a cunoscut perioade lungi de timp, în care omul nu se năştea, neapărat, cu
atributul personalităţii juridice. Astfel, în dreptul roman – unde sclavii nu erau subiecte de drept
fiind consideraţi lucruri (res) sau unelte grăitoare (instrumentum vocalia) – aptitudinea generală
şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii nu era o calitate pe care omul să o dobândească prin
simplul fapt al naşterii5.
Nici în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea – când sclavia
neagră a fost abolită – sclavii nu erau subiecte plenare de drept, deoarece ei dobândeau
personalitate juridică doar în anumite condiţii.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, a pus capăt sclaviei, stipulând
expres că: „Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, sau în robie; sclavia şi comerţul cu sclavi sunt
interzise sub orice formă.”

1
C. Stătescu, Op. cit, p. 11.
2
V. Hanga, Drept privat roman, E.D.P., Bucureşti, 1978, p. 158; G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiilor lui
Justinian, vol. I, Bucureşti, 1899, p. 114.
3
E. Poenaru, Op. cit, p. 298.
4
M. Cantacuzino, Op. cit, p. 44.
5
V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 97.

1
Forme de îngrădire a personalităţii juridice au mai existat şi în perioada modernismului,
una din acestea fiind moartea civilă (capitis deminutio), rezultată fie dintr-o condamnare penală,
fie voluntar, din „professio religiosa”.
Astfel, cei condamnaţi la muncă silnică sau cei care alegeau viaţa monahală, erau
consideraţi morţi şi pierdeau toate drepturile civile şi politice, mai mult, căsătoria le era
desfăcută, iar succesiunea deschisă6.
Chiar şi Codul Napoleonian reglementa moartea civilă, dar legiuitorul român nu a preluat
aceste dispoziţii, stabilind că personalitatea juridică a fiecărui om, încetează doar prin moartea
naturală.
2. Personalitatea juridică a omului
Conceptul de personalitate juridică desemnează acea aptitudine generală şi abstractă a
omului, de a fi titular de drepturi şi obligaţii7.
În reglementarea modernă, posterioară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
personalitatea juridică este inerentă fiinţei umane, însoţind-o de la naştere şi până la moarte:
„Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică oriunde s-ar afla”.
(art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)
Personalitatea juridică nu este totuna cu capacitatea juridică. Personalitatea juridică este o
prerogativă de ordine publică, situată deasupra voinţei omului şi dependentă doar de condiţia ca
fiinţa umană să se nască vie. Aceasta înseamnă că personalitatea juridică nu poate fi limitată sau
împărţită, dar, în acelaşi timp, că nici un om nu poate renunţa la personalitatea sa.

II. DREPTURILE PERSONALITĂŢII

1. Noţiunile de drepturi şi libertăţi ale personalităţii juridice


În general, noţiunea de drepturi ale personalităţii desemnează toate prerogrativele cu care
omul se naşte şi pe care le păstrează până în momentul în care intervine moartea naturală.
Din perspectiva dreptului civil, interes prezintă doar acele drepturi pe care omul le poate
opune celorlalţi semeni ai săi, cu care intră în raporturi juridice civile. Celelalte prerogative, pe
care omul le poate invoca în raporturile sale cu statul, formează obiect de studiu al disciplinelor
ce fac parte din ramura dreptului public.
Criteriul de demarcaţie dintre cele două mari categorii de drepturi, ce însoţesc
personalitatea juridică, se găseşte în prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954:
„Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori pseudonim, la denumire,
la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice,
artistice sau literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere
instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus
arătate.”
Alături de aceste drepturi, există şi o gamă de libertăţi care, prin obiectul lor generic şi
imprecis determinat, îmbracă forma unor virtualităţi: libertatea conştiinţei, libertatea de deplasare
şi de stabilire, libertatea de a-ţi alege prietenii, libertatea de regim alimentar sau de vestimentaţie
etc.
În doctrină s-au încercat mai multe clasificări ale acestor drepturi şi libertăţi.
Unii autori le-au împărţit în drepturi privind aspectul fizic şi drepturi privind aspectul

6
Gaius, Instituţiunile, traducere de A.N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pp. 69-72.
7
O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 21.

2
moral al persoanei8, în timp ce alţi doctrinari au considerat mai potrivit să le grupeze în: drepturi
relative la integritatea fizică, drepturi relative la integritatea morală şi drepturi la viaţa privată9.
Într-o altă opinie, ele sunt denumite atribute ale persoanei fizice şi sunt împărţite în:
drepturile personalităţii, libertăţile individuale, respectul vieţii private, prezumţia de nevinovăţie
şi egalitate civilă10.

2. Succintă enumerare şi prezentare a unor drepturi ale personalităţii

a) Dreptul la imagine
Trebuie privit în complexitatea lui, în sensul că include atât dreptul individual la pudoare,
dar şi obligaţia de decenţă faţă de ceilalţi.
Prin conţinutul său – posibilitatea de a cere celor neautorizaţi să nu fotografieze sau să nu
filmeze persoana – apare ca o componentă a dreptului la respectul vieţii private, însă nu
întotdeauna publicarea abuzivă a imaginii persoanei lezează viaţa particulară a acesteia.
Încălcarea dreptului la imagine – indiferent că terţii au fost de bună sau de rea credinţă –
naşte dreptul la daune interese.
Dreptul la imagine nu se limitează doar la persoană, ci el priveşte în egală măsură
patrimoniul acesteia.
- Curtea de Casaţie franceză a statuat că fotografierea fără autorizaţie şi cu scopul
realizării unei cărţi poştale, a unui castel la care accesul publicului nu este permis,
dă naştere la prejudicii11.
- La fel, s-a decis că jurnalistul care a încălcat dreptul la imagine, nu se poate apăra
invocând ca mobil legitim (buna credinţă), acela de a informa opinia publică12.
Deosebit de consecinţele încălcării sale, dreptul la imagine este unul mixt, în sensul că
înglobează şi o latură materială. De pildă, imaginea video sau fotografia sunt evaluabile în bani,
preţul, negociabil pe piaţa artei, fiind dependent de gradul de notorietate. Plecând de la caracterul
său patrimonial, o parte a doctrinei a apreciat că dreptul la imagine poate fi cedat şi transmis prin
succesiune13.

b) Dreptul la propria voce


Aşa cum s-a arătat în doctrină, vocea creează o imagine sonoră a personalităţii14, ceea ce
înseamnă că ţine, în mod direct, de individualitatea umană.
Dreptul la imaginea sonoră (la propria voce) trebuie să se bucure de o protecţie dublă:
împotriva oricărui ascultător clandestin şi contra oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare
sau de difuzare, fără acceptul persoanei emitente. Pe de altă parte, sunt interzise orice imitaţii –
cu excepţia celor fanteziste – apte a da naştere la confuzii de persoane, sau în modalităţi şi
scopuri cauzatoare de prejudicii.
Astfel, legislaţia germană trece în sfera ilicitului penal, şi le sancţionează aspru, faptele
de „realizare, utilizare şi reproducere neautorizată a înregistrărilor magnetice care nu au
caracter public, ca şi ascultarea fără autorizaţie a conversaţiilor private”.
La fel, în Norvegia se consideră infracţiune, fapta celui care, cu ajutorul bandei

8
Ph. Malinvaud, Introduction a l’étude du droit. Litre, Paris, 1998, p. 143.
9
Fr. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, 6e edition, Dalloz, Paris, p. 87.
10
I. Carbounier, Droit civile. Les personnes, Litec, Paris, 1999, p. 148.
11
R. Lindon, Les droit de la personnalité, Dalloz, Paris, 1974, p. 36.
12
I. Carbounier, Op. cit, p. 148.
13
Ibidem.
14
G. Gorun, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 8e edition, Noutehrestien, Paris, 1997, p. 194.

3
magnetice sau al altui procedeu tehnic, înregistrează clandestin conversaţia dintre terţi, chiar şi la
reuniunile cu uşile închise la care persoana respectivă nu a participat15.

c) Dreptul la onoare
Încărcătura psihologică şi socială a noţiunii de onoare, o desemnează ca fiind acel
sentiment în temeiul căruia persoana se consideră că, moral şi juridic, este fără reproş şi că, în
societate, se bucură de aceleaşi aprecieri.
Latura socială a onoarei, face ca ea să privească şi familia persoanei fără, ca prin aceasta,
dreptul la onoare să fie considerat susceptibil de transmisibilitate. Soluţiile jurisprudenţei – prin care
soţul sau copiii calomniatului decedat au dreptul la despăgubiri morale – se întemeiază pe
recunoaşterea unei atingeri directe a onoarei acestora.

d) Dreptul la demnitate
Demnitatea – ca una din valorile primordiale ale persoanei, care, depăşeşte onoarea,
întrucât presupune calităţi suplimentare – este ocrotită în modul cel mai imperativ de legislaţia
internă şi internaţională.
Astfel, art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prevede că: „Toate fiinţe
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
Dreptul la demnitate este consacrat şi garantat de Constituţia germană care, în articolul 1
statuează: „Demnitatea fiinţei umane este intangibilă. Toate puterile publice sunt obligate să o
respecte şi să o protejeze.”
La noi, încălcarea dreptului la demnitate, în raport de forma concretă de manifestare, este
sancţionată prin mai multe texte din Codul penal sau din alte legi speciale.
Exemplu: Art. 206 din Codul penal, incriminează infracţiunea de calomnie, constând în:
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate
privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o
sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public...”.
Umilirea, ca stare emoţională deosebită care „reduce omul la pragul cel mai de jos”,
constituie tot o concretizare a încălcării dreptului la demnitate. Doctrina a apreciat că a fost
lezată grav demnitatea persoanei care, prin clauzele contractului de muncă, trebuie să se supună
unui control corporal la ieşirea din fabrică16.

e) Dreptul la respectarea vieţii private


Acest drept este recunoscut de legislaţia noastră internă, dar şi de cea internaţională.
Articolul 26 din Constituţia României prevede că: „Autorităţile publice respectă şi
ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi
dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Aceeaşi reglementare se regăseşte şi în art. 8 din Convenţia Europeană Privind Drepturile
Omului: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie”.
Acest drept are un conţinut complex deoarece priveşte deopotrivă: viaţa personală, viaţa de
familie, viaţa sentimentală, situaţia materială, starea de sănătate, libertatea sexuală etc17. El
permite unei persoane să se opună deschiderii unei subscripţii publice în folosul său, ori să

15
R. Lindon, Op. cit, p. 103.
16
O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit, p. 51.
17
B. Selejean-Guţan, Sistemul European de protecţie a drepturilor omului, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,
2003, p. 119.

4
interzică romanţarea vieţii sale, chiar cu schimbarea numelui, de către un scriitor, într-o formă
transparentă18.
Concepţia comunitară modernă extinde aria dreptului la respectarea vieţii private,
considerând că include toate aspectele legate de: viaţa intimă, cea personală, viaţa privată socială
şi chiar dreptul de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos (art. 8 din Convenţie).
Este necesar, însă, a se realiza o demarcaţie clară între viaţa privată şi viaţa publică,
operaţiune deloc facilă datorită punctelor de confluenţă dintre ele, mai ales în cazul oamenilor
politici, a artiştilor sau a vedetelor ecranului. În cazul acestora s-a exprimat şi părerea că, ei,
dominaţi fiind de ideea celebrităţii, renunţă benevol la intimitate. Opinia reprezintă o exagerare
pentru că oricine, în zona vieţii lui private, are dreptul de „a rămâne necunoscut, a nu fi pândit,
urmărit, solicitat, chestionat, descris; apoi, a nu i se pronunţa persoanei numele în public, a nu i se
divulga biografia sau genealogia, starea averii19 sau a datoriilor; a nu contabiliza actele cotidiene
ale celuilalt”.

III. CAPACITATEA JURIDICĂ

1. Relaţia dintre personalitatea juridică şi capacitatea juridică


Mai înainte am spus că personalitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a
oricărei persoane de a fi titular de drepturi subiective. Altfel spus, personalitatea juridică creează
posibilitatea abstractă, fiecărei persoane de a fi subiect de drept, de a participa la viaţa juridică.
Prin urmare, persoana fizică, în calitate de subiect de drept, are capacitatea de a participa la
raporturile juridice, capacitate „concretizată în aptitudinea de a-şi pune în valoare drepturile şi
obligaţiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse. Această vocaţie se fondează pe capacitatea
juridică a titularului de drepturi şi obligaţii, adică pe o calitate specific umană, care sintetizează
două atribute fundamentale ale fiinţei umane, raţiunea şi libertatea, dându-le relevanţă sub
aspect juridic”20.
Rezultă că personalitatea juridică – vocaţia generală şi abstractă de a fi subiect de drept –
deschide calea dobândirii capacităţii juridice, pe care o vom defini ca fiind aptitudinea de a fi
titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita. Capacitatea juridică apare ca o concretizare a
personalităţii juridice, deoarece în absenţa acestei capacităţi, calitatea de subiect de drept ar fi
golită de conţinut21.
Este evident, astfel, că cele două noţiuni – personalitate şi capacitate juridică – deşi se
află în raporturi de conexitate şi determinism, nu se confundă.
În timp ce personalitatea juridică este generală şi indivizibilă, capacitatea juridică, după
cum vom vedea, este susceptibilă de limitări sau îngrădiri.

2. Capacitatea juridică civilă


Capacitatea civilă este „un fascicol”22 al capacităţii juridice în general, şi constă în
aptitudinea subiectelor – persoane fizice sau juridice – de a dobândi drepturi civile şi de a-şi
asuma obligaţii, pe de o parte şi de a le exercita, pe de altă parte.
Este uşor de observat că şi capacitatea civilă – ca, de altfel, şi cea juridică, în general –

18
O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit, p. 52.
19
B. Selejean-Guţan, Op. cit, p. 120.
20
N.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român¸ Cluj-Napoca, 1984, p. 9
21
I. Dogaru – coordonator, Op. cit, p. 127.
22
E. Poenaru, Op. cit, p. 300.

5
are două componente:
- posibilitatea subiectelor de a dobândi drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii;
- aptitudinea de a exercita drepturile dobândite, prin încheierea de acte juridice.
Este motivul pentru care toată literatura juridică, ca de altfel şi legiuitorul, împart capacitatea
civilă în: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

S-ar putea să vă placă și