Preistorie Curs2010

Curs de PREISTORIE GENERALĂ
Autori: Profesor dr. Carol Căpiţă

Lector dr. Alexandra Ţârlea
(obligatoriu pentru studenţii secţiei Istorie; facultativ pentru

studenţii secţiilor RISE şi Istoria Artei)
INTRODUCERE
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţe
1.3. Definiţii, concepte şi termeni
1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei
1.5. Bibliografie
1.6. Răspunsuri la testele de autoevaluare
1.1. Obiective
 familiarizarea cu principalele etape ale preistoriei
 analiza principalelor probleme de ordin metodologic legate de cercetarea
domeniului
 analiza conceptelor fundamentale din domeniu
1.2. Competenţe
 operarea cu limbajul de specialitate
 operarea cu principalele instrumente de lucru din domeniu
 elaborarea de răspunsuri scurte (oral şi în scris) la o problema dată
Preistorie generala 1
1.3. Definiţii, concepte şi termeni
1.3.1. Criterii de definire a preistoriei
Elemente definitorii 0 definiţie a preistoriei presupune câteva elemente:
 raportarea la ceea ce nu este preistorie;
 delimitarea trăsăturilor caracteristice, proprii numai
preistoriei;
 identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte
ştiinţe;
 stabilirea realităţilor pe care preistoria le subîntinde.
Criterii de ordin metodologic
 analiza arheologică (arheologie);
Metodologie
 studii cu privire la primitivii contemporani (antropologie,
etnografie, etnologie);
 studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizică,
paleontologie);
 studii asupra resturilor organice (palinologie, C14,
dendrocronologie, paleobotanică etc.);
 studii asupra straturilor geologice şi asupra condiţiilor de
paleo-climat şi micro-geografie (sedimentologie, studiul
carotelor marine etc.);
Criterii de ordin conceptual
 termenii de "preistorie" sau "primitiv" sunt înşelători; în
Domeniul conceptual
general, utilizarea termenului de "primitiv" are conotaţii
peiorative, la fel cum cel de "preistorie" are conotaţii
cronologice care nu sunt neapărat valide (cel puţin nu mereu);
poate cei mai neutri termeni sunt cei de societate "arhaică"
şi/sau "tradiţională” (chiar dacă etnografii ar avea ce să
comenteze) sau, mai bine, de societăţi “pre-literate”;
 termenul de "cultură" pare să fie cel mai stabil din punct
de vedere conceptual; orice societate posedă o cultură, doar o
parte a acesteia fiind acoperită de ceea ce se numeşte "cultură
arheologică” (totalitatea resturilor materiale, anorganice
şi/sau organice, recuperate prin intermediul investigaţiei
arheologice); o parte a resturilor materiale (în general cele
perisabile) şi cea mai mare parte a fenomenelor spirituale ne
scapă;
 termenul de « societate » este, la rândul său, folosit
frecvent şi reprezintă, într-o oarecare măsură, principiul
organizatoric al unei culturi; societatea ca atare este
constituită din indivizi şi relaţiile dintre aceştia, relaţii care se
manifestă prin instituţii; indivizii interacţionează conform
unor reguli prin intermediul statutelor (moştenite sau
dobândite) şi a rolurilor (asumate sau atribuite);
Criterii de ordin cronologic
 criteriile de ordin cronologic sunt cele mai relative; în
Cronologie
primul rând, metodele de datare utilizate (în general,
aparţinând ştiinţelor naturii), nu au precizia cu care suntem
obişnuiţi în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii
sau sute de ani sunt obişnuite pentru perioadele mai
îndepărtate de noi;
 în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelungată;
chiar dacă ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce ne
apropiem de perioade mai recente, în termeni istorici, duratele
sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul urmat de
umanitate se desfăşoară în preistorie;
 în sfârşit, absenţa unei serii cronologice unice;
diversitatea evoluţiilor locale face ca o cronologie generală să
fie aplicabilă doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci
când uniformitatea culturală se explică prin dimensiunea
culturală.
1.3.2. Definirea preistoriei
Ceea ce putem spune de la început este că preistoria nu este
istorie pur şi simplu. În primul rând, studiul preistoriei face
Ştiinţă socio-umană
parte din ansamblul ştiinţelor socio-umane, dar îşi păstrează
individuală
individualitatea datorită câtorva elemente:
 ansamblul instrumentelor de investigaţie este particular;
chiar dacă metodele – luate individual – sunt utilizate şi de
alte domenii ale cunoaşterii, combinaţia dintre acestea este
proprie preistoriei;
 trăsătura fundamentală rămâne, încă, absenţa surselor
scrise;
 reconstrucţia "realităţii" preistorice implică o participare
ridicată a ipotezelor de lucru.
Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere atât
analiza evoluţiei speciei umane (desprinderea din lumea
animală), cât şi studiul societăţilor umane pre-literate care şi-au
dezvoltat o cultură adaptată nevoilor şi condiţiilor în care îşi
desfăşoară existenţa.
Această analiză nu ţine cont decât în regim secund de
problemele de cronologie; discuţia despre preistorie va include
şi analiza societăţilor arhaice contemporane (chiar dacă este
încă în dezbatere dacă sunt "autentice" - deci reproduc un mod
de viaţă "preistoric" - sau reprezintă fenomene de aculturaţie
datorate împingerii lor în zone defavorizate ecologic (cazurile
boşiman, vedda, etc.).
1.3.3. Condiţii climatice în preistorie
De la început trebuie să subliniem câteva elemente care vor
ghida discuţia noastră asupra preistoriei:
 asemeni scării cronologice, nu există o uniformitate
climatică pe arii extinse;
 clima rămâne un factor important în preistorie, dar nu
poate fi considerat decisiv în procesul de antropogeneză
tocmai datorită labilităţii adaptive a speciei umane;
 fluctuaţiile climatice sunt de durată lungă şi afectează un
Rolul climei în şir mare de generaţii; ritmul şi durata acestora par să se
procesul de
antropogeneză modifice în ultimele faze ale preistoriei;
 sistemul cronologic bazat pe secvenţele glaciare:
descoperit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi dezvoltat la
începutul secolului al XX-lea, acesta rămâne un fenomen al
emisferei nordice (în emisfera sudică este înlocuit de perioade
pluviale), cu fenomene glaciare pandante în America de
Nord;
 perioada glaciară: marcată de răcire în termeni statistici
(scăderea temperaturilor medii în lunile de vârf, iunie şi
ianuarie); se reflectă prin durata diferită a anotimpurilor, cu
reflex direct în faună şi vegetaţie; zona interesantă este cea
periglaciară (zona de loess); marcaje geologice: sediment de
tip loess, relief glaciar (văi cu secţiunea în "U", morene,
lacuri glaciare etc.); influenţa faunei (marile rumegătoare);
■ Pliocen (până către 1,8 -1,6 mil. ani): Biber - Donau -
Perioadele glaciare începutul interglaciarului Günz-Donau;
■ Pleistocen (1.8/1.6 mil. ani - 11.000/10.000 ani): inferior
(până la 750.000), cu Günz-Donau şi Günz; mijlociu (până la
120.000), cu Günz-Mindel, Mindel (Elster inferior, mijlociu,
superior), Mindel-Riss (Holstein), Riss (Saale inferior,
mijlociu, superior); superior (până la 11/10.000), cu Riss-
Würm (Eem, Mikulino), Würm (Vistula, Weichsel,Valdai) în
patru faze (I, II, III şi tardiglaciar);
■ Holocen: pre-boreal, boreal, atlantic, sub-atlantic
De notat este că sistemele de datare şi identificare a fazelor
climatice sunt cu doza lor de relativitate (în special palinologia).
În multe situaţii (mai ales atunci când acestea sunt aplicate
situaţiilor dintr-o aşezare), datarea absolută şi relativă a
straturilor presupune combinarea metodelor de datare (de
exemplu, C14 cu palinologia).
1.3.4. Concepte şi termeni
 preistorie : perioadă a istoriei umane în care are loc
procesul de apariţie a speciei umane, marcată de absenţa
surselor scrise şi a valorii în expresie monetară, de absenţa
statului şi a structurilor birocratice;
 antropologie : « ştiinţa despre om », reprezintă un
domeniu integrat de cunoaştere, axat pe analiza funcţionării
societăţilor (trecute şi moderne), pe modul de interacţiune
dintre indivizi în cadrul instituţiilor (de exemplu, căsătoria);
scopul antropologiei este de a analiza raporturile şi
interacţiunile umane, încercând să reconstituie societăţi şi
prin aceasta moduri de viaţă ;
 glaciaţiune : perioadă climatică marcată de scăderea
temperaturilor medii, de coborârea limitei gheţurilor
permanente; se subîmparte în faze glaciare mai reci (stadii) şi
faze mai calde (interstadii); glaciaţiunile sunt separate de faze
de climă călduroasă (interglaciare) ; diferitele etape (în
special stadiile glaciare) pot fi reci şi umede (cu extinderea
pădurilor) sau reci şi uscate (marcate de o vegetaţie de
savană) ;
 cultură : ansamblul de elemente materiale şi spirituale
care caracterizează un grup uman într-un moment dat al
evoluţiei sale ; are componente materiale (identificate
arheologic) şi spirituale (la care se ajunge mediat, prin
intermediul analizei resturilor materiale, sau prin analiza
comparativă cu comportamente şi fenomene spirituale
înregistrate etnografic) ; cultura cuprinde atât obiectele
materiale, cât şi tezaurul de credinţe, idei, instituţii care
particularizează un grup uman în raport cu alte grupe.
1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei

1.4.1. Introducere
Cercetarea preistoriei presupune, poate mai mult decât alte
Cercetare
pluridisciplinară domenii ale ştiinţelor istorice, combinarea cât mai multor
metode de lucru. Deşi tradiţia afirmă că preistoria este prin
excelenţă domeniul arheologiei, situaţia s-a schimbat radical în
ultimele decenii. Tot mai mult, cercetarea preistorică presupune
studii realizate de colective de cercetători – de la arheologul de
teren la specialistul în dezvoltarea bazelor de date, de la geologi
la biologi specializaţi pe diverse aspecte legate de resturile
organice, iar lista poate continua.
1.4.2. Cercetarea arheologică
Cercetarea de tip arheologic rămâne, incontestabil, principala
Importanţa formă de analiză a preistoriei. Dincolo de tradiţia veche de
arheologiei în
aproape două sute de ani, câţiva sunt factorii care contribuie la
cercetarea
preistoriei această situaţie:
 absenţa textelor scrise face ca cea mai mare parte din
istoria umanităţii să depindă de persistenţa în timp a resturilor
materiale lăsate în urmă de activităţile comunităţilor umane;
 distanţa în timp permite nenumărate speculaţii – aşa cum
a fost cazul curentului protocronist din timpul comunismului
– care pot fi mai mult sau mai puţin eliminate cu ajutorul
cercetării arheologice;
 cercetarea arheologică nu se reduce doar la analiza
societăţilor preistorice; dimpotrivă, arheologia ca domeniu se
extinde permanent; această extindere se manifestă prin
creşterea gradului de complexitate a cercetării şi prin
expansiunea ariilor în care arheologia devine o metodă de
cercetare; pentru a da doar două exemple: ultimele trei
decenii au statuat apariţia a două noi subramuri ale
arheologiei, cea industrială (dedicată analizei urmelor lăsate
de procesul de industrializare din secolele XIX-XX) şi etno-
arheologia (un demers comparativ care pune în discuţie
asemănările sau deosebirile dintre urmele lăsate de
comunităţile preistorice şi cele tradiţionale contemporane);
 ca şi antropologia, arheologia reprezintă un domeniu
integrat de studiu, ultimele decenii atestând capacitatea
acesteia de a asimila evoluţii din domeniul ştiinţelor naturii,
dar şi al ştiinţelor fizico-chimice şi al ştiinţelor exacte.
Elementele fundamentale ale arheologiei ca metodă de
cercetare pot fi rezumate astfel:
Caracteristicile
demersului  arheologia este o disciplină destructivă – săpătura
arheologic
arheologică odată realizată, ea nu mai poate fi corectată;
 primul postulat fundamental este cel care afirmă că
obiectele găsite de către arheologi în straturile de pământ
(sedimente) se ordonează de jos în sus: un obiect aflat într-un
strat inferior este mai vechi decât un obiect aflat într-un strat
superior (aflat, deci, mai aproape de nivelul actual al solului,
numit şi nivel actual de călcare);
 al doilea postulat este că, deşi în unele situaţii există o
evoluţie a obiectelor de-a lungul timpului de la simplu la
complex, această situaţie nu poate fi generalizată; factorii
care pot influenţa evoluţia formei obiectelor sunt foarte mulţi,
astfel că se impune o permanentă prudenţă;
 al treilea element central este acela că obiectele, deşi
aflate în centrul analizei arheologice, nu răspund la toate
semnele de întrebare care sunt iscate de o situaţie arheologică
sau alta; “puterea argumentativă” a obiectului arheologic ţine
de contextele în care acesta se află (cu alte obiecte din aceeaşi
aşezare sau din altele, din acelaşi strat sau din straturi/niveluri
diferite);
 ca urmare, înregistrarea cu maximă fidelitate a tuturor
detaliilor este o obligaţie a arheologului;
 în sfârşit, rămâne o ultimă problemă: cea a tipului de
demers intelectual; în mod fundamental, sunt două demersuri
posibile: unul deductiv (care porneşte de la situaţia
arheologică concretă şi care doreşte să fie o descriere cât mai
precisă a acesteia, fără a avansa ipoteze care să o depăşească),
respectiv unul inductiv (analiza situaţiei arheologice în
cadrele unei teorii interpretative, a unui model teoretic
formulat anterior cercetării de teren); tot ceea ce poate fi spus
este că acceptarea unei abordări sau a alteia ţine de tradiţia de
cercetare căreia îi aparţine cercetătorul şi situaţia concretă din
teren, precum şi de evoluţia în timp a cercetării.
Etapele cercetării arheologice sunt, în funcţie de “stilul
Etapele demersului
personal” al cercetătorului, diferite, dar în linii mari se poate
arheologic
stabili următoarea succesiune:
 identificarea sitului;
 stabilirea demersului practic de cercetare (săpătură);
 efectuarea excavaţiei şi înregistrarea situaţiei arheologice
şi a inventarului arheologic (a obiectelor, construcţiilor,
amenajărilor, modificărilor de relief de origine antropică etc.);
 publicarea rezultatelor.
Identificarea sitului este, de multe ori, accidentală. Siturile
Identificarea sitului
sunt identificate ca urmare a lucrărilor de amenajare a
teritoriului (terasări, construcţia de drumuri etc.), a unor
modificări naturale a peisajului (retragerea apelor, prăbuşirea
malurilor râurilor, alunecări de teren), sau ca urmare a unor
descoperiri întâmplătoare făcute de amatori. În alte ca-zuri, însă,
identificarea este rezultatul unor cercetări intenţionale ale
arheologului. O primă sursă o constituie textele antice – cazul
cel mai cunoscut este cel al descoperirii Troiei de către H.
Schliemann. O altă sursă este reprezentată de sursele
cartografice – exemplul cel mai cunoscut este Tabula
Peutingeriana. Alteori cercetarea de teren este cea care indică
arheologului locul în care să declanşeze cercetarea arheologică.
Identificarea locurilor în care resturi arheologice se află la
suprafaţă ca urmare a lucrărilor agricole sau a acţiunii factorilor
naturali (periegheză) rămâne principala modalitate de
identificare a siturilor şi în orice caz de verificare a informaţiilor
obţinute din alte surse.
Ultimii cincizeci de ani au adus în arsenalul arheologului noi
Noi metode
mijloace de identificare a siturilor în teren. Aerofotogrametria
(identificarea şi analiza structurii aşezărilor pe baza fotografiilor
aeriene) este una din aceste noi metode; ei i se adaugă analiza
fotografiilor luate cu ajutorul sateliţilor (pentru identificarea
relaţiei dintre aşezări şi mediu sau resurse. O serie de metode au
fost preluate din domeniul geologiei, cum ar fi magnetodetecţia
şi rezistivitatea magnetică (care ajută la identificarea obiectelor
de metal sau a posibilelor urme de locuire aflate în straturile
aflate la adâncime).
Stabilirea demersului practic de săpătură este, în bună măsură,
Demersul practic
o problemă de opţiune individuală. Criteriul fundamental
rămâne, totuşi, adaptarea unor modele generale la o situaţie
concretă şi care este determinată de câteva elemente: relieful,
tipul de sediment, factorii de eroziune (pasivi şi activi),
eventualele urme de activitate umană care au afectat situl după
încheierea locuirii (amenajări ale teritoriului, cum ar fi terasări,
drumuri etc.).
Există şi o serie de elemente pe care arheologul trebuie să le
Realizarea săpăturii
respecte. În primul rând, înregistrarea precisă a poziţiei fiecărui
arheologice
obiect (poziţia pe verticală şi cea pe orizontală) şi a relaţiei
acestuia cu alte obiecte sau structuri. Apoi, acţiunea de
decopertare a straturilor arheologice trebuie să fie executată cu
mare atenţie căci, aşa cum s-a mai afirmat, ele nu pot fi puse la
loc – excavaţia este irepetabilă. Identificarea unui complex
(asociere de obiecte şi sau structuri construite) este urmată de
înregistrarea specială a acestuia în documentele de şantier.
Frecvent, un complex (să spunem, un bordei) poate cuprinde la
rândul său mai multe complexe (o vatră cu cioburi, o laviţă
construită) în masa căruia se regăsesc obiecte abandonate
fiindcă nu mai erau folositoare. Ele capătă indicative separate.
Observaţiile cu privire la obiecte şi/sau complexe capătă sens
doar în asociere cu stratigrafia. Înregistrarea acesteia cuprinde,
alături de marcarea acesteia în format grafic, identificarea
caracteristicilor fiecărui strat până la cel mai mic detaliu posibil
(culoare, granulaţie, compoziţie chimică).
După realizarea săpăturii şi înregistrarea detaliilor de
Conservare şi
stratigrafie verticală (succesiunea straturilor pe profilul
depozitare
secţiunii) şi orizontală (poziţia şi adâncimea obiectelor pe
fundul secţiunii sau al stratului – grund), conservarea şi
depozitarea obiectelor se face în aşa fel încât identificarea şi
reluarea acestora pentru studiu să fie facilă.
Publicarea Publicarea rezultatelor (sub forma studiilor sau a
rezultatelor
monografiilor) reprezintă încheierea cercetărilor.
1.4.3. Sisteme cronologice
Două sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea
Cronologie absolută preistorică. Primul este sistemul de cronologie absolută, bazat
şi cronologie relativă
pe metodele fizico-chimice de datare şi care este exprimat în ani
(înainte sau după Hristos, sau BP/bp 1). Cel de-al doilea sistem
este cel de cronologie relativă şi se exprimă în raporturi
cronologice între straturi sau situri/complexe etc. Ambele
sisteme sunt folosite şi se completează reciproc. Cu toate
acestea, nici aceste sisteme nu sunt o garanţie a datării. Probele
de C14 pot fi foarte uşor contaminate, de exemplu, iar poziţia
precisă a unui obiect arheologic poate naşte dezbateri
interminabile. De aceea, chiar şi o datare “absolută” trebuie
înţeleasă în limitele sale, mai ales dacă luăm în considerare
durata foarte lungă a unor epoci. Să luăm un exemplu. Un strat
de locuire dintr-o aşezare paleolitică poate fi datat ca având o
“grosime” cronologică de câteva mii de ani; aceasta nu
înseamnă decât că de-a lungul acestei perioade, diferite grupuri
umane s-au aşezat în acel loc pentru perioade variabile de timp.
Chiar dacă unele noi abordări permit o determinare mult mai
precisă a locuirilor succesive (este cazul microstratigrafiei),
aceste metode sunt aplicabile în condiţii precis determinate şi nu
reprezintă, credem noi, o soluţie aplicabilă peste tot.
1.4.4. Cercetarea antropologică
Deşi antropologia este un domeniu deja de tradiţie în
Importanţa majoritatea ţărilor occidentale, în România acesta are o situaţie
antropologiei
mai complexă. În ciuda tradiţiei instaurate, printre alţii, de
Tzigara Samurcaş şi de D. Gusti, antropologia (în sens larg) a
fost respinsă, interzisă în perioada comunistă. Cu excepţia unor
lucrări – cum ar fi ”Antropologia artistică” a lui G. Oprescu sau
unele studii de filosofie – chiar şi termenul era privit cu
neîncredere. Desigur, cercetări în domeniu au existat, dar ele au
aparţinut fie cercetătorilor străini care erau interesaţi de
1
BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datările 14C; grafia
cu majuscule indică o dată necalibrată (vezi infra).
societăţile balcanice sau sud-est europene în general, fie au fost
realizate de cercetători români, dar termenul tehnic utilizat fiind
cel de “etnografie” (este cazul, de exemplu, al şcolii create de
D. Gusti şi, mai recent, al lui Paul Henri Stahl). De aici şi
confuzia care mai există cu privire la antropologie ca domeniu
de cunoaştere şi ca instrument de lucru.
Antropologia (“anthropos” – om – şi “logos” – discurs)
reprezintă studiul integrat al omului. Schema propusă de Hoebel
este una din variantele de definiţii date acestui domeniu. Cum
un astfel de studiu ar fi astăzi imposibil din cauza complexităţii
demersurilor generale de analiză şi a numărului foarte mare de
societăţi şi civilizaţii care pot fi luate în considerare de către
cercetător, au apărut ramurile specializate ale antropologiei.
Foarte pe scurt, aceste domenii sunt:
 antropologia fizică (analiza evoluţiei anatomice a fiinţei
Ramurile
umane, variaţiile şi legităţile care stau la baza adaptărilor
antropologiei
biologice ale fiinţei umane);
 antropologia economică (cercetarea mecanismelor
economice, de obţinere a hranei, a bunurilor şi serviciilor
necesare funcţionării societăţilor);
 antropologia politică (preocupată de structura relaţiilor de
putere şi de modul în care societăţile structurează lanţurile de
decizie);
 antropologia socială (analiza relaţiilor şi a structurilor
sociale);
 antropologia religiei (analiza fenomenului religios).
Din această perspectivă, antropologia lumii materiale create
de către om de-a lungul timpului este domeniul arheologiei.
Frecvent apare şi termenul de antropologie culturală, menit să
Antropologia şi
acopere analizele care combină aspecte din toate aceste
comparatismul
subdomenii. Dar poate mai semnificativ este faptul că acest
termen trimite mai degrabă la antropologie ca metodă de analiză
a societăţilor trecute şi prezente. Raţionamentul care pare să se
afle în spatele unui comparatism care de multe ori a fost acuzat
că ar fi “sans rivages” este acela că în orice parte a globului
societăţile umane au trebuit să răspundă la câteva întrebări,
mereu aceleaşi: cum ne hrănim, cum locuim, cum interacţionăm
în interiorul grupului şi/sau cu cei din afară, cum ne explicăm
lumea. Analiza elementelor profunde, structurale ale grupurilor
umane relevă similarităţi uneori surprinzătoare la distanţe foarte
mari. Căsătoria, de exemplu, este un fenomen general; la fel,
nenumăratele feluri de a socoti descendenţa pot fi regrupate în
câteva categorii mari. Situaţia este valabilă şi în cazul obţinerii
hranei, a formelor religioase sau a felului în care sunt construite
casele. Similarităţi, dar nu identităţi. Nu vom regăsi exact
aceleaşi unelte sau aceleaşi locuinţe – ceea ce se aseamănă sunt
principiile, limitele stabilite de medii naturale similare (ca atare,
sau ca număr şi/sau cantitate de resurse, ca relief etc.) şi modul
în care oamenii răspund întrebărilor formulate mai sus. Totul se
rezumă, deci, la identificarea elementelor comune şi a factorilor
care asigură diversitatea culturală a civilizaţiei umane.
Parafrazând o definiţie clasică a antropologiei, aceasta
reprezintă studiul diversităţii culturale şi a elementelor care stau
la baza unor trăsături comune.
Desigur, antropologia ridică problema cronologiei. Spre
Antropologia şi
deosebire de cercetarea arheologică, în care dimensiunea
cronologia
cronologică este fundamentală, cercetarea antropologică pune
între paranteze cronologia. În primul rând, datorită faptului că
domeniul se ocupă de societăţi pentru care curgerea timpului are
alte valenţe. Succesiunea între generaţii, de pildă, este percepută
altfel – pentru majoritatea membrilor societăţilor tradiţionale,
generaţiile mai îndepărtate nu sunt separate cronologic; ele fac
parte, toate, din categoria strămoşilor, indiferent cât de
îndepărtate în timp ar fi ele. Ideea lui Eliade cu privire la “illo
tempore”, timp mitic al străbunilor (asemănător cu dreamtime-
ul australian) pare să se aplice şi aici. În al doilea rând, pentru
că stabilirea unei cronologii tinde să plaseze în clarobscur
problema mecanismelor fundamentale care asigură funcţionarea
unui grup uman. Până la urmă, grupurile umane, indiferent de
epoca în care au existat, sunt constituite din indivizi care,
fundamental, ne sunt asemănători.
Dimensiunea comparativă şi relativa “atemporalitate” par să
Surse folosite în
definească antropologia ca domeniu şi ca demers ştiinţific. Mai
cercetarea
antropologică există încă un aspect care diferenţiază antropologia de
arheologie, anume categoriile relativ diferite de surse pe care le
utilizează.
În principal, categoria cea mai mare de surse o reprezintă
observarea directă a societăţilor tradiţionale actuale; de aici şi
asemănarea importantă cu sociologia. Această observaţie directă
are în centrul atenţiei atât activităţile umane, cât şi felul în care
elementele lumii materiale – de la locuinţe la unelte şi la
sisteme de producere sau conservare/depozitare a hranei sau la
haine – sunt produse şi folosite; prin aceasta, antropologia se
apropie de arheologie. În sfârşit, prin analiza fenomenului
artistic, antropologia se apropie de istoria artei.
Mai există o categorie aparte de surse pe care antropologia le
împarte cu istoria şi cu istoria imaginarului, de pildă. Este vorba
de jurnalele de călătorie, notele exploratorilor sau însemnările
misionarilor creştini aflaţi în Africa, cele două Americi sau în
Asia şi Pacific. Ele reprezintă, de multe ori, accesul la populaţii
care au dispărut sau care sunt atât de mult afectate de contactul
cu societăţile industriale încât nu mai sunt relevante pentru
preistorie, ci pentru sociologie sau etnografie. Aceasta explică şi
de ce unele texte, scrise uneori cu sute de ani înainte, îşi
păstrează prospeţimea şi acum.
Evoluţiile intelectuale din cadrul acestui domeniu au fost
diverse şi, în bună măsură, contradictorii. Motivele sunt, credem
noi, câteva. În primul rând, faptul că poziţia comunităţilor care
constituiau “obiectul” predilect de studiu s-a schimbat în raport
cu culturile din care proveneau cercetătorii (în marea lor
majoritate societăţi de tip european). Apariţia de noi state
independente în Africa şi Asia a dus la reevaluarea poziţiei
acestui tip de cercetare – de unde şi interesul mai mare al multor
cercetători pentru grupe şi subculturi din propriile societăţi. În
al doilea rând, din cauza faptului că masa de informaţii deja
existentă solicită o reevaluare a ceea ce s-a adunat până acum.
În sfârşit, din cauza rolului de metodă de studiu pe care îl are
antropologia, de unde şi multiplicarea “antropologiilor” (de la
antropologia educaţională la, să spunem, cea a filmului ca
fenomen de masă sau a sportului).
Test de autoevaluare 1
1.1. Enumeraţi ştiinţele ce vin în sprijinul cercetării preistoriei
1.2. Enumeraţi etapele cercetării arheologice
1.3. Menţionaţi categoriile de surse folosite în cercetarea
antropologică
1.5. Bibliografie
1. Angrosino, M., The Essentials of Anthropology, New Jersey, 1990
2. Barnard, A., History and Theory in Anthropology, Cambridge University Press,
2000
3. Bârzu, L., Curs de preistorie generală, Bucureşti, 1991
4. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993
5. Braker, P., Techniques of Archaeological Excavation, Londra, 1996
6. Demoule, J.-P., et alii, Les methodes de l’archeologie, Paris, 2005
7. Djindjian, F., Methodes pour l’Archeologie, Paris, 1991
8. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, vol. I, Bucureşti, 1983
9. Mohen, J.-P., Les Temps de la Prehistoire, SPF, Edition Archeologia, 1989
Tema de autoevaluare 1
1.1. Ştiinţele ce vin în sprijinul cercetării preistoriei sunt: arheologia (cercetarea culturii
materiale); antropologia culturală cu ramurile sale, etnografia şi etnologia (studierea
primitivilor contemporani); antropologia fizică şi paleontologia (studierea resturilor
osteologice); palinologia, paleobotanica, dendrocronologia, analizele C14 (studierea
resturilor botanice); geologia şi sedimentologia (studierea straturilor geologice şi a
sedimentelor).
1.2. Etapele cercetării arheologice sunt: identificarea sitului; stabilirea demersului practic
de cercetare (săpătura); efectuarea săpăturii, înregistrarea situaţiei arheologice şi a
inventarului arheologic; publicarea rezultatelor.
1.3. Sursele folosite în cercetarea antropologică se pot împărţi în două mari categorii:
observarea directă a societăţilor tradiţionale actuale şi folosirea jurnalelor de
călătorie, a notelor exploratorilor sau a însemnărilor misionarilor creştini (care oferă
acces la informaţii privind în cele mai multe cazuri societăţi în prezent dispărute).
DIMENSIUNEA BIOLOGICĂ
Cuprins
2.1. Obiective
2.2. Competenţe
2.3. Antropogeneza
2.4. Structuri economice (1): vânătoarea şi culesul
2.5. Structuri economice (2): economia productivă
2.6. Bibliografie
2.1. Obiective
 familiarizarea cu principalele teorii legate de antropogeneză
 analiza conceptelor fundamentale legate de evoluţia speciei umane
 identificarea etapelor evoluţiei tehnicilor de obţinere a subzistenţei în preistorie
2.2. Competenţe
 operarea cu informaţii şi surse legate de viaţa economică a comunităţilor preistorice
 analiza, ordonarea şi ierarhizarea informaţiilor oferite de sursele arheologice şi cele
antropologice
 elaborarea de eseuri structurate pe o tema dată
2.3. Antropogeneza
2.3.1. Teorii ale antropogenezei
Concepţia sacră (inclusiv cea biblică) asupra apariţiei
omului
Crearea lumii şi a Pentru perioade lungi ale istoriei, concepţia biblică asupra
omului istoriei a avut rangul de teorie ştiinţifică, fiind în unele cazuri

dezvoltată asemeni unei teorii şi argumentaţii de ordin
pragmatic (vezi cazul Newton); utilizarea concluziilor ca
argument de autoritate este elementul care a creat problemele
legate de această ipoteză. Concepţia sacră asupra apariţiei
omului (antropogonia) este în majoritatea cazurilor legată de
apariţia universului (cosmogonia); omul este parte a universului
şi ca atare are o geneză asemănătoare acestuia. Intervenţia
divină este explicată în mai multe feluri: singurătatea divinităţii,
dorinţa acestuia de a avea supuşi care să preia părţile dure ale
existenţei, instinct ludic. Actul propriu-zis al genezei variază
destul de mult, dar şi aici se pot stabili câteva modele: (a)
intervenţia asupra unui element al lumii materiale deja create
(cel mai frecvent); (b) acţiune asupra propriului corp (în sens
mistic); (c) sacrificiu. Semnificativă ni se pare distincţia care se
poate face între miturile antropogonice ale societăţilor complexe
şi clasice (frecvent cu ierarhizarea divinităţilor şi existenţa unui
lanţ de comandă în cadrul acţiunii divine) şi miturile societăţilor
tradiţionale (unicitatea divinităţii şi, mai important, existenţa
unei participări umane - prin strămoşii sau generaţiile
arhetipale). În ultimul caz, frecvente sunt trecerile dintr-un
univers în altul (Polinezia, Australia, Africa sud-sahariană, sud-
vestul american), incestul sau paricidul şi fratricidul fondator.
Mitul “vârstei de aur”
Diferit de problematica genezei umane, mitul "vârstei de aur"
„Bunul sălbatic” şi trimite nu atât la acţiunea creatoare, cât la starea primordială a
critica societăţii fiinţei umane. Cu o ascendenţă importantă – “vârsta de aur” ca
moderne o caracteristică a illo tempore – acest mecanism explicativ apare
pe arii destul de largi (Grădina Edenului, poemul lui Hesiod
“Munci şi zile”, Lucretius "De rerum naturae") şi este preluat,
sub o forma rafinată, de gândirea iluministă. Problematica
ridicată de ideea contractului social utilizează ideea timpului
paradisiac pentru a scoate în evidenţă tarele societăţii moderne.
Evident, acest timp idilic este materializat prin “bunul sălbatic”
- personaj abstract, dar cu o cariera impresionantă până în
secolul XX. Acesta, neinfluenţat de proprietate şi de ierarhiile
rezultate în urma contractului social iniţial, este imaginea ideală
a fiinţei umane. Această ipoteză a influenţat şi pe primii
didacticieni (D'Holbach, Voltaire, Jean-Jaques Rousseau etc.).
“Vârsta de aur” se caracterizează prin starea paradisiacă a
indivizilor. De fapt, este o lume a rebours; lumea vârstei de aur
este ceea ce nu este lumea modernă şi, asemeni utopiilor create
în Europa începând cu sec. XVI, este un instrument de critică
socială mai mult decât o concluzie ştiinţifică. Ceea ce ne
interesează pe noi este faptul că acest construct abstract şi
european a găsit ecouri în dezbaterea asupra preistoriei şi asupra
societăţilor tradiţionale contemporane. În plus, recursul la
origini a avut importanţa sa în geneza naţiunilor moderne.
Geneza teoriilor ştiinţifice ale secolelor XVIII-XX; factorii
care au contribuit la elaborarea teoriilor ştiinţifice
0 discuţie asupra primelor teorii elaborate cu privire la
originea omului trebuie să ţină cont de întreaga evoluţie
intelectuală din epocă. Fără a intra în amănunte, câteva sunt
elementele care pot fi luate în considerare: (a) expansiunea
cunoaşterii şi punerea sub semnul întrebării a unor “adevăruri”
considerate până atunci a fi absolute; (b) contactele europenilor
cu lumi – deci, culturi – diferite de presupoziţiile lor; (c)
apariţia unor noi domenii de cunoaştere care au permis abordări
noi.
Teoriile asupra antropogenezei
Principalele teorii formulate în secolele XVIII-XIX sunt teoria
catastrofică şi teoria evoluţionistă.
Teoria catastrofică: elaborată de Jean-Baptiste Lamarck, unul
din fondatorii paleontologiei ca ştiinţă; el presupune existenţa
mai multor catastrofe (32 la număr), fiecare însoţită de o nouă
geneză (evident, divină), cu acumulare progresivă de
Încercări de caracteristici transmise ereditar (1809 – “Filosofia zoologică”).
împăcare a religiei şi Sursa acestei teorii o constituie observaţiile făcute de Lamarck
ştiinţei cu privire la evoluţia fosilelor în succesiunea straturilor
geologice; el a observat că straturile inferioare au fosile
directoare mai primitive (în sensul de mai depărtate de speciile
contemporane) decât cele din straturile geologice mai recente.
Evident, Lamarck încerca să pună de acord creaţionismul cu
noile date apărute odată cu naşterea geologiei ca ştiinţă. Teoria
este rafinată şi îmbogăţită de Georges Cuvier (1812 – “Cercetări
asupra osemintelor fosile”).
Teoria evoluţionistă (darwinism): apărută după mijlocul
secolului al XIX-lea, rămâne cea mai importantă şi disputată
Selecţia naturală a teorie cu privire la evoluţia şi originea omului (două faţete ale
speciilor aceleiaşi probleme). La baza teoriei se află datele acumulate de
tânărul Charles Darwin în timpul călătoriei efectuate în jurul
lumii cu nava “Beagle” în anii 1833-1835. Scopul călătoriei era
acela de a aduna date care să confirme creaţia divină. Mult mai
târziu şi la insistenţele prietenilor săi, va publica lucrarea sa
fundamentală, “Originea speciilor prin selecţie naturală sau
păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă” (1859).
Rezultatul a fost, însă, altul. Confruntat cu varietatea deosebită
a speciilor de animale (în special cazul sturzilor din Galapagos),
Charles Darwin a fost obligat să accepte ideea că teoriile
creaţioniste nu reuşesc să explice varietatea speciilor.
Rezumând, teoria lui Darwin propune următoarea interpretare:
speciile evoluează nu atât datorită mutaţiilor, care sunt
rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu. Altfel spus,
presiunea mediului duce la selecţie naturală; speciile care nu pot
să se adapteze la noile condiţii pot să dispară, lăsând loc celor
care au, în parte datorită mutaţiilor, acest potenţial adaptiv.
Evident, ca multe alte teorii, concepţia darwinistă are unele
merite certe: punerea în discuţie a unui factor semnificativ
(mediul), stabilirea unui raport între mediu şi speciile zoologice.
Important de reţinut este faptul că, cel puţin iniţial, această
teorie nu se aplica fiinţelor umane. Darwin niciodată nu a
încercat să explice apariţia omului în termenii propriei sale
teorii. Într-o scrisoare adresată unui prieten şi redactată după
publicarea lucrării sale (care nu a stârnit imediat pasiuni
academice), el remarca faptul că ar fi interesant de aplicat teoria
selecţiei naturale şi problemei apariţiei omului (o va face, dar
mult mai târziu). Contemporanii sunt cei care au adus în centrul
dezbaterilor teoria sa.
Nuanţări şi evoluţii ale teoriei evoluţioniste: odată cu apariţia
Antropogeneza şi geneticii şi identificarea mecanismelor ascunse ale evoluţiei
cercetările genetice speciilor, teoria darwinistă a selecţiei naturale a intrat sub atacul
celor care, din motive uneori foarte diferite, puneau sub semnul
întrebării ipoteza unei evoluţii graduale a fiinţei umane.
Adevărat, existenţa unei “verigi lipsă” (rezultatul firesc al
limitelor instrumentelor de lucru) a fost şi este exploatată în
această dezbatere. În acelaşi timp, s-au adus unele nuanţări la
teoria şi formulările iniţiale.
Neodarwinismul (Weismann; Dobzhonski, Mayr, Simpson)
subliniază rolul mutaţiilor şi evită să implice presiunile
ecologice; punctul central îl constituie preadaptarea genetică
(existenţa latentă a unor schimbări) şi polimorfismul genetic
(menţinerea unor mutaţii defavorabile); concluzia la care ajung
aceştia este că scopul selecţiei naturale este transmiterea unui
set de posibiltăţi. Au fost aduse o serie de retuşe şi acestei noi
orientări (Vandel, Ruffie, Zucker-kandl), subliniindu-se faptul
că evoluţia ca specializare reprezintă creşterea cantităţii
informaţionale.
Neolamarckismul încearcă să demonstreze că mutaţia genetică
se datorează stimulilor ecologici, genele noi reprezentând
răspunsul adaptativ.
Neutralismul (Kimura) - hazardul este mai puternic decât
presiunea ecologică.
“Arca lui Noe": teoria elaborată de W.W. Howell propune un
mecanism diferit şi are ca obiectiv doar decelarea mecanismelor
care au dus la apariţia umanităţii moderne (unul din punctele
majore de dispută). Conform acestei teorii, care se bazează şi pe
particularităţile transmiterii informaţiei genetice în raport cu
sexul, variantele moderne de umanitate ar fi apărut de la un
strămoş comun de sex feminin pe la 200.000 BP, cu variabilitate
genetică redusă (la nivelul ADN-ului) şi cu răspândire relativ
rapidă (prin grupul de femei descendente şi înrudite).
“Grădina Edenului”: teoria reprezintă o dezvoltare a teoriei
"arcei lui Noe”; ea presupune existenţa a două ramuri moderne,
separate şi fără contacte între ele; una dintre acestea prezintă, în
timpul deplasării sale, o “gâtuitură” (bottleneck), înlocuind-o pe
cealaltă fără a avea schimb/flux genetic (speciaţia) pe la
200.000 BP.
Policentrismul: toate teoriile anterioare pornesc de la premisa
că specia umană a apărut într-un singur loc (Africa);
Weidenreich respinge această ipoteză iniţială (1949) şi propune
existenţa a cel puţin două centre de geneză, anume Africa şi
China sau Strâmtoarea Sunda. Argumentele sale sunt legate de
continuitatea regională în Africa şi China (în ultima regiune,
par să existe legături între Homo erectus şi Homo sapiens
recens, demonstrate de dentiţia Sinanthropului); transferul
genetic între cele două grupuri ar demonstra faptul că cele două
grupe aparţin aceleiaşi specii.
2.3.2. Factorii care influenţează antropogeneza
Factorii care par să fi jucat un rol în procesul de
antropogeneză pot fi rezumaţi astfel:
 mediul înconjurător: atât varietatea acestuia, cât şi sursele
de alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru habitat au
avut un rol nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea
unor amănunte anatomice;
 comportamentul general al primatelor: studiile efectuate
de De Vore au demonstrat rolul adaptiv al comportamentului
social (protecţia femelelor şi a puilor, identificarea surselor de
hrană etc.);
 gradul de izolare/contact între populaţii: precizarea
speciei (definită ca un grup de organisme separat de alte
grupe similare prin bagajul genetic şi imposibilitatea de
metisaj) se realizează prin absenţa/prezenţa fluxului genetic
dintre populaţii (cu influenţă directă asupra transmiterii
variaţiilor intra-specifice şi a mutaţiilor).
2.3.3. Criteriile antropogenice
Criteriile care atestă evoluţia spre umanitate demonstrează
complexitatea problematicii. Încă din secolul al XIX-lea,
criteriile care indică umanitatea erau stabilite măcar în linii
generale:
“Condiţiile pentru mersul erect, aşa cum sunt ele manifestate
în scheletul uman, sunt cele care urmează: 1. Craniul trebuie să
fie într-o poziţie echilibrată, sau aproape, pe atlas; 2. Curburile
şi orientarea generală a coloanei vertebrale trebuie să fie astfel
încât centrul de greutate al trunchiului să fie peste planul
pelvis-ului şi trecând prin capetele oaselor coapsei; 3.
extremităţile inferioare pe care este plasat pelvisul să aibă
axele coapselor şi ale piciorului în unul şi acelaşi plan vertical;
4. Labele picioarelor trebuie să fie orientate în unghiuri drepte
pe axa picioarelor, cu talpa sprijinită de sol”
(T. S. Savage & J. Wyman, 1847; apud J. C. Burnham 1971)
Evident, schimbările anatomice indică modificări
comportamentale şi la nivelul psihismului; problema este
identificarea schimbărilor care au o relaţie directă cu psihismul
şi, mai mult, dacă relaţia este unilaterală sau nu.
La nivel anatomic, schimbările care indică evoluţia spre
umanitate sunt: poziţia în mers (“knuckle-walking”, bipedie şi
poziţie erectă), modificarea membrelor (pierderea opozabilităţii
degetului mare, evoluţia comisurii tălpii piciorului, alungirea
membrelor) şi a coloanei, lărgirea bazinului şi adâncirea
acestuia (modifică durata de sarcină şi mecanica naşterilor),
modificarea cutiei craniene.
La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza
modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creşterea ariilor
anterioare (lobii frontali) după evoluţia occipitalului, precizarea
ariilor corticale (specializare), dezvoltarea creierului prin
apariţia circumvoluţiunilor.
La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele
vizează comportamentul legat de obţinerea hranei (vânătoarea
diurnă şi cooperativă, prezenţa uneltelor, repartiţia sarcinilor pe
sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulţi, raportul
dintre adulţi şi copii, tipul de comunicare), abilităţile de
comunicare (limbajul/apariţia elementelor de gândire abstractă).
2.3.4. Primatele
Primatele sunt mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70
mil. ani în urmă. Majoritar arboricole, acestea prezintă câteva
elemente interesante în raport cu problema pe care o discutăm.
Strict rezumativ, aceste trăsături sunt: reducerea volumului feţei
în raport cu scheletul cranian, dezvoltarea regiunii corticale
anterioare (psihism ridicat), orbite frontale, poziţie verticală a
trunchiului în poziţie şezândă, 5 degete, mâini prehensile (şi cu
picior prehensil, dar nu la om şi tarsieni), degete cu unghii plate
(deci nu sub forma ghearelor, care au o secţiune semicirculară),
2 mamele în poziţie pectorală, dimorfism sexual limitat.
Prosimienii reprezintă primul grup care se individualizează în
cadrul primatelor (altfel spus, care capătă o anumită coerenţă în
dosarul fosil). Se caracterizează prin bot alungit, creier relativ
mic, perioadă activă nocturnă. Familiile grupului sunt: în
Madagascar: Lemurieni, Indridieni, Daubentonieni; în Africa şi
Asia: Lorisidiene; în Indonezia şi Filipine: Tarsidieni.
Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în
două mari grupe: platirhinieni (cu narinele spre exterior, coadă
prehensilă, 36 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 3/3 premolari,
3/3 molari); această grupă este prezentă in America de Sud;
catarhinieni (cu narinele în jos, coadă neprehensilă sau
absentă, 32 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 2/2 premolari, 3/3
molari) şi sunt prezenţi în restul lumii. Acest ultim grup se
împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) şi
grupul Hominidae.
Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus
Zeuxi (Fayoum) la 30 mil. ani (Oligocen Inf.), Dryopithecus în
Europa, Proconsul în Africa, Sivapithecus în India.
În Miocen începe diferenţierea în interiorul acestor mari
familii, iar evoluţia spre umanitate este mai pronunţată:
Dryopithecus Fontani, Proconsul (Maior/Africanus, Nyanze),
Uranopithecus, Giganthopithecus (Blacki, identificat doar pe
baza denitiţiei, dinţii acestuia fiind “dinţii de dragon” din
farmacopeea tradiţională chineză, Bilaspurensis), în fine
Sivapithecus gracilis.
Grupul Hominidae-lor apare pe la 14-12 mil. ani cu
Ramapithecus, primul exemplar cu o clară poziţie bipedă, chiar
dacă accidental sau de scurtă durată.
2.3.5. Clasificările existente şi problemele lor
Câteva sunt problemele principale ridicate de clasificările
existente în acest moment. O parte a acestora se datorează
istoricului cercetării, o altă parte este rezultatul evoluţiei fiinţei
umane ca organism biologic.
Variaţia genetică În primul rând, variaţia genetică mai marcată la nivelul
populaţiilor umane preistorice în raport cu populaţiile actuale
(diferenţele dintre indivizii de acum, să spunem, un milion de
ani sunt mai mari decât diferenţele dintre indivizii actuali) a dus
la apariţia unor fosile destul de diferite unele de altele pentru a
crea o varietate de clasificări şi de determinări ale filogeniei
pornind de la un singur exemplar, de unde şi diferitele denumiri
date unor exemplare identificate până acum.
Apoi, condiţiile de descoperire au creat, cel puţin în unele
Condiţiile de situaţii, confuzii temporare legate de definirea cronologică şi,
descoperire mai ales, de achiziţiile culturale (este cazul lui Zinjanthropus
boisei, pe care soţii Leakey l-au considerat iniţial ca fiind
producător de unelte). În alte situaţii, absenţa contextului
stratigrafic a dus la încadrări cronologice relative (este cazul
unor descoperiri din Australia sau din America de Nord). O
categorie aparte de descoperiri sunt cele pierdute (de la Chou-
Kou-Tien nu mai avem decât mulaje, piesele originale s-au
pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial).
O discuţie separată o reprezintă criteriile legate de
„Marcajele” identificarea “marcajelor” evolutive. Altfel spus, este greu de
evolutive stabilit care trăsătură anatomică – aşa cum apare aceasta în
dosarul fosil – este cea mai relevantă. Evoluţia cutiei craniene,
evoluţia membrelor şi a coloanei, evoluţia mâinilor sau a
bazinului, toate acestea au fost luate în considerare şi postulate
ca fiind determinante. Trebuie ţinut, însă, cont de faptul că
organismul uman evoluează ca un întreg; modificările la nivelul
poziţiei în deplasare a corpului duc la schimbarea modului de
inserţie a măduvei spinării în creierul mic; bipedia eliberează
mâinile de rolul lor în deplasare şi le face apte pentru activităţi
delicate (posibile şi datorită evoluţiei şi specializării ariilor
corticale). Şi aşa mai departe. În plus, evoluţia psihică este
sesizabilă indirect – prin apariţia şi caracteristicile culturii
materiale, prin elementele legate de dimensiunea omului ca
fiinţă socială (existenţa grupului, tipurile de locuinţă, apariţia
comportamentelor simbolice etc.).
O altă problemă o constituie mecanismele prin care fiinţele
Mecanismele de umane au evoluat. Mecanismele ipotetice trebuie să respecte
evoluţie câteva criterii – să explice diversitatea anatomică a acestor
specii (aşa cum apare aceasta în dosarul antropologic), să
justifice coexistenţa uneori îndelungată a diferitelor specii, în
sfârşit, să ofere posibile interpretări legate de şansele de
supravieţuire.
Procesul de speciaţie: definiţia ”genetică” a speciei este cea
Mutaţiile genetice de grup de fiinţe care se află în incapacitate de metisaj cu alte
grupe similare şi care transmit de-a lungul generaţiilor un set
relativ coerent (dar nu constant, căci mutaţii apar aleatoriu, dar
pe termen lung au tendinţa de a apărea cu o anumită
regularitate) de trăsături genetice, manifestat la toţi indivizii
grupului; din această perspectivă, problema o reprezintă modul
în care apar specii noi. O posibilă explicaţie este izolarea
geografică a unui grup de indivizi de grupul principal; ca
urmare, de-a lungul timpului mutaţiile genetice din cele două
grupe tind să ducă la incompatibilitate genetică între cele două
grupe (mutaţiile dintr-un grup nu se pot răspândi şi la celălalt).
Un astfel de mecanism a fost presupus în cazul separării
grupului de australopithecine în Africa de Est (”East Side
Story”) de restul primatelor, dar şi la nivelul separării altor
tipuri umane (”Grădina Edenului” şi ”Prima Evă”). În ultimele
două cazuri, este subliniat faptul că mutaţia genetică a apărut la
nivelul unui grup foarte restrâns de indivizi, astfel că în fazele
iniţiale noua specie a fost reprezentată de un număr foarte mic
de indivizi.
2.3.6. Australopithecinele
Australopithecus sp. (1O mil. ani)
Precizarea genului are loc între 6,5 -3,7 mil. ani; definirea
genului este îngreunată de raritatea fragmentelor identificate:
Lukeino (Kenia) - 1 molar, Lothagam (Kenia, la SE de Turkana)
– 1 fragment de mandibulă, Chewerou (Kenia, la N de Marele
Rift) – 1 fragment de os temporal dreapta, Konapoi (Kenia, la S
de Turkana) – 1 fragment de humerus, Garusi (Tanzania, la N de
lacul Eyasi) – 1 fragment de maxilar.
Australopithecus afarensis
Specia se precizează după 3,7 mil. ani. Are o talie redusă
(1.10 - 1,30 m) şi un volum cranian redus (3-400 cm 3).
Principalele caracteristici sunt poziţia bipedă (brahiaţie sau
knuckle-walking, utilizarea membrelor superioare ca balansier),
Australopithecus verticala tinde spre centrul de greutate în centrul de sustentaţie.
afarensis Modificările scheletale sunt relativ ample la nivelul craniului
(scheletul facial este mai gracil şi tinde spre reducerea
prognatismului, orificiul occipital tinde spre orizontală), al
centurii pelviene (osul sacru şi iliac) şi bazinului (scurtare,
adâncire, alungire) datorită modificării centrului de greutate, al
coloanei vertebrale (curbura accentuată pentru amortizare şi
echilibru), al labei piciorului (curbura tălpii) şi mâinii (evoluţia
degetului opozabil). Semnificativ este faptul că o serie de
schimbări - în special la nivelul membrelor - par să indice şi
schimbări neuronale (la nivelul sistemului nervos central).
Principalele puncte în care au fost identificate resturi fosile ale
lui A. afarensis sunt Hadar (Afar), Etiopia (exemplarul denumit
"Lucy", unul dintre cele mai complete schelete identificate până
acum), Laetoli, Tanzania (la 40 km S de Olduway). A. afarensis
nu are habitat amenajat (adăposturi sub forma paravanelor sau
al platformelor amenajate) sau unelte; probabil avea
comportamentul unui vânător de talie redusă, cu o puternică
înclinaţie spre vânătoarea cooperativă şi exploatarea carcaselor
abandonate de marii carnasieri.
Australopithecus robustus
Specia se precizează pe la 3 mil. ani, iar durata de existenţă se
întinde între 3 şi 1 mil. ani. Cu o talie net superioară (1,50 m) şi
un volum cranian de 500-550 cm3, A. robustus reprezintă o
evoluţie spre specializare în parte datorată şi alimentaţiei
(orientarea spre vegetale de savană, cu un procent ridicat de
silice şi celuloză). Amănuntele anatomice sunt următoarele:
bipedie perfectă, craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitală,
unghi închis la baza craniului, creastă sagittală, orificiu occipital
Australopithecus care evoluează spre orizontală, arcada dentară diastemică (I + C
robustus < M); probabil poseda un encefal mult mai complex.
Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai
largă, iar influenţa nişelor ecologice variate poate explica unele
diferenţe care apar între diferitele exemplare. Descoperirile cele
mai importante sunt următoarele: Omo/Shungura (Etiopia) -
2,2/1,8 mil. ani; Olduway/Bed 1 (Tanzania) - 1,8 mil. ani,
denumit iniţial Zinjanthropus boisei, cu un volum cranian de
500 cm3, faţa foarte dezvoltată, cutie craniană teşită, creastă
sagittală, torus supraorbital, torus (coc) occipital puternic);
Swartkrans (Africa de Sud) - 1,8 mil. ani, denumit iniţial
Paranthropus cressidens, mult mai masiv, creastă sagittală, torus
supraorbital, dentiţie modernă la nivelul molarilor; Chessowanja
(Kenia) - 1,8 mil. ani, foarte asemănător cu Swartkrans;
Kromdraai (Africa de Sud) - 1.8 mil. ani, denumit iniţial
Paranthropus robustus, faţă largă, fosă subtemporală profundă;
East Turkana (Ileret, Koobi Fora) (Kenia) -1,8/1,5 mil. ani, cu
un volum cranian de aprox. 500 cm3, craniu foarte robust,
dimorfism sexual (creastă sagittală la masculi), prognatism
accentuat şi molari foarte accentuaţi în raport cu caninii şi
premolarii, oase excepţional de groase. Este sub semnul
întrebării dacă aceştia au produs unelte (la Olduway, resturi de
A. robustus au fost identificate în acelaşi nivel cu H. habilis).
Australopithecus africanus
Datat între 3 - 1 mil. ani şi cu o talie cuprinsă între 1,30 - 1,40
m, A. africanus are un volum cranian de 4-500 cm 3. Este mai
puţin specializat, deci cu o capacitate evolutivă mai mare. În
condiţiile în care savana era domeniul marilor rumegătoare şi a
carnasierelor, iar pădurea era apanajul primatelor (în special a
celor adaptate la mediul arboricol sau care continuau să aibe
mâinile prehensile), singura nişă disponibilă era cea dintre
savană şi pădure – sau o zonă de tip parkland. Este tipul de nişă
Australopithecus care se extinde în Africa cam în aceeaşi perioadă (3 – 1 mil.
africanus ani). Spre deosebire de A. robustus, perfect adaptat unei diete
vegetale, A. africanus are un comportament alimentar omnivor
(comportamentul oportunistic este mai accentuat) şi, probabil,
face primii paşi spre vânătoarea cooperativă. De notat este
faptul că A. africanus este primul tip de australopithec
identificat; în 1925, doctorul sud-african Raymond Dart
descoperea la Taung, în Africa de Sud, calota craniană a unui
copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la
maturitate de aprox. 600 cm3) pe care l-a numit Pleisanthropus
transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră că aceşti indivizi
ar fi creat aşa-numita cultură osteodontokeratică (unelte produse
din oase, fildeş/dinţi de animal şi lemn); ipoteza este
discutabilă, mai ales că este nevoie de condiţii speciale pentru
conservarea resturilor organice pe o perioadă aşa de lungă. Alte
exemplare identificate: Makapansgaat, Africa de Sud (435 cm 3);
Sterkfontein, Africa de Sud (500 cm3, cu un număr de asemănări
cu omul contemporan la nivelul orbitelor, al orificiului nazal şi
al osului iliac).
2.3.7. Homo sp.
Homo habilis
Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din
genul uman propriu-zis. Acum separaţia dintre fiinţa umană şi
“verii” ei este clar marcată. Cronologic, H. habilis ocupă părţi
importante din teritoriul Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o
talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul cranian este de 650 - 750
cm3, semnificativ mai mare decât la strămoşii imediaţi. Câteva
sunt amănuntele anatomice specifice: o bipedie perfectă, faţă
înaltă (deşi se menţine prognatismul) şi fruntea mai bombată,
calota craniană mult mai înaltă, spatele craniului mai rotunjit
(encefalizare), mâinile şi labele piciorului încep să fie foarte
Homo habilis
apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea
degetului mare, se conturează comisura tălpii). O serie de
modificări sunt, însă mult mai greu perceptibile direct în dosarul
antropologic; ele pot fi intuite pe baza achiziţiilor culturale.
Acestea din urmă sunt utilajul, spaţiul amenajat (platforme de
locuit din pietre de dimensiuni relativ mici sau, cel mult,
paravane de vânt din crengi) şi rudimentele unui limbaj
articulat. Prima achiziţie presupune capacitatea de vedere
stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanţ
tehnologic (relaţia cauză – efect dintre lovirea unui bloc de rocă
cu un percutor şi posibila desprindere de aşchii), dar şi un
control mai mare asupra membrelor (eliberate de ultimele
“sarcini” legate de deplasarea pe sol); toate acestea atestă
dezvoltarea encefalului. A doua achiziţie este legată mai mult de
dimensiunea socială. Spre deosebire de primate, omul
construieşte adăposturi pe care le foloseşte (măcar) mai multe
nopţi la rând şi se reîntoarce la aşezare/tabără pentru a consuma
alimentele culese sau vânate. În plus, adăposturile sunt
construcţii artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit
peşterile decât târziu, iar aceasta nu a însemnat că privea
totalitatea peşterii ca o locuinţă – există argumente care să
susţină ipoteza că spaţiul considerat “umanizat” nu se confunda
cu întreaga peşteră). Ultima achiziţie – limbajul articulat – este,
poate, cea mai importantă. Deşi imposibil de demonstrat direct,
putem să acceptăm ca ipoteză de lucru apariţia rudimentelor de
limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44 corticale, aşa-
numita “arie a lui Broca”); în absenţa acestuia este greu de
explicat persistenţa în timp a elementelor tipologice ale
uneltelor litice – dacă în interiorul unei generaţii informaţia
referitoare la producerea uneltelor putea fi asimilată prin
mimetism, la nivelul transferului de la o generaţie la alta
lucrurile sunt mai complicate şi presupun un cod de comunicare
mai complex.
Principalele descoperiri aparţin, în continuare, spaţiului
african:
Koobi Fora, East Turkana (Kenia) – 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul
KNMER 1470, cu un volum cranian de 775 cm3, inserţii
musculare atenuate, prognatism facial, faţa mai înaltă, torus
supraorbital atenuat, orbite şi orificiu nazal foarte umane, aria
lui Broca foarte dezvoltată;
Olduway/Bed I şi II (Tanzania) – craniul OH 7, datat la 1,7 mil.
ani, volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene
asemănătoare celei de Homo sapiens, mandibulă mai puţin
robustă (dinţi cu un diametru mai mic decât la
Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2 mil. ani, 1,40 m,
biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemănător lui Homo
erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei; craniile OH 13 +
OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani);
Omo (Etiopia): fragment de craniu asemănător cu cele de la
Olduway şi 24 de dinţi, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil.
ani; aria KBS (2,5 mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie
aprox. circulara de 12 -15 m; aria DK 1 (baza Bed I), cerc de
pietre (paravan); aria HAS, resturile de la 1 hipopotam si utilaj
pe o arie de aprox. 7 m (activitate specializată ?);
Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil.
ani, asemănător cu cele din Africa de Est;
Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil.
ani;
Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani
şi asociat cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi;
craniul Omo 123 (2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj,
nuclee, aşchii fasonate, lame, lamele etc.
Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani,
sunt prezente choppere, poliedre, aşchii retuşate; situl Garba IV
(1,5 mil. ani), cu galete, bifaciale, hachereaux;
Homo erectus
Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un
moment crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele
trăsături care pot fi considerate “primitive”, în ansamblu
evoluţia lui H. erectus se înscrie pe direcţia acumulărilor, atât
anatomice, cât mai ales culturale. Are o talie de peste 1,50 m şi
un volum cranian de 1000 cm3 în medie; craniul este alungit şi
aplatizat, fruntea relativ teşită şi torus supra-orbital, retracţie
post-orbitală, cutia craniană are pereţi masivi şi (cel puţin la
Homo erectus unele exemplare) creastă sagittală, bărbie redusă. Dar dentiţia şi
membrele (în special mâinile) sunt asemănătoare celor ale lui
H. sapiens. Poate cea mai importantă achiziţie la nivel anatomic
este creşterea volumului cutiei craniene, astfel că s-a şi formulat
ipoteza unui “Rubicon cerebral”, a unui nivel de creştere a
masei cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbările
sunt mai degrabă calitative decât pur şi simplu cantitative – cum
ar fi creşterea numărului de conexiuni neuronale şi dezvoltarea
sistemului de circumvoluţiuni, precizare ariilor corticale. Sunt,
însă, câteva elemente care trebuiesc a fi luate în considerare. În
primul rând, variabilitatea deosebită a speciei şi potenţialul
evolutiv deosebit. Acoperind o perioadă foarte lungă de timp,
diferenţele dintre primele exemplare şi ultimele cunoscute sunt
destul de mari. Mai mult, există şi diferenţe regionale. Apoi,
este de presupus că achiziţiile culturale au acum un rol mult mai
mare în adaptare şi supravieţuirea indivizilor. Fenomenul
principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar
dacă există şi ipoteza policentrică (din păcate prea politizată în
ultima vreme), direcţiile de expansiune par să indice, totuşi, o
origine africană pentru populaţia umană de pe glob. Ţinând cont
de faptul că cele mai timpurii exemplare de H. erectus din afara
Africii se află în zone care şi astăzi sunt tropicale sau sub-
tropicale, este mai uşor de susţinut o răspândire a speciei pe nişe
ecologice (deci o răspândire în zonele mai apropiate de habitatul
originar). În ceea ce priveşte răspândirea omului în zonele
temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului.
Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi
timp. Prepararea cărnii a însemnat o reducţie a aparatului
masticator, ceea ce a înlesnit înălţarea feţei şi a calotei craniene
(deci o creştere a volumului cranian), dar şi o modificare a
obiceiurilor alimentare. Influenţa la nivelul comportamentelor
este mai dificil de sesizat; ea poate fi doar intuită. Nu este chiar
imposibil de susţinut faptul că tipul de interacţiune dintre
membrii grupului s-a schimbat. În primul rând, se accentuează
diferenţa faţă de restul primatelor – spre deosebire de acestea,
care îşi schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele şi
aşezările umane, chiar şi în cazul grupelor umane cu un grad
ridicat de mobilitate, au o persistenţă mai lungă în timp. Apoi,
durata de activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi
capacitatea omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a
utiliza, pentru prima dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai
importantă o reprezintă modificarea comportamentului în
interiorul grupului ; în majoritatea aşezărilor există o singură
vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că rezultatul
vânătorii şi/sau al culesului era consumat în comun sau, cel
puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa
mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi
cap. referitoare la economie). În sfârşit, amenajarea spaţiului
interior. De la acest nivel, în aşezările umane par să existe două
spaţii, unul ”privat” (dedicat somnului) şi unul ”public” (dedicat
activităţilor cotidiene).
O achiziţie care a stârnit discuţii îndelungate este cea legată de
posibila apariţie a comportamentelor simbolice (practic, a
fenomenelor legate de lumea abstractă). Deşi capacitatea de
gândire abstractă este, în general, legată de Homo sapiens (prin
apariţia artei şi a înmormântărilor), credem că este cazul să
coborâm nivelul cronologic la care are loc această îmbogăţire a
bagajului cultural uman. Câteva sunt argumentele în favoarea
acestei aserţiuni. În primul rând, faptul că prelucrarea uneltelor
este, deja, foarte elaborată ; apariţia uneltelor bifaciale lucrate
pe cea mai mare parte a suprafeţei rocii (nucleului) din care au
fost prelucrate şi care atestă schimbarea unghiului de lovire de
mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme
eficiente indică, în opinia noastră, capacitate de abstractizare (în
sensul că H. erectus este capabil să stabilească un lanţ operator
complex, care să-l ducă de la materia primă la o formă
prestabilită). Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De
la acest nivel (Ngandong în Indonezia şi Chou-Kou-Tien în
China, dar şi Cauna del Arago în Franţa) avem atestat consumul
de carne umană. Este de discutat dacă avem de-a face cu un
canibalism alimentar sau cu unul ritualic ; dacă la Chou-Kou-
Tien ne este foarte greu să ajungem la o concluzie (fragmentele
de oase calcinate de om au fost aruncate în acelaşi loc cu cele de
animale vânate), la Ngandong în Indonezia situaţia este mai
limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11 indivizi care au
suferit o moarte violentă. O parte din aceste cranii au faţa
smulsă, iar o altă parte au orificiul occipital (foramen magnum)
deformat (lărgit). Aceasta presupune că, probabil, consumul de
materie cerebrală era un consum ritualic – un astfel de stigmat
putea fi realizat doar în urma unei operaţii complicate
(desprinderea craniului de pe trunchi, eliminarea primei
vertebre şi a tendoanelor extrem de rezistente de la baza
craniului, lărgirea orificiului occipital cu un băţ) efectuată doar
cu ajutorul uneltelor de piatră şi în momentul decesului victimei
(calităţile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede
după deces). Oricum, comportamentul acesta implică şi
existenţa unui univers de idei abstracte, legate de transferul de
abilităţi de la victimă la cel ce consumă carnea acestuia – cu
astfel de fenomene ne întâlnim până în epocă istorică. Un ultim
element legat de viaţa spirituală a H. erectus o reprezintă
posibila utilizare a coloranţilor (anume ocrul).
Lista exemplarelor identificate nu este exhaustivă; ea dă doar
un ordin de mărime al distribuţiei speciei umane pe glob.
Remarcabilă este şi îndelunga supravieţuire în timp a
acestei « specii» ; spre sfârşitul existenţei sale, el pare să fie
contemporan cu H. sapiens fossilis şi H. sapiens sapiens.
Africa
Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia
(1,8 -1,5 mil. ani): aprox. 850 cm3, bolta craniană joasă, pereţi
groşi, torus occipital şi supraorbital, retracţie postorbitală,
depresiune supraorbitală, prognatism lejer, dinţi anteriori mari şi
molari mici, afinităţi cu exemplarele din NE Chinei;
Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil.
ani): aprox. 1000 cm3, bolta craniană lungă şi joasă, torus
occipital accentuat, frunte foarte fugindă (teşită), torus
supraorbital foarte gros, depresiune supraorbitală, asociat cu
utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale);
Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): iniţial denumit Atlantropus
mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual
pronunţat, asemănări cu Sinanthropus;
Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950
cm3;
Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezintă asemănări cu
Sinanthropus;
Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic
cu carii, asociat cu utilaj;
Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemănător cu Broken Hill,
acheulean
Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezintă un torus
supraorbital, pereţi foarte groşi, asemănător cu exemplarul de la
Broken Hill, utilaj pe aşchii Levallois;
Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum
cranian de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus
recent, asemănător cu Broken Hill şi Elandsfontein
Asia
Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (făcută
la sfârşitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois,
care i-a dat numele de Pithecanthropus erectus), are un volum
cranian de 900 cm3, bolta craniană puternic aplatizată, frunte
teşită, torus supraorbital foarte accentuat, retracţie postorbitală
foarte puternică;
Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit iniţial
Pithecanthropus robustus, are peste 900 cm3, torus occipital
foarte puternic, a fost găsit cu o mandibulă de 1,8 mil. ani
(asemănătoare cu cea de Australopithecus robustus şi denumită
Meganthropus paleojavanicus);
Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un
volum cranian de 1100 cm3, o faţă înaltă şi largă, orificiu nazal
şi orbite mari, dentiţie mare, dar cu un aspect modern;
Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit inţial
Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700
cm3 (este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate
putea atinge aprox. 1000 cm3);
Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ
cu aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong);
Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de 1100 -
1300 cm3, craniile sunt foarte aplatizate, iar torus-urile foarte
groase; pare să repezinte legătura dintre H. erectus şi H. sapiens,
posibile urme de canibalism (orificiu occipital distrus, lărgit),
fără foc şi structuri de habitat, în zonă de preerie, dar cu utilaj
asemănător celui de la Quina (sit european);
China
Eyuan (1,7 mil. ani)
Lantian (0,5 mil. ani): denumit şi H.e. Lantian, are un volum
cranian de 770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus,
prezintă retracţie supraorbitală şi postorbitală, o calotă craniană
foarte groasă, iar mandibula este asemănătoare celei de
Sinanthropus;
Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis,
Sinanthropus Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai mulţi
indivizi, cu un volum cranian de 850 -1300 cm 3 şi o înălţime de
aprox. 1,56 m, lăţimea maximă a craniului este la baza acestuia
şi nu sus, torus supraorbital gros şi continuu (deci nu este mai
redus deasupra fosei nazale), dinţi largi cu relief mult mai
complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat cu un
inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a
focului, posibile urme de canibalism ; o problemă o reprezintă
faptul că aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, astfel că astăzi orice comparaţie se
bazează pe o serie de mulaje realizate în perioada interbelică;
Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox.
1120 cm3, torus foarte gros;
Europa
Mauer (0,65 mil. ani): mandibulă
Tautavel (Cauna de l’Arago), Franţa, individul Arago XXI:
volum cranian de 1150 cm3, orbite joase, largi şi adânci, torus
supraorbital puternic, curbură joasă a calotei, frunte teşită;
Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 cm3, utilizarea
focului, asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee;
Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil.
ani): volum cranian de aprox. 1300 cm3;
Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani):
torus supraorbital, bolta craniană joasă, dentiţie asemănătoare
celei moderne;
Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3;
Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200
cm3, asociat cu utilaj de tip acheulean;
Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400
cm3, torus supraorbital masiv, convexitate accentuată a frunţii
(boltă lungă, torus occipital), practic ultimul exemplar de H.
erectus din Europa;
Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade,
Soleihac, Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La
Chaise, Terra Amata, Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva
Negra, Bañolas, Atapuerca, Azich.
Homo sapiens
Homo sapiens fossilis (Neanderthal)
Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare
nesigură; momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între
240.000 şi 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până
la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000
î.Hr.
Câteva sunt problemele majore care însoţesc apariţia speciei
moderne. În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta
este marcată de fluctuaţii climatice destul de puternice, în
primul rând de glaciaţiunea Würm (una din cele mai dure faze
glaciare) – climatul glaciar pare să fi influenţat o serie de
Homo Sapiens atribute biologice (în special masivitatea trunchiului, existenţa
Neanderthalensis
unui torus supra-orbital foarte marcat), dar şi şansele de
supravieţuire ale speciei. În al doilea rând, raportul dintre H. s.
fossilis şi H. erectus. Dacă filiaţia dintre cele două specii pare să
fie sigură, trebuie lămurită diversitatea tipurilor antropologice,
atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s. fossilis.
Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evoluează din H.
erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens.
Varianta clasică de H. s. fossilis, anume cea europeană
(neanderthalienii) reprezintă o adaptare specială la un climat
periglaciar. Altfel spus, din H. erectus evoluează o specie nouă,
H. sapiens, care tinde să se specializeze anatomic şi în funcţie
de condiţiile climatice, un fenomen prezent şi la nivelul
populaţiilor actuale. Locul de apariţie a noului tip de umanitate
pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se extind spre
Orientul Apropiat, Asia şi Europa, iar mai apoi, cândva între
60.000 şi 20.000 î.Hr., pătrund între cele două Americi, simultan
cu ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu,
în mileniile I şi II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de
apariţie a noului tip uman este încă dezbătut, dar ipoteza care
pare să ofere o soluţie este cea intitulată “prima Evă”. Conform
acestei ipoteze, noul tip de umanitate a apărut ca un grup
restrâns de femei înrudite şi care au transmis – numai pe linie
feminină – noile trăsături genetice. Aceasta ar explica şi lunga
supravieţuire a lui H. erectus şi lunga perioadă de
contemporaneitate dintre cele două tipuri umane.
La nivelul evoluţiilor culturale, apar câteva elemente
semnificative. În primul rând, apariţia diversităţii culturale – la
nivelul uneltelor, apar cele 5 tipuri de tradiţii industriale
musteriene (clasic, de tip Ferrassie, de tip Quina, de tip
Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie de
“provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă
complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o
foarte mare doză de gândire abstractă şi de planificare. În plus,
există dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului
(colorant mineral) şi primele elemente de artă. Creşterea
varianţei culturale reprezintă şi trecerea la adaptarea pe baze
culturale la mediu şi la resurse. Continuă evoluţia specializării
habitatului (distincţia dintre aşezări principale şi halte de
vânătoare este mult mai clară, apar mai multe vetre în aşezări,
peşterile încep să fie utilizate cu regularitate). Acum apar şi
dovezi clare de cult al morţilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo –
cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de
canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina).
Principalele tipuri neanderthaliene sunt:
) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte
groase, dar moderne, craniu jos şi arcade pronunţate), Spy;
) Gibraltar, Spy, Monte Circeo;
) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000):

aprox. 1200 cm3, variantă arhaică (talie mai mica);
δ) Cariguela (doar fragmente parietale şi frontale), Krapina, La
Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3);
ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77
m, craniu lung şi relativ înalt, arcade pronunţate, faţa şi orbite
mari, torus occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm 3, arcade mai
puţin marcate, bărbie redusă), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400
cm3, boltă craniană mai înaltă, frunte mai puţin fugindă). Aceste
exemplare reprezintă grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis,
adaptat însă unui mediu cald (alungirea membrelor pentru a
înlesni schimbul termic); volumul cranian este, cel puţin în
unele cazuri, mai mare decât media actuală a volumului cranian.
Aceasta pare să ateste faptul că adaptarea biologică rămâne,
încă, importantă.
Homo sapiens sapiens (recens)
Umanitatea modernă (nu cea contemporană) este, măcar în
parte, contemporană cu H.s. fossilis. Ipoteza unei succesiuni
cronologice între cele două specii s-a născut din situaţia specială
europeană. Într-adevăr, H. s. sapiens pătrunde în Europa cândva
în jurul datei de 40.000 î.Hr. Dar originile sale se plasează în
grupul din Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat
mai aproape de H. s. sapiens decât de neanderthalienii europeni.
Evoluţia în timp a oamenilor moderni este cea care duce la
apariţia raselor moderne – un fenomen relativ recent, poate
chiar de la sfârşitul paleoliticului şi reprezentând ultima formă
de adaptare biologică a fiinţei umane la mediu. Adevărat, rasele
actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evident. Ceea ce
trebuie subliniat cu tărie este faptul că doar amănuntele
Homo Sapiens Sapiens biologice cu rol adaptiv sunt cele care dau un aspect diferit
raselor (de ex., tendinţa corpurilor umane de compactare în

zonele reci pentru a limita pierderea de căldură, respectiv
alungirea membrelor pentru un efect invers, accentuarea
ţesuturilor adipoase pentru menţinerea umidităţii, apariţia
pliului ocular pentru protejarea globului ocular etc.). Potenţialul
intelectual este identic, iar apartenenţa raselor la o singură
specie este demonstrată de posibilitatea metisajului. La nivel
anatomic înregistrăm evoluţii în parte paralele ale diferitelor
tipuri; în general, au talie mare (Cro-Magnon = 1,80 m,
Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mică (Combe-Capelle = 1,63 m,
Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri capacitatea craniană
este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade = 1710 cm3).
Succesiunea tipurilor pare să fie Combe-Capelle (perigordian
inferior) -> Cro-Magnon (aurignacian) -> Chancelade
(magdalenian). Alte exemple relevante sunt Paviland, Solutré,
Laugerie-Basse, Grimaldi, Predmosti, Obercassel. Dar practic
fiecare regiune a lumii a dat la iveală resturi ale lui H. s.
sapiens.
Principalele achiziţii culturale (şi aici ne referim la paleolitic)
pot fi ordonate pe mai multe paliere. La nivel tehnologic,
asistăm la diversificarea tradiţiilor tehnologice şi a tipologiilor;
de la nivelul paleoliticului superior, evoluţia uneltelor începe să
fie în bună măsură regionalizată. Alături de utilajul litic, capătă
o pondere deosebită utilajul din os şi corn sau fildeş; din aceste
materiale (foarte probabil utilizate şi înainte, dar în proporţie
mai mică) se produc unelte mai eficiente (de tipul harpoanelor,
al vârfurilor de suliţă). Dar poate ceea ce este mai important
este faptul că apare prima unealtă care multiplică forţa umană –
propulsorul. Acesta practic măreşte distanţa loviturii eficace de
suliţă, ceea ce se traduce într-o vânătoare mai eficientă. La nivel
cultural, principala achiziţie este arta (vezi infra). Complexitatea
acesteia reprezintă separarea clară a omului modern de toţi
predecesorii săi.
2.1. Enumeraţi şi comentaţi factorii care au influenţat procesul
de antropogeneză.
2.2. Enumeraţi principalele achiziţii culturale caracteristice
speciilor de hominide.
2.4. Structuri economice (1): vânătoarea şi culesul
2.4.1. Importanţa şi semnificaţia temei
Această temă poate fi abordată din multe puncte de vedere şi
poate avea multe semnificaţii. O interpretare marxistă ar
presupune o poziţie dominantă a acestei dezbateri despre
structurile economice primitive şi ar enunţa primatul acestora
asupra ansamblului societal. În schimb, o interpretare
clasicizantă a acestui segment al cercetării preistorice ar lua în
considerare mai degrabă analiza obiectelor, a tehnicilor şi
tehnologiei, circulaţia şi rolul jucat de acestea în evoluţia
colectivităţilor preistorice.
Am optat, însă, pentru un demers structuralist. Altfel spus, ne
vom ocupa de structurile economice mai degrabă ca instrumente
de adaptare a grupurilor umane la mediu şi la resurse, în
condiţiile unei tehnologii date.
Vom încerca să explorăm raportul care există între grupurile
umane (structura lor) şi modul de obţinere a hranei şi a luxului.
Interpretarea marxistă susţine că luxul este un produs al
suprastructurii, născut din aproprierea de către unii a muncii
multora; prin urmare, luxul este o realitate a istoriei, iar nu a
preistoriei. În spatele acestei afirmaţii se ascunde ideea că luxul
– exprimat în cantitate sau în calitate, deci în număr sau în
raritate – este produsul claselor sociale. Această aserţiune poate
fi susţinută doar în condiţiile în care analizăm învelişul material
al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definiţii rigide ale
preistoriei, valorii etc. O definiţie şi o înţelegere mai elastică a
însăşi conceptului de preistorie duce, însă, la alte rezultate.
Alimentaţia şi modul de locuire sunt, poate, domeniile cele
mai bine delimitate în cadrul antropologiei economice. Sunt, la
limită, cele mai vizibile elemente constitutive ale unei societăţi
şi clasificarea societăţilor umane a fost multă vreme (în parte
încă este) determinată de modalităţile specifice de obţinere a
subzistenţei. Dezbaterea legată de “modul de producţie” nu s-a
încheiat odată cu reculul statelor cu ideologie marxistă şi – chiar
dacă se poate vorbi de “sisteme de producţie” – rolul analizei
economiilor societăţilor non-literate rămâne un domeniu
important de analiză a elementelor generice ale vieţii
economice.
Ceea ce ridică o problemă suplimentară este dimensiunea
ideologică a analizei sistemelor economice. Discuţia despre
modurile de producţie (primitiv, asiatic, sclavagist etc.) din
teoria clasică marxistă indică, de exemplu, câteva inadvertenţe:
fluctuaţia criteriilor de clasificare (tipul de obţinere a hranei,
localizarea geografică, rolul unei categorii sociale), ierarhia
dubioasă a criteriilor (rolul obţinerii bunurilor materiale,
ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea unor
elemente legate de analiza societăţilor industriale asupra
societăţilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia
evoluţionistă (Firth şi Service) pare să ignore elementele de
constanţă din economia primitivă.
În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definiţii ale
economiei. Beals şi Hoijer (1966:451-452) rezumă discuţia în
trei întrebări:
“(1) How are the goods and services wanted or needed by
human societies produced? […] (2) How are the goods and
services that are produced distributed or allocated among the
members of human societies? […] (3) How are the goods and
services that are produced and distributed in human
societies eventually put to use and consumed, and what patterns
of behaviour govern this process?”
Kottak (1994: 308) adaugă o nouă întrebare:
“What motivates people in different cultures to produce,
distribute or exchange, and consume?”
2.4.2. Definiţia economiei şi a instituţiilor economice la
nivelul societăţii primitive
Termenul de “economie” aplicat preistoriei a fost şi rămâne
sursa unor controverse acerbe între specialişti. Se confruntă
două mari şcoli de gândire, ambele cu partizani dinamici şi
argumente extrem de credibile. O primă şcoală consideră că
preistoria reprezintă o perioadă specială în evoluţia societăţii
umane, cu reguli şi mecanisme speciale, care nu se mai
reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de vedere
atrag atenţia asupra faptului că există dovezi care par să
demonstreze existenţa unor mecanisme economice complexe;
ca urmare, susţin aceştia, analiza societăţilor primitive poate
utiliza concepte economice care, în general, sunt aplicate altor
epoci.
Termenul fundamental este cel de “economie de subzistenţă”.
Economia de În termeni simpli, este vorba de obţinerea hranei, deci a
subzistenţă resurselor necesare susţinerii vieţii. Factorii care influenţează
obţinerea subzistenţei sunt:
 mediul fizic (nu determină comportamentul, dar limitarea
opţiunilor determină pattern-urile culturale); limitările induse
sunt legate de materiile prime disponibile, resursele
alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora; activităţile
economice şi organizarea acestora depind de raportul dintre
resursele ce pot fi culese şi cele ce sunt vânate (în cazul celor
vânate este vorba de dimensiunea vânatului, dificultatea
vânătorii şi a transportului vânatului etc., în timp ce la nivelul
resurselor culese ne putem gândi la caracterul sezonier al
acestora, durata până la care pot fi stocate, gradul de
concentrare într-o singură zonă sau mai multe etc.);
 distanţa în raport cu alte grupe (stabileşte nivelul
concurenţei pentru un set dat de resurse),
diversitatea/uniformitatea acestora (posibilitatea de
suplimentare a resurselor prin reciprocitate);
 dimensiunea populaţiei (stabileşte raporturile dintre
indivizi, dintre aceştia şi resurse; în sfârşit, raporturile dintre
societăţi);
 tehnologia disponibilă (precizează gradul de eficienţă al
exploatării resurselor, raportul cu mediul etc.);
Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând,
stabilirea strategiilor de subzistenţă. În general, sunt acceptate
trei mari strategii: vânătoare şi cules (assault, trapping, snaring,
pitfall, poisoning); ”intensive foraging” (domesticire şi
agricultură incipientă); agricultură intensivă şi pastoralism. Este
evident faptul că termenul de “strategii” corespunde, în fapt,
celui de nivel tehnologic (incluzând aici nu numai uneltele, ci şi
modul de utilizare al acestora şi ocupaţiile). Mai corect ni se
pare termenul de “sisteme economice”. Ele cuprind indivizii,
tehnologia pe care o posedă şi relaţiile pe care aceştia le au între
ei şi cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu,
vânătoarea cooperativă implică atât cunoştinţe legate de
comportamentul animal, de mediul înconjurător şi de
producerea uneltelor de vânătoare, cât şi stabilirea anumitor
relaţii între indivizii participanţi (sprijin reciproc, reguli de
împărţire a prăzii, reguli ale vânătorii etc.).
Rezumând discuţia de până acum, putem considera, măcar
ipotetic, că elementele structurale ale economiei primitive sunt:
tehnologia, instituţiile economice şi relaţiile sociale cu impact
direct asupra economiei.
2.4.3. Elementele structurale ale vieţii economice
Tehnologia şi utilajul litic
Partea cea mai cunoscută a economiilor primitive este cea
legată de unelte. Faptul că în săpăturile arheologice acestea
reprezintă zdrobitoarea majoritate a obiectelor recoltate, că
multe grupe primitive contemporane produc şi utilizează şi
astăzi astfel de unelte le face categoria cea mai sigură de obiecte
pe care să se bazeze analiza comportamentelor economice
primitive.
Istoricul cercetării
Uneltele de piatră sunt cunoscute de multă vreme. Unii autori
antici (cum ar fi Lucretius) asociază uneltele de lemn şi de
piatră cu sălbăticia, idee păstrată până în secolul XX. În
perioada Renaşterii, vârfurile de săgeţi (mai ales cele cu o formă
asemănătoare celor din metal) erau denumite «ceraunii» şi erau
folosite ca amulete împotriva trăsnetelor; se considera că
”cerauniile” sunt rezultatul coagulării vârfului fulgerului –
acesta pătrunde 6 m în pământ, apoi urcă spre suprafaţă cu un
metru pe secol. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului XVIII,
doctorul belgian Schmelling (primul care a afirmat că oasele
neobişnuite găsite în unele peşteri din Ţările de Jos ar putea
proveni de la oameni preistorici) se va întreba dacă nu cumva
aceste ceraunii nu sunt, de fapt, decât unelte preistorice. În
prima jumătate a secolului XIX, Boucher de Perthes va redacta
o carte în trei volume, în care afirmă caracterul intenţional al
acestor piese litice şi le va da primele denumiri, inspirate din
denumirile de unelte contemporane lui. Din acest moment se
poate discuta de începutul analizei ştiinţifice a inventarului litic
preistoric. Dar adevăratul început este realizat de fraţii de
Mortillet (Gabriel şi André), care realizează, în 1883, prima
tipologie a uneltelor cioplite. O bună parte a acesteia este şi
astăzi în vigoare. Cercetările ulterioare au adăugat la numărul
de tipuri de unelte, au rafinat tipologia acestora, au stabilit
variante şi particularităţi regionale ; dar, în linii mari, ideile
celor doi sunt la baza analizelor tipologice. Contribuţii majore
la acest domeniu vor apare de-abia după al doilea Război
Mondial. François Bordes realizează o tipologie a paleoliticului
inferior şi mijlociu, iar Denise de Sonneville-Bordes şi Jean
Perrot tipologia paleoliticului superior. Începând cu anii ’60, noi
abordări sunt încercate şi în acest domeniu, în parte datorate
utilizării calculatorului, dar şi faptului că numărul detaliilor care
erau luate în considerare a crescut foarte mult. Alături de
detaliile tehnice (modul de cioplire, tipurile de retuşe etc.) au
început să fie luate în considerare şi lanţurile de operaţii care
aveau loc.
Elemente de tipologie şi tehnologie
Părţile componente ale uneltei
Vocabularul descriptiv al utilajului cioplit cuprinde câteva
categorii de termeni care au importanţă specială atunci când se
încearcă atribuirea culturală a unui inventar.
Principalii termeni sunt următorii :
 piese pe nucleu şi pe produse de debitaj: piese realizate
dintr-o bucată de materie primă (nucleu) sau piese realizate
din părţi desprinse din nucleu (aşchii sau lame, primele având
lăţimea apropiată de lungime, iar ultimele fiind mai degrabă
lungi);
 detaliile tehnice sunt analizate şi în funcţie de locul în
care acestea se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce
analizează piesa; există o parte proximală (partea mai groasă
a piesei pe nucleu sau partea cu bulbul de percuţie la aşchii şi
lame), o parte mesială (la mijlocul uneltei) şi una distală (la
capătul acesteia, cuprinzând de regulă vârful şi/sau partea
activă);
 în cazul pieselor pe produse de debitaj, există o suprafaţă
ventrală (cu bulb de percuţie şi stigmate de desprindere,
rezultată din desprinderea de nucleu) şi una dorsală (care
cuprinde suprafaţa exterioară a nucleului);
 partea activă a piesei este constituită de muchia sau vârful
(acesta din urmă prelucrat special) ; după desprinderea aşchiei
sau lamei din nucleu, aceasta prezintă o parte activă ”a vif”
(sau naturală), foarte tăioasă dar foarte fragilă; retuşele care
se aplică pe aceste muchii sunt menite să creeze un unghi
obtuz care să mărească rezistenţa acesteia; în cazul burin-
ului, partea activă este realizată prin retezare; la fel, unele
microlite (şi probabil şi lamele neolitice) erau folosite fără
retuşare;
 partea pasivă a piesei este folosită pentru prindere cu
mâna sau pentru înmănuşare (într-un mâner de lemn, de corn
sau de os, cu ajutorul unor sfori vegetale sau animale sau cu
ajutorul răşinilor); în unele cazuri, prinderea se făcea doar
prin presiune (cazul unor piese de tipul topoarelor
epipaleolitice).
Principalele categorii de material (unelte, produse de debitaj)
litic cioplit:
Tipurile de unelte, pentru toată perioada paleoliticului, sunt
peste 150. Aceasta nu înseamnă că nu se pot regrupa în categorii
mari. Criteriile de regrupare pot fi strict tipologice (în funcţie de
formă) sau legate de posibila utilizare a acestora. Mai pot fi
grupate în funcţie de materia primă (de regulă în opoziţia roci –
materii prime organice), sau dacă sunt piese simple, duble,
multiple (mai târziu şi compozite). Totuşi, principalele categorii
rămân încă cele tipologice.
Fără pretenţia exhaustivităţii, o clasificare sumară ar putea fi
următoarea:
 materie primă: nuclee – primare, preparate; primele sunt
de regulă galete, celelalte sunt nuclee prelucrate pentru a
uşura desprinderea pieselor de debitaj (aşchii, lame, vârfuri);
 piese pe nucleu: toate piesele masive (de tipul chopper,
chopping tool, vârfuri, pic-uri, racloare, unele gratoare
carenate);
 piese pe produse de debitaj: toate uneltele care au ca
Chopping tool
suport lame şi sau aşchii (în general grattoir-e, piese
denticulate, unele vârfuri – cum sunt cele de tip levallois sau
cele din fazele finale ale paleoliticului, burin-e, unelte duble,
o serie de aşa-numite couteaux à dos, toată gama de microlite
– acestea fiind realizate pe lamele).
Evident, sunt şi situaţii mai complexe, care nu pot fi strict
clasificate (cum ar fi vârfurile de tip levallois, unele unelte
realizate în tehnică bifacială pe aşchii masive sau piese
microlitice considerate iniţial unelte, dar care la o analiză mai
atentă s-au dovedit a fi resturi de prelucrare).
O altă problemă o reprezintă raportul dintre piesele de calitate
şi piesele realizate într-o tehnică mai puţin sofisticată. În multe
ocazii, populaţiile paleolitice realizau un set limitat de piese de
calitate (deci cu toate detaliile tehnice), în timp ce majoritatea
pieselor – în special cele masive – erau realizate rapid. Această
situaţie poate avea mai multe explicaţii. O primă motivaţie ar fi
aceea a comodităţii – nu ai nevoie de o piesă masivă perfectă
atunci când ea foloseşte doar la spargerea oaselor pentru a
extrage măduva; chiar dacă pentru realizarea unui vârf nu este
nevoie de mai mult de 15 minute, s-ar putea ca termenul de
”randament” să nu aibă sens pentru primitivi. Un alt motiv
poate fi acela al îndemânării diferite – la Baume-Bonne s-a
putut observa cum piesele de calitate sunt mai aproape de vatră
(loc mai avantajos, poate ”controlat” de indivizii mai
îndemânateci), iar piesele mai grosolane se află la o distanţă mai
mare de sursa de lumină şi de căldură. Dar explicaţiile cu un
grad mai ridicat de probabilitate sunt legate de materia primă şi
de mobilitatea acestor grupe umane. Încă de la nivelul
paleoliticului inferior târziu s-a observat (la Bilzingsleben, de
exemplu) că grupele umane preferă – cel puţin pentru piesele de
dimensiuni mari – materia primă locală, chiar dacă aceasta este
de calitate mai slabă; materia primă de calitate este folosită
pentru piesele care sunt bine prelucrate, iar acestea au tendinţa
de a se conforma dimensiunilor materiei prime (în general de
micşorare). Mobilitatea grupelor impune şi alte restricţii asupra
inventarului litic. Chiar dacă primitivii contemporani au
mijloace care să faciliteze transportul (coşuri şi plase, travois,
mai târziu sănii şi bărci, diferite specii de animale de tracţiune),
principala forţă motrice rămâne cea umană. În consecinţă,
rezultatul este nevoia de reducere la maxim a obiectelor ce
trebuiesc transportate. La nivelul inventarului litic, aceasta se
traduce prin existenţa unui set minimal de unelte foarte bine
realizate şi care încorporează toate elementele tehnologice din
tradiţia grupului (”basic tool-kit”, un fel de modele la scară
1:1) ; pornind de la acesta, membrii grupului pot reface întregul
inventar obişnuit.
Tehnici de producere a uneltelor cioplite
Tehnicile de producere a utilajului litic sunt cele care ajută
(alături de diferiţi indici statistici) la datarea relativă şi la
încadrarea culturală a inventarelor litice.
Tipuri de percuţie
Principalele tipuri de percuţie sunt percuţia cu percutor dur (o
bucată de rocă, de obicei o galetă, cu o duritate egală sau mai
mare decât a materiei prime), cu percutor moale (o bucată de
rocă mai moale decât materia primă sau, mai frecvent, un os
Percuţia cu percutor mare, o bucată de corn de animal), percuţia prin presiune

moale (desprinderile nu se fac prin lovire, ci prin apăsare), percuţia
”pe nicovală” (desprinderile se realizează cu ajutorul atât al
loviturii percutorului, cât şi al contra-loviturii bucăţii de rocă
sau de os folosită ca nicovală). Fiecare tip de percuţie lasă
stigmate specifice pe partea ventrală (piesele realizate cu
percutor dur au, de regulă, un bulb de percuţie pronunţat,
aşchieri numeroase, suprafaţă vălurită) sau în aspectul general
(lamele, de exemplu, au un profil curbat). Percuţia cu percutor
moale are ca rezultat alungirea lamelor şi a aşchiilor, reducerea
bulbului de percuţie; desprinderile prin presiune permit
obţinerea unor lame foarte lungi şi drepte. În cazul pieselor pe
nucleu, cea mai răspândită combinaţie este percuţia dură pentru
realizarea degroşării şi a principalelor desprinderi, retuşate apoi
cu ajutorul desprinderilor cu percutor moale.
Tipuri de debitaje
Câteva sunt debitajele (tehnicile de producere a uneltelor) care
sunt reprezentative. Literatura de specialitate face referiri la
debitaje de tip clactonian, la debitaj de tip levallois şi la o serie
de debitaje determinate spaţial (pe diferite regiuni geografice).
Cel mai interesant rămâne, însă, cel de tip levallois. Acesta
presupune o serie întreagă de operaţiuni înainte de extragerea
pieselor levallois (vârfuri şi lame).
Tipuri de retuşe
Retuşele au ca principal scop facilitarea mânuirii pieselor sau
a înmănuşării acestora. Ele apar fie pe părţile active (au ca scop
realizarea unui unghi mai obtuz al muchiilor à vif pentru a mări
rezistenţa la uzură a acestora), fie pe părţile distale sau
proximale (subţierea sau retezarea acestora pentru a facilita
înmănuşarea, cu sau fără răşini, cu sau fără fibre vegetale sau
tendoane de animal).
Principalele tipuri de retuşe sunt cele ecailleuses (în solzi),
cele envahissantes (invadatoare, pătrunzând de pe margini pe
partea centrală a piesei), aurignaciene (limitate la părţile active).
Unelte din materii organice
Existenţa uneltelor din materii organice a fost presupusă de
foarte timpuriu, atât de către autorii antici, cât şi de cercetătorii
secolului XX. Problema este legată de faptul că materiile
organice, în special lemnul, împletiturile şi textilele,
supravieţuiesc în condiţii cu totul speciale. Este nevoie ca
Harpoane din os mediul de depunere al obiectului respectiv să fie constant, atât
ca temperatură, cât şi ca nivel de umiditate. În plus, este nevoie
ca oxigenul (principalul agent de descompunere) să lipsească.
Astfel de condiţii se întâlnesc în climate extreme (cum ar fi
zonele alpine sau polare, zonele deşertice) sau în condiţii
speciale (turbăriile din nordul Europei, unele cimitire sau în
straturile foarte marnoase). O situaţie mai bună o au piesele din
os şi corn, care intră într-un proces de fosilizare, deci au şanse
mai mari de supravieţuire. Principalele tipuri de unelte sunt
vârfurile de suliţă şi harpoanele, suliţele, percutoarele şi
propulsoarele. La acestea se pot adăuga categoria mijloacelor de
transport (sănii, schiuri, patine, rachete, bărci, travois).
2.4.4. Ocupaţiile şi randamentul
Principalele activităţi rămân vânătoarea şi culesul. S-a
speculat foarte mult cu privire la rolul celor două ocupaţii în
procesul de antropogeneză. Este foarte adevărat faptul că o
concluzie definitivă cu privire la regimul alimentar al
anthropoidelor (în primele etape de evoluţie) nu a putut fi
stabilită – talia şi dentiţia sugerează o alimentaţie vegetală sau
omnivoră (incapacitatea de a concura marile carnasiere, de a
vâna rumegătoarele din savană), bazată pe exploatarea
carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging) sau
vânătoarea animalelor de talie foarte mică, alături de culesul
plantelor şi a tuberculilor. În fazele ulterioare, după nivelul H.
habilis, rolul vânătorii pare să ia amploare. Ceea ce este greu de
decis este importanţa celor două activităţi (vânătoarea şi
culesul) în asigurarea subzistenţei comunităţilor paleolitice şi
mezolitice. De fapt, un răspuns la această întrebare reprezintă
răspunsul la întrebarea dacă aceste societăţi reprezentau o lume
a afluenţei sau nu.
Vânătoarea umană este diurnă şi cooperativă; se bazează pe
colaborarea grupului de bărbaţi adulţi care exploatează în
comun teritoriul de vânătoare (la unele populaţii din Canada,
însă, există ”loturi” individuale/familiale de vânătoare). Fie că
este vorba de animale de talie mare (aşa cum pare să fie cazul în
paleolitic), fie că este vorba de vânat de dimensiuni mici (aşa
cum o atestă comunităţile primitive actuale), cooperarea dintre
adulţii grupului este necesară pentru a asigura un randament
acceptabil, asigurat şi de dimensiunea animalelor (mamut, ren,
cervide, rinocer lânos, cai sălbatici etc.). Trecerea la climatul
contemporan de-a lungul epipaleoliticului a schimbat
vânătoarea, în sensul că – odată cu dispariţia sau retragerea
animalelor mari spre nordul Europei – rolul vânatului mic şi al
pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus că rolul
plantelor şi al fructelor (în special al celor care pot fi conservate
mai mult timp) creşte şi el.
Vânătoarea pare să asigure un procent important din caloriile
necesare întreţinerii corpului uman. Cu toate acestea, trebuie să
ţinem cont de caracterul sezonier al resurselor obţinute din
vânătoare. Altfel spus, chiar dacă asigură un belşug alimentar,
vânătoarea este mult mai nesigură decât culesul, ceea ce
înseamnă că resursele vegetale (în special nucile, rădăcinile
etc.) sunt cele care asigură supravieţuirea grupului între
perioadele de belşug datorate vânătorii.
Caracterul sezonier al resurselor duce şi la o caracteristică
fundamentală a comportamentului uman paleolitic (şi care pare
să se accentueze în mezolitic), anume nomadismul accentuat,
aşa cum pare să fie demonstrat de situaţia de la Terra Amata
(revenirea unui grup pe acelaşi loc timp de 11 ani). Nu este
vorba de o deplasare pe teritorii foarte întinse, ci pe teritorii
relativ bine delimitate (”graniţele” fiind precizate cu ajutorul
unor elemente de relief cu valoare simbolică) şi care sunt
caracterizate prin caracterul sezonier al resurselor. Deplasarea
dintr-un punct în altul se face ca urmare a abundenţei resurselor,
nu a epuizării acestora (grupele abandonează un teritoriu nu
fiindcă nu mai sunt resurse, ci fiindcă există o abundenţă de
resurse în altă parte). La nivelul mezoliticului, pattern-ul de
deplasare pare să se modifice, în sensul că grupele umane
însoţesc animalele care se retrag spre nordul Europei (renul şi
mamutul), iar apoi dezvoltă mecanisme de obţinere a
subzistenţei bazate exclusiv pe aceste animale. Această
deplasare sezonieră a grupelor umane înlesneşte şi contactul cu
celelalte grupe învecinate.
Caracterul afluent al societăţii paleolitice trebuie înţeles în
relativitatea sa – perioade scurte în care există o abundenţă de
calorii de origine animală, urmate de perioade la limita
subzistenţei. De altfel, o serie de instituţii şi mecanisme sociale
au apărut ca urmare a nevoii de a suplini prin adaptare socială
ceea ce tehnologia nu putea asigura.
Obţinerea hranei este elementul fundamental al aproape
oricărei societăţi umane. Ca atare, el ţine de esenţa biologicului
şi nu şi-ar găsi locul într-o discuţie despre societatea umană
dacă nu ar exista distincţii fundamentale între satisfacerea
acestei nevoi de completare a caloriilor pierdute.
Discuţia poate fi plasată pe două mari coordonate: obiectele şi
comportamentele.
Obiectele – mai bine zis – grupurile de obiecte – care compun
aspectele materiale ale obţinerii hranei, pot fi la rândul lor
împărţite în mai multe categorii (unelte propriu-zise, unelte
pentru produs unelte, unelte pentru multiplicarea energiei
aplicate). Luarea în considerare a unei singure categorii în
clasificarea sau stabilirea “nivelului tehnologic” (ca să nu ne
mai referim la conceptul de “dezvoltare culturală”) este riscantă,
la fel ca şi extinderea nepermisă a categoriilor legate de
resursele energetice disponibile. Să dăm câteva exemple şi să ne
gândim şi la dimensiunea arheologică, deci la raportul dintre
comportamentele umane şi comportamentele care sunt
sesizabile prin cercetarea arheologică.
Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel
superior este de cele mai multe ori echivalat cu aspectele legate
de un debitaj mai complex, de diversificarea tipurilor formale
de unelte, de creşterea complexităţii tehnologice şi de definirea
unor “provincii culturale”. Mult mai puţină atenţie s-a acordat
inovaţiilor pe care le presupune includerea pe scară largă a unor
noi materii prime (os, corn, fildeş) şi apariţia propulsorului şi a
harponului. Aceste noi elemente, însă, sunt cel puţin la fel de
importante. Materiile organice dure au câteva avantaje: ele
permit o prelucrare mai precisă, sunt mai rezistente (prin
flexibilitate), cresc complexitatea lanţului tehnologic (folosirea
apei sau a aburului pentru prelucrare), măresc gradul de folosire
a animalelor vânate. În ceea ce priveşte harponul şi propulsorul,
acestea permit intensificarea vânătorii prin creşterea numărului
de animale vânate pe aceiaşi suprafaţă şi prin utilizarea mai
multor nişe ecologice. În esenţă, avem de-a face cu o modificare
a ierarhiei obiectivelor economice, pe măsură ce se schimbă şi
tehnologia. Altfel spus, schimbarea se propagă pe o linie:
resurse limitate (nişă ecologică limitată) -> inovaţie
(intensificare la nivelul resurselor existente) -> expansiunea
resurselor (de regulă asociată cu un spor demografic peste
nivelul absorbţiei naturale) - > nou ciclu de inovaţie.
La fel, trecerea la economia productivă este de cele mai multe
ori analizată din perspectiva utilajului litic şi, în general, din
perspectiva instrumentarului material (ceramică, locuinţe etc.).
În ceea ce priveşte subzistenţa, analizele sunt axate mai degrabă
pe schimbări decât pe continuitate. Tipică este asocierea
cultivării plantelor cu creşterea animalelor şi cu ceramica, toate
fiind, la rândul lor, cauze ale sedentarizării.
O analiză a comportamentelor asociate diferitelor paliere
poate lămuri câteva dintre aspectele rămase în suspensie. Un
prim text poate indica o atitudine mai degajată decât goana
continuă după hrană.
Cu excepţia a unul sau doi bărbaţi – fără putere reală, dar
dornici să coopereze şi să primească răsplăţi ocazionale –,
pasivitatea grupei este într-un contrast puternic cu dinamicul ei
şef. Este ca şi cum grupa, după ce a renunţat la unele avantaje
în favoarea şefului, s-ar fi bazat în schimb pe acesta pentru
[asigurarea] intereselor şi a siguranţei ei […] Trupa de
băştinaşi şi propriul meu grup au pornit împreună într-o
călătorie presupusă a fi scurtă; dar din cauza animalelor pe
care le luasem cu mine, şeful a decis că drumul obişnuit printr-
o pădure densă nu putea fi folosit. El ne-a dus prin teren
deschis, a rătăcit calea de mai multe ori, astfel că nu ne-am
atins ţinta la data planificată. Proviziile erau epuizate şi nu se
vedea nici un vânat. Perspectiva deloc străină a unei zile fără
mâncare s-a insinuat morocănoasă între băştinaşi. Dar de data
aceasta era responsabilitatea şefului. Întregul plan fuses al său,
la fel ca şi încercarea de a găsi o cale mai uşoară. Aşa că, în
loc să încerce să găsească mâncare, băştinaşii flămânzi s-au
aşezat la umbra arbuştilor şi au aşteptat ca liderul lor să-i
scoată din această situaţie foarte neplăcută. El nu a aşteptat
sau a comentat; din contră, luând incidentul aşa cum era, el
pur şi simplu a părăsit tabăra acompaniat de una dintre
nevestele sale. În tabără, ziua a fost petrecută cu somn, bârfă şi
lamentări. Dar târziu, la apus, şeful şi soţia lui au reapărut
încărcaţi din greu cu coşuri umplute până la refuz. Vânaseră
toată ziua lăcuste […] Aceste alimente au fost primite cu
entuziasm, împărţite şi consumate în mijlocul bunei dispoziţii
recâştigate. A doua zi dimineaţă, toată lumea s-a înarmat cu o
creangă desfrunzită şi a plecat la vânătoare de lăcuste.
Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud
Cohen & Middleton).
Al doilea text, referitor la alte spaţii, indică un comportament
similar; important este şi faptul că cele două situaţii privesc
populaţii care nu trăiesc în zone optime din punctul de vedere al
resurselor.
Obiceiurile de vânătoare ale !Kung nu cer ca vânătorii să se
limiteze la propriul lor teritoriu, iar proprietatea asupra
animalelor vânate nu se bazează pe teritorii. Animalele nu
aparţin cuiva până în momentul în care sunt vânate […] Micile
lor săgeţi ucid mai degrabă prin otravă decât prin perforare
adâncă şi, atunci când au lovit un animal, dacă acesta este
mare, el poate să rătăcească pentru încă 3-4 zile până când
moare din cauza otrăvii […] Odată ce o săgeată a nimerit un
animal, acesta aparţine proprietarului săgeţii. Prima săgeată
care loveşte animalul astfel încât rămâne înfiptă este cea care,
teoretic, stabileşte cine este proprietarul. Proprietarul poate să
fie unul dintre vânători sau nu, poate să fie un bărbat sau o
femeie […] Indiferent unde moare animalul, carnea este dusă la
grupul proprietarului săgeţii. Dacă animalul moare într-un
teritoriu altul decât al acestuia, vânătorii vor face un dar din
carne proprietarilor teritoriului dacă îi întâlnesc, dar nu este
obligatorie plata vreunui tribut. Mici creaturi cum sunt
broaştele ţestoase aparţin celui care le prinde pe teritoriul său.
Persoana care posedă aceste terenuri le poate împărţi cu
propria sa familie nucleară şi dependenţii acesteia, sau cu alţii
cărora vrea să le dea. Animalele mari, însă, sunt împărţite cu
toată lumea din grup. Şi vizitatorilor li se poate da carne.
L. Marshall, 1960, referitor la !Kung
La nivelul populaţiilor horticole, situaţia se prezintă oarecum
asemănător.
Kunbun este un bărbat tânăr, căsătorit, plin de energie, de
aproximativ 23 de ani. Soţia lui Kunbun, Rameka, are un copil,
un băiat. În iunie 1965, Kunbun avea două grădini în cultivare.
Trezindu-se în zori, [Rameka] îşi începe ziua treptat dând de
mâncare fiului ei şi punând lemne pe jarul din vatră. Ea
mănâncă fie ceva deja gătit şi păstrat peste noapte în frunze
sau tuberculi copţi dimineaţa pe vatră. După ce a mâncat şi
dacă este însorit, Rameka se alătură grupului de femei care se
află în apropierea casei ei sau a celei din apropiere şi care
bârfesc, fac sfoară sau saci din plasă şi care se caută de
păduchi una pe cealaltă. După o oră şi ceva de stat în soare, ea
se pregăteşte să părăsească gospodăria cu plantatorul ei şi doi
saci de plasă, unul fiind un leagăn pentru copilul ei, iar celălalt
o sacoşă pentru produsele grădinii. Drumul până la grădina 1
durează o jumătate de oră, cel până la grădina a doua aproape
o oră. În grădini, ea lucrează la recoltare şi la plivit. Ea scoate
buruienile mici cu rădăcinile şi le pune să se usuce pe buturugi,
pietre sau buşteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu
băţul sau tăiate cu macheta pe care o poartă uneori cu ea. Ea
culege în acelaşi timp cu plivitul; pe măsură ce se plimbă prin
grădină, ea culege un cartof dulce aici, o mână de păstăi
dincolo. Frecvent, ea se opreşte să se joace cu bebeluşul sau
să-l alăpteze. Atunci când Kunbun este în grădină, şi el pliveşte
şi recoltează, dar arareori pentru o perioadă de timp atât de
îndelungată cât Rameka. Între două şi trei după amiaza,
Rameka porneşte spre casă cu copilul ei şi cu sacul din plasă,
acum plin cu tuberculi, păstăi şi alte produse cântărind cel
puţin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casă ea ar putea să
culeagă ceva lemn de foc din copacii tăiaţi mai devreme de
Kunbun astfel încât să se usuce. Atunci când ajunge la
gospodărie, ea îşi depune poverile şi aduce apă dacă este
nevoie sau trimite un copil după apă. Apoi, împreună cu
Kunbun şi cu alţii începe prepararea mesei zilnice.
Zilele lui Kunbun sunt mult mai puţin regulate. El poate să
realizeze lucrări de grădinărit pentru sine sau membrii
clanului. Poate să plece într-o expediţie de cules. Sau poate să
lenevească. El poate să înceapă un lucru şi să ajungă să facă
cu totul altceva, cum ar fi întâlnirea cu un porc feral [sălbatic]
şi plecatul la vânătoare. Pe drumul spre casă, el adesea adună
lemne de foc, sau frunze de ferigă, banane şi trestie de zahăr
pentru a le aduce acasă.
W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud
Cohen & Eames
Nici activităţile direct legate de subzistenţă nu par să aibe o
urgenţă deosebită. Calendarul activităţilor legate de grădinărit
pare să fie foarte liber stabilit.
10 ianuarie. Începe defrişarea unui lot într-o zonă de pădure
secundară (cel puţin 40 de ani), afirmând astfel drepturi asupra
acestui lot. Defrişarea înseamnă, acum, tăierea vegetaţiei şi
smulgerea lăstărişului.
24 ianuarie. Continuă eliminarea vegetaţiei spontanee.
Luminişul este acum de câteva mii de picioare pătrate.
9 februarie. Prima dată când sunt tăiaţi copaci mari. Cei doi
proprietari (al treilea nici nu apare în zonă) sunt ajutaţi de un
prieten şi de unii trecători. După două ore de tăiat copaci (au
căzut zece), munca continuă cu aranjarea resturilor pentru a se
usca. Unul din cei doi plantează primii butaşi de bananier.
1-15 martie. Continuă defrişarea vegetaţiei spontanee; mai sunt
plantate câteva trestii de zahăr şi manioc.
16 martie – 12 mai. Continuă defrişarea, dar într-un ritm
aleatoriu; suprafaţa ajunge la doi acri, împărţită între cei trei
“proprietari”, care marchează părţile lor de grădină.
Continuă plantatul (trestie de zahăr, manioc, taro, bananieri).
17 mai. Începe arderea ierburilor (grămezile de iarbă sunt
incendiate, apoi jarul este împrăştiat pe sol), simultan cu
plantarea altor plante.
19-28 mai. Continuă plantarea şi arderea ierburilor uscate.
După W. Clarke, 1971
Desigur, nu întotdeauna vânătoarea este simplă. Fie că este
vorba de duritatea implicată de actul vânătorii în sine, fie că este
vorba de elementele ritualice asociate, această activitate este
mai complexă decât se crede.
Vânarea căprioarei consistă în hăituirea acesteia pentru două
zile – niciodată mai puţin de o zi. Tarahumara ţin constant
animalul în mişcare. Doar ocazional vânătorul vede cu coada
ochiului vânatul, dar îl urmăreşte neabătut datorită abilităţii
sale neobişnuite de a citi urmele. Indianul vânează căprioara
până când aceasta se prăbuşeşte de epuizare, adesea cu
copitele tocite cu totul.
C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara
din Mexic (apud E. A. Hoebel, 1968)
Nici distribuţia animalelor vânate se desfăşoară aşa paşnic,
mai ales atunci când există o criză de carne.
[…] Toţi au descălecat şi au alergat împingându-se unul pe
celălalt asemeni unor câini hămesiţi; fiecare trăgea de partea
pe care a putut să o prindă începând imediat să mănânce din
aceasta; unii aveau ficatul, alţii rinichii; pe scurt, nici o parte
din cele la care noi ne uităm cu dezgust nu le-a scăpat. Unul
dintre ei, care apucase vreo doi metri de măruntaie, mesteca de
unul dintre capete, în timp ce le curăţa abil cu mâinile, golind
conţinutul [acestora] prin capătul opus.
M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii
Shoshone (apud E. A. Hoebel, 1968).
În acest din urmă caz, foamea ţine şi de nişa ecologică în care
se află aceşti indieni:
“În funcţie de sezon, ei migrează dintr-un loc în altul pentru a
căuta rădăcini sărăcăcioase care constituie singura lor hrană;
chiar şi animale se găsesc rar aici”
E. Domenech, 1860, I,242 (apud E. A. Hoebel 1968).
Rezultatul exprimat în calorii ridică unele probleme.
Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul că aceste
descrieri se referă la populaţii aflate într-un climat post-glaciar.
Dacă evidenţa arheologică este relevantă, atunci trecerea de la
climatul glaciar la cel post-glaciar s-a tradus prin scăderea
dramatică a rolului vânătorii – exprimată prin creşterea
consumului de timp şi energie pe unitate calorică şi prin
creşterea gradului de nesiguranţă cu privire la această sursă
alimentară. Rezultatul îl constituie o strategie de obţinere a
subzistenţei care îmbină elemente de vânătoare şi cules cu cele
de pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua
Guinee, dar şi al unor populaţii din America de Nord).
Revenind la horticultură – definită de Beals şi Hoijer ca “the
cultivation of domesticated plants for food and other purposes
without the use of the plow” (1966, 385) – ea este forma cea mai
răspândită astăzi la nivelul societăţilor non-industriale. Credem
că principalele motive sunt flexibilitatea sistemului economic
(dată de menţinerea mobilităţii sezoniere a grupurilor şi de
posibilitatea utilizării mai multor resurse), menţinerea
numărului de indivizi la dimensiunea grupurilor de vânători-
culegători, adaptarea acestui tip de agricultură la condiţiile de
sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei şi factorii
anteriori. S-a discutat foarte mult de “complexul maniocului”,
tipic pentru lumea amazoniană. Grupele din junglă au dezvoltat
metode de eliminare a acidului prusic, dar nu au dezvoltat
producţia din cauza absenţei unei pieţe care să justifice creşterea
producţiei.
Un factor secundar este cel legat de aculturaţie. Populaţiile
non-industriale s-au aflat în contact cu grupe mai avansate,
preluând selectiv unele elemente culturale.
Pastoralii
Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă
specială. Nu există pastoralism pur – grupele, chiar şi cele
sesizabile doar arheologic, considerate strict pastorale sunt mai
degrabă un construct ipotetic. Trebuie, de la început, făcută
diferenţa dintre nomadism pastoral (Rendille, Dinka),
transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie, Uganda). Câteva sunt
problemele pe care le ridică aceste texte. În primul rând, cât de
relevante sunt situaţiile prezentate mai sus? Hoebel consideră că
situaţiile sunt destul de frecvente şi oferă în sprijinul acestei
afirmaţii o serie de detalii grupate în trei tabele care au la bază
catalogul lui Murdoch.
O primă concluzie este aceea că complexitatea socială nu se
dezvoltă strict ca urmare a trecerii la agricultura intensivă. Mai
degrabă, avem de-a face cu creşterea complexităţii sociale ca
urmare a intensificării tuturor strategiilor economice; altfel
spus, doar agricultura sau doar pastoralismul nu sunt argumente
suficiente. Nevoia de coordonare care apare ca urmare a
îmbinării diferitelor activităţi pentru eliminarea riscurilor duce
la creşterea complexităţii sociale. Pentru alte epoci şi alte spaţii,
cercetătorii au ajuns la concluzia că evoluţia complexităţii
sociale este rezultatul complexităţii strategiilor de subzistenţă.
Aceasta impune, mai ales dacă este dublată de o reţea de schimb
amplă, o creştere a gradului de coordonare (diacronică şi
sincronă) care duce la permanentizarea unor instituţii la nivelul
aceleiaşi familii (e.g., regalitatea) şi la apariţia scrisului (ca
formă de contabilizare a resurselor, distribuţiilor etc.).
“Divorţul” dintre grupul uman şi formele materiale ale
autorităţii sunt doar rezultatul şi nu cauza acestor schimbări.
2.4.5. Instituţiile economice (reciprocitatea, proprietatea,
schimbul)
Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea
”instituţională” a societăţilor primitive. Ele sunt cele care dau
consistenţă grupelor umane şi traduc ”solidaritatea” indivizilor.
Departe de a fi vorba de o ”comună primitivă”, grupele
paleolitice – iar aici luăm în considerare o echivalenţă între
aceste societăţi şi cele contemporane – au o serie de mecanisme
sociale şi economice care pornesc de la un set de elemente care
apar şi în economiile considerate ”moderne”, cum ar fi
proprietatea, dimensiunea contractuală a obligaţiilor economice,
valoarea. Aceste elemente, care se întrepătrund cu instituţiile
sociale, pot fi analizate aproape la fel ca şi cele moderne.
Aproape, căci – spre deosebire de societăţile industriale –
tocmai absenţa separării dintre economic (producerea şi
distribuţia de bunuri) şi social (instituţii care normează
comportamente umane şi interacţiunile dintre indivizi) este ceea
ce obturează aspectele economice ale acestor societăţi.
Asemănarea comportamentelor economice nu aduce cu sine şi
asemănare la nivelul conceptelor, ceea ce înseamnă că problema
utilizării unor concepte curente pentru economiile moderne
rămâne deschisă. Este de discutat dacă unele concepte (cum ar
fi plusvaloare, rentabilitate, piaţă etc.) sunt aplicabile şi la
economiile societăţilor primitive. La urma urmelor, relaţiile de
rudenie sunt înlocuite astăzi de contracte. Dar, totul se reduce la
acceptarea faptului că dacă astăzi dimensiunea contractuală are
în spate coerciţia legii ca principiu abstract şi logica
economicului, în societăţile tradiţionale aceasta este înlocuită de
coerciţia cutumei şi a tradiţiei şi logica socială ca producătoare
de subzistenţă. Principalele ”instrumente” sunt reciprocitatea,
proprietatea şi schimbul.
Reciprocitatea – analizată de Mauss şi Sahlins – presupune
schimbul de bunuri şi servicii între indivizii din aceiaşi
comunitate, schimb normat de rudenie (intensitatea şi
ritmicitatea sunt în funcţie de gradul de rudenie) şi de teama de
a nu fi exclus. Regulile reciprocităţii sunt :
 obligativitatea de a da – semn al disponibilităţii de a ajuta,
dar şi măsură de prevedere (elimină posibilele agresiuni şi
constituie o ”măsură de siguranţă” pentru timpuri de limitare
alimentară);
 obligativitatea de a primi – arată disponibilitatea de a
ajuta şi absenţa intenţiilor agresive;
 obligativitatea de a da înapoi – exprimă îndeplinirea
obligaţiilor, dar este şi o posibilitate de concurenţă cu ceilalţi
membri; capacitatea de a da mai mult este în măsură să ridice
prestigiul celui care arată că posedă suficiente resurse pentru
a da şi celorlalţi mai mult decât a primit.
Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela
că obiectul tranzacţionat conţine şi o parte din personalitatea
celui care face darul şi care încearcă să ajungă înapoi la
proprietar. M. Sahlins adaugă la această interpretare şi
dimensiunea de obligativitate economică. Altfel spus, în
condiţiile în care într-ajutorarea (mai ales la nivelul bunurilor de
subzistenţă) este o condiţie a supravieţuirii, nerespectarea
angajamentelor poate fi fatală pentru cel ce nu respectă regulile
jocului. Excluderea indivizilor din lanţurile de reciprocitate
poate însemna dispariţia prin înfometare. Sahlins ajunge şi la
concluzia că rudenia împarte reciprocitatea în trei mari
segmente:
 reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), nivel la
care calculele economice sunt umbrite de proximitatea
sociologică – ajutorul nu este cuantificat exact şi nu se
aşteaptă un retur egal şi rapid;
 reciprocitatea echilibrată (între rude simbolice, de clan
sau trib), în care partenerii ştiu cu precizie ce au primit, ce
urmează să dea şi când;
 reciprocitatea negativă – este zona negaţiei, a indivizilor
care sunt străini prin excelenţă.
De remarcat este faptul că în interiorul unui grup aceste tipuri
se suprapun şi se întrepătrund, uneori de o manieră curioasă. La
australieni, de pildă, deşi produsele obţinute pe cale tradiţională
se subordonează reciprocităţii, cele obţinute din sprijinul
material al guvernului australian (zahăr, tutun, făină etc.) sunt
mai susceptibile de a fi ascunse (adevărat, dacă cineva este
suspectat că a ascuns ceva, ceilalţi membri ai comunităţii caută
produsele ascunse – dacă sunt găsite, posesorul acestora nu
poate să se opună distribuţiei).
Dimensiunea contractuală este mai marcată la nivelul unei
instituţii particulare, potlatch-ul. Forma clasică este întâlnită la
indienii haida. În esenţă, este vorba de distribuţia, dincolo de
limitele normalului economic, de bunuri alimentare şi obiecte
sau de distrugerea acestora în public (ceea ce M. Mauss numea
consum agonistic).
2.4.6. Relaţiile sociale (descendenţa)
Una din diferenţele majore dintre economia primitivă şi
economiile moderne o constituie valoarea economică a relaţiilor
sociale. Adevărat, şi astăzi există relaţii sociale care au
semnificaţie economică (în primul rând relaţiile de rudenie).
Dar, spre deosebire de ceea ce constituie astăzi aspecte
reglementate, de exemplu, în codul familiei, situaţiile întâlnite
în comunităţile arhaice contemporane sunt diferite.
Printre elementele de diferenţiere putem enumera perspectiva
particulară asupra socotirii descendenţei, distribuţia specifică a
proprietăţii între sexe, rolul fundamental al rudeniei în accesul
la proprietate.
2.4.7. Vocabular
Agricultură: creşterea şi recoltarea deliberată a plantelor;
prin extensie – abuzivă, în opinia noastră – include şi creşterea
animalelor; uneori se face distincţia între “agriculturalists” (sau
“farmers”, “cultivators”) şi “peasants” (agricultori sub controlul
unei instituţii politice complexe); există mai multe tipuri de
agricultură, definite în funcţie de mai multe criterii (plante
cultivate, regimul proprietăţii, tipul de utilizare/prelucrare a
solului, sursele de apă, tip de asolament etc.); se pare că
promovează o diviziune mai mare a rolurilor economice pe sexe
decât se credea; intensificarea nu trebuie înţeleasă, mai ales la
nivelul agriculturii la scară mică, drept doar efortul de creştere
(maximizare) a rezultatelor muncii investite – o altă formă de
intensificare este legată de eliminarea riscurilor (prin nivelarea
sincopelor de la o medie optimă), care implică şi opţiuni
economice dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere,
cumpărare la suprapreţ), dar care au conotaţii sociale mai
accentuate.
Barter: schimbul direct şi simultan de bunuri şi servicii, fără
utilizarea conceptului (sau a formei materiale) de monedă; se
deosebeşte de schimbul de daruri prin absenţa datoriei
(obligaţiile post schimb); se deosebeşte de schimbul de marfă
prin faptul că nu se ajunge la stabilirea unui preţ.
Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce
statutul dobândit al unui individ care excelează în activităţile
masculine tipice culturii din care face parte; diferenţa dintre
acesta şi şef este dată de caracterul ereditar sau nu al autorităţii,
dar şi de gradul de centralizare a deciziei, de stratificare
economică etc.; forma clasică de manifestare a competenţei big-
man este capacitatea de redistribuţie şi de mobilizare a
resurselor comunităţii.
Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel
simbolic de la rudele mirelui la rudele miresei ca parte a
căsătoriei; ajută la validarea schimbărilor de statut şi poziţie
socială; poate fi înlocuit de muncă în familia/gospodăria miresei
(pe o durată determinată) şi reprezintă o compensaţie pentru
pierderea suferită de familia miresei (potenţial reproductiv, de
forţă de muncă etc.), uneori folosită de fratele miresei pentru
aducerea altei mirese în familie; în plan diacronic, asigură unele
drepturi ale familiei mirelui asupra copiiilor născuţi de soţie (în
alte cazuri, “childwealth” este negociat separat); poate fi utilizat
şi ca mecanism de stratificare sau de întărire a diviziunilor
dintre clasele de vârstă (mai ales acolo unde “bridewealth” este
de amploare).
Capitalism: sistem de organizare a vieţii economice centrat
pe schimb şi pe maximizarea profitului (mai ales în expresie
materială), iar mecanismul de reglare este piaţa; în viziunea lui
Marx, capitalismul este un sistem axat pe producţia de marfă şi
pe existenţa muncii ca marfă (v. salariul/retribuţia) – muncitorul
trebuie să fie liber ca să poată să-şi vândă capitalul (capacitatea
de muncă); Weber consideră că elementele definitorii ale
capitalismului sunt “spiritul capitalist”, sisteme de evaluare
raţională (excluderea simbolicului) şi un sistem instituţional
(bunurile de producţie ca proprietate ce poate fi înstrăinată,
piaţă liberă, tehnologie “raţională”, legislaţie scrisă, forţă de
muncă liberă), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de
referinţă (dispariţia diferenţelor dintre rude, în sensul larg, şi
străini) prin anularea diferitelor paliere de reciprocitate.
Cargo-cult: cult centrat pe achiziţia de bunuri materiale prin
acţiuni rituale (ceremonii foarte asemănătoare cu cele dedicate
strămoşilor); viziunea milenaristă (harul unui lider de a re-aduce
belşugul material, exprimat în bunuri “occidentale”, prin
intermediul ceremonialului) este şi un instrument de afirmare a
celor ce vor statutul de big-man.
Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii
multicentrice (transformarea unei categorii de bunuri uzuale în
bunuri de prestigiu, schimbarea valorii sociale a bunurilor); un
exemplu îl reprezintă transformarea bunurilor agricole în bunuri
dezirabile în reţelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care
îl capătă bunuri uzuale (alimente, metale în stare brută etc.) în
cadrul ceremonialului.
Economizare: alocarea raţională a resurselor/mijloacelor
pentru scopuri alternative (implică procesul de selecţie şi
ierarhizare a scopurilor economice); este altceva decât simpla
formulă “making means meet ends”, fiindcă presupune opţiuni
care uneori sunt determinate cultural (cum ar fi investiţia în
lucrări de amploare care nu au un reflex direct în economie).
Fond ceremonial: resurse investite în activităţi ceremoniale
(v. potlatch); este foarte apropiat de fondul social (v. infra); spre
deosebire de acesta, însă, el presupune cheltuieli publice ale şi
în numele comunităţii, iar scopul este – şi el – public.
Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie şi alte
elemente necesare producţiei.
Fond de rentă: resursele pe care un individ aflat pe o treaptă
socială inferioară trebuie să le dea unui individ sau instituţii
aflate pe o poziţie superioară.
Fond de subzistenţă: resursele investite în în procurarea
hranei şi care compensează caloriile pierdute în activităţile
cotidiene (timp, unelte, efort).
Fond social: resursele investite în asistenţa dată rudelor,
vecinilor, prietenilor; reprezintă o parte a sistemului de
reciprocitate (v. infra).
Intensificare: proces de creştere economică prin modificare
calitativă a sistemului economic; intensificarea are în vedere
atât inovaţia tehnică, cât şi pe cea la nivelul organizării
(economizare, distribuţie, control etc.).
Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru
datorită lucrărilor lui B. Malinowski (în special “Argonauts of
the Western Pacific”); implică schimbul ritualizat a două
categorii de bunuri (coliere din discuri ştanţate din cochilii de
scoici şi brăţări din sidef) între posesorii acestora; cele două
categorii de bunuri nu sunt interschimbabile şi sunt
tranzacţionate în cicluri separate şi pe direcţii diferite (colierele
sunt schimbate pe coliere şi de la V la E, brăţările sunt
schimbate pe brăţări şi de la E la V); scopurile finale ale acestui
schimb sunt sublinierea statutului participanţilor (şefi ai
comunităţilor sau big-men) şi “mascarea” schimbului cu
finalitate practică (gimwali) care este realizat de către
persoanele cu statut inferior.
Mijloace de producţie: pământ, forţă de muncă, tehnologie,
capital; reprezintă forma instrumentalizată a proprietăţii; în
ciuda teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenţa unei
etape în care acestea erau un bun al comunităţii, există serioase
argumente în favoarea includerii acestora în cadrul proprietăţii
(terenurile de vânătoare şi loturile de grădină aparţin indivizilor
ca bunuri uzufructuare, singura formă de bunuri care are sens
într-o economie de subzistenţă sau agricolă).
Moneda cu funcţie generică: unitate monetară care
funcţionează ca mijloc de schimb, modalitate de plată şi etalon
al valorii
Potlatch: forma clasică a consumului public şi ritualizat de
resurse, diferit de expunerea de bunuri (“conspicuous display”);
exemplul clasic îl constituie potlatch-ul populaţiilor din zona de
vest a Canadei şi a Statelor Unite; deşi aparent are forma darului
şi a consumului disproporţionat de resurse alimentare, scopul
concurenţial este chiar mai pregnant decât în cazul simplei
dispense de daruri de ospeţie sau a reciprocităţii; incapacitatea
de a returna potlatch-ul este semnul inferiorităţii celui care-l
primeşte.
Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunoştinţelor şi
a serviciilor la care are acces legitim o persoană juridică;
Redistribuţie: sistem de schimb de bunuri şi servicii între
persoane care au poziţie socială inegală; ca regulă, redistribuţia
implică activitatea unui big-man, care concentreză resursele de
care dispune la nivelul reciprocităţii generalizate şi le
canalizează la nivelul reciprocităţii echilibrate; returul bunurilor
şi serviciilor se face nu direct către big-man, cu către rudele
care au susţinut acţiunea iniţială a acestuia. Un exemplu clasic îl
constituie expediţiile comerciale din Pacific (Sandwich), în
cadrul cărora şeful comunităţii distribuie bunuri alimentare
(rudele îl ajută, căci calitatea ospăţului are o influenţă directă
asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul bătrânilor cu privire
la utilitatea unei expediţii; acordul odată dat, toată comunitatea
contribuie la aceasta (construcţia corăbiei, provizii, bunuri
pentru schimb, participare la călătorie). La întoarcere, un nou
ospăţ este dat întregii comunităţi. Comunitatea primeşte o parte
a bunurilor dobândite ca urmare a iniţierii de către şef a
schimbului, rudele primesc, sub forma bunurilor şi a serviciilor,
returul “investiţiei” iniţiale, iar şeful îşi vede confirmată poziţia.
3.1. Enumeraţi factorii care influenţează obţinerea
subzistenţei.
3.2. Enumeraţi părţile componente ale unei unelte litice.
3.3. Enumeraţi şi descrieţi tipurile de reciprocitate în
viziunea lui M. Sahlins, subliniind criteriul ce a stat la baza
acestei clasificări.
2.5. Structuri economice (2): economia productivă
2.5.1. Introducere
Economia productivă reprezintă un punct central în analiza
lumii preistorice. Nu numai faptul că societatea umană de astăzi
este majoritar tributară modelelor de existenţă subordonate
producerii hranei şi celor necesare traiului, sau că peste 90 %
din comunităţile umane sunt producătoare de hrană, bunuri şi
servicii au transformat tranziţia de la vânătoare şi cules la
agricultură într-o temă de continuă dezbatere. La fel de
important este faptul că acest proces de tranziţie are o
complexitate deosebită, are puternice conotaţii ideologice şi
ridică problema modelului pe baza căruia comunităţile umane
îşi schimbă radical modul de viaţă şi structura.
2.5.2. Teorii cu privire la tranziţia spre economia productivă
Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de
“model” (cu sensul de construct abstract, realizat pe baza unor
date mai mult sau mai puţin disparate, care să sintetizeze fapte
şi evoluţii regionale uneori foarte diferite) este mai aplicabil.
În esenţă, două sunt modelele dominante. Ambele, însă,
pornesc de la premisa că schimbările de la sfârşitul perioadei
glaciare (pleistocen) şi începutul etapei climatice actuale
(holocenul) au marcat o rupere dramatică în modul de viaţă
bazat pe vânătoare şi cules. Stepele – dominate în egală măsură
de rumegătoare mari şi de carnasiere – au fost înlocuite de
păduri populate de vânat de talie mai mică, ceea ce făcea
vânătoarea mult mai puţin eficientă, de unde şi condiţiile de
stress mai accentuate în care trebuie să trăiască aceste
comunităţi. Grupurile umane, cele care supravieţuiesc
schimbării, au mai multe soluţii:
 să se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate
în retragere spre nordul Europei, perpetuând astfel un mod de
viaţă tradiţional;
 să inoveze la nivelul ocupaţiilor şi al inventarului litic şi
din materii organice, mărind gradul de mobilitate.
Schimbările acestea sunt evidente la nivelul dosarului
arheologic. Comunităţile mezolitice sunt mai sărace din punctul
de vedere a ceea ce constituia “bogăţia” predecesorilor lor
paleolitici. Aşezările par a fi de scurtă durată, iar inventarul,
microlitic şi realizat din roci locale, pare să indice o pierdere de
tradiţii tehnologice. Dar “scăderea” cea mai sesizabilă este, în
majoritatea situaţiilor, la nivelul artei. Cu câteva excepţii
notabile (Levantul spaniol şi nordul Africii, printre altele), arta
parietală dispare. În schimb, arta mobiliară înfloreşte – de la
piesele timpurii (în termeni cronologici) aziliene la piesele de
podoabă care se asociază cu o simbolistică mai nouă, totul pare
să indice orientarea spre un tip de expresie artistică care să fie,
înainte de toate, uşor de purtat.
În plus, se pare că este o perioadă violentă. Această perioadă
este cea care cunoaşte primele dovezi clare de moarte violentă –
un caz mai cunoscut este cel de la Schela Cladovei (la periferia
oraşului Drobeta Turnu Severin), unde mai mulţi indivizi au
murit în urma unor lovituri de săgeată. În sfârşit, continentul
european pare să fie depopulat, în acelaşi timp cu primele
prezenţe umane în zona nordului Germaniei şi a Scandinaviei
(cercul cultural Kunda).
Dar deplasarea grupelor este, măcar în prima fază, o soluţie.
Dovada o constituie persistenţa în timp a grupelor paleolitice
din nordul Europei şi evoluţia lor lentă spre un tip de societate
care combină elementele economiei de subzistenţă cu cele ale
economiei productive.
Pentru a rezuma, tranziţia la climatul contemporan (mai cald
şi mai umed) a dus la schimbarea cantităţii şi a frecvenţei
resurselor necesare pentru a menţine un mod de viaţă bazat pe
vânătoare şi cules. Grupele umane au aplicat două strategii de
eliminare a riscurilor crescute: anume retragerea în zonele unde
animalele mari – eficiente din punctul de vedere al vânătorii
paleolitice – se refugiază şi respectiv inovaţia. Inovaţia s-a
manifestat la nivelul inventarului litic (apariţia microlitelor şi a
uneltelor compozite, care îmbină osul, cornul sau fildeşul cu
silexul sau obsidiana) şi la nivelul unor noi ocupaţii (cum ar fi
pescuitul).
Această din urmă strategie este cea care pare a fi de succes.
Succesiunea probabilă a procesului este, în opinia noastră,
următoarea:
 schimbare ecologică, urmată de deplasare pe văile
râurilor;
 modificarea modului de obţinere a hranei prin
multiplicarea surselor luate în considerare;
 eficientizarea obţinerii hranei prin apariţia utilajelor
specializate;
 creşterea gradului de dependenţă de noile resurse, odată
ce acestea ajung să producă mai mult (în termeni calorici)
decât vânătoarea şi culesul;
 schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la
sedentarism, de la diversitate ocupaţională la specializare);
 apariţia structurilor sociale complexe, determinate de
mărirea numărului de indivizi din comunităţi.
Dimensiunea ideologică pare a fi mai puţin evidentă. Dar
sensul acordat şi motivaţiile identificate pentru un proces sau
altul sunt ideologice. Friedrich Engels, considerând că apariţia
economiei productive a însemnat – odată cu apariţia bunurilor
care pot fi stocate – tranziţia spre diferenţele de avere şi spre
însuşirea forţei de muncă a unora de către alţii, ignora faptul că
solidaritatea reprezintă o dimensiune fundamentală şi că
“plusprodusul” nu se exprimă, în societăţi pre-industriale, cu
necesitate în formă materială. Opoziţia dintre cei ce au şi cei ce
nu au este un fenomen mult mai recent. Antinomia presupusă de
Engels ar trebui reformulată (vezi şi supra) în termenii “cei ce
au dreptul să participe/au acces în opoziţie cu cei ce nu au
dreptul să participe/nu au acces”. Dar această antinomie ţine de
structurile sociale şi nu de economie, chiar dacă determină în
bună măsură manifestările legate de obţinerea bunurilor
materiale.
2.5.3. Intensificarea
Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura
antropologică şi arheologică de relativ puţină vreme. El este
formulat în studii semnate de Michael Rowlands (în legătură cu
societăţi pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi
insulare). De la studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a
adunat cu privire la acest termen, mai ales că el a fost folosit în
legătură cu arii şi paliere cronologice foarte diverse (de la
paleolitic la Renaşterea europeană).
Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume
acela de a explica ceea ce este, în bună măsură, cunoscut; altfel
spus, reprezintă o reaşezare conceptuală pe care literatura de
specialitate încă o dezbate.
De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai
bine, de a da nume) unor evoluţii plasate în momente cheie –
cele de tranziţie.
Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea,
după Rowlands, de pildă, reprezintă fenomenul prin care
societăţile avansează de la un palier cultural la altul. Teoria sa
este aceea că societăţile nu se modifică strict pe baza unui
algoritm de tradiţie marxistă (acumulările cantitative duc la
salturi calitative), ci pe baza unor modificări cu caracter
endogen. Intensificarea este fenomenul prin care agricultura sau
pastoralismul pot duce la apariţia structurilor sociale complexe.
Cum complexitatea socială constituie, poate mai mult decât
progresul tehnologic, pasul esenţial în schimbarea culturală,
avem aici cheia mecanismelor de tranziţie.
Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori
externi care modifică echilibrul → identificarea de noi ocupaţii
→ echilibru între vechile şi noile ocupaţii → progres tehnologic
→ intensificare → creşterea complexităţii sociale → schimbare
culturală.
Problema este că realitatea din teren nu se potriveşte cu teoria.
Ori schimbăm realitatea, ori schimbăm teoria. Câteva puncte
trebuiesc lămurite.
În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare
intensificarea – nevoia nu pare să fie un motiv sensibil: dieta de
la nivelul vânătorilor-culegători este suficientă pentru a nu fi
nevoie de efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !
Kung au o dietă, fără mari eforturi, la fel de bună ca cea a clasei
mijlocii americane, ba chiar cu un surplus de 165 de calorii şi
33 de grame de proteine; în zona arctică a Canadei, o oră de
muncă poate aduce câteva mii de calorii sub formă de carne de
elan sau caribou sau peşte prins cu plasa. La nivelul
alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru a
inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea
animalelor – mai ales dacă ne gândim la schimbarea dramatică
de comportament pe care aceasta o presupune. Nici dorinţa de
acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este
un motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este
înregistrat la nivelul unor societăţi care nu sunt agricole sau
pastorale; unele din acestea nu sunt nici măcar la nivelul de
horticultori sau de pastorali transhumanţi (aşa cum este cazul
unor societăţi polineziene sau a laponilor). Cantităţile de
alimente consumate atunci sunt, păstrând scara, aproape
imposibil de atins de societăţile industriale.
Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie
solidă. O bună parte a fenomenelor de intensificare au avut loc
în situaţii de echilibru ecologic. Dimpotrivă, intensificarea pare
să fie cauza modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei
calului în America de Nord din cauza vânătorii intense,
aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a irigaţiilor şi a
defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule
mediteraneene prin introducerea unor animale de tipul caprelor
etc.).
Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu
par să existe motivaţii pertinente pentru intensificare şi pentru
apariţia unor agriculturii sau păstoritului, ceramicii sau
scrisului.
Ipoteza de lucru este aceea că fenomenul intensificării este
rezultatul presiunii sociale. În esenţă, sporul demografic şi
concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care trebuie luaţi în
considerare. Să explicăm mai pe larg.
Factorul care este în general ignorat, poate fiindcă este atât de
banal încât este subînţeles, este sporul demografic. Din cauza
Sporul demografic şi concentrării cercetării asupra speranţei de viaţă foarte redusă ca
intensificarea medie statistică, există tendinţa de a ignora (fără intenţie,
desigur), numărul mare de adulţi de vârstă înaintată pe care îi
întâlnim în necropole. S-ar putea ca numărul mare de copii
morţi să indice un pattern cultural în care numărul mare de
morţi la naştere a copiilor este un fapt de viaţă care se lasă
contrabalansat tocmai de numărul mare al acestor naşteri (pe
vechea înţelepciune populară “facem mai mulţi ca să
supravieţuiască câţiva”). Altfel spus, s-ar putea să supraevaluăm
numărul de morţi la această vârstă în raport cu dinamica
generală a populaţiei. Două exemple par să susţină acest
argument. Un prim argument este, sau a devenit, banal:
Neanderthalul a devenit un tip uman extinct din cauza unei
diferenţe minime de natalitate (sau speranţă de viaţă la naştere)
faţă de tipul Sapiens. Al doilea exemplu este mai discutabil, cel
al difuziunii neoliticului în Europa. Cercetarea a căzut de multă
vreme de acord că neolitizarea Europei este, în termenii
cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid, de aproximativ un
mileniu. Ceea ce presupune însă această aserţiune este o rată a
natalităţii în condiţii în care nu pare să existe un spor de resurse
semnificativ – populaţia creşte pe baza unor resurse care au
crescut mai puţin. Intensificarea înregistrată la acest palier ţine
mai degrabă de comportament decât de economic. O privire la
schema rezultată din teoria lui Ammermann şi Cavalli-Sforza ne
arată că rata de difuziune este una în progresie geome-trică, în
total defazaj cu rata progresului tehnic de la acea dată. Ceea ce
poate suplini inovaţia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul
tehnicii) este comportamentul de grup, pattern-ul social. Altfel
spus, redistribuţia (sau alt mecanism social) în interiorul
comunităţilor suplineşte rămânerea în urmă a tehnicilor şi
utilizează mai eficient surplusul existent. De-abia când resursele
acestui tip de ajustare sunt epuizate există motivaţiile pentru
inovaţie tehnică. Ipoteza că epuizarea resurselor de
adecvare/ajustare socială este cea care dă ghes inventatorului
este interesantă şi ar merita o analiză mai în amănunt. Oricum,
aceasta ar explica unele surprinzătoare constante şi fenomenul,
relativ rar, al adaptării prin pierderea de bagaj cultural.
Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi.
Concurenţa şi Fenomenul este, iarăşi, bine documentat etnografic; din punct
intensificarea de vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar pentru
orizonturi culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre
comunităţi poate fi una de tipul potlatch-ului (structură care mai
degrabă se axează pe rudenie) sau de tipul consumului public de
resurse pentru ceea ce s-a numit “proiecte comunitare”. Cea de
a doua categorie reprezintă de departe aspectul cel mai
spectaculos. Câteva lucruri, însă, surprind. În primul rând,
densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea rând,
faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt
morminte colective sau locuri de cult). Dar elementul cel mai
interesant îl constituie investiţia pe care acestea o reprezintă – în
resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuie hrăniţi. Poate
că aici se găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul
epocii bronzului (aici avem de discutat ipoteza lui Sherratt cu
privire la “revoluţia produselor secundare”).
În concluzie, credem că nevoia socială şi nu cea economică
duce la intensificare. În ciuda a ceea ce afirmă înţelepciunea
colectivă a antropologiei, intensificarea este mai puţin un
fenomen economic cât unul social. Starea de echilibru este
răsturnată de expansiunea socialului asupra economicului, iar
soluţiile fac parte, cel puţin la nivelul primei reacţii, din acelaşi
orizont. Altfel spus, inovaţia tehnologică şi tehnică atât de
indispensabilă şi deci dragă arheologului este rezultatul unor
fenomene care ţin de alt domeniu de investigare.
2.5.4. Modelul oriental/agricol
Poate cel mai bine cunoscut, tranziţia la economia productivă
din Semiluna Fertilă a devenit un fel de standard pentru
evaluarea altor spaţii şi culturi. Desigur, există argumente
serioase în favoarea acestei situaţii – caracterul dramatic al
schimbărilor, excelenţa civilizaţiilor apărute (ca amploare şi ca
rezistenţă în timp), existenţa arhivelor care să lămurească a
posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui corpus
semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza
momentelor de geneză ale acestor societăţi. În sfârşit, pentru
unele segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de trecere
de la o economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi
realizat sub impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient
care, trecând peste Egeea şi prin Balcani sau peste Caucaz prin
vestul stepelor ruseşti, au ocupat teritorii în Europa de Est sau
au influenţat populaţiile locale.
Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ
simplu de urmărit. Trecerea la climatul contemporan s-a
manifestat în zonă prin aridizare (un fenomen similar s-a
petrecut şi în nordul Africii, dar câteva milenii mai târziu),
obligând grupurile umane şi turmele de animale să se
concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit pentru un
anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânători-culegători
epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând
aceste grupe să caute noi soluţii adaptative. O primă soluţie a
fost culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele
cu un randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi
recoltate mai uşor. Să nu uităm că dependenţa oamenilor de
atunci de o anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta explică
de ce principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul,
meiul, sorghul şi porumbul – trăsătura comună a acestora este
faptul că, dincolo de randamentul caloric ridicat, presupun o
investiţie sezonieră limitată (ca efort şi ca timp) şi pot fi culese
relativ simplu. Culesul preferenţial (axarea calendarului
activităţilor pe datele de recoltă ale unei plante) nu a constituit
decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de selecţie
artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi
secera cu tăiş din microlite). Randamentul iniţial a fost mic –
suprafeţele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (după
unele estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar), astfel că
vechile ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea
ce priveşte domesticirea animalelor, cea de-a doua soluţie,
situaţia este mai complicată. Unele dovezi par să indice faptul
că, într-adevăr, câinele a fost primul animal domesticit. Chiar
dacă la Star Carr (în Anglia), câinii găsiţi în nivelurile datate pe
la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este greu de spus dacă erau
folosiţi la vânătoare sau ca resursă de proteine. Succesiunea
domesticirii animalelor este, cel puţin pentru Orient,
următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi măgari, porci. Datarea de
detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că
schimbările la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale
oaselor etc.) acestor animale au loc pe o durată de un mileniu
sau nu se pot trasa distincţii clare între diferitele specii (de unde,
de exemplu, denumirea de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire
la domesticirea măgarului şi a calului). Oricum, animalele
domestice ajung la o talie apropiată de cea de astăzi doar în
epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această evoluţie este
legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products
revolution”. Modul în care s-a realizat această domesticire este
neclar datorită, printre altele, şi diversităţii speciilor implicate.
O ipoteză afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare
apropierea topografică dintre diferite specii şi grupele umane.
Apoi, fie că turmele au fost mânate în zone care pot fi uşor
închise şi controlate (văi cu o singură ieşire, canioane) şi în care
animalele erau uşor de ucis, fie că acestea s-au apropiat de
aşezările umane fiindcă deşeurile acestora (în special paiele de
la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert este că se
ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai
au, în primă fază, trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp,
prin selecţie artificială şi prin apariţia unor noi elemente de
cultură materială (cum ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste
animale să ofere un randament semnificativ. Această
intensificare a economiei a asigurat caracterul sedentar al
comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta – specializarea
activităţilor productive, apariţia structurilor sociale complexe
(ierarhizate), inventarea scrisului.
2.5.5. Problema ”revoluţiei neolitice”
Formula de “revoluţie neolitică” propusă de Vere Gordon
Childe este una din formulele cele mai longevive din cercetarea
preistorică. Conform acesteia, tranziţia mezolitică odată
încheiată, comunităţile umane au realizat, odată cu inventarea
“triadei neolitice”, un salt cultural care a echivalat cu o
revoluţie. Argumentele oferite de Childe au puterea lor
argumentativă de netăgăduit. Neoliticul a reprezentat o etapă
dincolo de care singura opţiune/strategie rămasă comunităţilor
umane este cea a intensificării – altfel spus, nu se putea merge
înapoi. Amploarea schimbărilor şi viteza cu care s-au răspândit
elementele definitorii ale “triadei” (agricultura, creşterea
animalelor, ceramica) l-au făcut pe Childe să folosească
termenul de “revoluţie”. Într-adevăr, continentul european pare
să se “neolitizeze” în aproximativ un mileniu, iar viteza cu care
noile comunităţi par să ocupe noile teritorii indică faptul că
producerea hranei este o strategie adaptivă de succes. Cu toate
acestea, o serie de nuanţări sunt necesare:
 “triada neolitică” are de multe ori o prezenţă mai degrabă
discretă; cele trei elemente apar uneori izolat şi nu există o
relaţie de determinare reciprocă între agricultură, ceramică şi
creşterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze
neolitice sunt aceramice (faza PPNA – Pre-Potterry Neolithic
A), chiar dacă aşezarea este sedentară iar comunitatea are
suficiente resurse pentru a întreţine un număr semnificativ de
indivizi ocupaţi cu altceva decât producerea de hrană;
 ritmul pare, în comparaţie cu epocile anterioare, extrem
de rapid; dar să nu uităm faptul că un mileniu reprezintă 30 de
generaţii;
 difuziunea neoliticului s-a realizat în primă fază prin
migraţie, apoi prin contact şi prin difuziune de trăsături
culturale; dar viteza se datorează şi faptului că aceste
comunităţi erau extrem de selective în ceea ce priveşte locul
de stabilire a unei noi aşezări – locul trebuia să fie aproape de
surse de apă, uşor de izolat (boturi de deal care puteau fi
închise pe partea de acces – nu atât de teama atacurilor, cât de
a feri animalele de prădători), iar pământul agricol trebuia să
fie în apropiere şi, cel puţin în primă fază (agricultură cu
săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi solurile nisipoase);
rezultatul este că aceste comunităţi se deplasează pe distanţe
mari ignorând regiuni care sunt mai puţin interesante şi care
rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în care vânători şi
culegători mezolitici îşi continuă existenţa; doar inventarea
unui instrumentar care să permită exploatarea unor soluri mai
conmplicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea
teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare
în interiorul regiunilor “neolitizate” în prima fază;
 trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de
multe ori, o durată relativ scurtă de existenţă (aproximativ o
generaţie); spre deosebire de modelul oriental, unde domină
aşezări de tip tell, iar agricultura este susţinută de structuri
sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa
nord-alpină colectivităţile se mută foarte des, ca urmare a
epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu săpăliga
utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la
sărăcirea, în câţiva ani, a loturilor de pământ); în consecinţă,
răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a avut loc foarte
repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o
zi distanţă de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;
 randamentul noului tip de economie a fost suficient de
redus pentru a obliga comunităţile neolitice să-şi menţină
soluţii de rezervă – vânătoarea şi culesul probabil au rămas
ocupaţii importante; prezenţa gropilor de provizii implică
existenţa unor resurse care să asigure supravieţuirea în
perioade când resursele lipsesc.
2.5.6. Modelul stepic/de savană/pastoral
În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu
par să fi produs civilizaţii majore. Desigur, ca atare par să fie
excluşi din “filiaţia” culturilor majore care au realizat tranziţia
la istorie. Cu toate acestea, culturile pastorale au produs cultură
şi au avut capacitatea să realizeze structuri politice de amploare.
Ceea ce nu au fost capabili să producă au fost aşezări sedentare,
structuri administrative şi să devină societăţi mai mult sau mai
puţin literate. Procesul de intensificare s-a realizat altfel, dar a
reprezentat o adaptare de succes a acestor populaţii la condiţii
de multe ori mai dure decât cele cărora au trebuit să le facă faţă
populaţiile sedentare.
Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de
cele mai multe ori, ecuaţia agricultură + creşterea animalelor +
ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la o serie de
argumente care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea
ce diferenţiază cel mai mult societăţile pastorale sau non-
sedentare de cele agricole este contextul ecologic. Spre
deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de cele mai multe ori,
localizaţi în areale care permit, cel mult, o agricultură de
curătură, menită să suplimenteze doar resursele alimentare de
origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la fel ca
cele semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din
perspectiva exploatării pe termen lung. Aportul redus de
minerale, tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă
împiedică o agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie
focalizarea colectivităţilor pe mecanisme de obţinere a
subzistenţei adaptate zonei şi care au ca trăsătură fundamentală
mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi de schimb,
asociate unei agriculturi de curătură.
Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de
vedere al satisfacerii nevoilor comunităţilor umane – mai slab,
mai nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială asupra
unor fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-
europenizare) atestă viabilitatea acestui tip de adaptare.
Problema este că absenţa structurilor administrative şi a
scrisului, a aşezărilor stabile şi a acumulărilor de bunuri sub o
anumită formă este un eşec doar din perspectiva agricultorilor,
deci a celuilalt model.
4.1. Menţionaţi principalele strategii de supravieţuire adoptate
de către comunităţile umane la sfârşitul paleoliticului.
4.2. Comentaţi termenul de „triadă neolitică”.
4.3. Enumeraţi principalele activităţi ale economiei productive
şi tipurile de societăţi rezultate ca urmare a adoptării acestora.
2.6. Bibliografie
3. Evans-Pritchard, E.E., The Nuer, Oxford, 1969
4. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966
5. Leakey, R., Originea omului, Bucureşti, 1995
6. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 1983
7. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968
8. Mauss, M., Eseu despre dar, Iaşi, 1997
9. Sahlins, M., Stone Age Economics, 1974
10. Tican-Rumano, M., La vânătoare în Congo, Bucureşti, 1968
2.1. Factorii care au influenţat procesul de antropogeneză sunt: mediul înconjurător,
comportamentul primatelor şi gradul de izolare/contact între populaţii. Mediul
înconjurător (varietatea mediului, sursele de alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru
habitat) a avut un rol nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea unor amănunte
anatomice (talie, conformaţie, dentiţie). Comportamentul social al primatelor, cu rol
adaptiv, se regăseşte şi în cazul speciilor umane: protecţia femelelor şi puilor,
identificarea surselor de hrană, dar şi crearea de alianţe şi de ierarhii. Gradul de
izolare/contact între populaţii influenţează precizarea speciei. În cazul izolării prelungite
a unor grupuri din aceeaşi specie se poate ajunge, datorită mutaţiilor genetice apărute în
interiorul lor, la apariţia unor noi specii. Contactul dintre grupuri poate fi paşnic,
implicând inclusiv flux genetic între grupe diferite (transfer de gene), sau violent, putând
duce chiar la dispariţia unor grupuri, şi implicit a unor gene.
2.2. Principalele achiziţii culturale ale Hominidae-lor sunt: realizarea uneltelor şi a
adăposturilor artificiale (odată cu Homo habilis); folosirea focului şi canibalismul (odată
cu Homo erectus); înmormântări (odată cu Homo sapiens fossilis); artă (odată cu Homo
sapiens sapiens).
3.1. Factorii care influenţează obţinerea subzistenţei sunt: mediul fizic; distanţa în raport
cu alte grupe; dimensiunea populaţiei; tehnologia disponibilă. Mediul fizic determină
modele culturale prin opţiunile pe care le oferă comunităţilor; limitările se leagă de
materiile prime disponibile, resursele alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora.
Distanţa dintre comunităţi are o influenţă directă asupra gradului de concurenţă pentru
resurse, oferind însă şi baza pentru relaţii de schimb. Dimensiunea populaţiei influenţează
raporturile dintre indivizi, dintre societăţi, precum şi raporturile dintre indivizi şi resurse.
Tehnologia disponibilă stabileşte gradul de eficienţă în exploatarea resurselor.
3.2. Piesele litice pot fi piese pe nucleu (realizate dintr-un bolovan – nucleu – cioplit) sau
piese pe produse de debitaj (aşchii sau lame desprinse dintr-un nucleu). Detaliile tehnice
sunt analizate în funcţie de locul în care acestea se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce
analizează piesa: partea proximală (cea mai apropiată de cel ce analizează piesa – partea
mai groasă la piesele pe nucleu şi partea cu bulbul de percuţie la piesele pe produse de
debitaj); partea mesială (mijlocul piesei); partea distală (capătul îndepărtat, care cuprinde
de obicei şi partea activă – partea care se utilizează – a piesei). Piesele pe produse de
debitaj au o suprafaţă ventrală (cu bulb de percuţie şi urme de desprindere – cea care s-a
aflat spre nucleu) şi o suprafaţă dorsală (suprafaţa exterioară a nucleului). Partea activă a
piesei – muchia sau vârful – poate fi lăsată aşa cum rezultă în urma desprinderii din
nucleu, dar, deşi foarte tăioasă, este şi foarte fragilă. De aceea, de regulă se recurgea la
retuşe, pentru crearea unui unghi obtuz ce sporeşte rezistenţa muchiei.
3.3. M. Sahlins consideră că relaţiile de rudenie împart reciprocitatea în 3 mari segmente:
reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), caz în care ajutorul nu este cuantificat
exact şi nu se aşteaptă un retur egal şi rapid; reciprocitatea echilibrată (între rude
simbolice, de clan sau trib), în care partenerii ştiu cu exact ce au primit, ce urmează să
dea şi când; reciprocitatea negativă (între străini), caz în care se încearcă a se da cât mai
puţin şi a primi cât mai mult.
4.1. Grupurile umane au recurs la două strategii de supravieţuire diferite, odată cu
schimbările climatice marcante de la sfârşitul paleoliticului. Unele grupuri au ales să
urmeze turmele de animale mari ce se retrăgeau spre nord, în căutarea unor regiuni cu
climă mai rece (precum renii), şi să-şi păstreze modul de viaţă şi tipul de economie, în
timp ce alte grupuri au rămas pe loc, alegând inovaţia pentru a supravieţui schimbărilor.
4.2. În viziunea lui V. Gordon Childe, elementele „triadei neolitice” sunt: agricultura,
creşterea animalelor şi realizarea ceramicii (olăritul). Această „triadă” a fost multă vreme
considerată ca fiind caracteristică sau definitorie pentru societăţile neolitice. Principala
problemă este că cele trei elemente ale triadei apar uneori separat şi nu există o relaţie de
determinare reciprocă între ele.
4.3. Principalele activităţi ale economiei productive, ce apare în neolitic, sunt agricultura
şi creşterea animalelor, activităţi ce duc la obţinerea de surplus. Comunităţile umane s-au
bazat în grade diferite pe aceste activităţi economice, dar în mare pot fi încadrate în două
modele: modelul agricol (care mai este numit şi „oriental”, deoarece îşi găseşte cea mai
bună expresie în societăţile neolitice ale Orientului Apropiat, caracterizate prin
sedentarism) şi modelul pastoral (numit şi „de stepă” sau „de savană”, deoarece a fost
adoptat de comunităţi din cauza condiţiilor speciale de mediu în care trăiau, şi care
presupune un anumit grad de nomadism).
DIMENSIUNEA SOCIALĂ
Cuprins
3.1. Obiective
3.2. Competenţe
3.3. Structuri sociale
3.4. Religia
3.5. Arta
3.6. Bibliografie
3.1. Obiective
 abordarea fenomenului religios preistoric dintr-o perspectiva antropologică
 analiza inventarului simbolic al artei paleolitice şi post paleolitice
 identificarea relaţiei dintre mesajul artistic şi conţinutul religios al artei preistorice
3.2. Competenţe
 operarea cu surse primare vizuale şi scrise
 evaluarea relevanţei surselor arheologice şi antropologice
 elaborarea unui eseu nestructurat pe o tema dată
3.3. Structuri sociale
3.3.1. Introducere
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de
specialitate, mai degrabă “împărţite” în trei mari categorii:
căsătoria, familia, descendenţa. Această segmentare mai
degrabă scolastică este, însă, utilă atunci când trebuie prezentate
o serie de mecanisme acţionale şi simbolice mult mai
complicate. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea
unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza
descendenţei. Aceasta din urmă este cea care legitimează relaţii
evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau
simbolice).
Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare
funcţiile fiecăreia din aceste elemente, mai ales la nivelul
stabilirii distincţiilor dintre rude şi non-rude. Fiind perfect
conştienţi de faptul că pentru fiecare comportament social
întâlnit pe teren există informaţii din alte culturi care
demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să luăm în
considerare o dimensiune comparativă.
În plus, dezbaterea cu privire la familie şi la structurile şi
instituţiile asociate constituie un exemplu clasic de dezbatere
axată pe terminologie şi de distanţă a antropologiei culturale de
arheologie.
3.3.2. Statut şi rol social
Structura socială reprezintă căile şi modurile în care indivizii
Structura socială şi grupurile relaţionează în interiorul unei societăţi. Structura
socială se compune din:
 instituţii sociale: reţele de proceduri concentrate pe
anumite interese (de exemplu, instituţiile sociale sunt cele
centrate pe producţie, distribuţie şi consum)
 carte ale instituţiilor: explicaţii privind existenţa şi
scopurile instituţiilor
 statute sociale: poziţia ocupată de un individ în societate
(„job descriptions”)
 roluri sociale: modurile în care statutele sunt activate în
comportament; pot fi descrise ca gama comportamentelor
admise asociate unui anumit statut
Statutele sociale pot fi:
 înnăscute: cu care indivizii se nasc şi care de regulă nu se
pot schimba (de exemplu, fiu/fiică, femeie/bărbat)
 dobândite: învăţate şi asumate pe parcursul vieţii (de
exemplu, soţ/soţie, mamă/tată)
Toate structurile sociale implică un anumit grad de
diferenţiere (ranguri), deoarece nu toate statutele sunt
considerate a avea valoare egală. Dar societăţile ierarhice sunt
cele în care se tinde să existe diferenţe mari în accesul la avere
şi putere.
Determinanţi ai diferenţelor de statut:
 genul: bărbaţii şi femeile tind să facă lucruri diferite în
Diferenţe de statut toate societăţile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural
 vârsta: în societăţile tradiţionale statutul individului tinde
să se modifice şi să crească odată cu înaintarea în vârstă
 abilităţile/calităţile personale: în special în societăţile
bazate pe merit, mai puţin în cele bazate pe statute înnăscute
3.3.3. Familia
Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un
Definiţii ale familiei grup caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică
şi reproducere. Aceasta include adulţi de ambele sexe, dintre
care cel puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi
unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care
se află în relaţie sexuală” (G. P. Murdock, 1949:1; apud John
Terrell în Barfield 1997).
Dar, din cauza diversităţii formelor întâlnite de către
antropologi în teren, definiţia de mai sus - limitativă şi rigidă –
a fost mai degrabă abandonată în favoarea unor definiţii mai
nuanţate sau mai abstracte. Pentru Hoebel, familia este “un
grup constituit din soţi căsătoriţi şi urmaşii acestora. Ea
defineşte un set de statute, roluri asociate şi aşteptări care
guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca soţi,
părinţi, urmaşi şi fraţi. Ea defineşte statutele şi rolurile lor în
relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai amplă a non-
rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie mai
largă şi mai abstractă dată familiei este în măsură să fie mai
aplicabilă diversităţii formelor întâlnite.
Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale,
reproductive, economice, educaţionale. Altfel spus, familia are
Funcţiile familiei ca scop normalizarea relaţiilor sexuale prin stabilirea
“monopolului” sexual reciproc al partenerilor; asigurarea
creşterii copiilor şi a enculturaţiei; creşterea şanselor de
supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte, drepturi
uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe de
la o generaţie la alta pentru a asigura persistenţa în timp a
grupului şi a culturii proprii (deci, a identităţii acestuia).
Dar, la o analiză mai atentă, situaţiile concrete nu par să
susţină întrutotul aceste consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare
să eludeze orice încercare de sistematizare.
Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de
câteva instituţii şi comportamente validate social. Un prim
exemplu este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea
este legat de faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii
de probă” (care apar şi la popoarele germanice).
Dar trei sunt exemplele pe care le considerăm a fi clasice.
Funcţia de regulator
Întâi o observaţie făcută de B. Malinowski cu privire la
sexual
distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel
fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte
răspândit). Ceea ce pare să indice această situaţie este că aceste
grupuri ştiu să facă distincţia dintre rudenia reală şi
clasificatorie. Apoi, inexistenţa, la unele grupuri australiene, a
relaţiei dintre actul sexual şi concepţia copilului; acesta din
urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de voinţă al
spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În
sfârşit, existenţa, în Africa de Vest, a căsătoriei dintre două
femei, dintre care una îşi asumă statutul masculin (plăteşte
zestrea şi emite pretenţii asupra urmaşilor femeii cu care este
“căsătorită”). Acest exemplu indică şi altceva, anume distincţia
marcată pe care o fac aceste grupe umane între sex şi gen (cazul
berdache-ului este la fel de semnificativ).
A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori,
enculturaţia este realizată de rudele pe linia care dă descendenţa
Funcţia de
reproducere (unchiul matern, de pildă) sau de familia adoptivă. Mai mult,
există societăţi în care clasele de vârstă sunt izolate (satele
generaţionale şi, iarăşi, ghotul) şi deprind principalele elemente
de inserţie culturală cu ajutorul unui membru adult al grupului
care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia ia forme extreme
(vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este un element
care este prezent la cel mai mare număr de cazuri înregistrate.
Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda
celor afirmate de adepţii unei abordări marxiste sau neo-
marxiste, această trăsătură nu este atât de prezentă pe cât se
pare. Există, de pildă, cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai
evident, cazul moştenirii trobriandeze (pe linia unchiului
matern).
Adevărat, criteriile economice sunt prezente – fie sub forma
Funcţia economică alianţei între două grupuri similare pe care o presupune
căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la resursele
celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei –
în grupurile cu descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi
şi/sau eludarea acesteia prin plata “preţului soţiei”), sau, în
sfârşit, sub forma tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă)
şi al modului de acces la statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele
de mai sus atestă că dimensiunea economică trebuie luată cu
multă rezervă în calcul.
Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, probabil, poate cel mai
Enculturaţia nesigur, căci transferul de cunoştinţe pe care îl realizează
familia este foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite şi
transferul cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală
pentru grup este de resortul întregii comunităţi, de unde şi
implicarea acesteia în riturile de trecere. Că situaţia este aceasta
este demonstrat de existenţa, la arunta australieni, a miturilor
false.
Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi
aceeaşi explicaţie pentru toate tipurile de familie. Dar o
distincţie fundamentală trebuie făcută între familia nucleară (fie
două generaţii, fie două generaţii cu afinalii respectivi) şi cea
extinsă, între rudenia reală şi cea fictivă.
3.3.4. Căsătoria
Căsătoria reprezintă o instituţie sancţionată cultural pentru
reglementarea împerecherii (care este un fenomen biologic) şi
presupune un set complex de credinţe şi activităţi ce definesc şi
controlează relaţiile dintre cei doi membri ai cuplului şi ale
acestora cu rudele lor, familiile lor şi societatea în ansamblul ei.
Căsătoria este rareori lăsată la alegerea indivizilor, deoarece
societatea este mult prea interesată de rezultatul căsătoriei
pentru a o lăsa la voia întâmplării. Societatea este interesată de
următoarele aspecte:
 perpetuarea fizică a grupului
 perpetuarea culturii
 păstrarea anumitor interese privind prestigiul, proprietatea
şi schimbul de bunuri şi servicii între familiile noului cuplu
Familiile rezultate în urma căsătoriei pot fi clasificate în
funcţie de diferite criterii.
În funcţie de numărul de persoane prinse în legătura maritală
pot exista:
 monogamia (un soţ/o soţie) care presupune familii
nucleare formate dintr-un set de părinţi şi copiii respectivi
 poligamia care presupune familii extinse şi prezintă două
forme:
- poligynia (un soţ/mai multe soţii): în cazul în
care soţiile sunt surori între ele avem de-a face
cu poligynie sororală
- poliandria (o soţie/mai mulţi soţi): există ca
regulă doar poliandria adelfică (fraternală), cu
toţi fraţii dintr-o familie căsătorindu-se cu
aceeaşi soţie
Din punct de vedere statistic, pe primul loc se situează
polyginia (ca număr de societăţi ce prezintă această formă de
căsătorie), urmată de monogamie. Poliandria se întâlneşte cel
mai rar, şi tinde să se regăsească în nişe ecologice (Tibet, Sri
Lanka, populaţia Toda din India).
În funcţie de locaţia în care se mută noua familie:
 rezidenţă virilocală: în vecinătatea familiei soţului
 rezidenţă uxorilocală: în vecinătatea familiei soţiei
 rezidenţă patrilocală: în casa tatălui soţului
 rezidenţă matrilocală: în casa mamei soţiei
 rezidenţă avunculocală: în locuinţa unchiului matern al
soţului
 rezidenţă neolocală: locaţie neutră
În funcţie de grupul din care este ales partenerul de căsătorie:
 exogamie: căsătorie în afara grupului social de care
aparţine individul
 endogamie: căsătorie în interiorul grupului social de care
aparţine individul
Familia nucleară este întotdeauna exogamă, aici intervenind
tabu-uri legate de incest: interzicerea căsătoriei cu părinţii,
fraţii/surorile şi fii/fiicele se întâlneşte în plan universal,
indiferent de societate. Eventualele excepţii se regăsesc la
nivelul unor grupuri restrânse, cu statut special, nu la nivelul
societăţii ca întreg (de exemplu, în cazul familiei regale
egiptene se pare că au existat situaţii de căsătorie între fraţi, sau
mai probabil demi-fraţi). Alte grupuri exogame pot fi: familiile
extinse, linia de descendenţă, clanul sau chiar satul în întregime.
Endogamia este mult mai puţin întâlnită decât exogamia. Cel
mai cunoscut caz este sistemul castelor din India: un individ nu
se poate căsători în afara castei din care face parte. Un sistem de
caste este un sistem de clase din care posibilitatea mobilităţii
sociale a fost îndepărtată.
Mireasă din India
Forme speciale de căsătorie:
 leviratul: la moartea soţului, soţia se căsătoreşte cu cea
mai apropiată rudă masculină a soţului (cel mai adesea un
frate sau văr al acestuia)
 sororatul: la moartea soţiei, soţul se căsătoreşte cu cea
mai apropiată rudă feminină a soţiei (soră sau verişoară)
Încheierea unei căsătorii este văzută ca formarea unei alianţe
între două grupuri sociale şi ca atare presupune şi o serie de
Obligaţii economice obligaţii economice de ambele părţi sau numai de o parte. Este
posibil ca familiei soţiei să îi revină obligaţia de a-i da acesteia
zestre la momentul întemeierii noii familii, constând de obicei
în bunuri mobile şi mult mai rar în bunuri imobile. În cazul
societăţilor tradiţionale însă, mai frecvent se întâlneşte însă
situaţia în care marea parte a obligaţiilor economice revine
familiei viitorului soţ, sub forma aşa-numitului „preţ al
miresei” („brideprice”). Acest termen poate duce la confuzii,
creând impresia că familia soţului o cumpără pe mireasă de la
familia acesteia. De fapt, în loc ca statutul social al noii soţii să
scadă în urma plătirii brideprice (cum s-ar întâmpla în cazul
unei cumpărări efective de persoană, care şi-ar schimba statutul
de la cel de om liber la cel de sclav), acesta creşte proporţional
cu preţul plătit, femeia fiind cu atât mai preţuită cu cât preţul
oferit familiei ei a fost mai mare. Tocmai pentru a nu se crea
confuzii, în lucrări mai noi se preferă termeni precum
childwealth sau progeny price, care exprimă mult mai bine
situaţia reală: familia viitorului soţ nu plăteşte pentru viitoarea
soţie în sine, ci practic răscumpără de la familia acesteia
drepturile asupra viitorilor copii. Acest „preţ” poate fi achitat în
muncă (ginerele munceşte pentru socru, uneori un număr mare
de ani) sau în bunuri de valoare în societatea respectivă, adesea
în animale: vite în multe societăţi africane (de exemplu Massai),
cămile în societăţile arabe tradiţionale, cai în unele societăţi
nord-americane. Tot cu ocazia căsătoriei, au loc de regulă
schimburi de daruri între cele două grupuri implicate.
3.3.5. Descendenţa
Societăţile europene actuale reprezintă mai degrabă o excepţie
decât regula prin accentul pus pe familia nucleară. În cazul
societăţilor tradiţionale, organizarea socială este mult mai
frecvent bazată pe grupuri familiale extinse. Extinderea familiei
se poate face prin extinderea legăturii maritale (rezultând în
familii poligame) şi/sau prin extinderea liniei de descendenţă.
Astfel, unitatea socială de bază nu este familia nucleară, ci
grupul de descendenţă.
Există mai multe tipuri de descendenţă:
 descendenţă bilaterală: este recunoscută descendenţa
prin ambii părinţi; întâlnită în sistemul european
 descendenţă uniliniară: descendenţa numai prin unul
dintre părinţi; există două variante, descendenţa patriliniară
(pe linie paternă) şi descendenţa matriliniară (pe linie
maternă); cea mai frecventă formă de descendenţă în
societăţile tradiţionale
 descendenţă ambiliniară: descendenţa prin oricare din
cele două linii (dar nu din ambele în acelaşi timp, ca în cazul
descendenţei bilaterale)
 dubla descendenţă: descendenţa prin ambii părinţi, dar
pentru scopuri diferite; cu alte cuvinte, descendenţii
moştenesc lucruri diferite de la fiecare dintre părinţi (de
exemplu, statutul social se moşteneşte de la tată, iar
proprietatea de la mamă)
Grupul de rude (kindred) include toate persoanele între care
există o legătură, fie „de sânge” (relaţie consanguină), fie prin
căsătorie. Această formă există numai în societăţile cu
descendenţă bilaterală.
Ramage include toate persoanele cu care cineva este înrudit
fie pe linie maternă, fie pe linie paternă într-o societate cu
descendenţă ambiliniară.
Linia de descendenţă (lineage) include toate persoanele cu
care cineva este înrudit pe linie maternă, în cazul societăţilor
matriliniare, sau pe linie paternă, în cazul societăţilor
patriliniare. O linie de descendenţă este un grup extins de rude
uniliniare care descind dintr-un strămoş comun cunoscut, nu
mai mult de 5-6 generaţii în urmă.
Clanul este un grup format din două sau mai multe linii de
descendenţă ce recunosc o legătură între ele. În acest caz, însă,
strămoşul comun este atât de îndepărtat încât este înlocuit de o
figură mitologică.
Funcţiile grupurilor de descendenţă uniliniară:
 lărgirea bazei grupului prin ajutor reciproc, protecţie şi
suport
 reglarea şi controlul căsătoriei
 reglarea disputelor şi fixarea standardelor de comportare
 administrarea proprietăţii comune
 reglarea activităţilor religioase
3.3.6. Rituri de trecere
Toţi oamenii, în toate culturile, trebuie să se confrunte cu
patru momente de prag în cursul vieţii: naşterea,
adolescenţa/maturitatea, căsătoria, moartea. Odată cu tranziţia la
o nouă etapă, individul renunţă la anumite statute sociale şi
dobândeşte altele, împreună cu rolurile sociale aferente.
Ritualurile ce comemorează aceste tranziţii dintr-o etapă a vieţii
la alta se numesc rituri de trecere.
5.1. Enumeraţi funcţiile familiei.
5.2. Menţionaţi principalele criterii de clasificare a familiilor
rezultate în urma căsătoriei.
5.3. Enumeraţi tipurile de descendenţă.
3.4. Religia
3.4.1. Definiţii ale religiei
De-a lungul ultimelor două secole, definiţiile date religiei au
cuprins un cadru foarte larg de elemente. Două par să fie
principalele teorii. Prima (pornită de la Tylor), “intelectualistă”,
consideră că religia reprezintă un sistem explicativ – credinţele
sunt un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală
şi lumea din jurul lor. Cea de-a doua (cu sursa în textele lui

Durkheim), “simbolistă”, consideră că religia reprezintă un
sistem explicativ al lumii sociale şi nu al ordinii naturale.
De fapt, cele două interpretări sunt, în opinia noastră, legate.
Într-adevăr, magia şi religia, pe de o parte, ştiinţa pe de altă
parte reprezintă forme de cunoaştere, deci modalităţi de luare la
cunoştinţă, de ordonare şi de explicare a lumii înconjurătoare.
Diferite sunt mijloacele şi mecanismele de explicare, dar
aceasta nu poate fi un criteriu de negare a unuia dintre domenii
de către celălalt. Altfel spus, religia ca formă de cunoaştere este
la fel de validă ca şi ştiinţa câtă vreme analiza se face în limitele
şi paradigmele impuse de către aceasta; situaţia este identică şi
în cazul ştiinţei. Religia nu are de ce să demonstreze existenţa
materială a divinităţii, fiindcă religia nu porneşte de la
postulatul materialităţii; cel mult, poate discuta modalităţile de
manifestare ale divinităţii. La fel, ştiinţa nu are de ce să se
preocupe de problema credinţei, câtă vreme are altceva de
demonstrat. Adevărat, o bună parte a confuziei se datorează şi
evoluţiei ştiinţelor naturale în ultimele două secole. Un exemplu
clasic este cel legat de problema apariţiei speciei umane.
Discuţia de mai sus ridică o mare problemă. Dacă atât religia,
cât şi ştiinţa sunt valide, care este relaţia primei cu societatea?
Aici se află, poate, cele mai importante contribuţii ale lui
Claude Levi Strauss şi Clifford Geertz. Discutând modalităţile
de ordonare a lumii naturale, primul ajunge la concluzia că
relaţiile dintre speciile animale sunt indicative pentru relaţiile
dintre grupele umane – relaţia mitică dintre două specii este
similară cu cea dintre grupele umane care le au ca indicativ
sociologic (totemuri). Geertz, mai preocupat de aspectele
funcţionale, afirmă că religia este un mecanism de adaptare a
fiinţei umane la condiţii speciale, de limită. Astfel, el consideră
că credinţa (latura personală a religiei) ajută individul aflat la
limita cunoaşterii, a rezistenţei fizice şi în criză a valorilor.

Limitele cunoaşterii şi spaima de necunoscut duc la
“inventarea” de explicaţii; ritualurile de însănătoşire sunt foarte
dureroase, dar au efect, în timp ce lipsa reperelor morale clare
duce la construirea de ierarhii axiologice capabile să susţină
decizia umană.
Pentru a rezuma, religia în societăţile pre-industriale are rolul
de instrument intelectual de ordonare a lumii cunoscute şi prin
mimetism a celei umane. Manifestările materiale ale acesteia
sunt doar modalităţi de vizualizare şi de participare a grupului la
un adevăr considerat evident.
3.4.2. Şamanismul
Fenomenul şamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei
preistorice. Mai mulţi factori au dus la această situaţie. În
primul rând, preocuparea foarte timpurie a cercetătorilor de
teren cu acest fenomen, o situaţie care s-a reflectat şi în
amploarea bibliografiei dedicate şamanismului. În al doilea
rând, datorită faptului că toţi marii analişti ai religiei preistorice
s-au ocupat de acest fenomen; este greu de găsit un autor
important care să nu se fi ocupat, măcar în treacăt, de
Şaman african
şamanism. Dimpotrivă, sunt câteva mari personalităţi care au
dedicat studii foarte ample (cele mai accesibile în România sunt
studiile lui A. van Gennep, Cl. Levi-Strauss şi M. Eliade). În al
treilea rând, datorită faptului că şamanismul – spre deosebire de
alte fenomene spirituale din preistorie – poate fi relativ bine
sesizat şi arheologic, fie că este vorba de obiecte din “arsenalul”
şamanului (tobe, bastoane, piese de podoabă), fie că este vorba
de reprezentări din arta parietală.
Principalele caracteristici ale şamanismului sunt, pe scurt,
următoarele:
 recrutarea şamanilor ţine de demonstrarea de către
potenţialul şaman a “harului” şi numai în rare cazuri de
descendenţă; cel ce va deveni şaman are un comportament

aparte: este retras, vorbeşte singur, are perioade de afazie etc.;
chiar dacă noi putem da un diagnostic medical şi putem
identifica şi cauzele fiziologice şi/sau psihologice ale acestui
comportament (carenţe în alimentaţie, schizofrenie etc.),
lucrul nu este valabil pentru membrii comunităţii din care
prezumtivul şaman face parte; oricum, relaţia dintre
şamanism şi psihoze pare să confirme relaţia specială dintre
zonele circumpolare şi acest tip de comportament sacru, iar
labilitatea psihică este un element care înlesneşte stările de
transă;
 iniţierea tânărului şaman se face de către un şaman în
Iniţierea vârstă; alături de transferul de cunoştinţe, şamanul în vârstă
capătă şi rolul de tată spiritual (manifestat şi prin rolul
acestuia în “renaşterea” viitorului şaman);
 tânărul devine şaman în cadrul unei ceremonii care
implică o moarte simbolică – tânărul intră în transă şi devine
“mâncat” de un monstru care apoi îl regurgitează ca şaman; în
alte tradiţii, cel ce l-a iniţiat îl “diseacă” şi îi recompune
scheletul, tranformându-l pe tânăr într-o nouă fiinţă; oricum,
ceea ce este semnificativ este trecerea printr-o fază de
“moarte” – şamanul este, în proprii săi ochi şi în cei ai
comunităţii, o fiinţă cu totul diferită de personajul laic;
 şamanul îşi asociază o serie de specii biologice cu rol
Vestimentaţie şi simbolic sau practic, de regulă specii cu o simbolistică
instrumentar psihopompă (de cele mai multe ori păsări, dar şi lupi, cerbi,
rar cai); speciile acestea au rolul de a însoţi şamanul în
activităţile sale de vindecător sau reprezintă vehicolul pentru
călătoriile spirituale ale acestuia; costumul şamanului poartă
însemnele acestor specii (fie că este vorba de piese de costum
realizate din blana sau din penele speciilor luate ca
“emblemă”, fie că sunt accesorii, cum ar fi bastonul pentru
lovirea tobei şamanice sau pielea din care este aceasta

realizată);
 locuinţa şamanului este izolată de restul aşezării; în unele
Locuinţa tradiţii, acoperişul acesteia este perforat de un copac care
reprezintă un axis mundi şi un punct de legătură dintre
diferitele planuri ale lumii (la limită, cel subteran, cel al
oamenilor şi cel celest); totodată, acest copac este şi “traseul”
care înlesneşte călătoria in spiritu a şamanului;
Şamanul ca  activitatea fundamentală a şamanului este cea de
vindecător vindecător; de aici porneşte şi distincţia fundamentală dintre
acesta şi categoria vrăjitorilor; spre deosebire de aceştia din
urmă, şamanul este mult mai specializat şi – chiar dacă este
deţinătorul tradiţiilor grupului şi nu are interdicţii majore
legate de viaţa laică – este înainte de toate un mijloc de
dialogare cu lumea spiritelor (sub toate formele pe care
acestea le pot lua);
 spre deosebire de medicina modernă, şamanismul se
bazează pe credinţa că sursa răului este dezechilibrul creat de
comportamentul uman, de transgresia unor reguli; ceea ce
contează în eliminarea bolii (care reprezintă doar simptomul
dezechilibrului) este înlăturarea cauzei de ordin spiritual
(identificarea transgresiei şi repunerea în echilibru a lumii
umane cu cea spirituală);
Călătoria  “tratamentul” propriu-zis are mai multe faze, dar ele sunt,
fundamental, două: călătoria in spiritu a şamanului pentru a
identifica originea maladiei şi tratamentul;
 “călătoria” şamanică reprezintă elementul cheie al
ceremonialului”; şamanul se abţine de la consumul de
alimente, efectuează ritualuri complicate şi obositoare
(dansuri de mai multe ore acompaniate de bătăi de tobă)
asociate cu consumul de narcotice (sub forma fumului emis
de plante aruncate în foc sau fumate); stresul, abstinenţa
alimentară şi narcoticele facilitează intrarea în transă, pe
parcursul căreia şamanul efectuează o călătorie (de multe ori,

sub forma unei păsări) în lumea spiritelor şi unde
investighează cauzele bolii;
Vindecarea  “reîntors” din această călătorie cu cunoaşterea cauzelor,
şamanul efectuează ceremonialul propriu-zis de vindecare (de
multe ori, acesta se rezumă la mimarea actului de extirpare a
unui obiect din corpul pacientului); vindecarea se bazează pe
credinţa pacientului şi a comunităţii deopotrivă în eficacitatea
ritualui (efectul placebo);
 eficacitatea este şi o funcţie a corectitudinii cu care se
efectuează ritualul; spre deosebire de religiile avansate, în
care relaţia dintre divinitate şi comunitate este mediată strict
de sacerdot şi ierarhică, în societăţile preindustriale relaţia
dintre individ şi divinitate este directă, iar “specialistul”
(şamanul, vrăjitorul) este capabil – prin acurateţea
ceremonialului – să oblige divinitatea să îndeplinească
doleanţele suplicantului.
6.1. Menţionaţi principalele definiţii ale religiei.
6.2. Enumeraţi căile prin care şamanul poate intra în transă,
pentru a realiza călătoria sa în lumea spiritelor.
3.5. Arta
3.5.1. Geneza artei
Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lungă.
Pornind de la premisa că arta reprezintă un fenomen spiritual
Arta ludică superior, bazat pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul
că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a
vieţii spirituale care să fie numită artă. Au contribuit la aceasta
şi concepţiile, răspândite în secolul al XIX-lea, că popoarele din
colonii (şi, prin extensie, şi primitivii) nu sunt capabile de
gândire abstractă. De aceea s-a şi negat la început autenticitatea
artei parietale (descoperitorul picturilor din peştera Altamira din
Spania a fost chiar acuzat că el ar fi pictat pereţii). Creşterea

numărului de descoperiri şi identificarea elementelor care
autentifică aceste picturi a dus până la urmă la acceptarea
acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, interpretarea dată acestei arte a fost aceea a unei arte
ludice, născută din spiritul infantil al primitivului; altfel spus,
arta este rezultatul jocului, al lipsei de griji faţă de ziua de
mâine (de unde şi superioritatea civilizaţiei moderne,
interpretată ca şi civilizaţie europeană industrială) – se
fundamenta, astfel, politica colonială dusă de marile puteri
europene în special în Africa. Au existat şi încercări de a
compara această artă cu desenele făcute de copii de 5-7 ani.
Este meritul lui S. Reinach şi al abatelui H. Breuil de a fi
susţinut şi argumentat caracterul profund religios al acestei arte.
Ei au demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominantă până
Magia vânătorii după anii 50’ ai secolului XX) că această artă este o formă de
magie a vânătorii – figurarea animalului pe pereţii peşterii ar
duce la capturarea spiritului (şi, deci, şi a corpului) animalului.
De aceea multe figuri ar fi avut reprezentate pe ele săgeţi sau
suliţe şi urme de răni.
După anii 50’ însă, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind
de la textele lui M. Raphaël şi A. Laming-Emperaire, A. Leroi-
Gourhan a dus o nouă viziune. El consideră că aceasta este o
Arta simbolică artă simbolică, menită să reprezinte fertilitatea şi fecunditatea
lumii naturale. Ideea nu este cu totul nouă, dar era luată în
considerare doar cu privire la statuetele feminine care aveau
atributele sexuale foarte pronunţate. Pe scurt, A. Leroi-Gourhan
postulează existenţa unei perechi masculin-feminin (identificată
în asocierea bizon-cal, extrem de frecventă) şi care reprezintă
principiul fertilităţii. În jurul acestei perechi se organizează,
asemeni picturilor dintr-o biserică, toate celelalte figuri, iar
peştera ar trebui să fie “citită” ca un ansamblu compus din
panouri care reproduc în mic discursul general. Figura umană

nu ar avea decât un rol subordonat. Evident, această teorie îşi
are meritele sale şi este foarte convingătoare, chiar dacă
asociaţia cal-bizon nu este atât de răspândită. Ideea unei viziuni
foarte complexe despre natură şi ciclurile naturale este realistă.
3.5.2. Elementele constitutive ale artei paleolitice
Elementele constitutive ale artei paleolitice:
 în funcţie de suport: artă parietală, artă rupestră, artă
mobiliară, plachete, altele;
 în funcţie de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă,
mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă şi “tracées”;
 în funcţie de tipul de reprezentări: zoomorfe,
antropomorfe, abstracte, reprezentări compozite, fantastice
sau prefigurative.
Suportul
Arta paleolitică este reprezentată de creaţii pe mai multe
categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –
sunt şi cele mai cercetate şi majoritatea
interpretărilor pornesc de la analiza acestei
categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe
pereţii peşterilor, de unde şi calificativul de
“parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva
Caii de la Chauvet sute sau mii, reprezentările din arta parietală
constituie majoritatea reprezentărilor. Evident,
avem de-a face cu un corpus de imagini cu o
valoare specială pentru colectivităţile paleolitice.
Arta rupestră, obiectele găsite în peşteri, constituie o
categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu
semnificaţie, probabil, specială. Această
categorie este compusă în principal din blocuri
de mari dimensiuni pe care au fost realizate
reprezentări în relief adânc sau ronde-bosse şi
care, după cum sugerează situaţia arheologică în

care au fost găsite, erau aşezate asemeni unei
frize în zona locuită a peşterii.
Spre deosebire de categoria anterioară, ascunsă din punct de
vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se
află în zona interioară a peşterilor, uneori la sute de metri de
intrare), reprezentările rupestre sunt mai legate de viaţa
cotidiană a colectivităţilor. De notat este faptul că acestea
amintesc de reprezentările parietale care utilizează denivelările
pereţilor peşterii pentru a da impresia de tridimensionalitate
(uneori, autorul picturilor a creat imaginea animalului astfel
încât corpul să fie plasat pe un segment convex al peretelui – ca
şi cum trupul animalului ar fi fost material – sau ca ochiul să fie
Venus de la Abri
Pataud reprezentat de o denivelare nodulară).
Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri
din os sau corn perforate şi gravate, imitaţii de dinţi de animal –
în special de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” –
numite şi “bastoane de comandament”, statuete din fildeş, corn,
os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu
cenuşă. Ele au o distribuţie geografică imensă, din Spania până
în Siberia şi sunt în general realizate prin gravură şi decupaj,
uneori fiind şi pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în
două grupe distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete
perforate, pandantive şi elemente de colier), respectiv obiectele
„Propulsor” de la care sunt plasate la vedere dar a căror utilizare este mai puţin
Bruniquel evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de prindere a unora

dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni
pandantivelor, dar cu siguranţă aceasta nu este cazul pentru
toate statuetele şi cu atât mai puţin pentru “propulsoare”.
Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic.
Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din
Franţa şi sunt pachete din şist gravate cu reprezentări mult mai
Caprina de la Derava
realiste. Cu privire la ele s-a şi formulat ipoteza că ar constitui

un fel de “caiete de schiţe” care ar fi circulat în epocă. Într-
adevăr, un astfel de mecanism este posibil (obiectele circulă în
preistorie pe distanţe surprinzător de mari) şi ar explica
uniformitatea de stil şi de program iconografic. Dar, distribuţia
foarte limitată în spaţiu contrazice această ipoteză.
Ultima categorie este reprezentată de descoperiri cu caracter
foarte limitat ca număr. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc
d’Audoubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o
ardere propriu-zisă a lutului) şi de chihlimbar de la Vogelherd
(Germania). Tot aici pot fi incluse şi “pietrele aziliene”, chiar
dacă la nivelul datării ele se plasează dincolo de limitele
cronologice ale paleoliticului. Identificate în Elveţia şi Franţa,
foarte rar în alte părţi ale Europei, ele sunt pietre de râu plate
care au fost ornamentate cu simboluri abstracte sau figuri
antropomorfe schematizate. Ele au fost prima dată identificate
în peştera Mas d’Azil; aici toate exemplarele erau sparte
intenţionat.
Evident, aceste categorii nu sunt stricte; există situaţii în care
un tip de suport este folosit şi pentru alte tehnici artistice.
Tehnica
Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentări.
Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică
paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei
muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereţii peşterilor, cât şi pe
suport moale (os, corn, fildeş). Foarte probabil, aceste unelte de
Ren de la Les
dimensiuni mici erau înmănuşate în mânere de os sau de lemn.
Combarelles
Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de
magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl
amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu
grăsimi sau cu apă. Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul
unui pămătuf din plante şi care îndeplinea rolul de pensulă sau,
mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul căruia

„Căluţul chinezesc” de sufla ocrul aflat în gură; după unele cercetări, unele reprezentări
la Lascaux
(cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée) au fost
realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului.
Operaţiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă, căci sunt
multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are
calităţi astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în
tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deşi nu există
dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc
de a preveni înţepăturile de insecte (închide porii şi constituie
un strat protector pentru piele). Ca şi în cazul gravurilor
parietale, situaţia concretă în care au fost găsite aceste picturi
ridică o serie de probleme. Întâi, absenţa urmelor de torţe (sunt
doar câteva identificate, prea puţine) sau de lămpi (realizate tot
din stalagmite), deşi este de presupus că era nevoie de lumină.
În al doilea rând, unele reprezentări se află la câţiva metri de
solul peşterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în
discuţie.
O bună parte a reprezentărilor combină cele două tehnici;
probabil gravura avea rolul de “crochiu” care să realizeze
conturul figurii ce urma să fie pictată.
Mulajele sunt doar câteva, poate şi din cauza şanselor mai
mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de
la Tuc d’Audoubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele
realizate din lut uscat din nordul Germaniei.
Bizon de la Tuc
d’Audoubert
Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele
incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală sau
la cea mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai
degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul
utilajului folosit, care trebuia să fie mai rezistent şi nu mai
precis. Câteva piese au devenit elemente esenţiale în
interpretările date artei paleolitice – la Laussel (unde au fost

găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste obiecte
înfăţişează un personaj feminin ţinând în mână un corn
(interpretat ca fiind un corn al abundenţei), respectiv un bărbat
care, foarte probabil, trage cu arcul.
Venus de la Laussel
În categoria plasticii am inclus aşa-numitele “venus
aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ
mici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un
romb, partea mediană – cu atributele sexuale şi sânii – fiind
exagerată, în timp ce extremităţile – capul şi picioarele – sunt
schematizate).
Repartiţia lor geografică este mai largă decât cea a picturilor
parietale şi par să existe mult mai multe stiluri de reprezentare.
De la figuri cu o steatopigie accentuată la figuri suple, de la
reprezentări în care capul este doar indicat sau faţa este
acoperită de coafura sugerată la reprezentări extrem de realiste
ale chipului, aceste statuete au fost şi rămân un argument
frecvent utilizat în analiza globală a artei paleolitice.
Venus din Willendorf
Categoria numită “tracées” este circumscrisă foarte precis
geografic (Franţa) şi cronologic (începutul artei paleolitice, în
aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul (calcarul
dizolvat din rocă şi care se depune pe pereţii peşterilor sub
forma unei paste albicioase şi umede) pentru a trasa cu degetul
figuri abstracte (“maccaronis”) sau reprezentări zoomorfe (într-
un stil foarte primitiv, atestând începuturile artei). Ea dispare pe
măsură ce utilizarea burin-ului şi a picturii devine norma
tehnică de realizare a reprezentărilor artistice.
Reprezentările
Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de
uniforme. Principalele categorii sunt următoarele :

 reprezentări zoomorfe: acestea cuprind peste 80 % din
totalul reprezentărilor şi se pot identifica câteva regrupări
semnificative; există o primă categorie de reprezentări care
domină numeric – cal, bizon, mamut, ren şi cervidee, apoi o
categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie de
animale periculoase (rinocer, urs, feline), peşti, păsări şi
insecte; dar, toate reprezentările par să fie asociate în mod
voit (perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu
Bizon de la Altamira mamutul şi cu cervideele etc.); reprezentările zoomorfe sunt,
făcând abstracţie de evoluţia stilistică, în general mai realiste,
dar nu se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor
naturale – în unele cazuri, atribute semnificative ale speciei
sunt exagerate (în special masivitatea corpului, accentuarea
trenului anterior etc.);
 reprezentări antropomorfe: considerate iniţial ca fiind
reduse numeric (sub o sută), reprezentările umane sunt, la o
analiză mai atentă, mai răspândite decât s-a presupus;
subcategoriile pe care le luăm în considerare sunt
următoarele: reprezentări naturaliste (corpul uman este redat
cu trăsăturile sale fundamentale, fără distorsiuni notabile),
reprezentări schematice (doar trăsăturile esenţiale ale corpului
uman sunt redate – trunchiul şi membrele, capul şi sexul),
Impresiune palmară de reprezentări simbolice (reprezentări ale organelor genitale,
la Pech Merle mergând de la cele mai realiste la cele mai schematice); o
categorie aparte (majoritatea reprezentărilor provin de la
Gargas) o reprezintă “mâinile”, un grup de reprezentări de
mâini umane, unele cu falange lipsă, realizate prin pulverizare
(peste mâna plasată pe perete, rezultând un “negativ” al
acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (există un
singur exemplu de reprezentare de mână pictată uzual);
 reprezentări abstracte: în această categorie intră o serie
de desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, şiruri

de puncte (pictate sau adâncite în peretele peşterii sau pe
plachete de os) sau de crestături, forme complexe (denumite
“tectiforme” şi “piepteni”), unele semne care pot fi şi figuri
umane extrem de stilizate, linii şi săgeţi sau reprezentări
lentiloide (interpretate şi ca simboluri sexuale); această
categorie este foarte răspândită şi apare încă de la începuturi
(s-a formulat ipoteza că primele forme de artă – şiruri de
Şir de puncte ovale de puncte şi de linii – sunt legate de reprezentarea ritmurilor
la Lascaux naturale (ciclul lunar şi/sau cel menstrual));
 reprezentări compozite: deşi redusă numeric, este o
categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări
compozite, de animale cu elemente umane sau de fiinţe
umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele
mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères, Gabillou,
Lascaux şi Marsoulas; de regulă sunt figuri care combină
trăsături de bovidee (în special capul şi trunchiul) cu cele
umane (poziţia bipedă şi membrele superioare şi inferioare);
uneori sunt asociate şi obiecte (comparate cu instrumente
muzicale); tot aici ar putea fi incluse şi reprezentările de
animale (în special bizonii) al căror chip este “umanizat” (faţa
este modificată pentru a semăna, din profil, cu un chip uman);
 reprezentări fantastice: categoria include un număr
foarte limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau
posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, aşa-
numitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag
reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;
 reprezentări prefigurative: în această categorie intră
reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilch-ul
de pe pereţii peşterilor.
3.5.3. Interpretarea artei paleolitice
Este greu de dat un răspuns definitiv la întrebarea despre
sensul acestei arte. Desigur că această artă transmite ceva din

bagajul spiritual şi conceptual al comunităţilor paleolitice care
au produs aceste reprezentări. Ceea ce este de reţinut este că
ceea ce diferă este absenţa bagajului de forme abstracte de care
beneficiază societatea modernă; absenţa limbajului artificial
(scrierea este un limbaj artificial, valoarea semnelor fiind dată
prin convenţie culturală) nu înseamnă absenţa comunicării, ci
doar că aceasta foloseşte reprezentări naturaliste pentru a
transmite concepte care pot fi abstracte.
Problema este complicată şi de alte elemente. Există dovezi
care documentează situaţia paradoxală în care realizarea acestor
picturi a însemnat un efort considerabil, pentru ca apoi toate
ansamblurile picturale să nu fie “utilizate” – zonele cu picturi
rupestre nu au fost vizitate decât extrem de rar. În plus,
uniformitatea stilurilor pe arii foarte întinse implică mecanisme
de comunicare şi o problematică spirituală comună pentru foarte
multe comunităţi. O soluţie vine din partea antropologiei
culturale. Există nenumărate comunităţi (cele mai cunoscute
sunt cele australiene şi polineziene) în care miturile sunt
destinate doar celor care fac parte din grup şi sunt iniţiaţi;
străinilor şi celor neiniţiaţi (cei care nu au trecut prin ritualurile
de trecere la statutul de adulţi) li se oferă variante false ale
miturilor, căci a cunoaşte tradiţiile sacre ale unui grup înseamnă
să deţii o putere asupra acestuia. “Ascunderea” picturilor în
adâncurile peşterilor este în acord cu acest comportament atestat
etnografic. Sunt şi câteva elemente figurative care trimit la
valoarea de discurs mitic a acestei arte – vrăjitorii (interpretaţi
ca şamani ai grupului), repertoriul de animale bune de mâncat
(dar nu numai acestea sunt reprezentate şi nu există o relaţie
directă între speciile consumate şi cele pictate), scene care trimit
la ritualuri şamanice (personaje umane sau compozite care par
să danseze).
O soluţie parţială este aceea că arta paleolitică reprezintă

“bagajul” mitic al acestor colectivităţi, o formă de înregistrare a
relaţiei dintre elementele naturale care organizează nu numai
lumea naturală, ci reprezintă modelul de organizare a sferei
umane; relaţii – grafice, de astă dată – dintre specii pot fi
similare cu relaţiile dintre grupele umane (clanuri sau familii).
Relaţia dintre semnificat, referent şi semnificat – deci, dintre
imagine, specia naturală şi ideea pentru care stau cele două –
pare să funcţioneze în structurile intelectuale obişnuite ale
gândirii umane. Această artă este o artă a vânătorii în măsura în
care utilizează elemente naturale. Sensul dat acestor specii
reprezentate, însă, poate fi foarte abstract.
3.5.4. Arta şi tranziţia spre economia productivă
Tranziţia la economia productivă a avut un impact dramatic
asupra artei preistorice. Unele dintre aceste schimbări sunt
evidente:
 schimbarea formelor artistice : arta paleolitică dispare,
practic, din zonele pe care le-a dominat, fiind înlocuită de o
artă mobliară sau de ceea ce astăzi s-ar numi “artă aplicată”;
desigur, există şi excepţii – cum ar fi zona nordului Africii
(Tassili, etc.);
 modificarea materialelor (suport, unelte etc.) : suportul
predilect devine ceramica, lutul ars; el este un material care
presupune un set mai elaborat de cunoştinţe şi care impune o
serie de limite asupra artistului;
 modificarea inventarului de simboluri : este evidentă
evoluţia spre simboluri abstracte şi spre geometrizare; figurile
devin mai schematice, în parte şi datorită tehnicilor şi al
suportului (este cazul reprezentărilor de pe ceramica pictată);
la fel de adevărat, un set de elemente continuă să fie prezente
– la urma urmelor, sfera simbolurilor utilizabile este mai mult
sau mai putin asemănătoare;
 modificarea raportului dintre opera de artă şi grup :
arta devine, măcar în parte, o activitate a unor experţi tehnici

mai mult decât a unor experţi ai sacrului (de pildă).
Există şi continuităţi ce ar putea părea, la prima vedere,
surpirnzătoare.
Aceste schimbări sunt însoţite de o serie de schimbări mai
discrete, care ţin de “utilizarea” artei într-un anumit context
social. Elementele legate de perioada de tranziţie par să indice o
serie de schimbări care atestă o nouă utilizare a artei. Atât arta
din Levantul spaniol, cât şi o serie de reprezentări rupestre din
Italia sunt foarte departe de caracterul static al artei palelolitice.
O analiză a acestei arte indică un alt set de reprezentări:
activităţi economice (vânătoare, culesul mierii), conflicte,
ceremonii. Spre deosebire de arta perioadei anterioare, figura
umană este centrală, iar animalele sunt în poziţie secundară.
Această trăsătură devine clară în perioada care ne preocupă
acum.
Trecând peste arta aplicată ceramicii, discuţiile referitoare la
această artă par să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au
căpătat o pondere specială atunci când s-a luat în considerare
viziunea cu privire la societăţile neolitice.
7.1. Enumeraţi tipurile de suport întâlnite în arta paleolitică.
7.2. Enumeraţi principalele categorii de reprezentări din arta
paleolitică.
7.3. Enumeraţi principalele caracteristici ale statuetelor de tip
„Venus”.

3.6. Bibliografie
1. Angrosino, M., The Essentials of Anthropology, New Jersey, 1990
4. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968
5. Petrescu, N. Primitivii, Bucureşti, 2003
6. Radcliffe-Brown, A.R., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000
7. Ries, J., Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iaşi, 2000
8. Van Gennep, A. Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000
9. Van Gennep, A., Riturile de trecere, Iaşi, 1996
5.1. Se consideră că funcţiile familiei sunt următoarele: funcţia de regulator sexual;
funcţia de reproducere; funcţia economică; enculturaţia.
5.2. Principalele criterii de clasificare a familiilor rezultate în urma căsătoriei sunt:
numărul de parteneri implicaţi în căsătorie (familii monogame şi poligame); locaţia noii
familii (familii matrilocale, patrilocale, uxorilocale, virilocale, avunculocale sau cu
locaţie neutră); grupul din care este ales partenerul (endogamie – partenerii provin din
acelaşi grup; exogamie – partenerii sunt aleşi din grupuri diferite).
5.3. Descendenţa poate fi: bilaterală (prin ambii părinţi); uniliniară – matriliniară (pe linie
maternă) sau patrilinară (pe linie paternă); ambiliniară (fie pe linie maternă, fie pe linie
paternă, dar nu simultan prin ambele); dublă descendenţă (prin ambii părinţi, dar
descendenţii moştenesc drepturi, obligaţii şi bunuri diferite de la fiecare).

6.1. De-a lungul timpului au fost propuse mai multe definiţii ale religiei. Printre primele
se remarcă cea “intelectualistă”, propusă de Tylor (credinţele sunt un mijloc creat de
oameni pentru a explica ordinea naturală şi lumea din jurul lor) şi mai târziu cea
“simbolistă”, propusă de Durkheim (religia reprezintă un sistem explicativ al lumii
sociale şi nu al ordinii naturale). Aceste două teorii au în comun faptul că prezintă religia
ca pe un sistem explicativ, în primul caz al ordinii naturale, în al doilea caz al ordinii
sociale. Ulterior, contribuţii importante au avut Lévi-Strauss, care a cercetat fenomenul
totemic, şi Geertz, care afirmă că religia reprezintă un mecanism de adaptare a fiinţei
umane la condiţii speciale, de limită.
6.2. Pentru ca şamanul să poată acţiona ca vindecător (principala sa atribuţie), el trebuie
să întreprindă o călătorie în lumea spiritelor pentru a afla cauzele bolii şi leacul
corespunzător. În acest scop, şamanul poate recurge la diferite metode pentru a intra în
transă şi a permite spiritului să călătorească. Printre cele mai bine cunoscute practici se
numără: muzica (în special bătăi ritmice în tobă) şi dansul; privarea de hrană, băutură şi
somn; consumarea unor substanţe cu efecte halucinogene sau inhalarea fumului (seminţe
de cânepă, tutun, ciuperci sau plante otrăvitoare). Există şi cazuri în care transa se
produce în mod natural, fără a fi indusă din exterior, atunci când şamanii suferă de
epilepsie, catalepsie, schizofrenie etc.

7.1. Tipurile de suport folosite în arta paleolitică sunt: pereţii peşterilor (arta parietală);
blocuri de mari dimensiuni descoperite în peşteri sau adăposturi sub stâncă (arta
rupestră); fildeş, os, corn, roci moi, lut crud amestecat cu cenuşă (arta mobiliară).
7.2. Principalele categorii de reprezentări din arta paleolitică sunt: reprezentările
zoomorfe (cele mai numeroase, formând peste 90% din reprezentările din arta parietală);
reprezentările antropomorfe (rare în arta parietală şi arta rupestră, dar numeroase în arta
mobiliară – statuetele feminine numite „Venus”); reprezentările abstracte (şiruri de linii,
puncte, diverse motive geometrice); reprezentările compozite (reprezentări om-animal);
reprezentările fantastice; reprezentările prefigurative (aşa-numitele „maccaroni”).
7.3. Statuetele de tip „Venus” sunt realizate din diferite materiale (lut nears amestecat cu
cenuşă, fildeş, os, calcar) şi au dimensiuni relativ mici. Multe dintre aceste siluete
feminine prezintă steatopigie, o acumulare de ţesut adipos în zona sânilor, pântecelui,
şoldurilor şi coapselor. Acest fapt, împreună cu tratarea schematică a extremităţilor (cap,
mâini, picioare), duce la posibilitatea de a reprezenta trupul ca fiind înscris într-un romb.
Există însă şi siluete suple. Trăsăturile feţei pot lipsi, dar sunt şi cazuri în care apar
schiţate; sunt şi situaţii în care capul prezintă un decor ce a fost interpretat ca o coafură
sau acoperământ de cap.

Preistorie Curs2010

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preistorie Curs2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de PREISTORIE GENERALĂ

Autori: Profesor dr. Carol Căpiţă

(obligatoriu pentru studenţii secţiei Istorie; facultativ pentru

1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei

omului istoriei a avut rangul de teorie ştiinţifică, fiind în unele cazuri

) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000):

raselor (de ex., tendinţa corpurilor umane de compactare în

Percuţia cu percutor mare, o bucată de corn de animal), percuţia prin presiune

Preistorie generala 100

Preistorie generala 101

Preistorie generala 102

Preistorie generala 103

Preistorie generala 104

Preistorie generala 105

Preistorie generala 106

Preistorie generala 107

Bruniquel evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de prindere a unora

Preistorie generala 108

Preistorie generala 109

Preistorie generala 110

Preistorie generala 111

Preistorie generala 112

Preistorie generala 113

Preistorie generala 114

Preistorie generala 115

Preistorie generala 116

Preistorie generala 117

Preistorie generala 118

Preistorie generala 119

S-ar putea să vă placă și