Sunteți pe pagina 1din 20

PSIHOLOGIA SPORTULUI

CURSUL 3

PSIHOLOGIA
PERFORMANȚEI SPORTIVE
TITULAR CURS
Lect.univ.dr. DOINIȚA BENTU
DEFINIREA CONCEPTULUI
• Performanța reprezintă o „acțiune cu un efect ce depășește nivelul
comun, este superior, poate constitui chiar un record. În psihologie se
apreciază ca performanță toate rezultatele activității ce dețin un rang
maxim și aceasta fie în ordinea individuală, fie în cea colectivă” (P.
Popescu Neveanu apud Predoiu, 2016).
• „O valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiții oficiale, ca
rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza unor
criterii sau bareme riguros stabilite” (Dragnea și Mate-Teodorescu, 2002).
• Perfomanța sportivă este definită ca fiind acel rezultat obținut de sportivi
în urma unei activități ce este cuantificabilă, prin valori calitative și
cantitative, este un rezultat prestigios obținut de un sportiv sau de o
echipă și poate fi privită ca fiind rezultanta interacțiunii factorilor
individuali cu cei de mediu, în contextul obținerii unor rezultate
excepționale.
FACTORI PSIHICI AI PERFORMANȚEI SPORTIVE

• Peformanța sportivă este rezultanta a patru factori, ceea


ce Epuran (2008) numește „cei 4 A ai performanței”,
respectiv:
• Aptitudinile,
• Atitudinile,
• Antrenamentul,
• Ambianța.
A 1: Aptitudinile
• Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice și psihice organizate în
mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a
activității.
• În activitatea individului, aptitudinile prezintă o anumită constanță
și organizare selectivă a componentelor cognitive, afective,
motivaționale și executorii.
• În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru
firesc dacă luăm în considerație preponderența activității motrice
în performanță. Dar, nu este de neglijat faptul că întreaga
funcționalitate motorie este condusă conștient de instanțele
psihice superioare și că în toate sporturile inteligența, motivația,
echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut
indispensabile.
A 1: Aptitudinile
• Principalele componente aptitudinale ale sportivului sunt:
• factorul general (g) sau inteligența generală – este considerat ca „talent
motric” în sport;
• factorul major de grup k:m – aptitudinile „spațial-mecanice”, care includ
aptitudinil psihomotrice și motrice (viteză, rezistență, forță, mobilitate);
• factorul major de grup v:ed – aptitudinile de tip intelectual verbal-
educaționale (atenție, memorie, gândire, imaginație);
• factori minori de grup și factori specifici – dexteritatea degetelor, ochirea,
viteza de reacție, suplețea gândirii, concentrarea atenției ș.a.
• Aptitudinile pot fi deosebit de numeroase, întrucât toate însușirile care-i
conferă omului ușurința dobândirii rezultatelor superioare – însușiri atât
de natură somatică și fiziologică , cât și psihică – sunt considerate
aptitudini.
A 2: Atitudinile
• Atitudinile sunt componente structurale ale personalității
umane, rezultate mai ales din educație și influențe sociale.
• Caracteristica principală este constituită din disponibilitatea
relativ constantă și organizată a sistemului psihic uman de a
percepe și judeca realitatea și de a reacționa într-un anumit
mod la aceasta.
• „Disponobilitatea” atitudinală - predispoziție, opinie, preferință,
orientare față de lucruri sau persoane etc., convingeri, ținută,
sentimente, tendințe și motive, seturi anticipative, rol jucat
spontan sau conștient intenționat, mod de relație cu alții etc.
A 2: Atitudinile
• M. Epuran (2008) stabilește câteva tipuri de atitudini implicate în
prestația sportivilor:
• Atitudinile de tip cognitiv ,
• Atitudinile complexe de tip cognitiv-afectiv,
• Atitudinile evaluative.
• Pentru Binois (1946) atitudinile reprezintă infrastructura personalității
și se exprimă prin trei tendințe:
• față de lucruri: achiziție, distrugere, construire;
• față de alții: dominare, supunere, agresiune, autonomie, punere în
valoare, căutarea sprijinului altuia, nevoia de a fi iubit, ajutorarea
altuia;
• față de sine: de a risca sau nu propria persoană, de perfecțiune, de a
se impune, sentiment de inferioritate.
A 3: Antrenamentul
• Departe de a fi un simplu proces biologic de creștere a aptitudinilor
motrice (viteză, forță, îndemânare, rezistență) sau proces
psihologic-pedagogic de învățare și consolidare a unor
comportamente tehnico-tactice, antrenamentul se prezintă ca o
realitate foarte complexă de condiții, stimuli, strategii, tehnici și
metode prin care se urmărește, în principal:
• dezvoltarea maximală a capacității integrale de performanță a
sportivului;
• pregătirea sportivului pentru reușită performanțială deplină în
concurs;
• dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sporivului,
rămânând o persoană utilă și după încheierea acivității
competiționale.
A 3: Antrenamentul
• Pregătirea psihologică a sportivilor a devenit un factor
tot mai important în structura și strategia
antrenamentului, și aceasta din cel puțin trei motive:
• tot ceea ce face sau este pus să facă sportivul trece prin
mintea lui (intelect, afectivitate, voință, atitudini etc.);
• numai un nivel superior de motivație, efort voluntar și
aptitudini psihocomportamentale îl pot menține pe
sportiv – copil sau adolescent – într-un proces de
pregătire lung, dur și chiar plictisitor sau stresant;
• conduitele eficiente din concurs sunt condiționate de
sistemul stărilor atitudinale precompetiționale și de
capacitatea de autoreglare a comportamentului propriu
al sportivului.
A 4: AmbianȚa
• Din punct de vedere psihocomportamental, relația de echilibrare
dintre individ și ambianță are dublu caracter:
• asimilare – ca proces de transformare a elementelor externe în
componente interne prin intermediul unor scheme sau montaje
operaționale;
• acomodare – ca adaptare a organismului la cerințele pariculare ale
mediului.
• R. Thomas (1987), abordând relația sportiv-ambianță, subliniază
faptul că pe traseul spre performanță, sportivul trece din ambianța
familiei și a clubului, în ambianța federației și a sistemului specific
competițional. Pe măsură ce devine performer se îndepărtează de
mediul cultural al celor din aceeași generație, pentru a trăi în mediul
restrâns, sportiv.
A 4: AmbianȚa
• Mediul sportiv este alcătuit din organizațiile sportive
(federațiile de specialitate) și din „actorii” domeniului:
antrenorul, ca element cardinal, echipa de tehnicieni (medic,
psiholog, administrator), cu rol important, la care se adaugă
jurnaliștii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest
mediu are un rol însemnat în reușita sportivă.
• Climatul sportiv este constituit din ansamblul relațiilor din
cadul echipei, clubului și organizației superioare,
departamentele, de exemplu.
• Mulțimea relațiilor individului cu ambianța este resimțită de
acesta ca cerințe situaționale, respectiv: cerințe familiale,
școlare, sportive, culturale, morale etc. În sport se vorbește
de psihologie situațională, trăirile și comportamentul
sportivului fiind dependente de situații și urmărind
„stăpânirea” acestora pentru atingerea propriilor aspirații.
MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE
• Boutcher și Rotella (1987) au dezvoltat inițial un model din patru etape
al practicii, care include:
• analiza abilităților necesare într-un sport particular,
• evaluarea pentru determinarea punctelor forte și slabe ale persoanei,
• conceptualizarea prin strategia stabilirii scopului,
• dezvoltarea abilităților generale ce pot fi aplicate în situații de
performanță.
• Vealey (1988) a emis mai târziu un model din trei etape iar abordarea
lui s-a centrat în principal pe obținerea abilităților psihologice,
dezvoltarea acestor abilități în training și competiție și dezvoltarea
strategiilor de coping pentru a manageria situații în care abilitățile se
dovedesc inadecvate sau își pierd eficacitatea.
MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE
• Model din șapte etape al îmbunătățirii performanței (Morris și Thomas, 2003):
• Prima etapă este cea a orientării, unde scopul este clarificat, sunt identificate obiectivele și este
determinat angajamentul în ceea ce privește îmbunătățirea performanței;
• Odată ce sarcina este identificată, psihologul efectuează o analiză a sportului;
• O evaluare individuală/de echipă care are ca rezultat un profil al punctelor forte și punctelor slabe.
• A patra etapă este conceptualizarea printr-un profil de analiză, unde psihologul trebuie să ia în
considerare caracteristicile sportivului în legătură cu sportul pe care îl practică.
• A cincea etapă o reprezintă trainingul abilităților psihologice iar principalele tehnici utilizate pentru
îmbunătățirea performanței includ imageria, stabilirea obiectivelor, tehnici cognitive,
atenție/concentrare și încredere (Andersen, 2000).
• Aceste abilități sunt practicate în etapa șase înainte de a fi implementate în cadrul unei competiții.
• A șaptea etapă și cea finală o reprezintă procesul evaluării iar aceasta se bazează pe rezultatele
îmbunătățirii performanței, adaptare personală îmbunătățită și aderență la programul de training al
abilităților psihologice
MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE

• Factorii de
performanță
pentru tenis?
CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA
SPORTIVĂ
• „Capacitatea este o rezultantă plurifactorială, determinată
de aptitudini, de gradul de maturizare a personalității, de
învățare și de exercițiu” (Dragnea, 1996).
• P. Popescu-Neveanu (1978) privește capacitatea ca pe „un
sistem de însușiri funcționale și operaționale în uniune cu
deprinderile, cunoștințele și experiența necesară, care duc
la acțiuni eficiente și de performanță”.
CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA
SPORTIVĂ
• În 1972, P. D. Mitchell vorbește despre o abilitate demonstrată sau potențială a
organismului de a acționa, gândi, simți sau deveni, în ea fiind cuprinse:
• capacitatea latentă – nedemonstrată;
• capacitatea dinamică – comportament observabil, capacitate demonstrată,
• capacitatea neactivă/neactivată – capacitate dinamică, observabilă cândva,
dar care nu mai apare, fiind pasivă,
• capacitatea potențială – latentă, care poate deveni dinamică sub influența
unui program de instruire adecvat.
• M. Epuran (2008) definește capacitatea psihică drept „un sistem de
particularități, de stări și procese care garantează eficiența activității
individului. Ea se prezintă ca o sinteză specifică individuală, originală,
condiționată în principal de aptitudini, atitudini și învățare. Capacitatea psihică
este eficiența în același timp, a proceselor informaționale, a proceselor
interpretative și a celor acționale-reglatorii”.
CAPACITATEA PSIHICĂ
CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA
SPORTIVĂ
• La realizarea performanței sportive contribuie:
• aspectul multifuncțional al structurii performerului –
suma însușirilor de tot felul ale sportivului, însușiri
perfectibile, dar în același timp limitate.
• aspectul pluridisciplinar al determinării performanței
sportive – performanța sportivă este rodul eforturilor pe
care le fac diferitele discipline științifice și reprezentanții
lor în vederea creșterii nivelului abilităților sportivilor.
VĂ MULŢUMESC
PENTRU ATENŢIA
ACORDATĂ!
1. Emoțiile și performanța sportivă.
2. Dominanța telică/paratelică în sport.
3. Răspunsul psihologic la accidentare și recuperare.
4. Atitudinea în sportul de performanță.
5. Burnout-ul la sportivi.
6. Rolul imageriei mentale în sport.
7. Motivația în sportul de performanță.
8. Profilul psihologic al sportivului cu dizabilități.
9. Factori ce influențează relația antrenor-sportiv.
10. Dopajul și sportul de performanță.
11. Pregătirea psihică a sportivului pentru concurs.
12. Îmbunătățirea coeziunii în grupurile sportive.