n-aș mai fi făcut atâta tevatură și aș fi mâncat și eu după pofta

inimii, ca tine ca toată lumea“. Acestea îi fură ultimele cuvinte,

dar în ochii acum stinși îi mai dăinuia convingerea fermă, chiar
dacă fără mândria de odinioară, că el flămânzea mai departe.
„Ei, acuma faceți curățenie aici!“ spuse intendentul și artistul
foamei fu îngropat undeva laolaltă cu paiele. În cușcă însă fu
instalată o panteră tânără. Era o adevărată desfătare, chiar și pentru
cei mai săraci la minte, să privească fiara sălbatică învârtindu-se
vioaie în cușca atâta vreme posomorâtă. Nu ducea lipsă de nimic.
Paznicii îi aduceau, fără să stea mult pe gânduri, hrana care-i
plăcea; acest trup mobil, atât de bine înzestrat cu tot ceea ce-i era
necesar, încât părea aproape să plesnească de sănătate, nu părea
să simtă nici măcar lipsa libertății; părea să poarte cu sine, așa
cum se învârtea de colo până colo, până și propria libertate; părea
s-o țină între dinții ei puternici; și bucuria de a trăi pornea cu
atâta înflăcărare plină de vigoare din gâtlejul ei, încât nu le era
deloc ușor privitorilor să-i țină piept. Dar se stăpâneau, se înghe-
suiau în jurul cuștii și nu voiau deloc să se lase duși din fața ei.

Josefine, cântăreața
sau
Poporul de șoareci

Cântăreața noastră se numește Josefine. Cine n-a auzit-o, acela

nu cunoaște puterea cântecului. Nu există nimeni pe care cântecul
ei să nu-l cucerească, lucru cu atât mai de luat în seamă, cu cât
specia noastră, în întregul ei, nu iubește muzica. Pacea și liniștea
sunt, pentru noi, cea mai frumoasă muzică; viața pe care o ducem
este grea și, chiar dacă am încercat vreodată să ne lepădăm de
grijile zilnice, nu mai suntem în stare să ne ridicăm până la lucruri
atât de depărtate de viața noastră obișnuită, cum este muzica. Dar
nici nu ne plângem prea mult de asta; nu ajungem atât de depar-
te; o anumită inteligență practică – de care avem de altfel imperios
238
nevoie – reprezintă, credem, atuul nostru cel mai mare și obișnuim
ca, în numele ei, să ne consolăm cu zâmbetul pe buze pentru tot
și toate, chiar dacă la un moment dat vom fi simțind – ceea ce
însă nu se întâmplă – acea aspirație către fericire ce emană probabil
din muzică. Numai Josefine constituie o excepție; ea iubește
muzica și știe, deopotrivă, să o împărtășească; este unică în această
privință; odată cu plecarea ei, va dispărea – cine știe pentru câtă
vreme – și muzica din viața noastră.
M-am gândit deseori cum stau lucrurile, la drept vorbind, cu
muzica asta. Noi suntem, totuși, complet lipsiți de simț muzical;
dar cum se face atunci că înțelegem cântecul Josefinei sau – dat
fiind că ea neagă asta – cel puțin credem că-l înțelegem. Răspunsul
cel mai simplu ar fi că frumusețea lui e atât de mare, încât nici
simțurile cele mai tocite nu-i pot rezista, însă acest răspuns nu
ne satisface. Dacă ar fi într-adevăr așa, atunci ar trebui în primul
rând să avem, întotdeauna când ascultăm acest cântec, sentimentul
extraordinarului, sentimentul că din gâtlejul acesta răsună ceva
ce n-am mai auzit nicicând înainte și nici nu suntem în stare să
auzim, ceva pe care doar Josefine ne face capabili să-l auzim – și
nimeni în afara ei. Însă tocmai că nu-i așa, zic eu, căci nu simt asta
și nici n-am remarcat la alții ceva asemănător. Adesea, când ne
aflăm în cercuri restrânse, recunoaștem unii față de alții că, luat
în sine, cântecul Josefinei nu reprezintă nimic extraordinar. Dar
este el cu adevărat un cântec? În ciuda lipsei noastre simț muzical,
avem tradiții legate de cântat; în tradiția străveche a neamului nostru
au existat cântece; sunt legende care spun asta și s-au păstrat chiar
unele cântări pe care, e drept, nu le mai poate cânta nimeni. Avem
deci o oarecare idee despre ce înseamnă cântecul, numai că, la drept
vorbind, arta Josefinei nu prea se potrivește cu ea. Să fie acesta
cu adevărat un cântec? Nu cumva e doar un șuierat? Iar șuieratul
știm cu toții ce e, e chiar principala iscusință artistică a speciei
noastre, sau mai bine-zis nu e o iscusință, ci o manifestare vitală
care ne e caracteristică. Noi toți șuierăm, însă bineînțeles că nimeni
nu se gândește să socotească asta drept o artă, șuierăm fără să luăm
seama la asta, ba chiar fără să ne dăm deloc seama și sunt mulți
239
printre noi care nici măcar nu știu că șuieratul face parte dintre
însușirile noastre. Dacă ar fi așadar adevărat că Josefine nu cântă,
ci șuieră, ba poate chiar, după cum îmi pare mie, abia dacă reușește
să scoată mai mult decât un șuierat obișnuit – și la urma urmei
poate că n-o țin puterile nici măcar pentru atât, în vreme ce un
muncitor agricol oarecare e în stare să facă așa ceva toată ziulica,
fără nici o osteneală, în timp ce-și face treaba – dacă toate acestea
ar fi adevărate, atunci presupusul statut de artistă al Josefinei ar
fi ce-i drept spulberat, însă abia atunci ar putea fi descifrată enigma
enormei fascinații pe care ea o exercită.
Cu toate acestea, ceea ce ea produce nu e doar un șuierat. Dacă
te așezi destul de departe de ea când o asculți sau, mai exact spus,
dacă vei încerca – atunci când Josefine cântă laolaltă cu alții – să
verifici dacă îi poți deosebi glasul, e incontestabil că n-ai să auzi
nimic altceva decât un șuierat obișnuit, unul care diferă cu ceva,
dar nu cu mult, fiind doar mai delicat sau mai fragil. Însă, de vei
sta în fața ei, vei descoperi că nu e doar un șuierat; ca să-i înțelegi
arta, e nevoie nu doar să o asculți, ci să o și privești. Chiar dacă
n-ar fi vorba decât de șuieratul nostru de zi cu zi, tot îți pare ciudat
din prima clipă faptul că cineva se înfățișează solemn, pentru a
face un lucru cu totul obișnuit. Să spargi o nucă nu e cu adevărat
o artă; de aceea, nimeni nu va îndrăzni să strângă un public și să
se apuce, ca să-l distreze, să spargă nuci în fața lui. Dacă o face totuși
și dacă mai are și succes, atunci nu mai poate fi vorba doar de
simplul gest al spargerii nucilor. Fie e vorba, într-adevăr, de spar-
gerea nucilor, însă atunci se vădește că noi am neglijat cu super-
ficialitate această artă, pentru că o stăpânim pur și simplu prea
bine, fie acest nou spărgător de nuci ne arată acum adevărata esență
a artei acesteia, și e posibil și ca, pentru a-și atinge efectul, să fie
util chiar să se arate ceva mai puțin abil în spargerea nucilor decât
cei mai mulți dintre noi.
Poate că la fel stau lucrurile și cu Josefine și cântecul ei; admi-
răm la ea ceea ce nu admirăm deloc la noi înșine; de altfel, în
această din urmă privință, ea este întru totul de acord cu noi. Am
fost o dată de față când cineva, cum e firesc să se mai întâmple din
240
când în când, i-a atras atenția asupra șuieratului acesta general
care e propriu neamului nostru și a făcut-o cu cea mai mare bună
cuviință, însă pentru Josefine și asta a fost prea mult. Un surâs
atât de obraznic și de arogant cum a fost cel pe care l-a arborat ea
atunci n-am mai văzut niciodată; ea care, văzută din afară, este la
drept vorbind delicatețea întruchipată, o delicatețe ce iese în
evidență chiar și în neamul nostru atât de înzestrat cu genul acesta
de figuri feminine; surâsul ei a părut de-a dreptul ordinar; e posibil
ca, în marea ei finețe, să fi simțit asta și să se fi abținut. În orice
caz, rezultă că ea neagă orice legătură între arta ei și șuierat. Pentru
cei care nu sunt de aceeași părere cu ea și care simte că-i fac opo-
ziție, Josefine nu are decât dispreț și probabil o ură nemărturisită.
Nu e o vanitate obișnuită, căci această opoziție, din care fac și eu
parte pe jumătate, nu o admiră mai puțin decât o admiră mulți-
mea, însă Josefine nu vrea să fie doar admirată, ci vrea să fie ad-
mirată exact în felul hotărât de ea, simpla admirație n-o încălzește
cu nimic. Și, când stai în fața ei, o înțelegi; opoziție nu-i poți face
decât de departe; când stai în fața ei, știi bine că ceea ce ea șuieră
nu este un șuierat.
Cum șuieratul face parte dintre obișnuințele noastre, de care
nu ajungem să ne dăm prea bine seama, s-ar putea crede că șuierăm
și în timpul aparițiilor în public ale Josefinei; în prezența artei ei
ne simțim bine și, când ne simțim bine, șuierăm; însă auditoriul
ei nu șuieră, tace chitic; în momentele acelea tăcem cu toții, e ca
și cum ne-am împărtăși și noi, în acele clipe, din pacea aceea atât
de râvnită de care, cel puțin, șuieratul nostru ne îndepărtează. Oare
cântecul ei e cel care ne farmecă, sau mai degrabă liniștea solemnă
ce înconjură glăsciorul acesta firav? Odată s-a întâmplat ca un
oarecare, un prostănac, să înceapă să șuiere în timp ce cânta Jose-
fine. Era, în fond, exact același lucru pe care-l auzeam și de la
cântăreață; de acolo, din fața noastră, se auzea același șuierat, care,
în ciuda oricărei rutine, rămăsese tot plin de sfială, iar de aici,
dinspre public, se auzea șuierătura aceea necontrolată a unui copil;
să definim deosebirea ar fi fost cu neputință; însă noi am țâțâit
care mai de care și am fluierat-o pe creatura aceea care ne tulbura
241
audiția, cu toate că nu mai era necesar s-o facem, căci firește că o
și tulise de acolo, cuprinsă de spaimă și de rușine, în vreme ce
Josefine își intona mai departe șuieratul triumfal, ieșindu-și din
fire de entuziasm și mândrie, cu brațele larg desfăcute și cu gâtul
întins la maximum.
De altfel, așa se întâmplă mai întotdeauna, orice lucru mărunt
care intervine, orice incident, orice deranj cât de mic, un trosnet
al dușumelei ori cineva care plescăie din limbă, ori o defecțiune la
lumină – pe toate astea Josefine le ia ca prilej pentru a spori efectul
cântării sale; oricum, după părerea ei, ea cântă pentru niște surzi.
Nu duce lipsă de manifestări de entuziasm și de aplauze, ci de o
adevărată înțelegere a artei sale, la care, spune ea, a renunțat de mult
să se mai aștepte. Astfel că orice tulburare de acest gen îi convine;
tot ce contrastează cu puritatea cântecului ei e lesne înfrânt, chiar
fără nici un efort, doar prin contrastul pe care-l creează arta ei, iar
toate astea pot contribui la deșteptarea mulțimii, e drept nu pentru
a ajunge la adevărata înțelegere, dar măcar la un respect evlavios.
Dacă lucrurile astea mărunte îi dau apă la moară, cu atât mai
mult cele mari. Vedeți, viața noastră e foarte neliniștită, fiecare zi
aduce cu ea surprize, îngrijorări, speranțe și spaime, într-o atât de
mare măsură încât fiecăruia dintre noi, de unul singur, i-ar fi cu ne-
putință să suporte toate acestea dacă n-ar avea, zi și noapte, spri-
jinul tovarășilor; însă, chiar și așa, deseori e foarte greu; uneori
tremură mii de umeri sub povara sortită în fond unuia singur.
Atunci, Josefine consideră că a venit momentul ei. O vezi de îndată
acolo pe ființa aceasta delicată, îi simți vibrând într-un mod neli-
niștitor diafragma; e ca și cum și-ar fi adunat toate puterile în cân-
tec, ca și cum din ea ar fi dispărut subit tot ce nu slujește nemijlocit
cântecului, orice forță, aproape orice posibilitate de viață s-a
evaporat din ea, o simți trecută cu totul sub pavăza duhurilor bune,
de parcă, așa cum e transpusă cu totul în cântec, o simplă suflare
trecătoare de aer rece ar putea-o ucide. Însă tocmai în asemenea
clipe obișnuim noi, pretinșii ei oponenți, să ne spunem între noi:
„Nici măcar să șuiere nu mai poate; acum probabil că se forțează
atât de tare ca să mai smulgă din ea nu un cântec – nici vorbă de
242
așa ceva –, ci măcar șuieratul nostru cel obișnuit“. Așa ni se pare
că stau lucrurile, însă, după cum am spus, asta-i doar o impresie,
e drept inevitabilă, dar trecătoare, drept care și dispare de îndată.
Și imediat ne scufundăm și noi în trăirile mulțimii, care, umăr la
umăr, înfierbântată, ascultă abia îndrăznind să mai respire.
Și, ca să strângă în jurul ei această mulțime de semeni ai noștri,
aflați mai tot timpul în mișcare, agitați, alergând încoace și-ncolo,
împinși de țeluri adeseori nici de ei știute, de cele mai multe ori
Josefine nici nu trebuie să facă altceva decât să-și lase căpșorul pe
spate, să-și deschidă puțin gura și să-și îndrepte ochii în sus, adică
să ia poziția aceea care arată că are intenția să cânte. Poate să facă
asta oriunde vrea ea, nu-i trebuie un loc cu vizibilitate – orice cotlon
ascuns, ales la întâmplare și în fuga clipei, e la fel de bun. Știrea că
are să cânte se răspândește instantaneu, se formează de îndată ade-
vărate procesiuni într-acolo. Uneori se ivesc obstacole. Josefine
preferă să cânte tocmai în momentele mai agitate, când griji și
nevoi felurite ne împing în toate părțile, iar atunci, oricâtă bună-
voință am avea, nu ne putem strânge atât de repede pe cât ar
dori-o ea, drept care rămâne uneori în atitudinea asta măreață o
bună bucată de vreme, câtă vreme nu are un public îndestulă-
tor – și atunci, firește, e mânioasă, bate din picioare, înjură mârlă-
nește, ba chiar și mușcă. Dar nici măcar o asemenea purtare nu-i
știrbește prestigiul; în loc să pună oarece limite pretențiilor ei
exagerate, lumea se străduiește să i le satisfacă; se trimit mesageri
să aducă auditoriu; iar ei i se ascunde acest fapt; îi vezi pe mesageri
pe drumurile din împrejurimi, anume postați să le facă semn să se
grăbească celor ce vin încoace; și toate acestea continuă până când,
în sfârșit, s-a strâns un număr suficient de ascultători.
Ce-i face pe cei din neamul nostru să depună asemenea eforturi
pentru Josefine? E o întrebare la care-i greu de răspuns, la fel de
greu ca la întrebarea despre însuși cântecul Josefinei și cu care, de
altfel, stă în strânsă legătură. Am putea deci renunța la ea, conto-
pind-o cu a doua, pentru a spune de pildă că poporul, de dragul
cântecului Josefinei, ajunge să se dăruie fără rezerve. Dar tocmai
că nu se dăruie; neamul nostru nu prea cunoaște dăruirea fără
243
rezerve; mai presus de orice, el prețuiește șiretenia, una desigur
inofensivă, sau vorbitul în șoaptă, firește la fel nevinovat ca al
copiilor, prețuiește apoi flecăreala din vârful buzelor, și atunci bine-
înțeles că un asemenea neam nu se poate dărui fără rezerve – lucru
pe care Josefine îl simte și îl combate din toate puterile gâtlejului
ei fragil.
Numai că, desigur, nu trebuie să mergem prea departe cu ase-
menea aprecieri generale, căci neamul nostru se dăruie totuși Jose-
finei, numai că nu fără rezerve. N-ar fi în stare, de pildă, să râdă
de Josefine. S-o recunoaștem deschis: la Josefine sunt unele lucruri
care stârnesc râsul; dincolo de asta, râsul ca atare nu ne e deloc
străin; în ciuda tuturor suferințelor ce apasă viața noastră, nu ne
e străină obișnuința de a întâmpina totul cu un râs ușor; însă de
Josefine noi nu râdem. Uneori am impresia că neamul nostru con-
cepe relația sa cu Josefine ca și cum această ființă fragilă, ce are
nevoie să fie menajată, această ființă într-un fel excepțională, excep-
țională tocmai prin cântecul ei, cum crede ea, i-ar fi fost încredin-
țată și ar trebui să-i poarte de grijă; justificarea pentru așa ceva
nu-i este nimănui clară, însă așa par să stea lucrurile. Iar de ceea
ce-ți este dat în grijă nu râzi; să râzi de asta ar însemna o încălcare
a datoriei; cel mai răutăcios lucru pe care-l spun despre ea cei mai
urâcioși dintre noi este ăsta: „Ne trece pofta de râs când o vedem
pe Josefine“.
Așa se face că neamul nostru are grijă de Josefine în felul în
care un tată se îngrijește de copilașul său care – nu se știe bine dacă
în chip de rugă sau de poruncă – își întinde mânuțele spre el.
Cineva ar putea crede că neamul din care facem parte nu e apt să
îndeplinească astfel de îndatoriri părintești, dar în realitate el le
îndeplinește, cel puțin în cazul acesta, într-un mod exemplar; nici
un individ luat în parte n-ar putea să facă în privința asta ceea ce
neamul în întregul lui e în stare să facă. Sigur, deosebirea de forțe
între neamul întreg și un individ este atât de uriașă, încât e de ajuns
ca întreaga stirpe să-l țină la sânul ei cald pe cel care are nevoie
de ocrotire, pentru ca acesta să fie apărat cum trebuie. Dar Josefinei
nu îndrăznește nimeni să-i pomenească despre asemenea lucruri.
244
„Protecția voastră, pot cel mult să șuier când aud de ea“, spune
ea atunci. „Da, da, șuieră tu, oricum șuieri“, gândim noi. Nu e
vorba de o adevărată discuție în contradictoriu atunci când ea se
răzvrătește astfel, ci mai degrabă de o copilărie, de o manieră
copilărească de a-și exprima recunoștința, iar unui părinte nu-i
stă în fire să se mâhnească din astfel de pricini.
Numai că mai e ceva ce intervine în relația aceasta dintre nea-
mul nostru și Josefine, ceva mai greu de explicat. Anume că Josefine
e de părerea contrarie: crede că ea este cea care-i apără și-i prote-
jează pe cei din neamul nostru. Cântecul ei ne salvează, chipurile,
din situații politice sau economice dificile, ea reușește asta prin
cântecul ei și, cu toate că el nu îndepărtează de noi nefericirea, ne
dă cel puțin forța de a o îndura. De spus nu spune asta ca atare,
și nici altceva nu spune, ea vorbește de fapt puțin, rămâne tăcută
în mijlocul flecarilor, însă lucrul acesta se vede din strălucirea ochi-
lor ei, se citește pe buzele ei, când ține gura închisă – dintre noi,
doar puțini își pot ține gura închisă, pe când ea poate. La fiecare
știre proastă – și în unele zile vin una după alta asemenea știri,
amestecându-se cu cele mincinoase, sau cele pe jumătate adevă-
rate – ea se ridică de îndată în picioare, pe când altminteri stă
mai mult întinsă pe jos, obosită, doar ridicându-și capul ca să
privească peste turma sa, așa cum face păstorul înaintea furtunii.
Desigur, și copiii au asemenea pretenții, în felul lor exagerat, ne-
stăpânit, însă la Josefine ele nu sunt totuși atât de neîntemeiate
ca la copii. Firește că ea nu ne salvează și nici nu ne dă putere, e
ușor să te înfățișezi ca salvator al acestui neam deprins cu suferin-
țele, un neam care nu precupețește nimic și e iute în decizii, cu-
noscând bine moartea și doar în aparență înfricoșat în atmosfera
de temeritate în care trăiește permanent, și dincolo de asta la fel de
fecund, pe cât de îndrăzneț – este ușor, spun, să te înfățișezi la final
drept salvatorul acestui neam care până acum s-a salvat întotdea-
una singur într-un fel sau altul, fie chiar cu sacrificii în fața cărora
istoricii – în general, noi neglijăm cu totul cercetarea istorică –
rămân uluiți și înspăimântați. Și totuși este adevărat că, tocmai în
momentele critice, noi ascultăm glasul Josefinei cu mai multă
245
atenție decât alteori. Amenințările care plutesc asupra noastră ne
fac mai liniștiți, mai modești, mai supuși în fața poruncilor Jose-
finei; ne strângem bucuroși laolaltă, ne înghesuim bucuroși unul
într-altul, mai cu seamă fiindcă o facem cu o ocazie care nu are
deloc legătură cu ceea ce ne chinuie cel mai mult; e ca și cum am
mai sta o clipă împreună și am sorbi repede – da, graba e necesară,
și asta uită Josefine prea adesea – o cupă a păcii înaintea luptei.
Nu e atât un concert, cât o întrunire populară, unde, în afară de
acel mic șuierat din fața noastră, domnește o tăcere desăvârșită;
prea e grav ceasul ca să-l mai petrecem pălăvrăgind.
Desigur, o asemenea relație nu o poate mulțumi deloc pe
Josefine. În ciuda nemulțumirii și nervozității care o stăpânesc,
ca urmare a situației ei niciodată complet lămurite, Josefine, orbită
de conștiința de sine, nu vede totuși unele lucruri și poate fi lesne
determinată să mai treacă cu vederea încă multe altele, iar în acest
sens, de fapt în sensul unei utilități generale, o ceată de lingușitori
este permanent activă – dar cu siguranță că ea nu s-ar sacrifica să
cânte doar așa, fără să fie luată în seamă, în ungherul unei adunări
populare, deși, luat în sine, așa ceva nu ar fi deloc prea puțin.
Dar nici nu trebuie să facă un astfel de sacrificiu, pentru că arta
ei nu rămâne lipsită de atenția cuvenită. În ciuda faptului că ne
preocupăm de cu totul alte lucruri, iar de tăcut nu tăcem toți nu-
mai de dragul cântecului, ba unii dintre noi nici măcar nu privesc,
ci își ascund fața în blana vecinului, în timp de Josefine, acolo sus,
pare să se ostenească în zadar, totuși – iar asta nu se poate nega –
ceva din șuieratul ei răzbate în chip irezistibil și ajunge până la noi.
Acest șuierat care se înalță peste toți ceilalți, în vreme ce lor nu le
rămâne decât tăcerea, vine aproape ca o solie a neamului întreg
către fiecare dintre noi; șuieratul subțire al Josefinei în momentele
hotărâtoare, când sunt decizii grele de luat, este precum sărmana
existență a neamului nostru, prins în tumultul lumii ostile. Josefine,
cu lipsa ei de voce și cu prestația ei nulă, reușește să se impună și
să-și croiască drumul spre noi, iar nouă ne face bine să știm asta.
Dacă s-ar putea găsi printre noi un adevărat artist al cântului, cu
siguranță că nu l-am tolera în astfel de timpuri și am refuza
246
unanim, ca pe ceva absurd, să ne ofere asemenea reprezentații. Fie
ca Josefine să nu ajungă niciodată să afle că tocmai faptul că o ascul-
tăm este o dovadă împotriva cântecului ei! O umbră de bănuială
în sensul acesta tot are, căci altfel de ce ar nega atât de pătimaș că
noi o ascultăm? Ea însă cântă mai departe, șuieră mai departe, tre-
când peste această bănuială.
Însă s-ar putea ca pentru ea să existe și o altă mângâiere: într-o
anumită măsură, noi totuși o ascultăm cu adevărat, probabil în
același fel în care este ascultat un artist al cântului; ea obține efecte
pe care un artist al cântului în zadar s-ar strădui să le producă asupra
noastră și la care ajunge tocmai grație mijloacelor ei precare. Asta
are legătură, în principal, cu modul nostru de viață.
În neamul nostru, abia de știm ce înseamnă tinerețea și abia
de cunoaștem o scurtă perioadă de copilărie. E adevărat că, la inter-
vale regulate, se fac solicitări ca să se acorde copiilor o anumită
libertate, o anumită protecție, să aibă dreptul lor la puțină lipsă
de griji, la puțină zbenguială fără rost, la joacă ‒ fie ca acest drept
să le poată fi cândva recunoscut și să fie tradus în fapt; se ivesc
deci asemenea solicitări și aproape toată lumea le sprijină, căci nu
există nimic altceva care să merite mai mult sprijin, însă totodată,
ținând cont de realitățile în care poporul nostru își duce viața,
nu există nimic altceva care să poată fi mai greu de acceptat, așa
că solicitările se bucură de oarece sprijin, se fac încercări să fie
traduse în fapt, însă curând rămâne totul cum a fost. Viața noastră
e de o asemenea natură, încât un copil, de îndată ce începe să se
miște un pic și să deosebească cele din jur, trebuie să aibă grijă de
propria lui piele întocmai ca un adult; ținuturile în care suntem
obligați, din considerente de ordin economic, să trăim noi răspân-
diți sunt prea întinse, dușmanii noștri sunt prea numeroși, primej-
diile care ne amenință pretutindeni sunt prea imprevizibile – încât
nu putem să-i ținem pe copii departe de lupta pentru existență,
căci, dacă am face asta, ar însemna pentru ei un sfârșit prematur.
La aceste considerente triste se adaugă pe de altă parte și unul
încurajator: fertilitatea stirpei noastre. O generație – și fiecare din
ele este numeroasă – o și împinge de la spate pe cealaltă, copiii
247
nu mai au timp să fie copii. Se prea poate ca la alte popoare copiii
să fie îngrijiți cu toată atenția, să se construiască acolo școli pentru
cei mici, iar din aceste școli să se reverse zilnic copiii, care reprezintă
viitorul, viitorul neamului, însă copiii care apar pe lume acolo zi
de zi sunt totuși, destul de multă vreme, aceiași. Noi n-avem școli,
însă din neamul nostru se revarsă la intervale extrem de scurte cete
nenumărate de copii, chițăind sau chichotind veseli, atâta vreme
cât nu sunt în stare să șuiere, tăvălindu-se sau rostogolindu-se, îm-
pinși de cei ce vin din urmă, până când pot alerga singuri, smul-
gând cu stângăcie și purtând cu ei în marea lor masă totul, până
când sunt în stare să vadă cu propriii lor ochi. Copiii noștri nu
sunt ca aceia din școlile de altundeva, nici vorbă, sunt mereu alții,
mereu alții noi, fără sfârșit, fără întrerupere, abia de apare un copil
că nici nu mai e copil, ci de îndată se îngrămădesc în spatele lui
alte chipuri de copii, cu neputință de deosebit unii de alții în mul-
țimea și graba lor, trandafirii de fericirea de a trăi. Firește, oricât
de frumos ar fi asta și oricât am putea fi invidiați de alții, pe drept
cuvânt, totuși noi nu le putem dărui copiilor noștri o adevărată copi-
lărie. Iar faptul ăsta are urmări. Un anumit fel de a fi copilăros,
care nu a fost la vremea lui trăit și nu a pierit de la sine și care nu
poate fi smuls din rădăcini rămâne în fibrele ființei noastre; în
totală contradicție cu partea mai bună din noi, cu rațiunea practică
și infailibilă, și noi acționăm uneori cu totul și cu totul nebunește
și chiar în felul în care se comportă prostește copiii, absurd, risipitor,
generos peste fire, ușuratic și toate acestea deseori doar de dragul
unei mici glume. Și, chiar dacă bucuria noastră când ne comportăm
astfel nu mai poate avea întreaga forță a bucuriei copilărești, e
sigur că ceva dintr-o asemenea copilărie tot mai trăiește în aseme-
nea gesturi. Iar de felul acesta copilăros de a fi al neamului nostru
profită întotdeauna și Josefine.
Însă neamul nostru nu e numai copilăros, el este, într-o anu-
mită măsură, și bătrân înainte de vreme, copilăria și bătrânețea
se fac simțite la noi altfel decât la alții. Noi nu avem tinerețe, deve-
nim de îndată adulți și adulți rămânem apoi multă vreme, iar
asta face ca o anumită oboseală și deznădejde să străbată, lăsând
248
urme adânci, ființa neamului nostru ca întreg, atât de rezistentă
și de plină de speranță. De aici decurge de altfel și lipsa noastră
de simț muzical: suntem prea bătrâni pentru muzică, excitația,
avântul ei nu se potrivesc cu felul nostru de a fi greoi, o dăm la o
parte obosiți; noi ne-am retras în șuierat; puțin șuierat ici și colo,
asta este ceea ce ni se potrivește. Cine știe dacă nu există niscaiva
talente muzicale și printre noi; chiar dac-ar exista, caracterul seme-
nilor trebuie că l-ar strivi încă dinainte de a se putea desfășura. Pe
când, dimpotrivă, Josefine poate să șuiere sau să cânte – cum
preferă ea să spună –, iar pe noi asta nu ne deranjează, ne convine,
așa ceva putem să suportăm; dacă intră aici și ceva din ceea ce în-
seamnă muzica, atunci este redusă la ultima expresie, o anumită
tradiție muzicală este păstrată, dar fără ca aceasta să constituie în
cea mai mică măsură vreo povară pentru noi.
Însă neamului acesta, dispus la astfel de lucruri, Josefine îi mai
oferă încă multe. La concertele ei, mai cu seamă în vremuri grele,
doar cei foarte tineri manifestă oarece interes față de cântăreață
în sine, doar ei o privesc cu uimire, cum îi încrețește buzele, cum
dă drumul aerului printre dinții din față, atât de grațioși, minu-
nându-se ea însăși de sunetele pe care le produce, murind de plă-
cere și folosind acest leșin pentru a se înflăcăra întru noi izbânzi,
care-i devin ei înseși tot mai de neînțeles, în vreme ce mulțimea
propriu-zisă – și lucrul ăsta se vede limpede – s-a retras în ea
însăși. În aceste momente, în pauzele scurte dintre luptele pe care
le duce, neamul nostru își permite să viseze, e ca și cum fiecăruia
dintre noi i s-ar dezmorți un pic mădularele, ca și cum cel lipsit
atâta vreme de odihnă ar avea voie acum să se tolănească după
cum poftește în marele și căldurosul pat al neamului său. Iar în
visele acestea răsună, ici și acolo, șuieratul Josefinei. Ea-l numește
perlat, noi îi spunem deranjant; însă, oricum ar sta lucrurile,
glasul acesta e la locul lui aici, ca nicăieri altundeva, muzica nu și-ar
putea găsi vreodată vreun moment mai nimerit în care să pice.
Ceva din sărmana și scurta noastră copilărie e prezent aici, ceva
din fericirea pierdută, ce nu va mai fi niciodată regăsită, dar și
ceva din viața noastră activă de azi, cu elanul ei plăpând, a cărui
249
noimă n-o știm, dar care persistă în noi și nu se lasă ucis. Și,
într-adevăr, toate astea nu sunt spuse cu o voce puternică, ci ușor,
în șoaptă, confidențial aproape, uneori chiar parcă puțin răgușit.
Firește că e un șuierat. Cum să nu fie? Căci șuieratul e chiar vor-
birea neamului nostru, numai că, iată, câte unul șuieră toată viața
și nici nu știe că o face, pe când aici șuieratul este eliberat de lan-
țurile vieții de zi cu zi și ne eliberează pe noi pentru scurtă vreme.
Sigur e că n-am vrea să ne lipsim de asemenea concerte.
Dar de aici și până la afirmația Josefinei că ea ne-ar conferi,
în vremuri ca acestea, forțe noi și așa mai departe, este o cale foarte
lungă. Asta pentru ființele de rând, nu pentru cei care țin s-o lin-
gușească. „Cum ar putea fi altfel“ – spun ei cu o candidă arogan-
ță – „cum s-ar putea altminteri explica marea afluență de public
la asemenea concerte, mai cu seamă în momentele în care ne
simțim amenințați de vreun pericol iminent și când, uneori, chiar
ne-am simțit într-o asemenea măsură captivați, încât asta ne-a
împiedicat să ne apărăm de acea primejdie“. Această remarcă din
urmă este din nefericire corectă, dar ea nu-i printre cele din care
Josefine își poate face un titlu de glorie, mai ales dacă ținem seama
de faptul că, în vremea unor astfel de adunări, când dușmanul
dă năvală asupra noastră pe neașteptate, iar unii dintre noi își pierd
viața, Josefine, care e vinovată de toate și care poate chiar prin
șuieratul ei l-a atras pe dușman, s-a găsit întotdeauna în locșorul
cel mai sigur și a dispărut întotdeauna prima, pe tăcute și în cea
mai mare grabă, sub protecția suitei sale. Dar în fond toți știu
asta, și cu toate acestea se grăbesc cu toții iarăși atunci când Jose-
fine, din nou, într-un loc și într-un moment alese după bunul ei
plac, se ridică să cânte. De aici s-ar putea trage concluzia că Josefine
aproape că se sustrage legii și că i se iartă totul, că poate să facă
ce vrea ea, chiar dacă asta pune în primejdie întreaga comunitate.
Dacă lucrurile ar sta așa, atunci și pretențiile Josefinei ar fi întru
totul de înțeles, ba chiar într-un anume sens s-ar putea vedea în
această libertate, pe care e dispus să i-o acorde neamul nostru – în
acest dar extraordinar, nimănui altcuiva acordat vreodată și, la
drept vorbind, contrar legilor – s-ar putea vedea în asta o recunoaș-
250
tere a faptului că neamul nostru, cum zice ea, nu-i înțelege arta,
ci o privește cu o uimire neputincioasă, nesimțindu-se demn de ea,
iar suferința pe care asta i-o creează Josefinei se străduiește să o
repare printr-o faptă de-a dreptul deznădăjduită, anume că, așa
cum arta ei stă dincolo de puterea de înțelegere a celor din nea-
mul nostru, și neamul o așază pe ea, persoana ei și dorințele ei, în
afara sferei lui de autoritate. Dar asta nu-i firește deloc adevărat;
poate că, în particular, câte unul din neamul nostru capitulează
prea repede în fața Josefinei, însă neamul ca atare, așa cum nu
capitulează fără condiții în fața nimănui, nu o face nici în fața ei.
Încă de multă vreme, poate chiar de la începutul carierei sale
artistice, Josefine se luptă să fie scutită de orice muncă, deoarece
cântă; ar trebui deci să i se ia de pe umeri grija pentru pâinea cea
de toate zilele și toate grijile altminteri legate de lupta noastră
pentru existență, iar asta – după cât se pare – pentru ca grijile res-
pective să fie trecute pe umerii întregului neam. Cineva care se
entuziasmează repede – s-au mai găsit și dintre aceștia – ar putea,
chiar și numai din ciudățenia acestei pretenții, din mentalitatea
pe care o vădește făptura ce-a fost în stare să emită o asemenea
pretenție, să tragă concluzia că este îndreptățită. Neamul nostru
însă trage alte concluzii și respinge calm această pretenție. De
altfel, nici nu se ostenește prea mult să combată îndreptățirea ei.
Josefine, de pildă, arată că efortul muncii dăunează glasului ei, că
efortul de a munci este ce-i drept mic în comparație cu cel pe
care i-l impune cântatul, dar că îi răpește posibilitatea să se
odihnească îndeajuns după cântat și să se întărească pentru viitorul
cântec, că e silită așadar să se istovească cu totul și, în condițiile
astea, nu mai poate nicicând să-și atingă potențialul maxim. Nea-
mul nostru o ascultă și după aceea își vede de treaba lui. Acest neam
atât de ușor de impresionat este câteodată de-a dreptul inflexi-
bil. Refuzul este atât de dur uneori, încât o descumpănește și pe
Josefine, iar ea pare să se supună, lucrează cum trebuie o vreme,
cântă cât poate mai bine, dar toate astea doar o vreme, apoi își reia
de la capăt lupta, cu forțe noi – iar pentru asta pare să aibă forțe
nelimitate.
251
 Este însă limpede că, în fond, Josefine nu se străduiește să ob-
țină ceea ce pretinde prin cuvintele sale că vrea să obțină. E o
făptură rațională, nu se dă înapoi de la muncă, mai ales că fuga
de muncă e ceva necunoscut la noi, și mai mult ca sigur că, după
ce i s-ar încuviința cererea, n-ar trăi altfel decât înainte, munca
n-ar sta câtuși de puțin în calea cântatului și cântecul oricum nu
i-ar fi mai frumos – ceea ce se străduiește ea să obțină nu este decât
recunoașterea fățișă și neechivocă a artei sale, o recunoaștere care
să dăinuie în timp și care să depășească cu mult orice recunoaștere
acordată cuiva până acum. Însă, în vreme ce aproape orice altceva
îi pare realizabil, lucrul acesta îi este refuzat cu încăpățânare. Poate
că ar fi trebuit chiar de la început să-și îndrepte atacul în altă
direcție, poate că vede ea însăși acum unde e greșeala, însă nu mai
poate da înapoi, o retragere ar însemna inconsecvență cu sine,
așa că n-are încotro acum, trebuie să izbândească sau să fie înfrântă
în ce privește această cerință.
Dacă ar avea cu adevărat dușmani, cum zice ea că are, ei ar putea
să asiste la această luptă înveseliți, fără măcar să trebuiască să miște
un deget. Dar ea nu are dușmani și, chiar dacă ici și colo mai e
vreunul care să aibă obiecții în ce o privește, lupta asta nu înve-
selește pe nimeni. Dar nu fiindcă neamul nostru se arată aici în
postura sa rece de judecător, așa cum altminteri doar arareori
poate fi văzut la noi. Iar dacă s-ar găsi vreunul care să prețuiască
o asemenea atitudine, atunci simplul gând că întreg poporul s-ar
comporta cândva într-un mod asemănător cu el ajunge să-i stingă
orice bucurie. Atât în ce privește refuzul, cât și solicitarea ca atare,
ceea ce interesează nu e chestiunea în sine, ci faptul că poporul o
poate sfârși cu unul de-al nostru atât de definitiv, cu atât mai
definitiv cu cât, în alte împrejurări, s-a îngrijit tocmai de acest tova-
răș într-un mod cu adevărat părintesc, ba chiar mai mult decât
părintește, de-a dreptul cu devotament.
Dacă în locul întregului popor ar fi implicat în chestiunea asta
doar vreunul dintre noi, atunci s-ar putea crede că acest individ
n-a făcut tot timpul decât să cedeze Josefinei, mânat în permanență
de dorința arzătoare de a pune în sfârșit capăt concesiilor; că a
252
cedat mai mult decât poate ceda un om, în credința fermă ca
această capitulare va ajunge totuși la limitele sale firești; că ar fi
cedat mai mult decât era necesar, numai pentru a ajunge mai
repede la capăt, pentru a o alinta pe Josefine și pentru a o împinge
spre mereu alte pretenții, până când va ajunge într-adevăr să o
ridice pe aceasta din urmă; și atunci firește că ar fi urmat, exprimat
tăios, refuzul definitiv, pregătit de multă vreme. Numai că lucrurile
nu stau în mod cert astfel, neamul nostru nu are nevoie de ase-
menea vicleșuguri, de altfel venerația sa pentru Josefine este sinceră
și verificată, iar pretenția acesteia este atât de exagerată, încât orice
copil, oricât de naiv, i-ar fi putut prezice de la bun început rezul-
tatul final; totuși s-ar putea ca în concepția pe care și-a format-o
Josefine cu privire la această problemă să mai intervină și astfel
de bănuieli, care adaugă o amărăciune în plus la suferința pe care
i-o provoacă refuzul.
Însă, chiar dacă are asemenea bănuieli, nu se lasă intimidată
de asta în lupta ei. În ultima vreme, ea chiar și-a intensificat lupta;
până acum a dus-o doar prin cuvinte, de-acum începe să folosească
și alte mijloace, care, după părerea ei, sunt mai eficiente, însă după
noi sunt primejdioase chiar pentru ea însăși.
Unii cred că Josefine devine atât de insistentă pentru că simte
că îmbătrânește, că glasul ei începe să-și arate slăbiciunea și că de
aceea i se pare a fi sosit cu adevărat vremea să dea ultima bătălie
pentru propria ei recunoaștere. Eu nu cred asta. Josefine nu ar fi
Josefine dacă lucrurile ar sta astfel. Pentru ea nu există bătrânețe
și glasul ei nu cunoaște slăbiciunea. Când ea cere ceva, nu lucruri
exterioare o împing să facă asta, ci propria sa consecvență. Ea-și
întinde brațele după cununa cea mai de preț, nu fiindcă pentru
moment cununa asta ar atârna un pic mai jos, ci tocmai pentru
că e cea mai de preț și e aflată cel mai sus; dacă i-ar sta în putință,
ar face-o să atârne și mai sus încă.
Această nesocotire a dificultăților exterioare nu o împiedică
de altfel să folosească mijloace dintre cele mai nedemne. Dreptatea
cauzei proprii i se pare dincolo de orice îndoială; ce mai contează
atunci cum o obține; mai ales că în lumea aceasta, așa cum îi apare
253
ei alcătuită, tocmai mijloacele demne trebuie să dea greș. Poate
tocmai din cauza aceasta a transpus ea lupta pentru dreptul ei
din domeniul cântecului într-un altul, pentru ea mai puțin scump.
Cei din suita ei folosesc niște formule, puse de ea însăși în
circulație, potrivit cărora ea se simte cu totul capabilă să cânte,
astfel încât lucrul acesta să reprezinte o adevărată plăcere pentru
poporul nostru, în toate păturile sale sociale și până și în rândurile
opoziției cele mai înrăite, o plăcere adevărată nu în înțelesul pe
care îl dă noțiunii neamul nostru, care și așa pretinde că simte din-
totdeauna această plăcere la cântecul Josefinei, ci o plăcere în înțe-
lesul pe care i-l dau înseși pretențiile Josefinei. Însă, după cum
adaugă dumneaei, ea nu poate să falsifice ceea ce e înalt și frumos
și nu vrea să lingușească ceea ce e comun și ordinar, totul trebuie
să rămână cum este. Altfel stau însă lucrurile în ce privește lupta
pentru scutirea de muncă, e adevărat că și aici e vorba de o luptă
în numele cântecului ei, însă ea nu se luptă folosind nemijlocit
armele prețioase ale cântecului, iar atunci orice mijloc de care se
folosește este bun.
Astfel se răspândește, de pildă, zvonul că Josefine intenționează,
dacă nu i se dă satisfacție, să-și scurteze pasajele de coloratură din
cântul său. Eu habar n-am ce sunt alea pasaje de coloratură, n-am
remarcat niciodată în cântecul ei vreun pasaj de coloratură. Josefine
vrea însă să le scurteze, nu vrea să le suprime pentru moment, ci
doar să le scurteze. Se pare că a și pus în aplicare amenințarea, eu
oricum nu văd nici o deosebire față de concertele ei dinainte. În-
tregul nostru popor a ascultat-o ca întotdeauna, fără să se pronunțe
în vreun fel în ce privește pasajele de coloratură, și nici atitudinea
față de pretențiile Josefinei nu s-a schimbat. De altfel, Josefine
are uneori, nu numai în prestanța ei, ci în mod incontestabil și
în gândirea ei, ceva de-a dreptul grațios. Astfel, de exemplu, după
fiecare concert, ca și cum i s-ar părea că hotărârea cu privire la pasa-
jele de coloratură este prea aspră sau prea neașteptată pentru
neamul nostru, ea anunță că data viitoare va cânta iarăși în între-
gime pasajele de coloratură. Însă, după următorul concert, s-a și
răzgândit; acum, a spus ea, s-a terminat definitiv cu marile pasaje
254
de coloratură și ele nu se vor mai face auzite înainte de hotărârea
favorabilă în ce privește revendicările sale. Neamul nostru însă
ascultă distrat aceste explicații, anunțuri, hotărâri și răzgândiri
ale Josefinei, așa cum un adult pierdut în gânduri ascultă distrat
sporovăiala unui copil, o ascultă distrat, binevoitor în fond, dar
inaccesibil.
Josefine însă nu renunță. Ea susține, cum a făcut de pildă de
curând, că și-a scrântit piciorul într-un accident de muncă, ceea
ce-i îngreunează statul în picioare în timp ce cântă; cum însă nu
poate cânta decât stând în picioare, acum trebuie să scurteze și
cântecele. Deși șchioapătă și se lasă sprijinită de cei din suita ei,
nimeni nu crede că și-ar fi scrântit cu adevărat piciorul. Chiar
ținând seama de vulnerabilitatea deosebită a trupșorului ei atât
de delicat, noi suntem totuși un neam de oameni muncitori și
chiar și Josefine face parte din neamul acesta; dacă de fiecare dată
când ne zgâriem puțin pielea ne-am apuca să șchiopătăm, atunci
întreg neamul nostru n-ar mai termina cu șchiopătatul. Însă n-are
decât să se lase dusă pe sus, ca o șchioapă adevărată, n-are decât să
se arate mai des ca de obicei în starea asta jalnică, neamul nostru
îi ascultă cântecele cu recunoștință ca și mai înainte, însă, în ce pri-
vește scurtarea programului, nu o ia în seamă.
Cum nu poate să șchioapete la infinit, născocește altceva, pre-
textează acum oboseală, proastă dispoziție, slăbiciune. Așa se face
că, pe lângă concertul propriu-zis, mai avem și un adevărat spec-
tacol de teatru. Îi vedem în spatele Josefinei pe cei din suită cum
o roagă și o conjură să cânte. Ea ar vrea bucuroasă, dar nu poate.
E consolată, mângâiată și lingușită în toate felurile, aproape că e
purtată pe sus până la locul destinat cântecului. În cele din urmă
cedează rugăminților, cu lacrimi enigmatice, dar când, cum s-ar
zice, cu ultimele puteri dă să înceapă să cânte, obosită, cu brațele
nu ca odinioară larg desfăcute în lături, ci atârnându-i fără viață
de-a lungul trupului, încât ai deodată impresia că ar fi nițeluș cam
prea scurte – când vrea deci să intoneze primele note, atunci deo-
dată iarăși nu mai poate, un zvâcnet involuntar al întregului trup
vădește asta, iar ea se prăbușește literalmente acolo, în fața ochilor
255
noștri. Însă, apoi, bineînțeles, face un efort și începe să cânte, eu
cred că nu prea diferit decât altădată, poate dacă ai o ureche de-
prinsă cu nuanțele cele mai fine distingi puțin dintr-o excitație
neobișnuită, care însă nu poate decât să contribuie la confirmarea
impresiei generale. Iar la sfârșit e chiar ceva mai puțin obosită
decât înainte, se îndepărtează cu pas ferm, dacă am putea numi
astfel țopăitul ei delicat și ușor, refuzând orice ajutor din partea
suitei și cercetând cu priviri reci mulțimea care, plină de evlavie,
se dă la o parte din fața ei.
Așa au decurs lucrurile în vremea din urmă, însă foarte de
curând, într-un moment când cântecul ei era așteptat, ea a dis-
părut. Nu numai suita o caută, mulți s-au pus la dispoziția celor
care o caută, dar zadarnic; Josefine a dispărut, nu mai vrea să
cânte, nu mai vrea nici măcar să fie rugată s-o facă, de data aceasta
ne-a părăsit cu totul.
E straniu cât de greșit judecă ea, înțeleapta, atât de greșit, încât
s-ar putea crede că nici nu-și face vreun calcul, ci va fi împinsă
mai departe de propria ei soartă, care în lumea noastră nu poate
fi decât foarte tristă. Ea se sustrage acum chiar și cântecului, își
zdrobește chiar și puterea pe care și-o câștigase asupra inimilor
noastre. Cum de și-a putut câștiga această putere, dacă cunoaște
atât de puțin inimile noastre? Stă ascunsă și nu cântă, însă neamul
nostru, liniștit, fără să manifeste vreo dezamăgire vizibilă, liniștit
în mândria lui, o masă odihnindu-se în sine, care în realitate, chiar
dacă aparențele vorbesc împotrivă, nu poate decât să facă daruri,
niciodată să primească, nici chiar de la Josefine, neamul acesta al
nostru își vede mai departe de drum.
Cu Josefine însă lucrurile au să meargă tot mai prost. Curând
va veni vremea când va fi răsunat și ultimul ei șuierat, apoi ea va
amuți. Ea reprezintă un scurt episod din istoria eternă a poporului
nostru, iar el va trece și peste această pierdere. Ușor nu are să ne
fie; cum vor mai fi posibile adunările noastre într-o muțenie
desăvârșită? Dar, în fond, nu erau ele mute și cu Josefine? Șuieratul
ei real era oare simțitor mai puternic și mai viu decât are să-i fie
amintirea? Și oare a fost el, încă din timpul vieții Josefinei, mai
256
mult decât o simplă amintire? Nu cumva, dimpotrivă, neamul
nostru, în înțelepciunea lui, a dăruit cântecului Josefinei o atât de
înaltă prețuire tocmai pentru ca în felul acesta el să nu se mai
piardă vreodată?
Poate că noi nu va trebui să ne lipsim de prea mult, dar Jose-
fine, mântuită de suferința pământească, menită după părerea ei
celor aleși, se va pierde bucuroasă în mulțimea fără de număr a
eroilor noștri, iar curând, pentru că noi nu ne scriem istoria, o va
învălui uitarea cea mântuitoare, ca pe toți frații ei.