UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

EXTENSIA BISTRIȚA

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

Lect.univ.dr. Gabriel Manu

Student: Pop Maria

 Preşedintele Republicii este şeful statului român. După forma de guvernământ, în principiu
statele pot fi monarhii, unde şeful statului este desemnat pe viaţă şi cu aplicarea principiului ereditar,
respectiv republici, unde şeful statului este ales pe o perioadă determinată, de corpul electoral, direct
sau indirect (republica prezidenţială sau semi-prezidenţială) fie de Parlament (republică parlamentară).
Din analiza doctrinară a formelor de guvernământ din statele membre ale Uniunii Europene înainte de
2004, rezultă faptul că republicile predomină (8 state) asupra monarhiilor (7 state), iar preşedintele
statului în republici se apropie de statutul monarhului, în sensul că are atribuţii restrânse, în principal de
reprezentare şi de mediere, şi ele sunt deseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice (cu
excepţia Franţei, unde sistemul este semi-prezidenţial)1.
Preşedintele României este, alături de Guvern, şeful executivului, între cele două autorităţi
publice neexistând raporturi de subordonare2.
Funcţiile Preşedintelui României sunt acelea de şef de stat – în exercitarea căreia reprezintă
statul român în raporturile interne şi externe, încheie tratate internaţionale, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici etc.; ca şef al executivului, alături de Guvern, Preşedintele garantează
independenţa naţională, integritatea teritorială, exercită atribuţii în domeniul apărării – comandant al
forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; este garantul Constituţiei şi
mediator3 între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art. 80 din Constituţie)4.
Constituţia României reglementează un şef de stat cu atribuţii ce-l apropie de preşedintele dintr-
o republică parlamentară, cu singura diferenţă că este ales direct de corpul electoral5. Această
construcţie constituţională este, din perspectiva a peste 15 ani de democraţie, discutabilă, deoarece
determină un clivaj între aşteptările corpului electoral de la instituţia prezidenţială şi mijloacele
concrete de acţiune ale preşedintelui; această realitate nu a fost luată în considerare, din păcate, la
revizuirea legii fundamentale din 2003, care nu a schimbat nimic în acest sens6.
Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic după dobândirea funcţiei (şi nici nu poate
cumula o altă funcţie publică sau privată), prin această prevedere încercându-se o poziţionare neutră a
instituţiei faţă de forţele politice, în măsură să-i confere posibilitatea de a-şi exercita funcţia de
mediator sau de arbitraj între puterile statului şi între acestea şi societate.
Preşedintele României se bucură de imunitate, în sensul că nu poate fi tras la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului7.

A se vedea Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 100.
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, ediţie actualizată, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, pag. 75.
Această funcţie nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică (D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 103), ci doar ca o prerogativă
morală.
A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administratic,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 290; R. N. Petrescu, op.
cit., pag. 76.
Pentru dezvoltări, a se vedea Maria Vesmaş, Rolul şi locul Preşedintelui României în sistemul autorităţilor publice ale
statului român, în „Revista de drept public” nr. 1/1998, pag. 69 şi urm; Genoveva Vrabie, Rolul şi funcţiile Preşedintelui
româniei, în „Revista de drept public” nr. 2/1995, pag. 69 şi urm; Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura
All Beck, Bucureşti, 2004, p. 30; Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici şi juriştii români:
modificarea Constituţiei, în „Juridica” nr. 7/2000, pag. 249 şi urm.
Pentru argumente favorabile actualei construcţii constituţionale a puterilor statului, a se vedea A. Iorgovan, Tratat...,op. cit.,
pag. 294 şi urm.
Art. 83 coroborat cu art. 72 alin.1 din Constituţie. A se vedea şi Corneliu Turianu, Discuţie în legătură cu eventuala
modificare a reglementării imunităţii parlamentare şi a şefului statului, în „Dreptul” nr. 7/2001, pag. 30 şi urm.
 Guvernul. Guvernul este definit în Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor1 ca autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în
baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional

economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condiţiile
promovării intereselor naţionale.

Ministerele. Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează
politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit
prevederilor Constituţiei şi Legii nr. 90/2001. Organizarea şi funcţionarea ministerelor privind
apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Restul ministerelor pot fi
înfiinţate prin hotărâre de Guvern, după aprobarea lor de către Parlament, prin acordarea votului de
încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură. Primul-ministru
poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz,
divizarea ori comasarea unor ministere2.
Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se
stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se
aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de Conturi, şi pot avea
în subordinea lor servicii publice, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Înfiinţarea sau
desfiinţarea serviciilor publice „descentralizate”3 ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din
unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul şi încadrarea
personalului, criteriile de constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora se aprobă
prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia
aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.

Principiile de drept şi tradiţiile referitoare la structurile guvernamentale presupun mai multe

variabile, care nu permit stabilirea unor clasificări generale. De regulă, constituţiile statelor europene
conferă un anumit grad de libertate de modificare a acestor structuri, esenţiale pentru administraţie, sub
aspectul stabilităţii organizaţionale, dar şi sub aspectul capacităţii de adaptare.1
În toate regimurile parlamentare, structura guvenamentală este ierarhizată, de o manieră mai
mult sau mai puţin evidentă, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin simbolică, după
ţară, cel puţin între miniştri şi şeful guvernului, uneori şi între membrii guvernului2. În aceste regimuri
administraţia centrală a statului este organizată în servicii ministeriale, care reflectă, în mod obişnuit,
componenţa Guvernului3.
În Spania şi Italia, ministerele sunt, în principiu înfiinţate prin lege. Adesea, barierele juridice ce
pot aparea cu ocazia înfiinţării de ministere sunt estompate de bariere materiale. Eventuala instabilitate
guvernamentală nu are decât consecinţe limitate asupra structurilor administrative; ea are, cel mai
adesea, drept efect deplasarea „ataşamentului” funcţionarilor de la un ministru la altul4.
 Ministrul numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din subordinea
ministerului. Conducătorii serviciilor publice descentralizate se numesc şi se eliberează din funcţie de
către ministru, cu avizul consultativ al prefectului.
Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate şi alte atribuţii specifice stabilite prin acte
normative.
Miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor,
precum şi prin instituţiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor. Ministrul
conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numeşte şi eliberează din
funcţie personalul acestuia.
Statele de funcţii ale ministerelor se aprobă de miniştri, în limita numărului de posturi aprobate
prin hotărâre a Guvernului. Guvernul poate aproba modificările ulterioare în structura ministerelor, a
organelor de specialitate, a serviciilor publice descentralizate şi a instituţiilor subordonate acestora
numai în limita alocaţiilor bugetare.
În conformitate cu art. 56 al legii, Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în
organizarea şi funcţionarea ministerelor, precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori
la organe de specialitate din subordinea Guvernului.
În principiu, în constituţiile occidentale se precizează că miniştrii conduc departamentele de
care răspund, existând şi reglementări constituţionale care conferă dreptul miniştrilor de a executa
„politica definită pentru ministerul lor”, aspect care presupune şi adoptarea de acte5.
În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de organizarea şi gestiunea
internă a departamentului său ministerial, cu condiţia aplicării reglementărilor generale în domeniul
funcţiei publice şi al contabilităţii publice.1
Autorităţile centrale de specialitate, altele decât ministerele. Aceste autorităţi sunt
organizate şi funcţionează în subordinea Guvernului sau a unui minister. Înfiinţarea lor a fost
determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor
probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui
minister. Este vorba de Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, Comisia Naţională de Statistică,
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, etc.

Autorităţile centrale autonome sunt organizate şi funcţionează ca şi celelalte organe ale

administraţiei publice de specialitate, cu deosebirea că, fiind autonome, nu au organe ierarhice
superioare. Asupra lor se exercită, totuşi, un control din partea unei alte puteri în stat, puterea
legiuitoare, care numeşte conducerea acestora şi în faţa căreia trebuie prezentat un raport anual.
Exemple de astfel de autorităţi: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii,
Curtea de Conturi, Avocatul poporului, Consiliul Naţional al Audiovizualului.

1
Jaques Ziller, Administration compares. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Edition
Monchrestien, Paris, 1993, pag. 132.
Constance Grewe, Helene Ruiz Fabri, Droit constitutionnels europeens, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, pag.
570.
Ibidem, pag. 314.
4
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, CH Beck, Bucureşti, 2006, pag. 95.
A. Iorgovan, op. cit., pag. 448.