Sunteți pe pagina 1din 35

Cuprins

Introducere................................................................................................................................................. 4
Capitolul I Caracterizare succintă a apariției și dezvoltării statului Indian antic ...................................... 5
Capitolul II Dreptul ..................................................................................................................................... 9
2.1Caracteristica Generala ..................................................................................................................... 9
2.2Statutul juridic al persoanelor ......................................................................................................... 10
2.3Dreptul de proprietate .................................................................................................................... 15
2.4 Dreptul Familiei .............................................................................................................................. 16
2.5 Dreptul Succesoral ......................................................................................................................... 21
2.6Dreptul penal .................................................................................................................................. 23
1
2.7Procedura de judecata .................................................................................................................... 28
Bibliografie ............................................................................................................................................... 35

2
3
Introducere

Literatura sacră a Indiei se imparte in două mari categorii de texte" Shruti (a


auzi) și Smrti (memorie).Prima este constituită în esență din Vede,Brahmane si
Upanisade,texte ce se bucură de o autoritate absolută,conținutul lor fiind acceptat
în mod necondiționat,considerindu-se ca această literatură a fost trimisă
oamenilor de zei.A doua reprezintă tradiția (smrti) , și este opusul revelației
(shurti) dar ea nu este așezata la același nivel cu cea dintâi,cu toate că este la fel
de sfânta.Ea este o culegere de amintiri care au fost transmise din generație în
generație,fiind considerate ca lucrare a omului.Din aceasta pricina
conținutul,forma și stilul au putut fi diferite de-a lungul istoriei.Marile epopei
Ramayana si Mahabharata,ca si Purana,sunt cuprinse in smrti, compuse de
personaje sfinte cu scopul de a adapta revelația la condițiile specifice epocilor
istorice,ea a dat naștere unui mare numar de lucrări.
Dintre acestea,o mențiune specială trebuie facută pentru tratatele juridice (dharma
shastras),dintre care "Cartea Legii lui Manu" sau "Manuva dharma shastra" este
cel mai faimos și recent cod de legi.Se considera ca actuala versiune dateaza
dintre anii 200 î. Hr. si 200 d.Hr. Aceste legi sunt importante pentru ca
legifereaza pâna astăzi, desigur parțial structura societății indiene.
Cuvântul lege "dharma" din titlul carții nu trebuie luat în înțelesul modern,ca o
suma de dispoziții sau prescripții privitoare la o anume problema sau ca o norma
de conduită într-o direcție sau imprejurare oarecare,ci ca o norma generală de
conduită, ca o culegere cât mai completă de reguli ce trebuie urmate în viață.De
aceea,Legea lui Manu cuprinde principii de teologie ,de metafizica, și
cosmogonie, percepute de morală, de economie, politica, juridica, strategie,
filosoile etc.
În general privită, Legea are colorit și sancțiune religioasă,ca toate legile
popoarelor vechi. Cuvintul "dharma"este o noțiune complexă și esențială în
cadrul religiei hinduse.În India, termenul general pentru religie era "arya-
dharma",dar în fond dharma înseamnă mai mult decât religie,căci încorporează în
sine și elemente care nu se circumnscriu religiei,precum legea castelor,legea
proprietatii,etc.Rădăcina acestui cuvint inseamna:"a se ține împreună".Este
structura interioară a unui lucru,legea existentei interioare.Este o notiune de
etica,care cuprinde un cod de morală, viața dreaptă și curată, precum și întregul
cerc de îndatoriri și răspunderi ale omului.

Cu privire la autorul cărții ("shastra" înseamnă carte sau știinta), Manu, căruia i se
atribuie compunerea acestei Legi, nu se stie nimic precis.Ceia ce se spune despre
4
el tine de domeniul mitului.Conform cosmogoniilor și metafizicii propuse de
imnurile vedice,una din cele patru tipuri esentiale de cosmogonii,este acea in care
se relateaza despre creația prin depsparțire a Cerului de Pamant.Oamenii coboară
tot din perechea primordiala Cer-Pamant,iar stramoșul lor mitic este Manu,primul
sacrifiant și primul om, fiul al zeului Vivasvat (Rig-Veda X,63.1).
Însași etimologia cuvântului de marturie ca Manu este socotit primul om,în
sanscrita "manii" însemnând om primordial,iar "manusa",om.Omul,Stramosul
omenirii, acest nume e purtat în mitologia vedica de 14 stramși ai omenirii, dintre
care primul Manu Svayam-Bhuva,este autorul traditional al vestutului Cod de
legi.Se considera ca acest prim Manu este fiul lui Brahma,nascut nemijlocit de
zeul însuși,fiind venerat ca întâiul genitor al întregii omeniri,ca stramoșul ei
arhetipal.Cartea intii din "Legile lui Manu face referire numai la 7 Mani,primul
fiind considerat intradevar Manu svayam-Bhuva din care se trag ceilanti sase.

Capitolul I Caracterizare succintă a apariției și dezvoltării statului


Indian antic

India este unul din leagănele civilizaţiei umane.Ea a fost populată încă din timpuri
străvechi. Istoria Indiei antice poate fi periodizată în felul urmator :

 Perioada arhaică (Indus) – sec. XXIII-XVIII î. de Cr. Caracteristica


generală a acestei perioade constă în faptul că apar primele oraşe şi se
constituie statele timpurii.
 Perioada vedică sec. XV- VII î. de Cr. Începuturile acestei perioade sunt
puse de pătrunderea masivă pe teritoriul Indiei a triburilor indo-europene
de păstori nomazi-arya. Arias coboara din podişul Pamirului şi se
instalează pe valea Indului şi Gangelui, subjugând pe dravidieni
(băştinaşii). Această perioadă a fost denumită vedică pentru că graţie
faptului că circa în 1200-1000 î. de Cr au fost alcătuite vedele- cele mai
vechi monumente ale literaturii religioase indiene.Vedele nu-s altceva
decât o culegere de imnuri religioase în limba sanscrită.
 Perioada budismului (sec. VI-III î. de Cr). În această perioadă apare religia
budistă. Tot în perioada budista se dezvoltă intens economia, apar primele
oraşe şi se constituie state mari.
Perioada budistă se caracterizează şi printr-o fărămiţare teritorială, în
Valea Gangelui fiind evidenţiate circa 16 state.

5
În anul 324 î. de Cr., Ciandragupta, fiind ajutorat de către sfetnicul său
Kautilya (om politic şi literar, autor al tratatului Arthastrei- Ştiinţa statului),
Devine rege al Regatului Magadha. El înfiinţează dinastia Maurya, care va
conduce până în anul 187 î. de Cr. Ceva mai târziu,în urma campaniilor
militare,Ciandragupta unifică o parte considerabilă a Indiei,astfel, fiind
puse bayele primului imperiu, din istoria Indiei- Imperiul Maurya care
număra circa 50 milioane e locuitori.1 Ultimul rege din această perioadă a
fost Asoca( 273-237 î.e.n.) care este renumit pentru victoriile sale militare
şi prin faptul că a declart budismul religie de stat. După moartea lui, statul
s-a destrămat.
 Perioada clasică( sec.II î.e.n.-sec.V e.n.). Este o perioadă de înflorire a
economiei şi culturii statului indian.
În fruntea Regatului unit se află regele, care totuşi nu avea aceeaşi
poziţie puternică ca regii din Egipt sau Babilon. În favoarea acestui
argument ne vorbeste şi faptul că pe lângă rege activa Consiliul regal, din
care făceau parte rudele regelui şi persoanele cele mai influente ale statului.
De asemenea, regele datora respect brahmanilor, adesea fiind obligat să
respecte sfaturile date de ei.
De obicei, regii erau aleşi din membrii castei kşatrya, dar erau asistaţi la
conducerea statului de brahmani care puteau să-i înlocuiasca. Codul lui Manu ne
explică pentru ce s-a simţit nevoia unui rege: ,,Lumea fiind fără rege, totul era
tulburat de groază. De aceea Domnul a cerut un rege pentru conservarea tuturor
fiinţelor.2
Pentru a ajuta pe regi in sarcina lor, Domnul a instituit in esenţa divinităţii-
pedeapsa. Toate clasele s-ar corupe, toate barierele ar fi răsturnate, universul ar
cădea daca n-ar fi deapsa”.3
Aidoma regilor din Egipt şi Babilon, regii Indieni se consideră şi ei de
natură divină. Asupra acestui fapt ne indică Cartea a VII- a (stanţa a 8-a) ,,Nu
trebuie a nesocoti pe monarh,căci sub chipul său omenesc se ascunde o mare
divinitate.”
Legea lui Manu fixează regula generală de conduită (regele trebuie să se
ferească de relele care duc la sfârşit nenorocit, din care zece provin din iubirea
de plăceri( vânătoarea, jocul de noroc, somnul peste zi,bârfirea, femeile, beţia,
cântul,dansul, muzica şi călătoriile nefolositoare) şi 8 din mânie (graba de a da
pe faţă răul, sila, facerea de rău în ascuns, invidia, calomnia, răpirea bunului
1
Bridget and Raymond Allchin, The Rise of Civilization in India and Pakistan, Cambridge University Press,
1982.,p.197, citat de Andrei Guştiug,Liliana Chirtoacă, Veronica Roşca, Istoria Universală a statului şi dreptului,
Volumul –I, p.119.
2
Legea lui Manu, traducere Mahalcescu, Bucureşti,1993, Cartea a VII-a, stanţa a 3-a.
3
Legea lui Manu, traducere Mahalcescu, Bucureşti,1993, Cartea a VII-a, stanţa a 14a.
6
altuia, insulta, lovirea) ,care trebuie urmată de regi:,, Regele să nu se depărteze
de niciodată de regulile după care a determinat ce este legal şi ce este ilegal, cu
privire la lucrurile permise si cele oprite”4 ; ,,Regele a fost creat pentru a fi
ocrotitorul tuturor castelor şi a tuturor stărilor.”5
Pentru a administra mai bine afacerile publice, regele de obicei, îşi alegea câţiva
miniştri, un grup de sfătuitori și slujbași credincioși care să-l sprijine6 și care,
fiind principalii funcţionari ai administraţiei publice, conduceau unele domenii
stabilite de rege.De regulă, numărul miniştrilor era de 7-8. Pentru a fi numită in
functia de ministru, persoana trebuia să corespundă anumitor cerinţe, ca de
exemplu să aibă bunici și părinți care au stat cu credință ân slujba regelui,
cunoscători ai artei militare și obligatoriu să fie de neam nobil.
Un rol deosebit îl juca Consiliul dregătorilor regeşti- parishad. El era un organ
executiv, preocupat de supravegherea traducerii în viaţă a dispoziţiilor regale. Din
el făceau parte toţi miniştrii regali.
De competenţa parishadului era rezolvarea următoarelor probleme:
 Pacea şi războiul;
 Probleme majore ale armatei;
 Administrarea banului public;
 Fiscalitatea;
 Siguranţa regelui şi a statului în general.
În afara parishadului mai exista Consiliul secret compus din cele mai
apropiate persoane ale regelui.
La şedinţele Consiliului secret aveau acces doar persoanele autorizate de rege.
Şedinţele aveau loc atunci când trebuiau dezbătute probleme extrem de
importante privitor la :
 Oportunitatea trimiterii de ambasdori;
 Venituri şi cheltuieli;
 Misiunile miniştrilor;
 Apărarea ţării;
 Rezolvarea problemelor dubioase;
 Soluţionarea problemelor de drept;
 Pronunţarea de sentinţe;

4
Cartea a VII-a, 13
5
Cartea a VII,35
6
Andrei Smochină, Istoria Universală a statului și dreptului, Epoca antică și medievală,Tipografia Centrală,
Chișinău 2002, p.39
7
Regii indieni se sprijineau mult pe autoritatea militară. Dispozițiile Legii
Manu și anume Cartea a VII-a, versetele 102-198, cu mici excepții, se referă întru
totul la arta militară. Prin excelență, aceasta reprezintă un veritabil reglament
militar. În cuprinsul acestui regulament găsim referiri la faptul când este oportun
de a porni n război și când nu este; ce tactică de adoptat pentru a-și asigra
victoria; ce armament și când este benefic pentr a fi tilizat etc.
Armata era profesionistă, aflându-se permanent la dispoziția regelui.7 C toate
acestea,atnci când era necesar se făcea apel și la armata provizorie, alcătuita
preponderent din orășeni. Populația rurală nu făcea parte din corpul militar, fiind
obligată nmai la prestarea anmitor servicii și achitarea impozitelor.
Armata era bine organizată și dirijată de comandanți de încredere. Armata
mai avea funcția de a asigura ordinea publică,fiind dislocată pe tot cuprinsl
imperiului indian. Legea lui Manu oferă un exemplu de organizare a trupelor
militare în interiorul țării.Astfel, pentr 2,3,5 sau chiar 100 de sate, se instituia o
companie de bpază, comandată de un ofițer de încredere. În scopul asigurării unei
mai bune administrări a teritoriilor statului,regele nmea un șef de încredere pentr
fiecare sat (grama).

7
Acest fapt este confirmat de dispoziția Cărții a VII-a(102);
8
Capitolul II Dreptul

2.1Caracteristica Generala
Termenul dharma utilizat în India antică pentr a defini legea acoperă o realitate
mult mai diferită și mai vastă decât unica accepțiune juridică. În epoca vedică, el
reprezinta norma vieții religioase, norma rituală;trata despre ordinea sacrificială
sau cosmică și administra actele care decurg din această ordine, adică
comportamentul public și privat, raporturile sociale, tradițiile, morala, datoriile
legate de caste, prescripțiile igienice inerente practicii religioase.
Legile lui Manu, în sanscrită Manava-Dharma-Sastra8 constituie cel mai
important cod de legi al Indiei antice atribuit de tradiția hinduistă lui Manu,
,,primul om”.
Cartea Legii lui Manu este cod de legi care a fost întocmit câteva milenii în
urmă. Data precisă când a fost întocmit codul de legi a lui Manu nu a fost
stabilită. Singurl lcr care se poate afirma c cecrtitudine, este că aceste legi n-s mai
vechi de secolul al XIII-lea î.e.n. șin nu-s mai noi decât sec.al II-lea e.n.. Fixarea
acestor limite se întemeiază pe însuși cuprinsul ei, deoarece alte mărturii care ar
indica asupra timpului compunerii acestei codificări, lipsesc.
Dispozițiile Cărții Legii lui Manu poartă un caracter vădit religios,este vorba
de brahmanism, adică credința în Brahma, ca ,, zeu suprem, etern, nemărginit,
principiu și esență a lumii, creator și distrugător al totului”. Acest cod s-a păstrat,
ajungând până în zilele noastre, într-o versiune datând din sec. II î.e.n.- II e.n.
Termenul ,,Lege” din titlul cărții nu trebuie luat înțelesul modern, ca o sumă
de dispoziții sau prescripții privitoare la o anume problemă, sau ca o normă de
conduită într-o direcție sau împrejurare oarecare, ci ca o normă generală de
conduită, sau ca o culegere cât mai completă de reguli ce trebuie urmate în viață.
De aceea, Legea lui Manu cuprinde principii de teologie, de metafizică și
cosmogonie, precepte de morală, de pedagogie, de economie, de comerț etc.;
reguli pentru îndeplinirea actelor cultului, a datoriilor conjugale și către rude,
prieteni și străini: datoriile castelor; noțiuni de politică internă și externă; sfaturi
8
Sastra înseamnă carte și știință, Dharma înseamnă lege și Manava (Manu) este numele autorlui.
9
pentru încheieri de alianțe politice și militare, apoi amănunțite legi agrare, civile,
penale și comerciale.
În general privită, Legea are colorit și sancțiune religioasă, practic, ca toate
legile popoarelor vechi.
Față de legile atribuite altor legiuitori, cum au fost Kratu, Vrihaspati,
Parasara și Narada, Legea lui Manu s-a bucurat de o trecere deosebită și ea
formează și astăzi baza dreptului indian public și privat. Forma originală a Legii
a fost aceeași pe care o are și azi, adică împărțită în slokas sau stanțe de câte
două versuri. Legea lui Manu constă din două mii șase sute optzeci și cinci de
stanțe, pe când, dacă este să credem tradiția, la început ar fi constat din o sută de
mii și ar fi fost destinată, în această exindere, pentru zei, iar pentru oameni s-ar fi
rezumat la 12000 mii, după aceea la 4000 mii de versuri.
Textul Legii, care este foarte concis, a fost lămurit de numeroși comentatori
indieni, printre aceștia se numără Medhatihi, Covindaragia, Dharanidhara și
Kulukka-Batta, despre care nu se știe în ce timp au trăit.

2.2Statutul juridic al persoanelor


Despre statutul juridic al persoanelor din India antică ne putem face o
închipuire doar dintre cele mai generale,analizând monumentele literare rămase
de atunci. Cel mai prețios izvor este amplul tratat depsre arta politică
,,Arthashatra”. Baza organizării sociale a statului indian o constituie obștea
vicinală. Probabil că ea avea anumite particularitați ale sale în diferite regiuni ale
țării.
Statutul persoanelor fiecărei categorii sociale era ereditar, și rămânea
neschimbat, dar diverse forme de relații se limitau în temei la un cerc de persoane
de aceeași stare socială. În limitele fiecărei localitați familiale cu același statut
social formau comunitați închise- caste (cuvânt de origine portughză), numite îin
indiană jati sau varne. Varna înseamnă culoare,acesta indică dominația arylor
asupra populației de culoare, iar jaty înseamnă naștere și arată privilegiul de
naștere al nobilimii genetilice.
Casta este o grupare închisă,formată din persoane cu aceiași origine, aceleași
ocupații,exercitândun anumit tip de profesiuni și având drepturi și îndatriri bine
precizate, tradiții și ideologie bine determinată- moștenitorii pe care îi respectă cu
cea mai mare strictețe. Principiul diviziunii în caste era bazat pe o anumită
concepție religioasă,conform căreia omului îi este destinat să aparțină unei sau
alteia din caste, fără de a putea trece de la o castă la alta. Nerespectarea
prescripțiilor atrăgea după sine diferite tipuri de pedepse, dintre care cea mai grea

10
era excluderea din castă. Cel pedepsit era privat de orice drept și de orice
protecție contra oricăruifel de risc: o adevărată ,,moarte civilă”.
Organizarea societații indiene în caste a fost codificată de brahmani în jurul
anului 1000 î. de Cr. Fiecare castă își avea regulile sale de comportare. În mare
măsură aceste reguli și-au găsit consfințirea în Legea lui Manu.
Brahmanii9 erau în vârful ierarhiei castelor. Brahman (sanscr.brăhmana-cel
care se roagă, cel care se roagă, cel care oficiază cultul religios) este numele
curent dat preoților brahmanici care alcătuiesc cea mai înaltă castă din
India(varna); cu cele mai importante privilegii și drepturi din societatea indiană.
Brahmanii sunt preoții potențiali, fără a fi totdeauna investiți cu funcție
sacerdotală, jignirea sau uciderea unui brahman era considerată printre cele mai
grave ,,păcate religioase”.
Darurile aduse brahmanului se considerau mijloc pentru orice om de a-și dobândi
mari merite spirituale. Erudiția în domeniul cărților sacre îi conferă unui brahman
titlul de pandita.Fiecare brahman trebuie să urce 4 trepte obligatorii în cariera
inițiatică. Dupa inițiere, el are 3 îndatoriri principale: binefacerile, studiul Vedelor
și revelația acestora, și îndeplinirea ,,Sacrificiilor”.
Brahmanul era deținător de drept și al tradiției, se dedica vieții religioase și
intelectuale, îndeplinea sacrificiile rituale, transmitea și comenta învățăturile
Vedei. Brahmanul era considerat un zeu printre oameni, pute primi drept donații
imobile sau chiar sate întregi. Brahmanilor sacerdoți li se pretindea cunoașterea
desăvârșită a Cărților sacre, precum și conduită morală ireproșabilă. Ei erau
întreținuți de stat întrucât se considera că funcția lor servea intereselor statului, nu
plăteau taxe sau impozite,nu li se aplicau pedepse corporale, nu puteau fi tortuați
sau condamnați la moarte. Pentru brahmani, cele mai grele pedepse erau exilul
sau tăierea părului, pe care îl purtau în coc pe creștet sau pe o tâmplă. Aceste
pedepse implicau excluderea din castă.
Majoritatea brahmanilor se dedicau acțiunilor de binefacere, puteau preda în
școli elementare, în cele mănăstirești, ori în școli superioare de rang universitar.
Culoarea simbolică a primei caste era albul.Ajungând la bătrânețe, brahmanul
trebuia să se despartă de viața lumească,retrăgându-se în pustnicie adoptând
asceza10 . El își întreținea zilele culegând poame prin păduri și umblând cu
cerșitul: se supunea autoflagelării mortificându-și astfel corpul pentru a fi

9
DEX brahmán [At: DA / V: (iuz) ~ amin, ~ am ~ / Pl: ~i / E: fr brahmane] 1 sm Membru al castei
sacerdotale, cea dintâi din cele patru caste ale Indiei, castă care se credea ieșită din capul lui
Brahma. 2 sm Preot al lui Brahma. 3 a Brahmanic.
10
Dex ASCÉZĂ s. f. 1. Efortul unor călugări creștini, musulmani, budiști etc. de a atinge adevărata
desăvârșire (morală), având ca mijloc ajutător pocăința și mortificarea. 2. P. ext. Mod de viață care
exclude excesul sau compromisul. – Din fr. ascèse.

11
răsplătit în schimb cu cunoștințe și forțe supranaturale, iar în ultimă instanță- cu
cea mai bună soartă. Legile lui Manu prescriu brahmanilor următorul
comportament:
 ,,Brahmanul trebuie să ducă o viață divizată în 4 perioade:
1. Cel dintâi sfert din viața sa el trebuie să ănvețe ca ucenic (brahmaciari);
2. Celălalt sfert din viată să ducă o viață de familie (grihastha);
3. Al 3-lea sfert din viață trebuie să-l petreacă în singurătatea pădurilor,
îndeletnicindu-se cu citirea Vedelor și cu practica
austerității(vanaprastha);
4. În cea din urmă perioadă a vieții să-și ducă viața ca cerșetor, gândindu-
se numai la contopirea cu Brahma (sannyasi).”11
 Brahmanii care au la întreținere multe persoane, are 6 mijloace de trai: să
culeagă spice, să primească milostenii, să lucreze pământul, să facă negoț și
să împrumute cu dobândă12.
 Brahmanii a căror familii sunt mai puțin numeroase, au 3 mijloace de trai:
să se sacrifice pentru alții, să dea lecții asupra Scrierilor Sfinte și să
primească milostenie13.
 Brahmanii trebuie sa-și îndeplinească întotdeauna cu statornicie datoria
prescrisă de Veda; să nu-și caute a aduna avere prin ajutorul artelor
amăgitoare, cum este cântecul și muzica; să nu se dea cu patimă la nici una
din plăcerile simțurilor; trebuie să studieze necontenit Legea lui Manu, etc.

Kșatria este cea de a doua castă, cea a războinicilor, a nobililor care dețineau
funcții de conducere(laice, nici într-un caz spirituale) în stat. Sarcina lor era să
studieze Veda, să apere poporul, să lupte și să comande, din această castă făceau
parte și regii și anturajul regal. Mulți kșatria se ocupau și cu alte profesiuni
rentabile ca comerțul, activau în domeniul literaturii și filozofiei. Culoarea
simbolică celei de-a doua caste era roșul.
Legile lui Manu prescriu și lor comportament obligatoriu de urmat, mai ales
în timpul luptelor:
 Să nu se folosească niciodată împotriva dușmanilor săi de arme viclene și
nici săgeți otrăvite;
 Să nu lovească pe cel adormit, cel dezarmat și nici pe cel care se bate cu
altul;
 Partea cea mai prețioasă din prăzi s-o ofere întotdeauna regelui.14

11
Cartea a IV-a, 1
12
Cartea a IV-a, 9
13
Cartea a IV-a, 9
14
Cartea a VII-a, 90-100
12
Aceste reguli pot fi privite ca un prim cod de conduită peentru militari.

După cele două caste conducătoare urma casta ,,oamenilor liberi” –vaisya,
căreia îi aparțineau micii sau marii proprietary, negustorii și membrii altor
profesiuni și ocupațiuni lucrative. Era casta care suporta cele mai grele sarcini
fiscal, trebuind să întrețină prin contribuțiile lor membrii celor două caste
conducătoare. Vaisya a avut însă și posibilități de a face avere, de a ajunge la
funcții relative înalte și de a se bucura de multă considerație. Culoarea
simbolică a castei a 3-a era galbenul.
Vaisya, trebuiau sa se îndeletnicească întotdeauna cu meseria și cu
creșterea vitelor. Ei trebuiau să posede următoarele cunoștințe:
 Să fie bine informați de ridicarea și scăderea prețului pietrelor
prețioase, a mărgăritarelor, a fierului, a stofelor, a parfumului și
condimentelor15;
 Să cunoască bine felul în care trebuie semănate semințele și
pământurile bune și rele de cultivat; să cunoască foarte bine întreg
sistem de măsuri și greutăți;
 Să cunoască bine alte limbi.

Pentru a devein membru cu drepturi depline a uneia din primele 3 caste, se cerea
nu numai să te naști în casta respective și să îndeplinești ceremonialul inițierii, apoi să
faci un curs special de instruire în casa învățătorului brahman. În timpul ritualului de
inițiere, băiatul era legat cu un șiret sacru, c ear însemna ,,a 2-a naștere”,dădea
dreptul la aflarea tainelor sfinte și la citirea vedelor. Cei de două ori născuți căutau să
respecte cu strictețe regulamentulnpuritații ritual. Nu se permitea ca textile vedelor să
fie communicate celor neinițiați,acestea fiind transmise doar verbal de la învățător la
elev, pentru ca din întîmplare să nu fie pângărite.

Ultima castă era cea a servitorilor (sudra ), din care initial au făcut parte
autohtonii dravidieni cuceriți de invadatorii arieni; apoi și arienii decăzuți sub raport
economic.
Conform carții a X-a,122, sensul vieții unui sudra era servirea unui brahman (să
servească brahmanul în nădejdea că va dobândi cerul). Dacă sudra nu găsea un
brahman căruia să-i servească, el putea servi un kșatria, sau un vaisya bogat.
Cei din casta sudra puteau poseda bunuri funciare și imobiliare. Acestei caste îi
aparțin și meseriașii, și agricultorii. Ei erau iobagi, depinzând de stăpân, li se impunea
să mănânce numai ceea ce rămânea de la masa stăpânului, să se ămbrace cu veșminte

15
Cartea a IX-a, 329
13
vechi și să folosească doar obiecte uzate. Cei din casta sudra au fost protejați de legi
și obiceiuri împotriva unei exploatări abuzive. Stăpânul era obligat să le acorde un
contract în care să specifice condițiile de muncă și de remunerare; iar dacă nu
respecta aceste condiții, stăpânul pute fi dat în judecată. Sudra erau obligați la corvezi
în beneficiul statului( 2 zile pe lună), nu puteau participa la viața religioasă a
comunității și li erau interzise Vedele. Culoarea simbolică a ultimei caste era negru.

Deci, comunitatea ste concepută ca un organism diferențiat,dar solidar.India vedică


exprimă această concepție într-unul din miturile sale cosmogonice,conform caruia
cele patru caste provin dintr-un gigant primordial- Prusha (Om); gura sa deveni
Brahmanul, Războinicul fu produsul brațelor sale, coapsele sale fură Meșteșugarul,
iar din picioarele sale s-a născut Servitorul.16

Pe lângă aceste 4 caste, mai exista o categorie de persoane, care purtau


denumirea de intangibili. Din cuprinsul Legii lui Manu, desprindem ideia că aceste
persoane s-au născut din cuplurile de reprezentanți ai diferitor caste.Statutul lor
extrem de inferior era determinat de faptul că după cum este știut, Legea nu tolera
amestecul de caste.

Această categorie purta și denumirea de ciandalas .Ei erau constrânși să ducă


următorul mod de viață:

 Să locuiască în afara localităților;


 Puteau avea în proprietate doar câini și măgari;
 Să se îmbrace cu haine de pe morți;
 Să meargă fără încetare din loc în loc;
 Nimeni nu va avea voie să se apropie de ei;
 Pentru a fi recunoscuți,ei erau însemnați cu semne stabilite de rege;
 Să ducă la groapă cadavrul mortului care nu are rude;
 Să execute pedepsele capitale și să ia hainele celor executați.

Acestora le reveneau ocupațiile cele mai diverse- vânători, pescari, măcelari,


călăi, măturători, gropari,vânzători de băuturi alcoolice și se considerau categoria
celor mai disprețuiți.

În afara castelor se aflau și străinii care erau în trecere prin India, negustorii,
călătorii, solii, oamenii de litere sau învățați, veniți pentru studii. Aceștea se
bucurau de o oarecare considerație, dar nu puteau sta la o masă cu cei din primele
două caste.
16
[L.Renou,Humnes speculatifs du Veda, Paris,1973,p.99] citat de A. Guștiuc, L.Chirtoacă, V.Roșca,Istoria
universala a statului si dreptului,Volumul I,p126.
14
În afara și deasupra ierarhiei castelor se situau pustnicii, care se izolaseră
voluntar de societate, și care erau foarte respectați. Pustnici puteau deveni numai
membrii celor trei caste superioare.

Sclavii, în India antică, puteau fi vânduți,schimbți,dăruiți, lăsați în gaj etc.


17
Totuși, autoritatea stăpînului asupra sclavului era limitată,într-o oarecare
masură, prin faptul că sclavul nu putea fi ucis sau maltratat. Deși erau în
proprietatea necondiționată a stăpânilor, ei aveau dreptul să aibă o avere distinctă
care putea fi lăsată drept moștenire.O categorie diferită de sclavi erau cei care în
urma insolvabilității deveneau sclavii creditorului său. Față de acești sclavi
temporari, stăpânul trebuia să aibă o atitudine mai loială, se interzicea dăruirea
lor, vânzarea lor sau lăsarea in gaj.

2.3Dreptul de proprietate
Pământul se diviza în două categorii: pământ arabil (împărțit între familiile
indiene) și pămînturile indivizibile (pășunile, pădurile etc). Șefulfamiliei avea
dreptul să înstrăineze lotul de pâmânt, în acest caz,vecinii și rudele aveau dreptul
de preemțiune. Toate loturile de pământ făceau parte din moșia obștii satului, iar
persoana care procura un lot de pământ sau un oarecare imobil, devenea în mod
automat membru al obștii.

Dreptul de proprietate indian cunoaște termeni de prescripție, astfel, orice


lucru găsit devenea automat al regelui dacă timp de trei ani de zile nimeni nu-l
revendica. În caz de revendicare, proprietarul trebuia să aducă dovezi că acest
obiect i-a aparținut lui cu titlu de proprietate. Dacă persoana nu va fi în stare să
aduca dovezi asupra obiectului reclamat, ei i se va aplica o amendă egală cu
valoarea obiectului. Pentru păstrarea lucrului pierdut, regele încasa o taxă de 1\6,
1\10 sau 1\12 parte din valoare obiectului.
Dacă o persoană găsea o comoară, el devenea proprietarul ei, fiind obligat să-i
plătească regelui o taxă de 1\6 din valoarea ei. Dacă comoara este găsită de un
brahman, el este scutit de plata regelui a careva taxe. De asemenea, regele
pretinde la 50% din comorile și metalele prețioase extrase din pământ.
Dacă o persoană se folosește timp de 10 ani de un obiect și această folosire nu
este viciată, atunci, proprietarul acestui obiect nu-l va mai putea revendica. Nu
fiecare folosință dădea automat naștere dreptului de proprietate, Legea lui Manu
prevede îngrădiri de 2 categorii, care apără dreptul de proprietate, chiar dacă ei nu

17
Bridget and Raymond Allchin,Op.cit.,p.307
15
au avut obiectul în posesiune mai mult de 10 ani: minorii sub 16 ani si cei cu
dizabilități.18

Legea lui Manu prevede 7 moduri de dobândire a dreptului de proprietate:

1.moștenirea, dăruirea, schimbul și cumpărarea, care sunt permise tuturor

2.cucerirea pentru casta militară;

3.împrumutul cu dobândă, comerțul și plugăria, pentru casta negustorilor;

4.darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.

2.4 Dreptul Familiei


Familia indiană se caracterizează prin aceea că toți membrii familiei, înglobând
mai multe generații, locuiesc sub acelaș acoperiș, supunându-se autoritații celui
mai învârstă bărbat. Conducătorul unei astfel de familii avea careva obligațiuni.
Astfel, obligațiunea de bază consta în aceea că șeful familiei săvârșea ritualul
depunerii ofrandelor pentru pomenirea morților.Se considera că acest ritual sacru
va asigura bunăstarea familiei. Tradițiile familiei erau respectate cu multă grijă,
fiind transmise din generație în generație. Pentru adoptarea unor decizii
importante se adunau toate rudele într-o ședință.

Legile lui Manu acordă instituției familiei o importanță deosebită. Morme


privind dreptul familiei au fost înserate în cuprinsul majorității capitolelor Legii.
Norme de drept privitoare la instituția familiei găsim în Cărțile III (Căsătoria.
Datoria capului de familiei), VII și VIII.

Importanța deosebită atribuită de indieni instituției căsătoriei rezidă și în aceea


că bărbatul necăsătorit era disprețuit de toți, situându-se singur în afara societății.

Pentru a se căsători,bărbatul trebuia să întrunească careva calitați:

 Să înețe vedele cu ajutorul unui dascăl. Acest studiu al cărților sfinte


putea să dureze fie 36, fie 18 ani, fie până cînd le înțelege foarte
bine(III, 1);
 Să nu încalce legile ucenicie(III, 2);
 Să primească de la părintele sau dascălul său Scrierile Sfinte(III, 3);
 Să primească învoire de la dascălul său (III,4).

18
Cartea a VIII-a, 148.
16
 Pentru a se putea oficia ceremonia căsătoriei, tinerii trebuiau să atingă o
anumită vârstă. Vârsta legală de căsătorie era de 8 ani pentru tinere. Tatăl,
însă, putea să-și căsătorească fiica chiar dacă aceasta nu împlinise încă
vârsta de 8 ani (Cartea a IX, 88).

Tânăra care împlinea vârsta de 8 ani și nu era căsătorită de tatăl ei, trebuia să
aștepte trei ani și după aceasta putea ea singură să-și caute soț.
Legea lui Manu reglementează chiar și coraportul vârstelor dintre tineri, astfel, un
bărbat de 30 de ani trebuie să ia în căsătorie o fată de doisprezece ani care-i place;
bărbatul de 24 de ani, o fată de 8 ani-Cartea a IX-a,stanța 94. Alegerea fetei, de
asemenea, era reglementată de Legea lui Manu. În cuprinsul Legii găsim următorele
dispoziții imperative:
 Bărtbatul avea dreptul să ia de soție o fată din aceeași castă cu el;
 Bărbatul și femeia nu trebuia să fie rude: ,,Ceea care nu se trage dintr-unul din
bunicii săi după mamă, sau după tată, până într-al 6-lea grad, și care nu ține
de familia tatălui sau a mamei, printr-o obârșie comuna, dovedită de numele
de familie, este foarte potrivită pentru un bărbat din cele 3 caste, în vederea
căsătoriei și a unirii trupești;
 Bărbatul trebuia să se ferească de următoarele categorii de familii:
1. Familia în care se neglijează tainele;care nu dă naștere la băieți; aceea
în care nu se citesc Cărțile Sfinte;cea a cărei membri suferă de
hemoroizi, sau de stomac,sau de epilepsie, sau de lepră albă(III,7);
2. Să nu se însoare cu o fată cu părul roșcat, sau care are un membru mai
mult, sau este adesea bolnavă, sau n-are păr deloc, ori are prea mult sau
ochii roșii (III,8);
3. Sau care poartă numele unei constelații, al unui arbore, al unui râu, al
unui popor barbar, al unei păsări, al uni șarpe, al unui sclav sau al cărui
nume aminteste de un lucru îngrozitor (III,9);
4. Să ia o fată bine făcută al cărei nume amintește de ceva plăcut, care să
aibă mersul plăcut al lebedei, cu părul subțire, cu dinții mici, și cu
membrele de o eleganță încântătoare (III,10);
5. Un bărbat simțitor nu trebuie să se însoare cu o fată care n-are măcar un
frate, și al cărei tată nu este cunoscut, de teama de a nu-i fi dată de tatăl
ei numai pentru a-i adopta băiatul ce ar putea avea(III, 11);
6. Renăscuții trebuie să ia în căsătorie întâi o femeie din casta lor (III, 12);

Legea lui Manu indică asupra a 8 feluri de căsătorii care se obișnuiesc la cele 4
caste:
17
1. Felul lui Brahma- este atunci când un tată cumpără fiicii sale rochie și
găteli și o dă după un bărbat priceput în Scrierile Sfinte și virtuos, pe care
el însuși l-a poftit și la primit cu cinste (III, 27);
2. Felul Dumnezeiesc este acela în care un tată, care și-a gătit pe fiica sa, o dă
după un preot în timpul când săvârșește jertfă (III, 28);
3. Felul sfinților este acela când un tată dă mâna fiicei sale, potrivit rânduielii,
după ce a primit de la ginere o vacă și un taur, pentru împlinirea unei
ceremonii religioase, sau pentru a le da fiicei sale, dar nu ca dar pentru el
(III, 29);
4. Felul creatorilor- când un tată își mărită fiica cu toată cinstea cuvenită,
zicând:,, împliniți amândoi datoriile prescrise” (III, 30);
5. Felul spiritelor rele este atunci când un bărbat primește mâna unei fete de
buna voie a ei și după ce a făcut părinților și fetei daruri după puterile sale
(III, 31);
6. Felul muzicanților cerești este unirea unei tinere cu un tânăr prin întelegere
reciprocă; ieșită din dorință, ea are drept scop plăcerile dragostei (III, 32);
7. Felul giganților- când se ridică cu de-a sila din casa părintească o fată care
strigă dupăajutor și plânge, după ce au fost uciși sau răniți cei care voiau s-
o apere și se face și spărtură în zid (III, 33);
8. Felul vampirilor – când un îndrăgostit se furișează lângă o femeie adormită,
sau amețită de o substanță îmbătătoare, sau care are mintea rătăcită (III,
34);

Primele șase căsătorii, sunt îngăduite brahmanului; cele patru din urmă-
kshatrya; aceleași vaisya ți sudra, exceptând numai felul giganților;(III, 23); iar
felul vampirilor și al duhurilor rele nu trebuie pus niciodată în practică (III,25).

Imediat după ce sunt expuse bazele acestor 8 feluri de căsătorii, Legea explică
care sunt consecințele fiecărui tip de căsătorie, astfel, din primile 4 feluri de
căsătorii se nasc copii care strălucesc de gloria științei dumnezeiești, stimați de
toți oamenii virtuoși (III, 39); din restul patru căsătorii rele se nasc copii cruzi,
minciunoși, având groaza de Scrierele Sfinte și de datoriile impuse de ele.

Tatăl miresei nu trebuia să primească daruri de la ginere sau pentr faptul că își
mărită fata, primirea unui asemenea dar, se consideră o vănzare a cpilului, cu
toate acestea, tânărul putea face cadouri tinerei, care sunt privite de Lege drept
daruri de curtenire față de fată și un semn de dragoste (III, 54);Prin urmare,
conchidem că femeia avea dreptul să dispună de un anumit patrimoniu,distinct de
cel comun. În mod indirect, ne indică asupra acestui fapt și Legea: ,, rudele, care,

18
într-un moment de rătăcire, se fac stăpâne pe averea unei femei,pe trăsăturile ei,
sau pe hainele ei,se duc în iad ca niște răi (III, 52).

Oficierea căsătoriei în India, era însoțită de diverse ceremonii prevăzute de


Lege care menționează ceremonia unirii mâinilor-atunci câd femeia și bărbatul
sunt din aceeași castă, dacă sunt din caste diferite, este obligatoriu respectarea
altor feluri de ceremonii: o fată din casta kshatrya, căsătorindu-se cu un brahman,
trebuie să țină în mână o săgeată, pe care să pună mâna și soțul; o fată din vaysia,
căsătorindu-se cu un brahman, sau un kshatrya, să țină ceva ascuțit; o fată din
casta sudrilor să țină o bucată dintr-o manta, atunci când se căsătorește cu un
bărbat din cele trei caste superioare (III,44). În fine, trebuie să remarcăm că
ceremonia căsătoriei era precedată de o logodnă (IV, 152).

Bărbatul datora respect soției sale, Legea recomandă bărbatului: ,,să se apropie
de soția sa la vremea potrivită pentru concepțiune și prevestită de menstruație și
să-i fie întotdeauna credincios; chiar și în alt timp poate merge la ea, ademenit de
farmecul plăcerii” (III, 45)19. Legea obligă nu numai soții să-și respecte soțiile,
asemenea obligație o au și tații, frații și cumnașii lor (III, 55).

Cu toate acestea, Legea lui Manu, indică că femeia trebuie să se supună într-u
totul bărbatului și nu au dreptul să facă ceva după voința lor proprie, nici chiar în
csa lor(IV, 147), această interdicție este valabilă pe parcursul întregii vieși
deoarece dispozițiile Legii indică asupraa faptului că în timpul copilăriei, femeia
trebuie să depindă de tată; în tinerețe depinde de bărbat; dacă i-a murit bărbatul -
de fii; dacă n-are fii- de rude; o femeie nu trebuie să conducă după placul său
(IV,148). Legea permite ca, uneori, femeia să fie bătută de rând cu fiul, servitorul,
elevul și fratele mai mic, cu funia sau cu trestia de bambu. Totodată, în altă carte
a legii se specifică că prin mijloace violente bărbatul nu va reuși să-și țină femeia
în ascultare. În continuare bărbatului i se recomandă ca administrarea veniturilor
și cheltuielilor; curățarea lucrului; gătirea mâncării și întreținerea neltelor să fie de
competența soției.

Bărbații aveau dreptul să-și prostituieze soțiile.20

Legea lui Manu specifică obligațiunea soției de respectare a soțului său.

1. Ea nu trebuie niciodată să se desparte de tată, soț sau de fiu (IV, 149);

19
Legile lui Manu indică minuțios asupra faptului care sunt zilele favorabile conceperii copiilor, specificându-se
chiar timpul când pot fi concepute fete sau băieți. De exemplu, cartea a III-a (46-49) specifică că conceperea
copilului poate avea loc în primele 16 nopți după încetarea menstruației. Primele 4 zile din aceste 16, precum și a
11-a și a 13-a nu sunt îngăduite. Restul 10 zile sunt prielnice pentru concepere( zilele pare-băieți, impare-fete).
20
Aceasta reiese în mod indirect din Cartea a VIII-a, 362.
19
2. Trebuie să fie întotdeauna bine dispusă , să conducă afacerile casei, să aibă
grijă de uneltele de menaj și să nu fie mână spartă la cheltuieli (IV, 150);
3. Pe cel care i-a fost dat de tatăl, sau de fratele său, cu consimțământul
tatălui, trebuie să-l servească cu respect toată viața și chiar după moarte
(IV, 151);
4. Să fie răbdătoare și resemnată până la moarte, devotată practicilor pioase,
castă și sobră, neavând decât un bărbat (IV, 158);21

Legea lui Manu permite persoanelor să se recăsătorească (...dacă renăscutul


dorește să se căsătorească a doua oară, femeile trebuie alese după rânduiala
firească a castelor ( III, 12)). Această normă se referă, cu precădere la bărbați,
deoarece dreptul femeilor de a se recăsători era îngrădit22. Femeilor le era interzis
să se recăsătorească dupa moartea soțului, sau să trăiască cu alt bărbat, ea trebuia
să aducă sacrificiile prescrise de Lege pentru sufletul răposatului.

Legea Manu ne oferă detalii privind temeiurile desfacerii căsătoriei, acestea


fiind:

 Dacă soția are semne prevestitoare de rău;


 Dacă soția este bolnavă;
 Dacă soția a fost dezvirginată;
 Dacă soția i-a fost dată bărbatului prin înșelătorie;
 Dacă soția își risipește averea;
 Dacă soția consumă băuturi spirtoase;
 Dacă soția are obiceiuri urâte;
 Dacă soția nu-și iubea soțul, el trebuia să aștepte un an de zile și numai
după aceasta putea să ceară desfacerea căsătoriei.Dacă soția nu-și iubea
soțul din cauza că era alienat mintal, sau vinovat de mari crime, eunuc sau
impotent, soțul nu putea să o părăsescă și să o lipsească de avere (IX, 79);
 Dacă soția era sterilă, ea putea fi părăsită doar după expirarea termenului
de 7 ani;
 Dacă soția naște numai fete, soțul trebuia să aștepte 10 ani;
 Dacă soția era certăreață, ea putea fi părăsită imediat.

Soția putea cere divorțul numai în cazurile strict prevăzute de Lege, acestea fiind
următoarele:

21
În această Lege nu se găsește indicația femeilor de a se arde de viu odată cu bărbatul decedat, în alte legi, însă,
se prescrie acest comportament, femeii făgăduindu-se paradisul.
22
Cartea a IV-a (162): ,,nicăieri, în acest cod, nu se recunoaște femeii virtuase dreptul de a lua un al doilea
bărbat”.
20
 Dacă soțul a plecat pentru a împlini o datorie pioasă, ea trebuie să-l aștepte
8 ani;
 Dacă soțul lipsește din motive științifice sau războinice, să-l aștepte 6 ani;
 Dacă soțul lipsește de plăcere, să-l aștepte și să-l caute.

Chiar si după expirarea acestor termene, soția trebuia mai întâi de toate să
întreprindă toate eforturile posibile de a-și căuta bărbatul, și numai după aceea
putea face ce dorește (IX,76). Este cert că adulterul bărbatului nu servește drept
temei pentru desfacerea căsătoriei, conform Cărții a IV-a,versetul 154: ,, Chiar
când purtarea unui bărbat ar fi de condamnat, iubind alte femei, sau fiind lipsit de
bune calități, femeia virtuoasă trebuie ,totuși, să-l respecteca pe un zeu.”
Femeii nu-i este îngăduită despărțirea, iar prin practica poligamiei bărbatul mai
poate să-și ia o soție alături de sine, făcând divorțul inutil.

La unile triburi de dravidieni, divorțul este cunoscut, astfel, în regiunile din


Bombay,căsătoria se celebra numai în anii cu soț, în schimb, o văduvă se putea
căsători oricând. Dacă o femeiei dorea să se căsătorească intr-un an fără soț,
atunci se căsătorea symbolic cu o plantă sau un animal, de care se ”despărțea”,
devenind ”văduvă”, de data aceasta se putea căsători cu cine voia, fiind înlăturat
impedimentul de mai sus.

De asemenea, existau unele credințe că căsătoria încheiată de o femeie pentru


a 3-a oară,era de rău augur, de aceea femeia se căsătorea a III-a oară cu o plantă,
o tăia (fapt care simboliza despățirea) și apoi se căsătorea pentru a IV-a oară. În
concepția timpului, nu era supusă astfel fatalității, de care era amenințată cea de a
treia căsătorie.23

O instituție distinctă în cadrul dreptului familiei o constituie instituția înfierii.


Diferența dintre adoptator și cel adoptat trebuia să fie de 18 ani24. De obicei se
adoptau copii rudelor decedate. Legea lui Manu, pentru a evita diferite abuzuri, cu
precădere la împărțirea moștenirii, definește adopția: ”când un om ia ca fiu un
băiat din aceeași castă cu el, care cunoaște folosul împlinirilor funebre și răul ce
izvorăște din neîmplinirea lor, și înzestrat cu toate bunele calități ale unui fiu”
(IX, 169).

2.5 Dreptul Succesoral


Dreptul succesoral indian are specificul său, surprinzător fiind faptul că
moartea tatălui nu înseamnă automat și partajul averii defunctului. De obicei,
23
Andrei Smochină, Istoria Universală a Statului și Dreptului,Chisinau 2006
24
Vladimir Hanga, Istoria statului și dreptului, București 1953,p.23
21
după moartea tatălui, în fruntea familiei se plasa fiul cel mare. În cazurile când
frații mai mici insistau asupra procedurii de de partajare, aceasta avea loc în
următoarea ordine: averea defunctului era împățită în mod egal între toți frații.
Reieșind de faptul că fratele mai mare se considera continuator al neamului, el
putea pretinde la o cota adăugătoare de succesiune. În afară defii, averea putea fi
moștenită și de nepoți. Fiicele nu puteau participa la partajarea averii, însă drept
compensație, ele primeau daruri de nuntă. Soția, datorită statutului său inferior nu
putea moșteni. Unica privilegie succesorală a ei era faptul că își păstra intactș
zestrea.

Dacă averea era moștenită de către un minor, ea rămânea în paza regală până
la atingerea majoratului (17 ani)de către copil ori până la terminarea studiilor.
Uneori, către moșenitori treceau și datoriile defunctului( Cartea a VIII-a,
versetulu 166: ”Dacă cel care s-a împrumutat a murit, și banii împrumutați au
fost cheltuiți pentru familia sa, suma trebuie plătită de rude din averea lor,
împărțită sau nu”.

Legea menționează 6 categorii de moștenitori de rangul întâi (IX,159):

1. Fiul bărbatului căsătorit legitim;


2. Fiul soției și al fratelui bărbatului;
3. Fiul dăruit;
4. Fiul adoptat;
5. Fiul născut pe ascuns sau al cărui tată nu este necunoscut;
6. Fiul lepădat de părinți.

Dacă nu existau urmași de gradul întâi atunci averea era moștenită de urmașii
de gradul doi, din care făceau parte tatăl și mama bărbatului.

Dacă, însă nu existau și succesori, de gradul doi, atunci averea trecea în


proprietatea moștenitorilor de gradul trei din care făceau parte buneii bărbatului.

După moartea părinților, averea era împărțită în mod egal între fii (IX,104).

Fratele mai mare avea dreptul să păsteze toată averea până la împlinirea
majoratului de către ceilalți frați mai mici (IX, 105 și 108).

Cota de succesiune era următoare:

1. Fratele mai mare moștenea a XX-a parte din moștenire;


2. Frații următori moșteneau jumătate din cota fratelui mai mare, adică a 40-a
parte;

22
3. Cel mai tânăr frate, moștenea a IV-a parte din cota parte destinată fratelui
mai mare, adică a 80-a parte din întreaga moștenire.

Fiicele erau excluse de la suucesiune, dar frații trebuiau să aibă grijă de surorile
lor și să dea a câte un sfert de averea sa surorilor nemăritate din aceeași mamă, în
calitate de zestre.

În general, normele dreptului succesoral îl avantajează pe fiul mai mare, acest


lucru se poate observa chiar și în aceea că dacă soția avea un fiu de la prima
căsătorie și un fiu de la a doua căsătorie, ,,fiul întâi născut al femii măritate întâi
să ia 15 vaci și un taur, iar ceilalți fii să ia ceea ce rămâne” (IX,124); ,, între fii
născuți din mame egale ca treaptă socială, fără nici o deosebire, nefiind întâietate
după mamă, este întâietate după naștere”(IX,125).

Fiicele puteau participa la succesiune doar în cazul patrimoniului distinct al


mamei,care era moștenit de fiica sa nemăritată(IX, 131). Copiii născuți din
adulter nu puteau moșteni (IX,143).

Dacă bărbatul avea mai multe soții și toate din caste diferite, moștenirea nu se
făcea în mod egal. Mai întâi de toate , din masa succesorală erau scoase
următoarele bunuri: servitorul de la plug, taurul de prăsilă, căruța, giuvaiericalele
și locuința. Toate aceste bunuri erau date fiului femeii brahmane(IX, 150). După
aceasta brahmanii luau trei părți din restul moștenirii, fiul femeii kshatrya lua
două părți; al vaisya o parte și jumătate și al sudrei o parte (IX,151).

Codul lui Manu indică asupra unor categorii de persoane care sunt excluse de
la moștenire, ca eunucii, degradații, orbii și surzii din naștere, alienații mintal,
muții și schilozii (IX,201).

2.6Dreptul penal
Cele mai grave inracțiuni în India antică se considerau a fi:

1. Asasinarea unui brahman;


2. Consumul de băuturi spirtoase;
3. Jefuirea unui brahman;
4. Adulterul cu soția tatălui său fizic sau spiritual;

Legea lui Manu menționează căteva tipuri de infracțiuni:

1. Infracțiuni împotriva statului;


2. Infracțiuni împotriva vieții și sămătății persoanelor;
23
3. Infracțiuni ce atentează la proprietatea persoanelor;
4. Infracțiuni împotriva familiei și a bunurilor moravuri;
5. Infracțiuni împotriva religiei;
6. Infracțiuni săvârșite de persoane cu funcții de răspundere.

Din infracțiuni împotriva statului, Legea lui Manu specifică:

1. Trecerea de partea dușmanului;


2. Trădarea de patrie;
3. Furtul averii regale.

Pentru astfel de infracțiuni era prevăzută pedeapsa capitală (IX,280).

Din infracțiuni împotriva vieții și sămătății persoanelor sunt prevăzute:

1. Omorul. Este surprinzător că Legea ne vorbește foarte puțin despre


pedepsele capitale, practic nu sunt descrise componențele unor astfel de
infracțiuni cum sunt omorurile. Un exemplu de omor săvârșit din
imprudență ne oferă stanțele 295-296 din Cartea a VIII-a: ,,dacă un vizitiu
omoară un om, trebuie amendat cu 1000 de panas”.
2. Cauzarea de leziuni corporale. Elemente progresiste găsim în Legea lui
Manu atunci când este vorba de clasificare leziunilor corporale și stabilirea
de pedepse pentru cauzarea lor. Legiuitorul intuește clasifcare
contemporană a leziunilor corporale în grave, mai puțin grave și ușoare, în
Lege găsindu-și următoarea expresie:,,Dacă cineva zgârie pielea unui om
din aceeași castă și face să curgă sânge, trebuie să fie condamnat la 100 de
panas; pentru o rană adâncă în carne, la o amendă de 6 nișkas; pentru
frângerea unui os- la exil;”(VIII, 284). În cadrul procesului judiciar se
soluționa și acțiunea civilă înaintată de partea vătămată.Inculpatul trebuia
să achite părții vătămate toate cheltuielile legate de vindecarea lui
(VIII,287).
3. Răpirea de oameni. Pentru astfel de infracțiuni era prevăzută pedeapsa
capitală (VIII,323)
4. Calomnia. Un exemplu de calomnie este descris în Cartea a VIII-a, stanța
225: ,,cel care din răutate zice ,,Această fată nu este fecioară”, trebuie pus
la amendă de 100 de panas, dacă nu poate dovedi că este așa”.
5. Insulta. În scopul proejării bunurilor moravuri, Legea apără cinstea și
demnitatea persoanei de diferite insultări, acestea regasindu-se în Cartea a
VIII-a, stanțele 232-269:

24
 Dacă kshatrya insultă pe un brahman, el trebuie să plătească o
amendă de 100 de panas, vaisya de 150 sau 200, sudra pedeapsă
corporală;
 Brahmanul să plătească o amendă de 50 de panas, dacă a insultat un
kshatrya, 25 pe un vaisya și 12 pe un sudra;
 Pentru insulta unui om din aceeași castă cu el, renăscutul să fie
condamnat la o amendă de 12 panas;
 Omul din casta cea mai de jos, dacă insultă pe un renăscut cu insulte
grele, merită să i se taie limba;

Din infracțiuni ce atentează la proprietatea persoanelor, Legea lui Manu


distinge:

1. Distrugerea averii. Pentru degradarea sau distrugerea averii se percepeau


amenzi echivalente cu valoarea bunurilor distruse și se restituia integral
paguba cauzată. Pentru distrugerea pieilor, sacilor de piele, uneltelor de
lemn, florilor sau rădăcinilor, sau fructelor, amenda se percepea în favoarea
regelui și era de 5 ori mai mare decât valoarea bunurilor distruse.
2. Furtul. În versetele 320-342 (Cartea a VIII-a), Legea menționează câteva
calificative de furt. Printre acestea sunt:
 Pentru majoritatea furturilor este prevăzută drept pedeapsăaplicarea
amenzii;
 Atunci când valoarea lucrurilor este foarte mare, hoțului i se aplică și
pedepse corporale;
 Legea face distincție între furt și tâlhărie, divizarea, având loc, după
principiile și asăzi în vigoare: ,, fapta de a lua un lucru cu de-a sila sub
ochii proprietarului este tâlhărie; în lipsa sa, este furt”-versetul 332, Cartea
a VIII-a.
 Aplicarea pedepsei penale pentru comiterea furtului depinde de statutul
persoanei. Mărimea amenzii crește în raport cu statutu persoanei, astfel,
amenda unui sudra pentru un furt oarecare trebuie să fie de 8 ori mai mare
decât pedeapsa obișnuită; a unui vaisya, de 16 ori, a unui kshatria de 32 de
ori, a unui brahman de 34 de ori, sau 100 de ori sau chiar 128 de ori mai
mare. Prin aceasta, Legea dorea să sublinieze că cei care cunosc mai bine
legea, trebuie să suporte și o pedeapsă mai dură

Din infracțiuni contra familiei și a bunurilor moravuri se evidențiază:

 Adulterul. Adulterienii sunt pedepsiți foarte aspru, mai întâi ei sunt supuși
chinurilor pedepselor corporale, iar apoi sunt exilați. Se considera adulte:
25
1. Micile atențiuni față de o femeie;
2. Dăruirea de flori și parfumuri;
3. Atingerea veșmintelor ei;
4. Șederea cu ea pe acelaș pat;
5. Atingerea pieptului unei femei măritate;

Legea deosebește adulterul cu circumstanțe atenuante, acest caz fiind unul


când un bărbat are relații amoroase extraconjugale cu servitoarele cuiva sau
călugărițele eretice, acesta va fi impus să achite o amendă neînsemnată.

Dacă o femeie săvârșește adulter, ea trebuie să fie sfâșiată de câini într-un loc
public, iar complicele ei, era condamnat la arderea pe un pat încins la foc.

Sudra care întrține relații criminale cu o femeie din cele 3 caste superioare, va
fi lipsit de membru vinovat și de toată averea. (VIII,374)

 Violul. ,,Cel care siluiește o tânără, să fie supus fără întârziere la pedeapsa
corporala; dacă însă, fata a consimțit și dacă sunt amândoi din aceeași
castă, el nu merită nici o pedeapsă.” Legea specifică că sudra trebuie supus
la pedeapsă capitală pentru violarea femeii unui brahman. (VIII, 359).

Un exemplu de infracțiuni contra religiei îl găsim în Cartea a VIII-a, versetul


388:

,,Sacrificatorul care părăsește pe preotul liturgisitor și preotul care părăsește pe


sacrificator, fiecare din ei fiind în stare a-și împlini datoria și care n-au săvârșit
nici o altă greșeală mare, să fie pus fiecare la o amendă de 500 de panas”.

Din infracțiunile săvârșite de persoanele cu funcții de răspundere fac parte:

1. Luarea de mită. Pentru astfel de infracțiuni sunt prevăzute pedepse destul


de dure: ,, funcționarii care sunt atât de nemernici, ca să primească bani de
la cei care au nevoie de ei, trebuie despuiați de către rege de toate averile
lor și alungați din regat”.(Cartea a VII-a, 124)

În general, corupția magistrților este în Legea lui Manu un subiect frecvent, deși
regulile stabilite, încearcă să o facă imposibilă, mergîndu-se chiar până la a
preconiza ca judecătorii să fie sponați de către agenți provocatori.

2. Abuz de serviciu. Dacă miniștrii comiteau careva ilegalități și ,, ruinează


afacerile celor care le supun hotărârii lor”, atunci regele confiscă întreaga
lor avere. (IX,231);

26
3. Pronunțarea de sentință ilegală. Dacă un judecător pronunță o sentință
ilegală, el putea fi pedepsit de rege cu o amendă de 1000 de panas.

Există o teorie a pedepselor care spune astfel: ,, pedeapsa cârmuiește neamul


omenesc; pedeapsa-l ocrotește; pedeapsa veghează atunci când totul doarme;
pedeapsa este dreptatea;(VII,18) aplicată la timpul potrivit, ea aduce popoarelor
fericirea; dar aplicată fără prevedere le distruge din temelie(VII,19); pedeapsa
guvernează neamul omenesc căci om virtuos din fire se găsește anevoie; prin
teama de pedeapsă lumea poate gusta bucuriile ce-i sunt acordate(VII, 22).

În Legea lui Manu se menționează câteva categorii de pedepse penale:

1. Avertizarea;
2. Mustrarea aspră;
3. Amendă
4. Privațiune de libertate;
5. Pedepse corporale;
6. Confiscarea averii;
7. Expulzarea din țară;
8. Pedeapsa capitală.

O reglementare minuțioasă Legea oferă modului de executare a pedepselor


corporale, specificându-se chiar și locul pe care ea se aplică: organe genitale,
burta, limba, mâinile, picioarele, ochii, nasul și urechile (VIII, 125).

Printre pedepsele corporale, în India se întâlnesc:

1. Tăierea limbii(VIII,270);
2. Înfingerea în gură a unui pumnal de fier, încins, lung de 10 degete
(VIII,271);
3. Turnarea de ulei fierbinte în gură și în urechi (VIII, 272);
4. Tăierea acelui membru de care s-a servit omul de naștere umilită spre a lovi
pe superiorul său (VIII, 279);
5. Înfierarea pe șold (VIII, 281);
6. Tăierea buzelor (VIII, 282);

Cu toate acestea , Legea prevede câteva cazuri când persoana este absolvită de
răspundere juridică, acestea fiind cazurile de forță majoră și extremă necesitate.

Un rol important în aplicarea și executarea pedepselor ocupă teoria precum că


în viața viitoare criminalii se vor reîncarna în diferite animale, de exemplu

27
ucigașuluni brahman se năștea în trup de câine, mistreț, măgar, cămilă, taur, țap,
fiară sălbatică sau ciandala.

2.7Procedura de judecata
Autorităților judiciare, Legea le acordă o atenție sporită, este și firesc,
deoarece ,,dacă e distrusă, justiția distruge; dacă e apărată, ea apără..., justiția
este singurul prieten care îți rămâne și după moarte”25

Autoritatea judecătorească supremă era exercitată de către rege. El, personal,


ia parte doar în cele mai grave procese, iar în celelalte cazuri este reprezentat
de către magistrați (dharmastha) aleși cu grijă, ale căror principale calități
trebuie să fie cunoașterea perfectă a articolelor legii (circa 8000), o înaltă
moralitate și un caracter lipsit de pasiune; în materie penală, acești judecători
sunt în general brahmanii, a căror funcție este ereditară; în materie civilă, ei
pot fi desemnați dintre notabili. Curtea este fixată dar se deplasează dacă este
cazul. În afară de rege și dharmstha, care ține loc de secund, ea cuprinde
judecători sau asesori, un grefier, un scrib și un ușier.

Un tribunal format din trei magistrați își exercită activitatea pentru fiecare
grup de 10 sate; o înaltă curte își are reședința în orașul cel mai importantal al
distictului sau provinciei. Nu exista juriu, dacă judecăm după sursele din
regiunile septentrionale26.

Se pare că în India există o jurisdicție obișnuită și una specială. Persoanele


pasibile de răspundere juridică erau judecați de un Colegiu Judiciar,
funționarilor publici, însă, nu li se aplicau aceste norme, ei fiind judecați de
însuși rege sau de un Consiuliu judecătoresc regal. Uneori, împuternicirile
judecătorești ale regelui erau delegate unui brahman, însoțit de trei asesori,
care erau în drept să examineze cauzele supuse hotărârii regelui.

În Codul lui Manu sunt stipulate 18 temeiuri de intentare a procesului


judiciar, fie civil, fie penal, izvorâte din pricinile cu următoarele titluri (Cartea
a VIII-a,4-7):

1. Datoriile;
2. Depozitele;
3. Vânzarea unui lucru peste care vânzătorul nu era stăpân;
4. Întreprinderile comerciale făcute de asociați;

25
Ovidiu Drâmba, Op.cit., p.271
26
SEPTENTRIONÁL, -Ă, septentrionali, -e, adj. Din partea de nord (a globului pămîntesc); nordic.
28
5. Revinderea unui lucru dăruit;
6. Neplata gajului sau a salariului;
7. Denunțarea unilaterală a dispozițiilor contractuale;
8. Anularea unei vânzări sau cumpărări;
9. Neînțelegerile dintre stăpâni și slugi;
10. Neînțelegerile asupra hotarelor;
11. Maltratările;
12. Insultele;
13. Furtul;
14. Tâlhăriile și jafurile;
15. Adulterul;
16. Îndatoririle femeilor și bărbaților;
17. Succesiunea;
18. Jocul de noroc și luptele de animale.

Procesul judiciar se desfășura în următoarea ordine: la început reclamantul


dispune de un răgaz variind de la trei până la 7 nopți pentru a prezenta
judecătorului redactarea plângerii sale; pentru aceasta îi este recomandat să se
adreseze unui scrib capabil să o prezinte după formele tradiției și să o
argumenteze ,,pe argumente și fapte”. Apoi, el trebuia să caute cel puțin trei
martori, aleși dintre acei pe care adversarul său nu poate să-i recuze.

În ziua procesului,sala de judecată era curățată, niște scaune sunt aranjate de


către ușier pentru judecători. Curtea este introdusă de ușier, apoi, la cererea
președintelui, el introduce pe reclamanți. Grefierul ia notă de declarații, iar un
rezumat al plângerii este înscris pe pămînt sau pe o tablă, conținutul ei poate fi
schimbat până în ultimul moment de reclamant care șterge cu piciorul ceea ce îi
pare contrar declarațiilor sale. Apărarea este virtual în mâinile martorilor, avocați
încă nu existau. Acești martori sunt citați în justiție cu considerație, dar nu depun
jurământ; li se citește o rugăciune solemnă care îi previne asupra pedepselor
corporale care le-ar fi aplicate în caz de mărturie falsă, pedepse agravate de
perspectiva unei pedepse suplimentare în lumea cealaltă pentru toate viețile
viitoare. Cum, ciuda acestui avertisment, martorii sunt capabili să facă uz de
foarte multe șiretlicuri în favoarea acelui pe care au acceptat să-l susțină, ei sunt
supuși unui examen atent în timpul depoziției lor: orricât de puțin s-ar intimida
sau ar trăda unele semne de teamă, dacă le pălește fața, dacă sudoarea le inundă
subit corpul, sau dacă ar avea gura așa de uscată încăt ar fi obligați să-și treacă
limba peste buze, declarațiile lor devin suspecte. Sunt observate de curte și alte
semne prevestitoare, reprezentând voința zeilor și depinzând destul de mult de
magie.
29
Dacă bănuieli temeinice apasă asupra acuzatului și dacă acesta se încăpățânează
să nege, el este supus la tortură, ale cărei grade variază după individ, fiind mai
ușoară pentru femei; nu pot fi torturați brahmanii, femeile gravide, bătrânii
bolnavii și nebunii.27

Când este pronunțată sentința, o copie după ea, ,,foaie de victorie”, este înmânată
câștigătorului procesului.

Cheltuielile de judecată sunt ridicate, căci ele totalizează în același timp


cheltuielile legale și suma pariurilor pe care le angajează adversarii în legătură cu
rezultatul deliberărilor. Când un acuzat pierde procesul, el trebuie să plătească
dublul acestui total.

Hotărârile, deciziile și sentințele pronunțate de judecători erau definitive,


numai în cazul când erau dovezi că judecătorul a comis ilegalități se putea cere
rejudecarea cauzei, de asemenea, orice martor dovedit a posteriori de mărturie
miciunoasă, determină revizuirea procesului.

În calitate de probe de admiteau:

1. Depozițiile martorilor;
2. Jurămintele;
3. Ordaliile.

1. Depozițiile martorilor. Caracterul formal al Legii lui Manu este foarte


bine ilustrat prin dispozițiile care se referă la depozițiile martorilor. În
virtutea Legii, orice persoana pierde procesul:
1. Invocă mărturia cuiva care nu a fost de față;
2. Tăgăduiește un lucru după ce l-a susținut;
3. Nu ia în seamă că, ceea ce a spus inițial, se contrazice cu cele afirmate
ulterior;
4. Își schimbă depozițiile;
5. Nu dă răspuns satisfăcător, când este întrebat asupra unui fapt bine
stabilit;
6. A stat de vorbă cu martorii într-un loc inadmisibil;
7. Refuză să răspundă la întrebare adresată de mai multe ori;
8. Pleacă din instanță;
9. Tace când i se poruncește să vorbească;

27
Andrei Guştiug,Liliana Chirtoacă, Veronica Roşca, Istoria Universală a statului şi dreptului, Volumul –I, p.152.

30
10. Promite că va aduce martori și nu o face.

Instituția martorilor este foare dezvoltată în legislația lui Manu, de aici au fost
luate multe dispoziții care si-au găsit consfințirea în legislația procesuală
contemporană. Aceastea poate fi exeplificate prin prezentarea succintă a
prevederilor ce țin de pertinența depozițiilor martorilor, prezentate amănunțit în
Cartea a VIII-a, stanțele 64-123:

1. În calitate de martori nu erau admiși persoanele care au interes


material, prietenii servitorii, vrăjmașii, oamenii cu rea credință,
bolnavii, crminalii;
2. Nu poate fi propus în calitate de martor regele;
3. Nu poate fi martor bătrânul, minorul, cel ce face parte dintr-o
castă mixtă;
4. Nu putea depune depoziții persoana care a fost în stare de
ebrietate; cel cu handicap mintal; persoana îndragostită; cel care
suferă de foame, de sete sau este copleșit de oboseală;
5. Femeile puteau depune depoziții doar pentru femei; reprezentanții
unei caste, numai pentru cei din aceeași castă, cei din castele
mixte, numai pentru cei din caste mixte.

Deozițiile martorului erau ascultate în timpul procesului în fața reclamantului și


reclamatului, judecătorul administra declarațiile martorului, astfel, el trebuia să se
adreseze martorului- brahman ,,vorbește”, unui kshatrya- ,,spune adevărul”, unui
vaysia să-i înfățișeze mărturia mincinoasă tot atât de gravă ca furtul de animale,
de bucate și de aur; iar unui sudra să-i înfțișeze mărturia minciunoasă tot atât de
gravă ca toate crimele de pe pământ.

Persoanele care depuneau mărturii false sau comiteau sperjur erau foarte aspru
pedepsite. Pedeapsa depinde de motivul comiterii acestui act ilegal. Legea
specifică că:

1. Dacă depunerea mărturii false sau comiterea sperjului s-a făcut din cauza
lăcomiei persoana să fie condamnată la plata unei amenzi de 1000 de
panas;
2. Dacă s-a făcut din greșeală să fie condamnat la 250 de panas;
3. Dacă a făcut-o din frică, să plătească 500 de panas;
4. Dacă s-a făcut din prietenie 1000 de panas;
5. Din cauza poftei - 2500 de panas;
6. Din cau za mâniei- 1000 de panas;
7. Din cauza neștiinței - 200 de panas;
31
8. Din cauza nesocotinței -100 de panas.

2. Depunerea de jurăminte În caz că lipseau martorii, adevărul putea fi


reconstituit prin recurgerea la procedura depunerii de jurământ. Aceasta se
făcea atunci când reclamantul și pârâtul aduceau afirmații contradictorii.
Pentru a afla adevărul, judecătorul îi obliga pe brahmani să jure pe onoare,
pe kshatrya pe cai, elefanți sau armele sale, pe vaysia pe vacile și bucatele
sale, pe sudra- pe orice. Celor ce jurau strâmb Legea le amintea că ,,vor fi
pierduți pe cealaltă lume și în aceasta”.
3. Ordaliile. În caz dacă la proces lipseau martorii și dacă judecătorul
considera inoportună alicarea procedurii de depunere a jurământului, se
putea recurge la cea din urmă posibilitate de stabilire a adevărului, adică
ordaliile. Ele sunt aplicate doar pentru cazurile grave în care îndoiala este
mare. Legea lui Manu reglementează trei tipuri de ordalii:
1. Ordalia apei. Persoana era aruncată de mâini și picioare și aruncată în
apă. Dacă ea nu se îneca, se considera că a spus adevărul;
2. Ordalia focului. Persoanei i se cerea să treacă printr-un foc, dacă pe
corpul ei nu rămâneau arsuri, se considera ca a spus adevărul.
3. Ordalia familiei sale. Ea constă din atingerea capului copiilor și a
soției sale de către cel pus la probă. Legea nu dezvăluie conținutul
acestei ordalii, însă se presupune că ea avea drept scop sa-i aducă
aminte celui ce a jurat fals că va aduce asupra capului copilului său
sau a soției un șir de nenorociri și blesteme.

32
Concluzii

Legile lui Manu reprezintă cel mai important cod de legi al Indiei antice,format
din 12 cărți , atribuit de tradiţia hindusă lui Manu. S-au păstrat într-o versiune
datând din secolele II î.Hr. – II d.Hr. Conţin unele reguli care interzic folosirea
armelor otrăvite şi atacarea celor lipsiţi de apărare, precum şi numeroase precepte
etico-religioase, având autoritatea unor norme juridice.
Conform acestor legi, arta diplomaţiei constă în iscusinţa de a împiedica
războiul şi a consolida pacea. Potrivit regulilor din legile lui Manu, cele mai
complicate probleme ale vieţii internaţionale pot şi trebuie să fie rezolvate pe cale
diplomatică, forţa fiind numai un mijloc subsidiar de soluţionare a disputelor
dintre state. Codul a contribuit la consolidarea sistemului social bazat pe caste.
Societatea indiană era împărțită în patru caste, conform legilor
lui Manu:preoții (brahmanii), războinicii (kșatriya), producătorii (vaisya),
servitorii (sudra).

Brahmanii hindusi depun eforturi asidue pentru conservarea sistemului castelor


pe care l-au impus în vechime. Comparatiile între cele două tipuri de civilizatie
sunt de prisos.

In lumea antică dominată de idolatrie si de filosofiile omenesti, conditia femeii


era una tragică. Până si în Atena, faimoasă pentru democratia, libertatea si nivelul
ei cultural, institutia sclaviei era consacrată ca un dat natural, iar femeia era
practic exclusă din toate activitătile sociale. în afară de sclave, existau
prostituatele publice si asa-numitele femei obisnuite. Locul celor din urmă era
numai în casă. Persoana femeii era devalorizată într-o asemenea măsură, încât
unii dintre gânditorii cetătii ajunseseră până la punctul de a se întreba dacă
femeile au suflet.

Biserica a luat vehement atitudine si în privinta acestei discriminări, opunându-i


iarăsi învătătura Scripturii, potrivit căreia nu mai este nici parte bărbătească, nici
parte femeiască (Gal. 3, 28), ci înaintea lui Dumnezeu nu există decât suflete,
persoane de aceeasi cinste, înzestrate de către Creator cu aceeasi putere de a
izbândi pe calea spirituală către sfintenie. De altfel, încă din primii ani ai
Bisericii, au existat nenumărate femei care s-au sfintit, au dobândit Duhul Sfânt si
harismele Lui, au prorocit si au săvârsit minuni. Mai mult decât atât, Biserica o
venerează pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si Pururea Fecioară Măria ca
33
pe omul care a atins treapta cea mai înaltă a sfinteniei, la care nimeni altcineva nu
va mai ajunge vreodată.

In altă ordine de idei, hindusii nu le permiteau femeilor nici măcar să asculte


învătăturile Vedelor, Buddha a fost cel dintâi care a încălcat această traditie.
Cedând insistentelor unei mătusi foarte dragi, el a consimtit să accepte ca ucenice
si femei. Este unul din motivele pentru care a fost prigonit ca eretic de către
brahmani. S-a delimitat de hinduism si în cele din urmă a întemeiat o nouă religie.

In clipa de fată există multi gurusi care primesc ca discipole femei. Chiar dacă
putine dintre ele ajung până la vrednicia de guru, faptul în sine intră în flagrantă
contradictie cu textele „insuflate de Dumnezeu“ ale Vedelor si cu vechea traditie
hindusă, astfel încât toti gurusii care fac asemenea concesii sunt considerati
eretici de către hindusii „ortodocsi“.

Imaginea pozitiei pe care o adoptă traditia indiană fată de femeie poate fi


întregită si prin evocarea acelei datini străvechi impuse de codicele lui Mânu,
anume sati, care statua în mod expres obligatia sacră ca femeile să fie arse de vii
în focul în care era ars trupul sotului lor decedat, împreună cu celelalte obiecte
personale ale lui. Este inutil să mai mentionăm câte zeci de milioane de femei
nefericite au plătit printr-o moarte tragică si sinistră enormitătile doctrinare ale
reprezentatilor unei preotii odioase. Din păcate, aceste realităti nu constituie de
obicei un subiect de reflectie nici măcar pentru grupurile de feministe occidentale
militante care se lasă seduse de învătăturile „exotice“ ale Orientului. Iată ce
ravagii poate face ignoranta lumii apusene contemporane...

Pozitia Vedelor este radical diferită de cea creștină asupra proprietații, drepturilor
și statutului persoanei în societate. Ea poate fi rezumată astfel:

Săracul este sărac întrucât în vietile precedente a fost un om rău, ceea ce i-a atras
în viata actuală o karma rea. Tot asa, bogatul este bogat deoarece în vietile
precedente a fost un om bun, fapt care i-a atras acum o karma bună. Cu alte
cuvinte, bogătia sau sărăcia sunt inseparabil legate de valoarea morală si
spirituală a persoanei. Bunăstarea materială este considerată dovada ascendentului
moral si spiritual al unui individ. Situatia financiară devine, așadar, criteriu de
stabilire a nivelului spiritual si a moralitătii! Această perspectivă conferă
nedreptătii sociale o dublă legitimare: etică si spirituală. Este si motivul pentru
care hindusii nu obisnuiesc să-i ajute în vreun fel pe săraci. Trec pe lângă ei
nepăsători, în virtutea convingerii că acestia trebuie lăsati să-si răscumpere karma
prin îndurarea sărăciei. Asadar, nedreptatea care există în această lume nu este

34
rezultatul lăcomiei si răutătii omenesti, ci este lege divină care se cere neapărat
conservată.

Bibliografie

Ovidiu Drâmba, Istoria Culturii și civilizației, București 1993

Vladimir Hanga, Istoria generală a statului și dreptului. De la origini pînă la


revoluțiile burgheze, București 1958

Istoria Orientului Antic, manual pentru studenții instituțiilor de învățământ


superior, Chișinau ,1990

Legea lui Manu, traducere de Mihalcescu, București 1993

Батыр К И Всеобшая история государства и права Москва 1999

Черниловский З Мб Хрестоматия по всеобшей истории государства и права


Москва 1996

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/istoria-dreptului/dreptul-n-
india-antica-legile-lui-manu/

https://www.sfaturiortodoxe.ro/marii-initiati-india-parintele-paisie/48-efectele-
sociale-ale-invataturii-de-credinta-in-hinduism-si-crestinism.htm

https://dexonline.ro/

35