Sunteți pe pagina 1din 37

Ştiinţa interiorităţii şi cuantificarea eului

Teologia ortodoxă şi neuroştiinţele despre viaţa


lăuntrică în era dominaţiei tehnologiilor

Adrian Sorin Mihalache

Urmărim în textul de faţă să formulăm câteva aprecieri privitoare la o posibilă


întâlnire între abordările vieţii interioare, aşa cum sunt ele precizate în
spiritualitatea filocalică, şi cele apărute recent în aria neuroştiinţelor, adăugând, în
fine, câteva observaţii ce privesc unele aspecte inedite din sfera tehnică, în speţă
utilizarea unor dispozitive digitale de monitorizare a parametrilor fiziologici.

1. Scurte consideraţii introductive

O abordare sistematică a vieţii interioare ar trebui să clarifice, mai întâi, înţelesul


unor termeni precum „interioritate”, „eu”, „minte”, „conştiinţă”, deodată cu
realităţile desemnate prin aceştia. Alte chestiuni dificile, cum este aceea a relaţiei
dintre minte şi creier, ar trebui, de asemenea, aduse în discuţie. Însă, cum bine se
ştie, avem de-a face cu teme complicate, îndelung dezbătute în psihologie şi în
diversele ei ramuri, dar şi în filosofia minţii şi, mai nou, în medicină şi neuroştiinţe.
De fapt, modelele şi rezultatele furnizate conţin deosebiri substanţiale care pot
convinge uşor asupra faptului că tema universului lăuntric este de multă vreme
într-o situaţie ştiinţifică precară şi fără o soluţie uşor de întrevăzut.
Am ales totuşi să abordez această temă, întrucât urmăresc o parte din acele
date şi înţelesuri cu valoare practică. Procedez astfel, încurajat de spiritul
abordărilor patristice din spaţiul răsăritean. Acelea ocolesc miezul metafizic al
problemei, evitând de exemplu natura conştiinţei, în căutarea unor aspecte
relevante pentru viaţa însăşi, cum ar fi premisele care fac posibilă şi modul concret
prin care se poate dezvolta propriu-zis lucrarea lăuntrică. În spiritualitatea
creştină, cultivarea virtuţilor şi starea interiorităţii omeneşti, cu toate conţinuturile
ADRIAN SORIN MIHALACHE
104

şi mişcările ei, sunt decisive, devansând, de cele mai multe ori, consideraţiile ce
privesc esenţa şi structura acestui loc ascuns1.
Într-o posibilă listă de lucru destinată să cuprindă viaţa interioară a
persoanei, tema conştiinţei, ca şi cea a psihicului uman, nu pot lipsi. În acelaşi
timp, ambele teme anunţă, ca mai toate aspectele particulare ale interiorităţii
omeneşti, numeroase dificultăţi de abordare: care este natura acestor realităţi?; în
ce raport se află conştiinţa şi conştienţa?; este posibilă identificarea unor arii
corticale care să corespundă conştiinţei sau conştienţei?; care este raportul dintre
creier şi psihic? etc.
Totuși, îndrăznim să formulăm câteva consideraţii despre conștiinţă,
menţionând că avem parte de o situaţie paradoxală. Mai întâi, s-ar putea spune că

1
Tomáš Špidlík rezumă, de exemplu, preocupările lui Origen privind cunoaşterea de sine,
spunând că în atenţia acestui autor creștin sunt virtuţile şi viciile omului, nu cunoaşterea
substanţei sufletului (Špidlík I 1997, 117). Situaţia aceasta nu este întâmplătoare. În
creştinismul răsăritean, interogaţiile metafizice privitoare la esenţa interiorităţii omeneşti
sunt plasate intenţionat într-un plan secund, în raport cu eforturilor ascetice și etice
orientate către curăţirea şi cultivarea ei. Şi aceasta, nu din ignoranţă. Cel puţin două
realităţi importante care se cer să fie asumate cu stringenţă decid felul particular de
orientare în eforturile sfântului, teologului sau creştinului îmbunătăţit. Prima dintre ele o
reprezintă preocuparea intensă pentru deprinderea lucrării despătimirii, drumul propriu-
zis al vieţuiri către o tot mai deplină experiere a comuniunii cu Dumnezeu. În acest caz,
așadar, avem de-a face cu o lucrare ce cuprinde aspectele concrete ale vieţii, înţelese şi
asumate în lumina credinţei. O explorare lăuntrică ghidată de interogaţii de fond, la fel ca
orice altă abordare dialectică, riguros filosofică, întreprinderi decise să ia pe cont propriu
verificarea tuturor aserţiunilor şi practicilor credinţei, întârzie fiecare pas pe drumul
despătimirii. Mântuirea ar deveni în acest caz, o ţintă secundară. Cel de-al doilea motiv
care a descurajat în permanenţă căutările filosofice privitoare la esenţa interiorităţii
omeneşti, de-a lungul întregii tradiţii patristice, este acela că, în înţelegerea creștinilor, în
discuţie este o realitate apofatică: persoana umană. Avem de-a face aici cu una din
înţelegerile de fond pe care s-au brodat toate consideraţiile antropologiei patristice. Omul
este creat după chipul lui Dumnezeu, şi în vederea asemănării cu El – „Să facem om după
chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facerea 1, 26) –, fiind deci persoană, şi nu un anumit
lucru. Plecând de la această realitate spirituală, Sfântul Grigorie de Nyssa foloseşte, cu
privire la om, expresia atheoretos, ceea ce înseamnă că omul „se sustrage oricărei
consideraţii teoretice“, încât, „din moment ce Dumnezeu este de necuprins, este cu
neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de necuprins” (Nellas 1999, 66.) Aşadar,
prima dintre aceste realităţi călăuzitoare pune puterile omeneşti pe drumul credinţei, în
vederea mântuirii, cealaltă le prezervă pe acelea de tentaţia prea îndelungatelor filosofări,
anunţând că o intenţie de cuprindere a omului ar fi sortită eşecului. Este adevărat, astăzi,
sub auspiciile unei culturi marcate de discursul ştiinţific, de abordările didactice, de
consideraţiile propedeutice care sunt așezate în deschiderea oricărei lucrări mai ample, o
astfel de abordare, care situează lucrarea lăuntrică înaintea clarificării esenţei și
compartimentelor interiorităţii omenești, ar putea să pară inadecvată, nesistematizată și
prea puţin edificatoare. Totuşi, ea poate oferi, într-un mod neîndoielnic, beneficii concrete.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
105

nu cunoaştem nimic pe care să experimentăm în mod nemijlocit, ceva de care să ne


folosim atât de des, sau pe care să activăm atât de frecvent în câmpul cunoaşterii şi
al vieţii, cum e conştiinţa. Avem de-a face cu situaţii curente, în care simţim ceva
anume, în care suntem într-un anumit fel, sau suntem, pur și simplu, noi înșine.
Într-o accepţiune filosofică ușor de înţeles, conștiinţa este acel ceva care corespunde
unui a fi cumva (Squire et al. 2013, 1091), fiind motorul principal al atenţiei, care ne
însoţește pe tot parcursul vieţii (Chalmers 1997). În acelaşi timp, în ciuda acestei
obișnuite prezenţe, în chiar legătura ei cu mai toate experienţele de viaţă, se
întrevede și imposibilitatea noastră de a ne situa într-un raport de cercetare
obişnuit cu universul nostru interior. Practic, în explorarea acestui familiar şi
deopotrivă straniu spaţiu lăuntric, nu pot fi folosite modalităţile obişnuite din
celelalte arii ale cunoaşterii. Nu putem studia conștiinţa ca pe un fenomen fizic,
observând, măsurând și furnizând descrieri matematice care să dea seama de
tiparele ce apar în diverse situaţii.
La fel ca în cazul conştiinţei, abordarea ştiinţifică întâlneşte numeroase
dificultăţi și într-un alt registru mai larg, anume în elucidarea psihicului uman.
Găsim formulate numeroase argumente: psihicul uman este concomitent şi
subiectiv şi obiectiv2, având o dublă valenţă, materială şi ideală3, psihicul uman
apare în calitate de produs şi de proces4, fiind întâlnit, de asemenea, atât în stare
latentă, interiorizată, ascunsă, cât şi în stare exterioară, manifestă5.
Din raţiuni de acest fel, definirea sau explicarea esenţei conştiinţei şi a
psihicului uman, cu rigoare ştiinţifică, par întreprinderi complicate și dificile, dacă
nu imposibile. Şi, într-un fel ce ar putea fi sugestiv aici, imposibilitatea definirii şi
înţelegerii psihicului uman şi a conştiinţei îşi dezvăluie alte posibile temeiuri, de
ordin logic. În unele abordări, problema relaţiei dintre creier şi psihic, precum şi cea
a conştiinţei fac parte dintre cele care par să nu poată fi rezolvate, în baza teoremei

2
Este obiectiv, în sensul că există psihicul uman al unui subiect independent. În acelaşi timp
este şi subiectiv – din perspectiva cu-noaşterii, fiecare individ implicându-se în cunoaştere
prin chiar însuşirile care îi servesc şi la cunoaşterea psihicului (Zlate 1994, 181-185).
3
Materială este considerată, într-o abordare reducţionistă pe care nu o împărtășim, originea
sa, fundamentarea biologică a activităţii psihice fiind considerată materia cenuşie. Însă
creierul uman este doar suportul activităţii psihice, al cărei conţinut este ideatic – imagini,
idei dobândite, individuale sau colective (Zlate 1994, 181-185).
4 Există o curgere procesuală care caracterizează întreaga activitate psihică, iar produsul
reprezintă un concentrat, suma şi stadiul momentan ale acestor procese dinamice ale
psihicului uman. (Zlate 1994, 181-185).
5 Complexitatea este sporită de faptul că, de multe ori, cele două aspecte nu coincid. Ceea
ce este manifest nu acoperă ceea ce este ascuns şi invers. (Zlate 1994, 181-185). Desigur,
trebuie făcută menţiunea că psihicul, în accepţiunea lui psihologică, nu se identifică cu
ceea ce se înţelege în teologia răsăriteană prin suflet.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
106

lui A.M. Turing6, fiind mai degrabă probleme insolvabile sau indecidabile
(Gavriliu 1998, 118), care s-ar putea situa mai presus de posibilităţile, metodologia
şi instrumentele de lucru specifice ştiinţelor (Gavriliu 1998, 119).
Ceea ce dorim să subliniem aici, prin aceste menţiuni, e faptul că, în
abordarea știinţifică, tema conştiinţei şi cea a psihicului uman antrenează mai
multe dificultăţi încât, puţinele menţiuni cuprinse în eseul de faţă nu pot avea nicio
pretenţie de clarificare a chestiunilor.

2. Conştiinţa – câteva menţiuni privind unele curente


şi modelele de lucru recente

Tot aici pot fi introduse și câteva consideraţii privind numeroasele modele


descriptive ce vizează universul interior. Nu mi-am propus desigur să realizez o
prezentare exhaustivă a acestora, ci doar să ilustrez diversitatea modelelor
descriptive sau explicative ce privesc psihicul uman şi conştiinţa.
Într-o lucrare recentă, Steven Pinker7 propune trei direcţii pentru
cuprinderea abordărilor psihologice ale conştiinţei (Pinker 2009, 147). O primă
direcţie este constituită de către cei care susţin ideea că multe specii de animale
sunt înzestrate cu o facultate pe care am putea-o numi conştiinţă. Celebrul
behaviorist B. F. Skinner (1904-1990), dar şi Robert Epstein (n. 1953) se încadrează
în acest curent, susţinând ideea că urangutanii, cimpanzeii, gorilele, dar şi unele
specii de porumbei dresaţi au conştiinţă. O abordare distinctă, aș spune chiar
diametral opusă, o au cei ce susţin că tema conștiinţei nu este nici mai mult nici
mai puţin decât o invenţie umană şi că, în realitate, oamenii nu au conştiinţă8.
Pinker îl include aici pe psihologul american Julian Jaynes (1920-1997) care
propune o înţelegere a conştiinţei în termeni de rest, de meta-cogniţii, fiind aşadar
constituită din gânduri despre gândire, din credinţele referitoare la credinţe etc. În
categoria aceasta, putem include şi alte luări de poziţie, ca de exemplu cea potrivit
căreia în cele mai multe cazuri intenţia acţiunilor voluntare e susţinută doar de
automatisme, voinţa conştientă fiind o iluzie, expresie a aspiraţiilor unei fiinţe de a
fi agentul ideal care cunoaşte dinainte toate acţiunile ei (Wegner 2013). Unitatea

6 Se afirmă că pentru orice problemă insolubilă de tip recursiv există o altă problemă de un
grad şi mai mare de insolubilitate (Gavriliu 1998, 119).
7 Pinker este profesor de psihologie şi directorul Centrului pentru Neuroştiinţe Cognitive
de la prestigiosul M.I.T., unul din susţinătorii abordării evoluţioniste a psihologiei,
specializat, între altele, în psiho-lingvistică.
8 Spun aceasta pentru că în timp ce primii extind prezenţa conștiinţei dincolo de graniţele
fiinţei omenești, ceilalţi o exclud de peste tot.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
107

eului, a gândirii şi a experienţei este „o iluzie creată tocmai de capacitatea limitată


a sistemelor conştiinţei de sine” (Oakley şi Eams 1985, 215-251, în Norretranders
2009, 278). În acest caz, conştiinţa ar fi o iluzie a utilizatorului, suprafaţa destinată
să reflecte „orizonturile utilizatorului”, dar care trece sub tăcere toate celelalte
adâncimi ale subiectului (Norretranders 2009, 284).
Cum era de aşteptat însă, în acest teritoriu mişcător al modelelor referitoare
la conştiinţă, situat la graniţa dintre ştiinţă şi filosofie, destinate interiorităţii
omeneşti, există şi convingeri diametral opuse. Așa se face că, în sistematizarea pe
care o propune, Pinker invocă şi o a treia direcţie de abordare a conştiinţei, care
susţine existenţa unei funcţii, a unei particularităţi umane. Pinker pomeneşte aici pe
paleontololgul şi biologul evoluţionist Stephen Jay Gloud (1941-2002) (Pinker 2009, 159)9.
În alte abordări, sinele este înţeles ca fiind generat de experienţă, strâns legat
de funcţionarea propriu-zisă a creierului, constituită prin internalizarea lumii
exterioare subiectului (Musacchio 2012, 77). Este propusă ideea că sinele ar
corespunde stării curente a creierului, constând din procese modulare, deopotrivă
distribuite şi integrate, legate împreună în timp şi spaţiu de mecanisme generale de
conştientizare care consistă, între altele, în activitatea cerebrală – de sincronizare a
mai multor arii prin intermediul oscilaţiilor neuronale (Musacchio 2012, 77).
Există, în fine, pentru a nu lungi lista exemplelor, şi autori care introduc, în
abordarea conştiinţei, numeroase concepte din teritoriul mai vast al psihicului
omenesc, accentuând funcţia ei integrativă: abilităţile de recunoaştere conştientă,
capacitatea de a dezvolta un comportament intenţionat (Bermudez 2000, 188-192)
sau cea de a răspunde adecvat la anumite nevoi (Bermudez 2000, 192).

3. Premise favorabile pentru abordare experimentală


a fenomenelor conștiinţei

Aspectele luate în discuţie până acum evidenţiază că o abordare riguros știinţifică


a vieţii interioare presupune dificultăţi majore10.
În prezent, însă, situaţia pare să se fi schimbat. Tot mai des şi mai amplu,
conștiinţa, mintea, particularităţile funcţiilor cerebrale și alte aspecte ale interiorităţii
persoanei, incluzând aici şi experienţele religioase, pot fi investigate până la detalii

9
Într-un alt loc din această lucrare, Pinker propune trei posibile înţelesuri ale conştiinţei:
cunoaştere de sine, accesul la informaţii şi a avea senzaţii. Avem de-a face aici cu o conştienţă
senzorială, o sesizare a coloraturii emoţionale şi canalizarea controlului către un proces
executiv, ceea ce ar putea fi înţeles ca voinţă.
10 Poate de aceea, în deceniile şi secolele trecute, o parte importantă a explorărilor omeneşti
s-au orientat către structura şi dinamica universului, către alcătuirea materiei sau inginerie.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
108

nesperate. Schimbarea aceasta, produsă în ultimele decenii, care anunţă pătrunderea


universului interiorităţii omeneşti în laboratoarele de cercetare, a fost posibilă cu
ajutorul unor dispozitive tehnice performante pentru investigaţia medicală. Aparatura
de înaltă rezoluţie poate explora, în timp real, amprentele activităţilor corticale ce
corespund diverselor stări, precum compasiunea sau meditaţia. În prezent, pot fi
vizualizate nu doar detalii fine privind stările emoţionale sau dispunerea unor arii
corticale care au un anumit rol particular. Astăzi sunt obișnuite și datele care
vizează particularităţile funcţiilor cerebrale în experienţele spirituale, dar şi
modificările fine ce apar în procesele sinaptice chiar în timpul unei experienţe11.
Desigur, trebuie spus că noile explorări ale creierului au fost posibile și prin
contribuţia celorlalte ştiinţe. Matematica şi fizica au produs instrumente tot mai
bune pentru descrierea aspectelor funcţionale specifice sistemelor vii. Este vorba de
teoriile complexităţii, strâns legate de unele preocupări precum cibernetica, teoria
catastrofelor şi teoria haosului. Acurateţea tot mai mare a acestor noi abordări oferă
acum descrieri matematice flexibile, adecvate unor procese complexe, permiţând
abordări detaliate ale creierului, funcţiilor cerebrale şi proceselor celulare12.
Situaţia aceasta a fost cumva anticipată. Laureatul Nobel pentru fizică, Erwin
Schrodinger, afirma, cu mai bine de 50 de ani în urmă, că, la fel cum secolul XX a
fost secolul fizicii – prin marile teorii ale fizicii, relativitatea restrânsă şi generală,
mecanica cuantică, astrofizica şi cosmologia –, secolul XXI va fi secolul biologiei
(Schrodinger 1980). Previziunea aceasta s-a adeverit. James Collins, de la National
Science Foundation din SUA, declara, într-un interviu, că biologia este, foarte
probabil, domeniul care s-a dezvoltat cel mai rapid în perioada de sfârşit a

11
Un rezultat recent evidenţiază, de exemplu, mecanismele sinaptice ale atenţiei. Dovezile
indică faptul că atenţia modulează comunicarea neuronală. Într-o activitate însoţită de
atenţie, se modelează percepţia însăşi, prin modificarea selectivă a vitezei proceselor
presinaptice. Modificările care survin susţin de fapt un anumit proces de selecţie, de
acordaj fin, la nivel celular, care evidenţiază caracteristicile senzoriale din pachetul datelor
de intrare într-un mod distinct. Mai concret, prin ajustarea presinaptică, este favorizată
procesarea semnalului în raport cu cea a „zgomotului”. Este vorba despre o funcţionare
distinctă a mecanismelor în raport cu stimulii care prezintă interes faţă de cele care
corespund celorlalte semnale din fundal, care nu au relevanţă. (Briggs et al. 2013, 476-480)
Rezultatul acesta are relevanţă practică, întrucât se evidenţiază până la nivel celular cum
anume exersarea atenţiei în raport cu un pachet de stimuli-semnal conduce, printr-o
selecţie tot mai eficientă a lor, din întreg fondul de stimuli (zgomot), la îmbunătăţirea atenţiei.
12
Mă refer aici la abordări care au în atenţie instrumentarul matematic destinat
neuroştiinţelor, modelele matematice care propun descrierea proceselor neuronale şi a
diverselor funcţii cerebrale, dar și a altor aspecte neurofiziologie. Este vorba despre
neuroștiinţele computaţionale, neuroinformatică, neuroștiinţele matematice. Astfel de
teme sunt abordate de: Schwartz (1990); Bower (2013); Koch (1999); Anderson şi Eliasmith
(2004); de asemenea, The Journal of Mathematical Neuroscience.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
109

secolului trecut şi în debutul secolului al XXI-lea (Collins 2006, 8-10). Pe de altă


parte, în biologie, ramura cel mai pregnant dezvoltată în ultimii ani este cea a
neuroştiinţelor (Egan et al. 2005, 1057-1064. În fine, în particular, între toate aspectele
abordate de neuroştiinţe, foarte probabil neuroimagistica (unde este investigat modul
cum personalitatea şi activitatea psihică a omului sunt reflectate în activitatea creierului,
prin intermediul rezonanţei magnetice nucleare RMN) e posibil să reprezinte aria
care s-a dezvoltat cel mai mult în cadrul neuroştiinţelor (Jones 2001, 531).

4. O ipoteză știinţifică recentă privind conştiinţa


şi câteva posibile confirmări

Este binecunoscută strădania psihologiei și neurologiei de a căuta aria cerebrală


care să corespundă conștiinţei. Aceasta pentru că, multă vreme, numeroase rezultate
au arătat că activităţile omenești cum sunt vederea, auzul sau vorbirea corepund unor
arii corticale de comandă. Pe același principiu, multă vreme s-au făcut investigaţii
pentru a se clarifica dacă există sau nu un centru al conștiinţei, o arie care să fie
activă în stările de veghe și care să răspundă de toate activităţile conștiente13.
Unele rezultate susţinute de Francis Crick și Christof Koch sugerează că
procesele de conştiinţă ar putea să corespundă unei oscilaţii de aproximativ 40 Hz
(Crick și Koch 1992, 263-275 în Chalmers 1996, 115).. Această frecvenţă este
întâlnită în mai multe arii cerebrale, în timpul stării de veghe, încât prin
intermediul ei, cred cercetătorii, s-ar putea explica modul cum informaţii disparate,
existente în mai multe arii din cortex, sunt integrate în aceeaşi panoramă. Plecând
de la acestea, conştiinţa ar putea fi înţeleasă ca stare ce corespunde unui grad
extins de conștientizare, o capacitate de a lega într-o imagine unitară, de a

13
Când admirăm un răsărit de soare, ascultând în același timp ciripitul încântător al unei
păsări și vorbim despre acestea cuiva care ne însoţește în călătorie, avem de-a face cu un
fenomen extraordinar. Aceasta, pentru că fiecare din aceste procese (vederea răsăritului,
sesizarea cântului, încântarea noastră și comunicarea cu celălalt) corespund unor activităţi
neuronale, în arii distincte din cortex. Însă, deși vederea, auzul și încântarea se petrec în
zone corticale diferite, experienţa subiectului e totuși una și aceeași. Răsăritul, cântul
păsării, încântarea și comunicarea referitoare la ele sunt trăite unitar, ca realitate
nefragmentată. Mai mult, persoana, fără a face vreun efort de cuprindere a acestor date
într-un singur contur, receptează firesc, odată cu răsăritul și cântul păsării, un fel de
frumuseţe care le leagă pe toate, și le conferă un sens mai înalt. În același timp, explorarea
creierului a dovedit că nu există nicio arie cerebrală care să fie conectată cu toate celelalte
care sunt active într-o astfel de experienţă obișnuită, încât lipsește suportul cortical în
stare să explice de ce aceste fragmentele de realitate (răsăritul, cântul păsării și celelalte),
procesate distinct, sunt trăite deodată.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
110

suprapune într-o singură perspectivă mai multe fragmente percepute sau cogniţii
referitoare la mediul de viaţă și modul de situare în el. (În felul acesta, fragmentele
de realitate procesate distinct sunt legate între ele, anume the binding problem.)
Consideraţii care invocă această particularitate de funcţionare cerebrală
(prezenţa oscilaţiilor de 40 Hz) găsim şi în alte lucrări. Oscilaţiile sunt întâlnite în mai
multe arii din cortex, aria vizuală, talamusul, nucleii talamici reticulaţi și în neocortex,
și se presupune că fac posibil conţinutul experienţelor perceptive sau cognitive
(Zohar şi Marshall 2009, 100). Într-adevăr, prezenţa oscilaţiilor neurale de 40 Hz nu
mai este valabilă în stările de comă și de anestezie (Zohar şi Marshall 2009, 101).
Una din teoriile recent vehiculate în ştiinţe, propune utilizarea fenomenelor
cuantice pentru a explica caracterul rezonant al activităţilor cerebrale sugerate de
oscilaţiile de 40 Hz și care ar corespunde stării de conștienţă. Teoria (Orchestrated
Objective Reduction) a fost propusă mai întâi de Roger Penrose, matematician cu
preocupări vaste în știinţă, și dezvoltată de specialistul în anestezie Stuart Hameroff. Ei
au introdus în discuţie vibraţiile cuantice prezente în anumite structuri intracelulare
numite microtubuli. Este de așteptat, opinează cercetătorii, ca aceste structuri
foarte subţiri – cu grosimi de până la 25 nanometri (10-9 m) și cu lungimi cuprinse
între câteva sute de nanometri și pâna la un metru – să prezinte aspecte cu o
comportare cuantică14. Situate în interiorul axonilor neuronali, structurile ar putea
reprezenta suportul care generează vibraţiile menţionate. Autorii ipotezei
sugerează că undele cerebrale (înregistrate prin electroencefalogramă – EEG)
derivă din vibraţiile din microtubuli, conexând de fapt celulele nervoase situate în
arii discticte (Hameroff şi Penrose 2014, 39-78).
O altă abordare experimentală, menită să surprindă activităţile cerebrale și
să precizeze ariile corelative fenomenelor pe care le asociem conștiinţei a folosit
anestezia. Practic, cercetătorii au procedat la anestezierea unor subiecţi pentru a
monitoriza imagistic modificările funcţionale care apar odată cu inconștienţa și pe
parcursul revenirii la conștienţă. Datele anunţate în 2013, sugerează că starea de
conștienţă nu coincide cu stoparea activităţii cerebrale, ci corespunde mai degrabă
unei anumite configuraţii în reţeaua de comunicare a neuronilor15.

14 Fizica indică faptul că la aceste dimensiuni, particularităţile straniului comportament


cuantic sunt prezente.
15 Cercetătorii au folosit în acest caz imagistica prin rezonanta magnetică funcţională (fMRI)
pentru a studia modul în care evoluează fluxul de informaţii în creier pe parcursul
instaurării stării de inconştienţă. Experimentul a avut în atenţie doisprezece voluntari
sănătoşi, cu vârste cuprinse între 18 şi 31 de ani. Psihologii au analizat întinderea și
ramificaţiile „reţelei” neuronilor activi din creierul subiecţilor, folosind teoria grafurilor.
Acest model este utilizat cu succes când este vorba de evidenţierea expresiei ordonării
unor instrucţiuni și a execuţiei lor. Cercetarea a permis evidenţierea faptului că pierderea
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
111

5. Câteva amendamente fenomenologice


privind abordările știinţifice ale conștiinţei

Însă, atât ipotezele, cât și reyultatele pomenite anterior trebuie folosite cu


prudenţă. Deşi neurobiologia are multe de oferit în legătură cu fenomenele
conştiinţei, stările psihologice sau procese cerebrale corelate, totuşi, niciuna dintre
aceste abordări nu explică de ce anumite procese cerebrale dau naştere acestor
experienţe şi stări de sine şi nu altora (Chalmers 1997, 115). Simpla prezenţă a
acestor oscilaţii de 40 Hz și un eventual proces fizic care ar putea să dea seama de
integrarea mai multor date într-un flux unic nu rezolvă esenţa problemei. Corelaţii
ce ar putea exista între caracteristicile sau expresiile personalităţii omeneşti şi
activitatea neuronală nu pot elucida interioritatea subiectului.
Pe de o parte, imaginile obţinute prin rezonanţa magnetică nucleară şi
corespondenţele cu anumite stări şi activităţi psihice, identificate prin creşterea
fluxului sanguin în anumite zone ale creierului, necesită încă multă atenţie,
întrucât procesele care le susţin sunt insuficient cunoscute (Vul et al. 2009, 285).
Chiar în condiţiile actuale, cu aparatura de investigaţie medicală care poate să
ofere imagini în timp real, conştiinţa umană, cu toate celelalte aspecte ce ar putea
intra în discuţie sunt departe de a fi elucidate (Tallis 2010, 28-29). Sunt câteva
probleme de fond. Antonio Damasio formulează tranșant una dintre ele:

Mi-e greu să văd în rezultatele știinţifice, mai ales din domeniul neurobiologiei, altceva
decât aproximaţii provizorii care ne satisfac pe moment și pe care le înlăturăm de îndată
ce apar descrieri mai bune… Complexitatea minţii umane este, poate, de așa natură încât
să nu aflăm niciodată soluţia problemei din cauza limitărilor noastre inerente. Poate că
nici nu ar trebui să vorbim despre o problemă, ci despre un mister, făcând distincţie între
întrebările pe care știinţa le poate aborda și cele care e probabil să rămână pe veci fără
răspuns (Damasio 2004, 15).

Însă, în maniera aceasta de înţelegere, ies la iveală și alte constatări mai


vechi, formulate în fenomenologie. Husserl avertiza cu privire la naivitatea ştiinţei,
care, spunea el, „reţine pentru universul oricărui existent ceea ce ea numeşte «lume
obiectivă», fără ca prin aceasta să dea atenţie faptului că subiectivitatea creatoare
nu poate intra în drepturile ei în nicio ştiinţă obiectivă” (Husserl 1997, 60). El
susţine că, dimpotrivă, ştiinţa însăşi se întemeiază pe subiectivitatea umană.
Întâlnim aici, într-o altă formă, constatarea că particularitatea subiectivităţii umane,
și implicit a conștiinţei, dejoacă planul unei explorări știinţifice, obiectivante. Mai
mult, această afirmaţie este formulată, în abordarea fenomenologiei, deodată cu

cunoștinţei echivalează cu diminuarea semnificativă a comunicării între anumite zone din


creier, ceea ce corespunde de fapt unei circulaţii precare a informaţilor (Monti et al. 2013).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
112

acele condiţii paradoxale despre care am mai vorbit aici, anume că subiectivitatea
întemeiază toate celelalte fapte de știinţă.
Într-un alt loc al fenomenologiei, găsim exprimată această situaţie:

Tot ceea ce ştiu despre lume, chiar şi prin intermediul ştiinţei, scrie Merleau-Ponty, ştiu
plecând de la o viziune personală şi de la o experienţă a lumii fără de care simbolurile
ştiinţei nu ar fi capabile să spună nimic. Întreg universul ştiinţei este construit având ca
fundament lumea trăită şi, dacă vrem să gândim ştiinţa însăşi cu rigurozitate, apreciindu-i
exact sensul şi puterea de înţelegere, trebuie mai întâi să trezim această experienţă a lumii
a cărei expresie secundă este (Merleau-Ponty 1999, 6-7).

Fenomenologia vizează chiar această (re)conectare a „fundamentelor


ştiinţelor“ la condiţia existenţială a omului, prin aceea că în actul cunoaşterii
„conştiinţa vizează în permanenţă ceva, dar nu ca pe o realitate independentă (sau
indiferentă) de noi, ci ca pe ceva căruia îi constituie (îi găseşte temeiurile) sensul de
a fi” (Ghideanu 1979, 9-10).
Există, prin urmare, un anumit context aprioric de care nicio ştiinţă obiectivă
nu poate scăpa (Nesteruk 2003, 132) şi care anunţă faptul că nu putem izola
conştiinţa pentru a face din ea un obiect al explorării de felul celor existente în
decorul lumii sensibile.
În orice caz, conştiinţa, la fel ca şi conştientizarea de sine şi conştientizarea
stimulilor mediului ambiant, însoţesc în diferite grade, experienţa de fiecare zi şi
toate eforturile cunoaşterii. Şi în felul acesta, avem de-a face cu două situaţii
dificile. Pe de o parte, în strădania de atingere a obiectivităţii, până şi cele mai
abstracte dintre descrierile teoriilor ştiinţifice rămân esenţial legate de om, de
conştiinţa care reflectă lumea şi care elaborează instrumente şi concepte pentru
descrierea fenomenelor ei. Pe de altă parte, și acesta e aspectul vizat aici, conştiinţa,
conştientizarea şi celelalte aspecte ale vieţii lăuntrice nu pot constitui obiecte de
cercetare propriu-zise, abordabile prin procedee clasice.

6. Mic excurs despre viaţa interioară,


în cuprinsul filosofiei

În discuţia de faţă, nu pot lipsi câteva din menţiunile filosofice privind viaţa
interioară. Mai ales că unii autori din perioada veche au arătat un interes deosebit
pentru latura practică, faţă de îngrijirea de sine și de viaţa lăuntrică. Desigur, tema
aceasta este vastă, imposibil de rezumat în câteva paragrafe, încât mă limitez la o
sumară evidenţiere a câtorva aspecte privind viaţa interioară, utilizând două
prezentări succinte dar edificatoare, oferite de Pierre Hadot şi Michel Foucault.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
113

a) Exerciţiile spirituale ale vieţi interioare.


Filosofia greacă și creștinismul

În lucrarea Ce este filosofia antică, Pierre Hadot prezintă, în mai multe pagini, ceea ce
el numeşte exerciţii spirituale. Sunt invocate numeroase abordări prezente la autori
din epoci diferite, de la Empedocle, Socrate, Diodor din Sicilia, Cicero, Epicur sau
Seneca. Cu privire la acești autori sunt luate în discuţie atât exerciţiile corpului, cât
şi cele ale sufletului, dar și raportarea la sine, concentrarea eului (prosoche) sau
vigilenţa, prin referiri la unele texte din Plotin, Marcus Aurelius, Seneca, Horaţiu
sau Philodemos. Pe de altă parte, invocând locuri din stoici, din Platon sau din alţi
autori ai Extremului Orient, Hadot i-a în discuţie raportarea omului la cosmos şi o
anumită expansiune a eului. Avem de-a face aici cu o extensie a privirii și
percepţiei, o abordare detașată și cuprinzătoare a realităţii. Acest mod particular de
situare în lume, este posibil doar în condiţiile unei distanţe suficient de mari de
suprafaţa sensibilă a lucrurilor, printr-o permanentă evitare a captivităţii lor. Unii
autori ai antichităţii grecești înţelegeau prin aceasta un fel de „privire din ceruri”, o
receptare detașată, nepătimașă a lumii. Dar această sesizare neimplicată a
lucrurilor sensibile, nealimentată de dorinţa de a le poseda, ar putea fi înrudită cu
o altă perspectivă asupra lumii, anume cu receptarea cuprinzătoare, panoramică
sau holistică, prezentă în unele explorări ale filosofiei și neuroștiinţelor vieţii
spirituale. Cultivarea acesteia din urmă pare să aibă unele consecinţe neașteptate în
modul de raportare a omului la lume, anume overview effect16.
În cazul practicilor indicate de Hadot în filosofia antichităţii grecești, avem
de-a face cu mai multe forme de detașare, cu preocupări orientate către dobândirea
acestei receptivităţi cuprinzătoare a lumii. O posibilă privire de sus poate fi
furnizată, de exemplu, de perspectiva morţii, dobândind prin aceasta o
conştientizare mai bună a perisabilităţii lucrurilor lumii (Hadot 1997, 230-231), ceea
ce conferă o detașare mai fermă, o dezangajare emoţională reală în raport cu
lucrurile și cu celelalte aspecte ale lumii. Dar, vom vedea că această privire de sus,
care abordează realitatea din perspectiva unui spaţiu şi timp mai extinse, dincolo

16 Jules Evans, într-o lucrare apărută recent, oferă în acest sens exemplul unui cosmonaut
american care pare să fi dobândit, chiar de la începutul misiunii sale cosmice, odată cu
primele imagini ale planetei noastre, așa cum se poate ea vedea din afara atmosferei, o
conștiinţă mai încăpătoare, capabilă să cuprindă mai ușor pe toţi semenii, dincolo de
graniţele limbii și de hotarele politice. Iată cum relatează chiar persoana în cauză cele
întâmplate: „La fiecare 60 de minute, un tablou cu Pământul, Luna și Soarele, precum și
cu o panoramă de 360 de grade a cerului apărea în fereastra navei prin care priveam. (...)
Și am avut revelaţia că toţi facem parte din această substanţă, că toţi suntem una. Acum,
în fizica cuantică modernă, ai numi asta interconectivitate...” (Evans 2012, 141).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
114

de presiunea imediatului – aici şi acum înguste, concrete – e legată și de receptarea


nepătimașă a lumii și de starea de autocontrol.
De aceea, în acest exerciţiu de privire asupra lumii și realităţilor ei, în această
conştiinţă capabilă să păstreze în atenţie perisabilitea lor, este valorizată spiritual
chiar lumea fizică. Cunoaşterea lumii sensibile și a lucrurilor ei devine relevantă pe
drumul edificării omului. În acest fel, fizica dobândește caracteristicile unui câmp
de exerciţii spirituale (Hadot 1997, 231). Prin Epicur, Menandru sau Marcus
Aurelius, explorarea naturii, lumea fizică și lucrurile ei capătă o finalitate morală,
exerciţiul cunoașterii ei fiind folositor în lucrarea interioară.
În aceste minunate pagini, care prezintă într-un rezumat inspirat, câteva
teme esenţiale de filosofie practică, orientată spre edificarea vieţii, Pierre Hadot
aduce în discuţie și condiţia înţeleptului, care are puterea să îşi limiteze dorinţele şi
acţiunile, suprimând durerile, şi sfârşind prin a dovedi, cu însăşi viaţa sa, că
adevărata filosofie este calea unei „transformări interioare”, o „mutaţie a viziunii”
către una capabilă să cuprindă deopotrivă „splendoarea lumii” şi cea a normei
(Hadot 1997, 253)17.
Dar abordarea lui Hadot nu se opreşte aici. El analizează, în capitolele X şi
XI din secţiunea a III-a a lucrării menţionate, şi câţiva autori creştini, urmărind
această însetată preocupare de aspectele practice ale filosofiei, dorinţa de a întrupa
ştiinţa. Ideea centrală a acestor menţiuni o reprezintă preocuparea de a trăi viaţa
duhovniacească și de a vedea credinţa ca o împlinire a tuturor căutărilor filosofiei
practice. În unele fragmente alese de Hadot din apologeţii de limbă greacă, din
autori precum Clement Alexandrinul şi Origen, dar şi din textele aparţinând
pustnicilor precum Antonie cel Mare sau Dorotei de Gaza, găsim exemple de
exerciţii spirituale practicate de creștinii primelor veacuri: liniştirea sufletului,
prudenţa, atenţia la sine (Hadot 1997, 263), vigilenţa. Este adevărat că unele dintre
ele se prezintă în forme asemănătoare cu cele prezente în spaţiul filosofie grecești,
dar trebuie spus faptul că esenţialul, conţinutul lor este distinct. Aspecte ca acestea

17 Vom găsi nenumărate locuri în textele filocalice cu privire la destinul concret al


cunoașterii, acela de schimbare a vieţii, ca unic mod de întrupare a ei, de împlinire a
eforturilor ei. Filosof adevărat este, de exemplu, în consideraţiile Sfântului Grigorie
Sinaitul, cel care „din făpturi cunoaște pricina făpturilor sau din cauză, făpturile, în
temeiul unirii mai presus de minte și al credinţei nemijlocite, în urma căreia nu numai
învaţă, ci și pătimește cele dumnezeiești”, cel a cărui minte a ajuns „la făptuirea, la
vederea și la petrecerea cea după Dumnezeu”, cel a cărui minte „a dobândit filosofia sau,
mai bine zis, filoteia morală, naturală și teologică, învăţând din cea morală faptele, din cea
naturală raţiunile, iar din cea teologică și exactitatea dogmelor” (Capete foarte folositoare
după acrostih...127). Cărturar, va rezuma părintele Dumitru Stăniloae, într-o notă la cap.
127, în aceeași scriere, este scriitorul „care scrie legile de bază ale vieţii duhovnicești în
sine, prin fapte” (Stăniloae 1999, 152, nota 83).
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
115

evidenţiază ceea ce observam la început, anume preocupările practice ale


creştinului, care trece foarte adesea înaintea speculaţiilor metafizice referitoare la
natura sinelui, în ideea de a atinge, prin eforturile de cunoaştere și prin făptuire,
edificarea spirituală.

b) Preocuparea de sine ca posibil indicator


privind instaurarea modernităţii

O abordarea amplă şi detaliată privind aspectele îngrijirii de sine, presărată cu


observaţii şi analize comparative, oferă și Michel Foucault, în Hermeneutica
subiectului. Găsim aici numeroase observaţii şi comparaţii privind anumite
activităţi care corespund „preocupării de sine”.
Foucault analizează minuţios mai multe expresii care desemnează aceste
practici, precum și acţiunile lor corespunzătoare. El are în vedere diverse tehnici
sau abordări ale sinelui: preocuparea de sine (epimeleia heautou) – înţeleasă ca forma
cea mai generală a spiritualităţii (Foucault 2004, 41), care vizează atenţia la sine şi
activităţile pe care cineva le exercită asupra sa, cunoaşterea de sine (gnothi seauton),
îngrijirea de sine – a lua propriul sine în îngrijire (epimelethenai sautou) sau cultura
sinelui (paidea) (Foucault 2004, 37-49). Preocupări de acest fel sunt abordate atent și
prin numeroase exemple: retragerea în sine (anakhoresis)18, tehnici de meditaţie (în
special de meditaţie asupra morţii) (Foucault 2004, 455-458), examenul de
conștiinţă (Foucault 2004, 458-463), tehnica filtrării reprezentărilor sau examenul
ideilor (Foucault 2004, 279-299).
Foucault repetă de mai multe ori că îngrijirea de sine presupune introspecţie,
atenţie, vigilenţă. Însă, cum vom vedea, aceste deprinderi lăuntrice sunt mult
diminuate de coordonatele culturale ale post-modernităţii. Până atunci însă merită
menţionat că inventarul condiţiilor și practicilor îngrijirii sinelui, cu diversele lor
expresii concrete menţionate de autorii greci și creștini, Foucault face observaţii
care sunt de ajutor în conturarea unor înţelesuri privind viaţa lăuntrică, în
contextul vieţii de astăzi.
Pe de o parte este important de observat cum anume aceste practici se
repercutează asupra vieţii persoanei, cum anume restructurează ele raporturile
omului cu sine și cu lumea, maniera în care ele schimbă chiar îneţelegerea și

18 Vom vedea imediat faptul că retragerea în sine este prezentă și în recomandările


formulate de monahismul creștin. De asemenea, este semnificativ, în discuţia aceasta,
faptul că recomandările acestea, converg înspre constatările pe care le fac neuroștiinţele, în
sensul substimulării senzoriale, condiţii care favorizează procesele atenţionale și prezervă
resursele voinţei.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
116

raportarea la adevăr. Pe de altă parte, exemplificări de acest fel nu sunt importante


doar în ordine istorică, prin ilustraţiile lor. Ele își găsesc astăzi un rost în abordările
vieţii lăuntrice, în aria preocupărilor pentru tema conștiinţei, putând fi incluse în
analizele ce ţin de interioritatea persoanei. Aceasta pentru că și în unele consideraţiile
recente, conştiinţa este pusă în legătură cu activităţi precum vigilenţa (ca stare opusă
somnului), introspecţia (referitoare la conştiinţa propriei noastre stări), conştiinţa de
sine (o gândire despre sine, propria conştientizare referitoare la existenţa noastră,
făcând referire la un anumit model de sine, de posesia unei reprezentări asociate
într-un fel cu sine), atenţia – ca stare în care o porţiune importantă a resurselor,
controlul voluntar – sau comportamentul deliberat (Chalmers 1997, 26-27).

7. Viaţa lăuntrică în spiritualitatea creștină

Spiritualitatea, observă Foucault în aceeași lucrare, leagă îngrijirea de sine de o


anumită înţelegere a modului de raportare a subiectivităţii la adevăr. El susţine că
din perspectiva spiritualităţii, adevărul devine accesibil după ce subiectul traversează
o conversiune, care face ca el „să devină altul decât el însuși, pentru a căpăta
dreptul de a accede la adevăr” (Foucault 2004, 26), urmând parcursul ascezei.
În creștinism, lupta pentru devenire, este înţeleasă ca părăsire a „omului
vechi” şi dobândire a unei vieţi înnoite, a „omului nou”. Lucrarea interioară este
orientată către despătimire, către curăţirea gândurilor şi a mişcărilor afectivităţii, și
antrenează o schimbare semnificativă a raporturilor cu lumea. În această privinţă,
este semnificativ de menţionat că Evagrie Ponticul produce o despărţire aici, de
perspectiva mistică a antichităţii greceşti. Andrew Louth observă un fapt: Aristotel
vorbise despre bios praktikos, ca viaţa activă, opusă vieţii contemplative (bios
theoretikos). În spaţiul creştin însă, Evagrie introduce nuanţa decisivă că praktikos
presupune hesychia, „viaţa de luptă cu demonii, de luptă pentru a birui ispitele şi a
supune patimile” (Louth 2002, 144). Așadar, întreaga luptă a sufletului (praktike), se
duce prin efortul de despătimire (apatheia, de impasibilitate, de eliberare), pentru
dobândirea virtuţilor, pentru că un suflet supus pornirilor şi pasiunilor e
dezordonat şi bolnav (Louth 2002, 144-145).
Pentru Evagrie, lucrarea aceasta (praktike) de atingere a stării de despătimire
(apatheia) are două stadii. Primul o reprezintă lupta cu partea poftitoare a sufletului
(epithymia), întrucât dorinţele imprăştie mintea, tulburând sufletul. Cel de-al doilea
stadiu, care urmează acestei biruinţe, vizează partea irascibilă a sufletului (thymos),
care o întunecă (Louth 2002, 147). În aceasta putem vedea un prim fapt care marchează
o diferenţă între filosofia practică a spaţiului grec și lucrarea lăuntrică a creștinilor.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
117

O altă deosebire stă în faptul că în creştinism, aşa cum exprimă Evagrie,


lucrarea curăţitoare nu are ca finalitate starea de linişte. Ţinta este o stare propice
pentru rugăciune. „Iubirea şi evitarea mâniei sunt importante (...) fiindcă liniştesc
sufletul, îl aduc într-o stare de apatheia şi fac astfel cu putinţă rugăciunea” (Louth
2002, 147)19. Este binecunoscută sintagma lui Evagrie: „Teolog este cel ce se roagă şi
cel ce se roagă este teolog”. Într-adevăr, aşa cum conchide Andrew Louth,
„teologia este domeniul rugăciunii” (proseuche) (Louth 2002, 152).
Pe de o parte distincţiile acestea trimit la ceea ce am pomenit deja:
preocuparea pentru lucrarea lăuntrică e preferată în creștinism strădaniilor de
înţelegere a esenţei adâncului omenesc. Faptul acesta se vede desluşit și într-un alt
loc reprezentativ, în Omiliile macariene. Cel ce urcă pe drumul curăţirii nu se
apleacă asupra propriului mister, cu intenţia de a-l desluşi, ci de a-l cultiva.
Aspectul aceste este menţionat și în Omiliile macariene: „Inima omului are un adânc
nemărginit, în care se află săli de ospeţe şi odăi de dormit, uşi, pridvoare, multe
cămări şi ieşiri” (Omilia XI, 31). În alt loc, al aceleiaşi lucrări, se afirmă cu aceeaşi
tărie adâncul nepătruns al omului: „Chiar şi întrebările care îţi vin (în minte
referitor la) ce se întâmplă zilnic cu tine şi cum, sunt de necuprins şi fără răspuns”
(Omilia XII, 11). Pe de altă parte, în această constatare se poate întrevedea și rolul
central pe care îl are rugăciunea în lucrarea lăuntrică din viaţa creștină. Prin sine
însuşi, omul nu poate parcurge drumul despătimirii: „Numai Dumnezeu poate
strânge la un loc toate părţile sufletului, şi tot ceea ce putem face este „să năzuim
spre această lucrare a harului lui Dumnezeu rugându-ne necontenit” (Louth 2002, 159).
Aşadar, în spiritualitatea creştină avem de-a face cu o adunare în sine20, doar
că aceasta reprezintă solul pe care este însămânţată rugăciunea, aducerea aminte
sau pomenirea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, în tradiţia creştină, harul divin
care face posibilă despătimirea, reprezintă lucrarea tainică a Persoanelor Treimii,
Care însoţesc, în mod minunat, persoana în travaliul devenirii ei. Această lucrare a
despătimirii şi cultivarea virtuţilor au ca drum şi ca ţintă finală, intensificarea
comuniunii cu Dumnezeu care locuieşte tainic în om, şi care cuprinde în Sine toate
aspectele ce împlinesc viaţa omului: „Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe

19 Observaţii de acest fel face şi Sfântul Grigorie Sinaitul: „Apele patimilor, din care creşte
marea tulbure şi amestecată care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniştească, nu pot fi
trecute altfel decât în corabia uşoară a neagonisirii şi a înfrânării atotcuprinzătoare. Căci
din neînfrânare şi din iubirea de materie izvorăsc torentele patimilor care se revarsă peste
pământul inimii şi aduc în ea toată putreziciunea şi materia gândurilor pricinuind
zăpăceala minţii, tulburarea cugetării şi greutatea trupului şi descurajând, întunecând şi
amorţind sufletul şi inima, şi scoţându-le din deprinderea şi simţirea lor cea după fire”
(Capete foarte folositoare după acrostih... 105).
20 „Nimic nu face aşa de mult inima zdrobită şi sufletul smerit ca singurătatea întru
cunoştinţă şi tăcerea despre toate” (Capete foarte folositoare după acrostih... 104).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
118

Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis” (Ioan
17, 1-13). Finalitatea purtării de grijă, așadar, nu vizează o reorganizare amplă a
acestei vieţi, doar în planul acestei lumi, prin cultivarea virtuţilor, ci dobândirea
unei vieţi noi, care izvorăşte din Viaţa unei Persoane, Hristos-Om, Cel ce Se
dăruieşte pe Sine umanităţii, şi fiecăruei persoane în parte21.
În aceasta se poate vedea specificul lucrării interioare şi capătul nevoinţelor
și experienţelor mistice, aşa cum sunt ele înţelese în spaţiul creştin. Avem de-a face
cu un caracter bisericesc al misticii care se identifică cu caracterul ei hristocentric:
„Chiar cel care s-a ridicat la starea de „minte pură” şi de contemplaţie” se situează
în continuare în cadrul ierarhic al Bisericii în sens larg şi nu a sărit dincolo de
Hristos şi de Taine” (Stăniloae 1993, 49). De aceea, în spaţiul creștin, evenimentul
Întrupării Fiului produce o mutaţie de fond în raportul subiectivităţii cu Adevărul
(de data aceasta scris cu majusculă). Întrucât descoperă Adevărul ca Persoană, Fiul
lui Dumnezeu, evenimentul Întrupării schimbă maniera de înţelegere a subiectivităţii
(cuprinsă în El), a Adevărului-Persoană și a raportului în care acestea se pot situa.
Situaţia fără precedent antrenează o înnoire profundă a vieţii și orientarea lucrării
interioare, și a eforturilor de despătimire, în vederea comuniunii cu El. Cuprinzând
în Sine umanitatea, Adevărul o păstrează unită cu El, și face posibil ca fiecare
ipostas să poată primi viaţă din Viaţa Lui. Cultivarea virtuţilor și înnoirea vieţii nu
sunt reyultatul unui efort personal și autonom, ci darul divin, împărtășit prin
Tainele Bisericii.

8. Câteva observaţii privind viaţa lăuntrică


în condiţiile recente ale vieţii

Consideraţiile făcute până acum îşi descoperă, în mod neaşteptat actualitatea, dacă
ţinem seama de condiţiile vieţii așa cum ni se înfăţișează astăzi. În ele găsim câteva
indicii prin care s-ar putea evidenţia ampla transformare a vieţii în modernitate.
Potrivit lui Foucault, intrarea în zorii modernităţii se pot întrevedea prin
schimbările importante care apar în raportul dintre subiectivitate și adevăr. În
trecut, discursul filosofiei, urmărind edificarea omului și justa organizare a cetăţii,
autentifica eforturile cunoașterii prin schimbările morale, prin îmbunătăţirea vieţii.

21
A iubi înţelepciunea înseamnă a iubi pe Dumnezeu, Înţelepciunea cu faţă de Persoană,
Înţelepciunea ipostaziată sau ipostatică. Numai o Persoană are în ea concentrată
înţelepciunea nesfârşită, vie şi activă, iubitoare şi binefăcătoare. Numai o astfel de
Înţelepciune o poţi iubi ca pe un prieten, pentru că şi ea te iubeşte ca prieten. Prietenia ei
depăşeşte orice prietenie, dar şi prietenia noastră faţă de ea. Din ea izvorăşte toată
înţelepciunea şi prietenia noastră. (Stăniloae 1999, 151, nota 82).
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
119

Spiritualitatea creștină, prin excelenţă, va afirma, așa cum o spune chiar Foucault,
că adevărul nu e accesibil de drept subiectului. Este necesară o transformare, prin
„smulgerea subiectului din statutul și din conștiinţa sa Actuală” și printr-un
travaliu (ascetic), pentru a atinge, cu însăși viaţa lui, „pacea sufletului” (Foucault
2004, 26-27). Cum se poate vedea, perioada premodernă declară necesitatea unui
efort susţinut, a unui travaliu al schimbării vieţii (metanoia, lucrare care constă în
efortul concret al despătimirii).
Foucault spune ceea ce ar putea fi cu ușurinţă acceptat: modernitatea
înseamnă o schimbare a raportului dintre subiectivitate și adevăr, cu inevitabile
consecinţe în maniera de raportare a omului la sine. Pe de o parte, spune Foucault,
subiectul este capabil de adevăr în starea în care se află, în viaţa obișnuită, în
vreme ce, în cealaltă parte a cuplului, adevărul nu mai este în stare să salveze
subiectul! (Foucault 2004, 28-29).
Câteva domenii dezvoltate în ultimii ani, cum sunt medicina comportamentală
sau unele explorări privind efectele neuronale ale practicilor spirituale, au permis
formularea unor observaţii importante privind comportamentele și dispoziţiile
interioare ale omului, precum și modul cum acest nou decor tehnic și mediatic se
face simţit în configurarea vieţii lăuntrice. Interesant este că multe dintre aceste
observaţii recente ar putea fi puse în legătură cu schimbarea de raport între
subiectivitate și adevăr propusă de Foucault.
În cele ce urmează facem câteva menţiuni privind unele caracteristici ale
vieţii recente, care par să împiedice sau să facă dificilă lucrarea interiorităţii și
edificarea de sine.

a) Suprastimularea senzorială împiedică reflecţia de sine

Dacă ţinem seama de constatarea lui David Harvey, putem afirma că diversificarea
stimulilor configurează o nouă condiţie de viaţă: suprasolicitarea senzorială (Connor
1999, 287). Pe de altă parte, adesea, multe dintre ofertele culturale şi de divertisment
orientate către simţuri, împiedică dispoziţiile introspective.
În această privinţă, filmul destinat publicului larg ilustrează bine noile
particularităţi ale culturii de masă. Producţiile cinematografice cu buget mare
„exploatează” mai mult şi mai bine resorturile psihologice ale spectatorului, în
forme şi intensităti imposibil de realizat prin propriile forţe, şi în condiţiile vieţii
curente. Subliniind acest fapt, Olivier Clément consideră pe bună dreptate
cinematografia o „artă a psihicului” sau o „artă a imaginarului” care solicită mai mult
dimensiunea psihică decât cea culturală de factură relaţională (Clément 2001, 192).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
120

Pe de altă parte, Giovanni Sartori observă că utilizarea pe scară largă a


televiziunii înseamnă un alt mod de relaţie cu lumea şi viaţa. Prin textul scris,
spune el, avem parte de cuvinte care se deschid către mai multe înţelesuri22, unele
dintre ele fiind cuprinzătoare, generice. Spre deosebire de imagini, cuvintele au o
sferă largă de aplicabilitate, şi îl fac pe Sartori să afirme că „toată capacitatea
noastră de a gestiona realitatea politică, socială şi economică în care trăim şi, mai
mult, de a supune (...) natura se bazează exclusiv pe o gândire prin concepte care
sunt, pentru ochiul liber – entităţi invizibile şi inexistente” (Sartori, 2006, 33).
Dimpotrivă, producând şi difuzând cu preponderenţă imagini, televiziunea
anulează conceptele şi, prin aceasta, „atrofiază capacitatea de abstragere" şi
„capacitatea de a înţelege" (Sartori, 2006, 34).
În fine, manipularea tehnică a imaginilor, obişnuită odinioară în cinematografie,
a devenit procedeu obişnuit şi în transmisiunile sportive, în spectacolele de televiziune
şi în buletinele de ştiri. Faptul acesta poate produce mutaţii semnificative în
structura realităţii, modificând modul de raportare al telespectatorului la evenimentele
lumii. Gilles Lipovetsky afirmă că prin manipularea imaginilor televiziunea rescrie
spaţiul şi timpul evenimentului. Avem de-a face cu „spectacularizarea sportului”
fundamentată pe o „reconstrucţie mediatică a timpului însuşi”, prin „suprimarea
timpilor morţi ai retransmisiei, inserarea unor secvenţe preînregistrate, interviuri
în direct (...) reluarea imaginilor decisive, relantiuri multiple şi diferenţiate după
mai multe planuri, incrustaţii şi viniete în timpul derulării competiţiei...”
(Lipovetsky şi Serroy 2008, 220-221).
Aprecieri de acest fel capătă multă relevanţă, dacă ţinem seama de faptul că
repetarea unor experienţe (spectacolul televizat, programele de știri, trasmisiunile
live) crează particularităţi cognitive, amprente specifice în anumite funcţii
cerebrale. Există deja rezultate ce avertizează asupra faptului că expunerea
repetată şi prelungită la experienţe de joc şi divertisment, mai ales dacă sunt
abandonate alte aspecte ale vieţii, cum sunt relaţiile interpersonale sau contactul cu
mediul natural, pot reconfigura obişnuinţele noastre de gândire. Un studiu
publicat în urmă cu câţiva ani, arată că experienţele senzoriale intense diminuează
dispoziţia spre reflecţie de sine. Explorarea activităţilor cerebrale în cazul mai
multor subiecţi, în timpul procesării unor stimuli, ca urmare a unei experienţe
senzoriale, pe de o parte, şi al unor momente de reflecţie la sine, a condus la
concluzia că atunci când ne încredinţăm simţurilor (unor experienţe intense), ne

22
Vocabularul, subliniază Sartori, nu conţine doar cuvinte cu înţeles concret, ce poate primi
o reprezentare picturală propriu-zisă, ci şi multe cuvinte abstracte, cum ar fi libertate,
demnitate, conştiinţă, justiţie, legitimare, legalitate, libertate, egalitate, drept şi drepturi,
şomaj, inteligenţă, fericire, naţiune, stat, suveranitate, democraţie, birocraţie. Astfel de
cuvinte, care „nu sunt traductibile în imagini”, sunt „entităţi construite de mintea
noastră”, „abstracţiuni non-vizibile” (Sartori, 2006, 30 sqq.).
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
121

pierdem pe noi înşine (pierzând de fapt disponibilitatea de a reflecta la noi înşine)


(Goldberg et al. 2006, 329-339).

b) Multitaskingul diminuează puterea atenţiei

O altă caracteristică a lumii, a ambientului cultural şi social actual, cu importante


consecinţe în configurarea vieţii lăuntrice, vizează posibilităţile limitate de prelucrare
a informaţiilor. Faptul este deosebit de important, dacă ţinem seama de volumul
tot mai mare de date transmise prin canalele media pentru publicul larg. Este ușor
de constatat că trăim într-o societate în care „primim mai multe informaţii decât ne
dorim”, experiind o „supra-abundenţă de informaţii de slabă calitate” (denumită
„data-smog”), în condiţiile în care avem „limite clare în procesare”(Weil 2013, 247)23.
Aşadar, o supra-aglomerare cu informaţii, poate fi mai degrabă inamicul atenţiei
decât antrenorul ei (Hanson şi Mendius 2011, 197-205).
Mizând pe legătura între gândire şi timp, sociologul Pierre Bourdieu înclină
să creadă că timpul de refecţie pe marginea evenimentelor transmise de media este
tot mai redus. El invocă aici o observaţie mai veche a lui Platon, care distinge între
filosofii care dispun de timp și oamenii din piaţa publică (agora) care trăiesc sub
presiunea urgenţei. Bouredieu crede că această deosebire este valabilă şi astăzi, cu
menţiunea că presiunea urgenţei o exercită acum televiziunea. Știrile şi evenimentele
pe care le transmite, derulate pe micul ecran asediază gândirea. Televiziunea, spune el,
oferă telespectatorului un „fast-food cultural” care cere un fel de fast-thinking ce nu
mai îndeplineşte „condiţiile necesare receptării” (Bourdieu 2007, 42-43).

c) Multiplicarea dorinţelor slăbeşte voinţa

Explorările psihologiei conduc la ideea că întreg contextul vieţii cotidiene


constituie un câmp de permanentă exercitare a voinţei, prin numeroasele situaţii
deliberative în care este situată persoana. Pe de o parte, diversificarea ofertelor
conduce, inevitabil, la multiplicarea dorinţelor. Pe de altă parte, multiplicarea
dorinţelor determină de cele mai multe ori o anumită împrăştiere a gândurilor, iar
aceasta, potrivit unor consideraţii care vizează medicina integrativă, pare să fie
cauza nefericirii şi nicidecum rezultatul ei (Weil 2013, 249).
Alte cercetări din aria psihologiei arată că procesele decizionale care intervin
în situaţiile obişnuite ale vieţii, în care avem de ales între diverse sortimente de

23 Andrew Weil citează „Complexity and Information Lead to Decreasing Control” (Free
University of Brussels, 2002) (draft pentru The Information Society).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
122

produse, versiuni de programe, opţiuni sau oferte financiar-bancare şi


profesionale, diminuează voinţa (Baumeister, Tierney 2012, 112). Situaţiile de viaţă
în care aveam de-a face cu decizii referitoare la mai multe opţiuni, slăbesc
disponibilităţile volitive (Baumeister şi Tierney 2012, 112), conducând în final la o
dispoziţie psihologică particulară, caracterizată de oboseala voinţei, numită
epuizarea eului (Baumeister şi Tierney 2012, 33).
Mai mult decât atât, prin tehnicile actuale din marketing, obiectele (articolele
comercializate) sunt erotizate (Brune 1996), intensificând atenţia și atașamentul
consumatorului. Și, semnificativ aici, sub influenţa unor stimuli de acest fel,
activitatea cerebrală, chiar şi în cazul unui privitor pasiv, e semnificativ modificată.
Anumite arii cerebrale (cum este nucleus accumbens conectat la partea stimulată de
recompense) sunt mai active, ceea ce face ca persoana respectivă să resimtă mai
intens dorinţa de a primi o recompensă şi impulsul de a acţiona mai rapid
(Baumeister şi Tierney 2012, 112). Avem de-a face cu o centrare îngustă, concretă,
de tipul aici şi acum – indicată adesea de reclamele publicitare – care acţionează
împotriva autocontrolului (Baumeister şi Tierney 2012, 170-171).
Faptul acesta nu ar trebui neglijat întrucât unele abordări ale psihologiei afirmă
că reflecţia de sine, autocontrolul şi atenţia sunt interconectate strâns. Psihologul
Roy Baumeister susţine, cu rezultate experimentale temeinice, că autocontrolul este
strâns legat de conştiinţa de sine (Baumeister şi Tierney 2012, 119), ambele fiind
decisiv influenţate de caracterul moral al reflecţiilor noastre, de gândurile nobile.
În particular, neuroștiinţele dezvăluie că fiecare experienţă, cu atât mai mult
cele intense, afectează modul în care dispunem de voinţă, putinţa autocontrolului.
Aceasta se întrevede, de exemplu, în distanţa empatică rece-cald, o adevărată
provocare a autocontrolului. Într-un experiment grăitor, un grup de bărbaţi au fost
chestionaţi în legătură cu posibilitatea de a participa sau de a forţa relaţii intime
profund imorale, în condiţii de laborator („la rece”). Ei răspund negativ,
exprimând credinţa sinceră că nu ar participa la astfel de scenarii sau fapte. Totuși,
în situaţii de excitaţie sexuală, de exemplu, îndemnaţi să răspundă la aceleași
întrebări, privind posibilitatea ca ei înșiși să determine, să participe activ sau să
forţeze pe cineva să facă aceasta, subiecţii nu au mai formulat răspunsuri la fel de
tranșante (Baumeister şi Tierney 2012, 155). Dar situaţia aceasta este valabilă și în
celălalt sens. Persoanele încurajate să gândească la un nivel înalt, prin judecăţi
abstracte şi cuprinzătoare, sporesc în capacitatea de autocontrol (Baumeister şi
Tierney 2012, 171). O perspectiva globală, o privire panoramică asupra realităţii,
care să ţină seama de fondul lucrurilor mai degrabă decât de aparenţe, favorizează
eliberarea de sub auspiciile presante ale imediatului – coordonatelor strâmte aici și
acum de care am mai pomenit – generând o anumită emoţionalitate pozitivă
(Hanson şi Mendius 2011, 198-201).
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
123

Multe alte aspecte, furnizate de medicina comportamentală, de medicina


integrativă sau de neuroştiinţe, ar putea fi aici semnificative, întrucât subliniayă
modul cum fiecare experienţă oferă o coloratură specifică vieţii noastre interioare:
mediul competiţional descurajează cultivarea compasiunii, un comportament
consumerist diminuează dispoziţiile contemplative, iar fixaţia fericirii ne face, cel
mai adesea, nefericiţi24.

9. Despre schimbarea întrebuinţării simţurilor


ca premisă a vieţii lăuntrice

Cu dificultatea inerentă oricărei întreprinderi rezumative, mai facem alte câteva


consideraţii privind lucrarea lăuntrică, aşa cum este ea înţeleasă în spiritualitatea
creştină, pe baza unor observaţii pe care le formulează Teodor al Edesei. Desigur,
încerc unele referiri la noua condiţie de viaţă a prezentului, aflat sub presiunea
tehnologiilor și a culturii televizuale.
O primă indicaţie vizează paza simţurilor, care creează condiţii adecvate
pentru ca oamenii să poată avea atenţia neîntrerupt aţintită spre Dumnezeu. Teodor al
Edesei afirmă că prin isihie, prin înstrăinarea de lume și prin prin încordarea
tuturor puterilor sufleteşti; „să ceară de la Dumnezeu mână de ajutor, punându-şi
în El toată nădejdea, ca unii ce sunt convinşi că dacă n-ar ajuta Acela, ar fi răpiţi în
chip necesar de cei ce-i trag spre cele dimpotrivă” (Cuvânt despre contemplaţie).
O altă lucrare recomandată de părinţii filocalici este aceea care urmărește să
depășească piedicile ascunse ale lumii. Vom vedea imediat că, în anumite privinţe,
îndemnul acesta este deosebit de util și astăzi. În avalanşa ofertelor de consum și a
producţiilor de divertisment cu generoasa lor plajă experienţială, soluţia pentru
cultivarea vieţii interioare este diametral opusă condiţiei supra-stimulării
senzoriale. Liniștirea presupune o sub-stimulare, accentul fiind pus pe înţelesurile
nobile, cuprinzătoare, anume „hrănirea necontenită a sufletului prin ştiinţă”,
nicidecum printr-o ploaie densă de stimuli.
Așadar, pe de o parte, înstrăinarea de lume, isihia simplifică teritoriul vieţii
experienţiale, reducând considerabil diversitatea şi intensitatea stimulilor. Întreaga
gândire patristică subliniază, în variate forme, faptul în esenţă extraordinar că
omul este înzestrat cu simţuri prin intermediul cărora poate sesiza lumea. Dar nu
este vorba despre o neglijare a simţurilor în vederea dobândirii unei insensibilităţi
în raport cu stimulii mediului de viaţă, într-o abordare care descalifică lumea.
Dimpotrivă. Sfântul Petru Damaschinul, de exemplu, constată minunata alcătuire a

24 Există unele rezultate care arată faptul deloc de neglijat că fericirea şi mulţumirea sunt
două stări complet diferite (Weil 2013, 249).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
124

omului, în care „ochii, urechile şi limba primesc din afară cele de trebuinţă, după
voia sufletului; ochii, prin lumină, urechile prin aer; şi niciunul din simţuri nu
împiedică pe celălalt şi nu poate face ceva în afară de scopul sufletului” (Învăţături
duhovniceşti, Despre a şasea cunoştinţă). În isihie este urmărită o restaurare a
raporturilor nepătimașe cu lumea sensibilă25.
Pe de altă parte, prin ştiinţă, spune Teodor al Edesei, omul ridică gândurile
sale din planul dorinţelor către înţelesuri mai înalte. E important de precizat că prin
știinţă, Teodor al Edesei înţelege aici atât „ştiinţa lucrurilor sensibile” – exerciţiul
cunoaşterii lumii, a frumuseţilor ei profunde care lărgesc orizonturile minţii noastre,
şi ne împing spre contemplare şi doxologie –, cât şi ştiinţa celor inteligibile, „privite
în ele însele” sau „în raport cu primul principiu”, şi „contemplarea cauzei lucrurilor
din cele din jurul ei, atât cât e putinţă”.
În fine, Teodor al Edesei menţionează asceza, spiritualizarea trupului,
postul, privegherea, culcarea pe pământ, haina aspră şi strict necesară, ostenelile şi
durerile care „răstignesc trupul”, îl fac pe nevoitor „uşor şi ager”, capabil să
urmărească „fără greutate mişcările minţii”, capabil să „se înalţe împreună cu Cel
înalt” (Cuvânt despre contemplaţie).
Prin aceste lucrări, omul sporește curăţia și, prin aceasta, cunoașterea. Doar
mintea luminată de credinţă şi har este considerată de gândirea patristică puterea
împărătească chemată să fie stăpână peste simţuri. Cu alte cuvinte, modul cum
mintea ţine sub observaţie mişcarea simţurilor oferă adevărata măsură a vieţii
sufletului Sf. Isaac Sirul (Cuvinte despre nevoinţă, VIII)26. De aceea, din perspectiva

25 Iată ce scrie Teolipt, mitropolitul Filadelfiei: „Vieţuirea călugărească este un arbore cu


coroană înaltă şi foarte roditor. Rădăcina lui este înstrăinarea de toate cele trupeşti;
ramurile sunt nepătimirea sufletului şi lipsa oricărei alipiri de lucrurile de care s-a
depărtat; iar rodul lui îl constituie dobândirea virtuţilor, dragostea îndumnezeitoare şi
bucuria neîntreruptă din aceasta (...) Depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos.
Iar lume numesc alipirea de lucrurile supuse simţurilor şi de trup” (Cuvânt despre ostenelile
vieţii călugăreşti). Părintele Stăniloae observă aici inspirat: „«Lume» nu e numită aci
realitatea celor dinafară, ci o stare lăuntrică de alipire pătimaşă la lucrurile supuse
simţurilor şi la trup. Monahul le foloseşte pe acestea într-o mare libertate şi detaşare
spirituală. De aceea le foloseşte în limitele strict necesare vieţii pământeşti” (Stăniloae
1999, 45, nota 2).
26 Sfântul Grigore Sinaitul recomandă, pentru deprinderea unei vieţii interioare cinci lucrări
distincte. Prima dintre ele este tăcerea, lucrare în care s-ar putea înţelege intrarea într-un
regim de viaţă și înţelegere situat mai presus de limbaj. În al doilea rând Grigore Sinaitul
recomandă înfrânarea. După ce, prin tăcere, sunt restrânse „ieșirile„ din sine prin cuvânt,
prin înfrânare sunt tăiate toate celelalte ieșiri, prin lucrări și dorinţe străine de parcursul
duhovnicesc. Sfântul Grigorie continuă, în cele cinci recomandări care pregătesc starea
interiorităţii omenești, cu supravegherea. Cu alte cuvinte, ca lucrarea tăcerii și a înfrânării
să poată fi săvârșite, aceasta este cu putinţă prin supravhegere, iar când acestea sunt
săvârșite, pentru roadele care se nasc din tăcere și înfrânare, ostenitorul trebuie să
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
125

spiritualităţii creştine, o viaţa cucerită la consum, petrecută exclusiv în decorul


stimulativ al producţiilor de divertisment, face dificilă întrevederea luminilor pe
care le-am putea dobândi prin cultivarea vieţii lăuntrice. Într-o astfel de viaţă, s-ar
putea spune, folosind cuvintele Părintelui Stăniloae, că

[L]ucrurile îşi pierd adâncimea. Nici persoanele, nici lucrurile nu mai cuprind decât ceea
ce cade imediat sub simţuri şi nimic dincolo de simţuri. Ele au devenit opace. [...] Lumea a
devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel material (Stăniloae 1993, 134).

Așa se poate înţelege rostul recomandărilor părinţilor filocalici care vizează


protejarea simţurilor, a ochilor, de inflaţia de ştiri şi divertisment. Osteneala vieţii
duhovniceşti arată că, de pe urma acestui efort ascetic, câştigul este nepreţuit: o
extensie a capacităţii de a vedea şi de a înţelege lumea, dincolo de suprafaţa
ademenitoare a lucrurilor. Este vederea pătrunzătoare, întărită de conştiinţă
simbolică, în care omul, cum afirmă Berdiaev, „vede peste tot numai semne şi
simboale ale celeilalte lumi”, simţind divinul „înaintea tuturor lucrurilor, ca mister
şi infinitate ce stă înapoia a tot ceea ce este finit”, care „nu vede ultimele realităţi în
lumea aceasta, în corpul ei natural” (apud Stăniloae 1993, 188).
Restaurarea şi desăvârşirea omului ţine, aşadar, de o altfel de întrebuinţare a
simţurilor şi puterilor sufleteşti. Iată un alt îndemn în acest sens:

Să ne silim de-a ajunge să cârmuim simţurile prin raţiune şi mai ales să nu îngăduim ca
ochii, urechea şi limba să privească, să asculte şi să grăiască în chip pătimaş, ci spre
câştigul nostru. Căci nimic nu alunecă mai uşor spre păcat ca aceste mădulare, dacă nu
sunt stăpânite de raţiune; şi nimic nu ajută mai mult la mântuire ca ele, dacă le cârmuieşte
şi le duce raţiunea spre cele ce trebuie şi spre cele ce vrea ea. Dacă acestea nu lucrează cu
rânduială, atunci şi mirosul se moleşeşte şi pipăitul se întinde cutezător şi un roi întreg de
patimi se adaugă. Dar ţinute în rânduială de raţiune, se iveşte pace multă şi linişte
statornică de pretutindeni (Teodor al Edesei. Cuvânt despre contemplaţie).

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în sensul acesta:

De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care este
vrednică. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii
dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare;
iar trupului hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă (Capete despre dragoste).

urmărească smerenia, ca să se păzească pe sine de mândria agonisirii lor. În fine, Grigorie


Sinaitul recomandă la capătul acestor lucrări îndelunga-răbdare, ca și cum ar spune că, cel
ce caută să rămână în tăcere, înfrânat, în smerenie și supraveghindu-se pe sine, va avea
multe încercări pe care nu le va birui decât cu îndelungă răbdare.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
126

Toate acestea sunt necesare pentru că există o strânsă legătură între felul
cum sunt întrebuinţate simţurile şi viaţa lăuntrică, în special aşa cum este aceasta
trăită în lucrarea virtuţilor. Potrivit Sfântului Nichita, cele cinci simţuri trebuie
unite cu cinci lucrări:

[P]rivegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi liniştirea. Cel ce şi-a unit cu acestea


simţurile trupului, împreunându-şi vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul
cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştea, îşi curăţeşte repede mintea sufletului
său şi, subţiind-o prin acestea, o face nepătimitoare şi străvăzătoare (Cele 300 de capete, 91).

Părintele Stăniloae comentează aici:

[S]imţurile sufletului se unesc cum se cuvine cu cele ale trupului mai mult pentru a le
înfrâna pe cele din urmă, decât pentru a le potenţa. Dar, cu vremea, energia simţurilor
trupului înduhovnicită întăreşte simţurile sufletului: privegherea vede, meditaţia aude,
înfrânarea gustă cele spirituale. Prin toate acestea mintea subţiindu-se, întrucât s-a eliberat
de gândurile [referitoare la cele] pământeşti care o îngroşau şi o tulburau, devine liniştită
şi transparentă. E liniştită pentru că vede pe Cel Unul, infinit şi liniştit, nemaiavând lipsă
să treacă de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorată de mărginirea lucrurilor pe care
trebuie să le depăşească pentru a-şi înmulţi cunoştinţa şi satisface poftele. Dar nu numai
energia simţurilor trupului se adaugă la energia simţirii minţii, ci şi invers; energia simţirii
minţii sau a simţirilor sufletului se adaugă la energia simţurilor trupului întărind-o şi
curăţind-o, încât prin aceste simţuri mintea poate străbate la Dumnezeu cel străveziu prin
lucruri sau prezent în raţiunile lucrurilor (Stăniloae 1997, 223, nota 79).

10. Autoexperimentarea și preocupări


de cuantificare a sinelui

Într-un mod neașteptat, găsim câteva indicii privind preocuparea de sine în chiar
registrul post-modernităţii, într-o formă inedită, fără o legătură cu ceea ce s-a spus
până acum, într-un plan diferit, o preociupare de sine care utilizează o serie de
dispozitive de ordin tehnic.
Tema auto-experientării este veche, prezentă în multe arii ale cercetărilor
ştiinţifice. În legătură cu aceasta ar trebui spus că nu puţini au fost fizicienii,
medicii sau chimiştii care au făcut experimente folosind propriul corp. Totuşi, s-ar
putea face o legătură între ceea ce au dorit să întreprindă filosofii stoici, şi ceea ce
au urmărit creştinii, în toate preocupările lor şi ceea ce temerarii exploratori ai
ştiinţelor au făcut pe drumul cercetărilor. Şi unii, şi alţii au încercat să facă propriul
trup sau propriul sine teritorii ale experienţei şi experimentului, ca într-un efort de
interiorizare, de strămutare a frontului eforturilor ştiinţifice lăuntric.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
127

În același timp, datele arată că anumite aspecte ale automonitorizării sunt


prezente de mai multă vreme în medicină, prin utilizarea unor dispozitive
destinate să îmbunătăţeacă starea de sănătate27. Recent însă, şi păstrând o înrudire
cu această experimentare de sine, s-a conturat o arie de preocupări cu un profil
înrudit dar inedit. Ea vizează cultivarea unei monitorizări de sine, pentru
facilitarea autocontrolului asupra vieţii.
Prin intermediul unor dispozitive biodigitale, persoanele au posibilitatea să
înregistreze parametri biologici, care compun o hartă a stării fizice şi psihice. În
atenţie sunt aspecte precum consumul zilnic de calorii şi de alcool, glicemia,
exerciţiile fizice, dar şi aspecte precum viaţa socială, emoţiile sau activitatea
financiară (Evans 2012, 78). Multe alte procese sau evenimente sunt ţinute sub
observaţie: somnul REM, rute efectuate cu autoturismul, visele, consumul de
cofeină, întâlnirile cu alte persoane, reacţiile alergice, starea de spirit, frecvenţa
stărilor de fericire, numărul de pași efectuaţi într-o zi, amintirile ce apar în minte,
alături de o sumedenie întreagă de factori sau parametri medicali și de sănătate
(Kelly K., apud. Wiederhold, 235). În cadrul acestor preocupări, practicanţii îşi fac
des analizele medicale, înregistrând evoluţia tuturor acestor parametri şi funcţii,
nu doar pentru a vizualiza starea sănătăţii, ci şi pentru a stabili legături cu starea
de bine, pe termen scurt, mediu sau lung.
În raport cu vechile practici de monitorizare medicală, cuantificarea eului
consfinţește o triplă noutate. În primul rând, este vorba despre diversificarea și
digitalizarea dispozitivelor de auto-monitorizare, tablete, smartphone-uri, laptopuri

27
Încă din anii 80, de exemplu, persoanele cu diabet zaharat puteau monitoriza nivelul de
zahăr din sânge, prin intermediul unor dipozitive (glucometru) utilizate astăzi pe scară
largă. Procedee de acest fel, care apelează la autoexplorare pentru obiective de ordin
medical continuă și astăzi. La spitalul Radcliffe din Oxford, Anglia, Kevin Warwick, un
profesor de cibernetică la Universitatea din Reading, a fost subiectul primei intervenţii
neurochirurgicale pe un pacient sănătos, în cadrul unui experiment numit mai apoi The
Cyborg Experiment. Warwick s-a oferit voluntar pentru implantarea unui cip de siliciu cu
100 de electrozi direct în fibrele nervului median din antebraţ. Operaţia a fost riscantă,
întrucât un eșec ar fi însemnat pierderea braţului. Scopul experimentului a fost acela de a
vedea dacă o persoană ar putea să înveţe să simtă, să interpreteze și să răspundă la stimuli
artificiali generaţi de un calculator. Practic, prin această operaţie, Warwick a reușit să
folosească mintea pentru a controla un scaun cu rotile electric. Mai mult chiar, prin
intermediul unei conexiuni internet, el a putut să miște o mână artificială situată într-un
alt laborator. La șase săptămâni după operaţie, creierul lui Warwick a învăţat să
interpreteze semnalele trimise prin intermediul dispozitivului implantat. În cadrul unui
experiment, a fost utilizat un dispozitiv sonar improvizat, conectat la implantul din braţ.
În mod spectaculos, profesorul a putut simţi cât de departe este situat un anumit obiect
faţă de braţul lui, chiar în timp ce a fost legat la ochi! (Harrell, 2011)
ADRIAN SORIN MIHALACHE
128

și alte gadget-uri biodigitale specializate în măsurarea parametrilor foziologici28. În


al doilea rând, cuantificarea eului se evidenţiază prin multitudinea parametrilor și
obișnuinţelor de viaţă ce pot intra astăzi sub observaţia fină a senzorilor digitali și
posibilitatea considerabil mai mare de stocare a datelor. În fine, actualul curent este
caracterizat de o circulaţie extinsă a rezultatelor, întrucât avem de-a face cu postări ale
datelor de viaţă în pagini web specializate sau în reţele de socializare, ceea ce facilitează
un amplu schimb de informaţii privind practicile și rezultatele autosupravegherii.
Practicile de acest fel sunt relativ noi. Bazele s-au pus în 2008, prin intermediul
unui website unde erau prezentate dispozitive (auto-trackere), modalităţile lor de
utilizare, dar și alte bune practici care influenţează semnificativ starea de bine.
Prima conferinţă anuală dedicată cuantificării eului s-a desfășurat în 2011.
Cuantificarea sinelui sau selftracking-ul reprezintă, așadar, un curent de practici
și comportamente care strânge dovezi despre modul cum auto-supravegherea
obișnuinţelor, auto-monitorizarea vieţii de fiecare zi poate conduce la rezultatele
medicale mai bune. Ideea principală așadar ar fi aceea că înregistrarea minuţioasă
a activităţilor zilnice și analiza atentă a datelor rezultate de aici ar putea să ofere
indicii importante privind menţinerea sau îmbunătăţirea stării de sănătate și chiar
a fericirii (Wiederhold 2012, 235)29.
Pe de o parte, fiind vorba de numeroase dispozitive, care pot îmbunătăţi
autosupravegherea pacienţilor, există autori care înclină să creadă că facilitarea
acestor operaţii, prin investiţiile și producţia giganţilor de telefonie și dispozitive
digitale, va contribui la conturarea unei noi paradigme de îngrijirea bolnavilor și în
politicile de prevenţie (Wiederhold 2012, 235). Ar putea fi vorba despre un alt mod
de a face medicină, în care bolile nu mai sunt determinate în primă fază, cum se

28
Deloc întâmplător, unii observă că dispozitive care măsoară activitatea fizică alcătuiesc
cea mai mare parte din piaţa gadgeturilor cu caracter personal (Fleming, 2012)
29 Într-adevăr, unele date arată că cei ce poartă un pedometru, sunt stimulaţi să facă mai multă
activitate, având o creștere medie de 27 de procente a numărului de pași făcuţi într-o zi, în
comparaţie cu cei care nu le folosesc. La fel, cei care utilizează aplicaţia RescueTime, care
înregistrează software-ul și site-urile folosite în timpul zilei, evidenţiind pierderile de timp
acumulate în perioada de activitate, se dovedește utilă în creșterea eficienţei în muncă și în
economisirea timpului, prin eliminarea duratelor temporare consumate în navigările
dezordonate în on-line. Dezvoltatorii RescueTime susţin că utilizatorii consistente
economisi în medie 3 oră 54 minute pe săptămână. Un alt gadget de auto cuantificarea
este Zeo, un dispozitiv biodigital care urmărește duratele de somn. Senzorul preia
semnale electrice de la creier, contracţiile musculare și mișcările ochilor, pentru a măsura
durata somnului profund, cantitatea de lumină și perioadele de somn REM. Datele sunt
trimise prin Bluetooth la smartphone-ul utilizatorului și prezentate zilnic, sub forma unui
grafic. O astfel de monitorizare ar putea să fie utilă întrucât studiile au aratat ca somnul
insuficient e asociat cu un nivel mai ridicat de grăsime corporală, diabet zaharat de tip 2,
atacuri de cord și deficienţe în funcţionarea sistemului imunitar. (Fleming, 2012)
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
129

întâmplă acum, prin intermediul simptomelor. Cuantificarea sănătăţii ar putea


oferi posibilitatea de a formula diagnostice înainte să apară simptomele, prin
intermediul modificării datelor referitoare la parametrii fiziologici, ducând în final
la o medicină personalizată care să aibă în vedere toate aspectele vieţii, hrana, ora
meselor, somnul și celelalte obișnuinţe de fiecare zi. (Fleming, 2012).
Pe de altă parte, alţi autori văd această mişcare de automonitorizare o
fuziune interesantă a filosofiei antice cu tehnologia modernă (Evans 2012, 78). Cum
în ultima vreme avem de-a face cu măsurători tot mai bune, pentru unii psihologi,
auto-explorarea, auto-supravegherea ar putea reprezenta viitorul promiţător al
cercetării, în ceea ce s-ar putea numi auto-experimente30.
În fine, interesant este, de asemenea, și un alt aspect, anume că o anumită
formă de conștientizare, să-i spunem orizontală, cantitativă, se înregistrează și la
nivel global. Prin diverse metode computerizate, sprijinite de minuţioase analize
statistice, sunt furnizate publicului larg sau specialiștilor, tot mai multe informaţii
despre mișcarea lumii, despre diversele ei stadii de dezvoltare.
După statisticile apărute încă din secolul al XVII-lea, cu referire la mortalitate,
dezvoltarea acestor instrumente precise de lectură socială a continuat cu analize tot
mai minuţioase în diverse sectoare ale economiei, în sectorul financiar și în cel de
producţie, în industria petrolului, a energiei nucleare, în alte ramuri industriale sau
în agricultură, abordând însă și aspecte legate de sărăcie sau de cheltuieli militare.
În ultimele decenii monitorizarea atentă a evoluţiilor lumii s-a extins asupra
amprentei ecologice, stadiul poluării unor regiuni, speciile pe cale de dispariţie,
sau nivelul rezervelor de apă potabilă. Au apărut statisticile privitoare la
producţiile de divertisment și literatură, în ceea ce numim sociologia culturii,
statistici în vânzările muzicale, în industria farmaceutică, în mediul academic, în
producţiile știinţifice sau în turism.
Nu pun în discuţie aici utilitatea acestor statistici. Ea este indiscutabil
deosebit de utilă. Ceea ce vreau să subliniez însă este faptul că în datele lor sunt
ascunse radiografii detaliate privind mișcările lumii, cifre pe baza cărora se poate
oferi un contur al vieţii recente. Fiecare statistică, cuprinzând aspecte,
comportamente, activităţile unei largi populaţii, poate da seama, ca o piesă de
puzzle, despre un aspect din chipul lumii. Puse la un loc, ele oferă, cel puţin pe
orizontala lumii sensibile, o radiografie, starea planetei, a civilizaţiei, a umanităţii,
cifre care pot sugera anumite aspecte ale stării fiinţei noastre. Chiar dacă cifrele
acestea nu pot substitui pe de-a-ntregul o conștientizare de sine a umanităţii și a
mișcărilor ei, ele ar putea fi văzute ca expresii ale unei încercări prin care omenirea
intenţionează să-și întoarcă atenţia către ea însăși, prin ochiul precis al sociologiei
care, într-o anumită măsură, ţine locul privirii din cer. Am avea de-a face, în acest

30 Chestiuni de acest fel sunt constatate de Harrell (2011).


ADRIAN SORIN MIHALACHE
130

caz, cu dovada sau restul unui imbold auto-reflexiv, pe care însăși fiinţa omenească
îl resimte uneori, dar care este extins acum până la marginile lumii31.

11. Viaţa lăuntrică – câteva rezultate


recente ale neuroștiinţelor

În literatura filocalică textele ce vizează paza simţurilor şi a gândurilor, a


cuvintelor rostite şi a mişcărilor inimii menţionază că fiecare dintre întrebuinţările
pe care le dăm puterilor omeneşti se imprimă, în ultimă instanţă, în felul de a fi al
persoanei. De aici, şi grija pentru despătimire şi pentru lucrarea virtuţilor, întrucât
şi cea dintâi etapă şi cea care îi urmează vizează dobândirea unei vieţi
îmbunătăţite, neumbrită de obişnuinţele rele.
Mai întâi, trebuie spus că în ultimul secol, medicina a indicat o perspectivă
pesimistă asupra posibilităţilor de înnoire a ţesutului neuronal. Este vorba despre
teoria rigidităţii conexiunilor neuronale, un model explicativ privind funcţionarea
creierului care postula că „în centri (nervoşi) adulţi, căile nervoase sunt fixe, finale
şi de neschimbat”32. Potrivit acestei înţelegeri, putem acumula date, experienţe și
înţelesuri noi, în forma unor amintiri care corespund unor conexiuni neuronale,
însă, în forma aceasta cumulativă, o schimbare radicală în arhitectura ariilor
cerebrale nu este posibilă. Ariile corticale responsabile pentru procesarea
senzaţiilor, ca şi cele pentru mişcare, devin cu timpul fixe şi continuă să rămână
așa, după aceea, întreaga viaţă. Constatări ca acestea, susţinute multă vreme în
știinţele medicale, erau întărite și de faptul unanim acceptat că neuronii mor încă
din primele zile ale naşterii şi că alţii noi nu se mai nasc. Pe lângă fixaţia
structurilor neuronale, pe măsura trecerii timpului, se instalează, în mod inevitabil,
şi un deficit al funcţiei cognitive, care ameninţă pe cei cu vârstă înaintată. Într-
adevăr, cercetările au arătat că neuronii nu se multiplică. În cazul lor nu există un
proces similar cu cel de segmentare, de multiplicare celulară. Încât, tabloul
pesimist al senectuţii era complet zugrăvit.

31 Un website specializat în acest gen de evaluare este www.worldometers.info. Gădim aici


date despre diverse aspecte ale vieţii, modul cum acestea evoluează în timp la nivel
global. Gradul de extindere al suprafaţei defrișate, numărul de nașteri și de decese în
fiecare secundă, oră și zi, cheltuieli pentru educaţie și sănătate, numărul utilizatorilor de
internet, nivelul emisiei de carbon, persoane decedate din cauza inaniţiei, numărul zilelor
rămase până la epuizarea rezervelor de gaz sau de cărbune, sume cheltuite pentru droguri
sau numărul persoanelor infestate cu HIV.
32 Cuvintele aparţin neuroanatomistului spaniol Santiago Cajal (1852-1934) – apud Terter şi
Ashford (2002, 402).
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
131

Însă, începând cu anii '80 şi mai cu seamă în primul deceniu din secolul XXI,
medicina a scos la iveală dovezi care au răsturnat această paradigmă a neurologiei.
Trupul poate „înregistra” schimbări majore; obiceiurile vechi pot fi înlocuite cu
altele. Sistemul nervos se poate restructura, poate şterge automatismele vechi şi
este gata să le înlocuiască cu altele noi, la orice vârstă33! Numeroase rezultate
semnificative s-au adăugat în ultimile decenii34. Este semnificativ că majoritatea
pacienţilor din experiment, care au reuşit să determine o reorganizare a creierului,
au fost adulţi, mulţi dintre aceştia chiar în vârstă.
Se cunoştea, de exemplu, că în funcţie de instrumentele muzicale pe care le
folosesc, interpreţii utilizează mult mâna stângă (vioară sau chitară). De aceea, aria
corticală alocată degetelor mâinii drepte este mai restrânsă decât cea
corespunzătoare mâinii stângi. Este uşor de intuit că, exersând în mod sistematic
degetele de percuţie pe griful unei viori, zonele corticale solicitate la această
activitate se extind tot mai mult. Aria spaţiului cortical răspunzătoare de mâna şi
degetele utilizate în execuţie este tot mai solicitată să preia impulsuri, să reţină
mişcări şi poziţii-cheie. O reţea din ce în ce mai mare de neuroni se interconectează,
conturând o locaţie tot mai capabilă să stocheze informaţiile noi privind
mecanismele motorii. În fine, apare şi un efect; cresc capacităţile de învăţare a unor
noi nuanţe şi în execuţie.
Din acest motiv, copiii care performează de timpuriu un instrument muzical
deţin arii corticale (specifice mâinii folosite) mai extinse decât cei care nu cântă la

33
În 1987, doctorul Edward Taub a desfăurat un experiment cu pacienţi afectaţi de atacuri
cerebrale. În general, după un atac cerebral care afectează o porţiune din ţesutul cerebral,
pacienţii pierd total sau parţial funcţia ce corespundea zonei corticale afectate. Unii nu pot
vorbi, alţii nu pot mişca un braţ, în funcţie de locul afectat de atacul cerebral. Pacienţii
acestui experiment au fost aleşi cu grijă, dintre cei care supravieţuiseră unui atac cerebral
şi care mai aveau abilitatea de a-şi mişca foarte puţin braţul afectat. Ei au luat parte la un
exerciţiu de terapie a mişcării induse prin constrângere. Timp de 14 zile, în cea mai mare
parte a timpului, lor le-a fost imobilizat braţul sănătos. În acest timp, ei au fost ajutaţi să-şi
folosească braţul afectat de paralizie în activităţi, jocuri, mişcări obişnuite ale mâinii la
mese sau în manipularea unor lucruri. În situaţia în care pacienţii nu puteau face
mişcările, mâna lor ajutată de asistenţi executa sarcinile alese. Neuronii afectaţi de atacul
cerebral nu aveau cum să revină în funcţie, iar activitatea motorie propriu-zisă nu putea fi
preluată de alţi neuroni, pentru că ariile corticale erau considerate fixe, rigide. Lumea
medicală a fost surprinsă! În 10 zile pacienţii au recuperat în mare parte funcţionalitatea
braţului afectat de paralizie (Taub et al. 1993, 347-354).
34
În 2006, doctorul Taub a prezentat rezultatele unui alt experiment. La acesta au participat
41 de pacienţi cu atacuri cerebrale vechi de până la patru ani şi jumătate, între care 21 au
beneficiat de terapie de mişcare prin constrângere indusă. După două săptămâni în care
au efectuat diverse sarcini, beneficiarii au probat recuperarea capacităţii de mişcare a mâinii,
iar situaţia s-a păstrat chiar şi la câţiva ani după finalizarea programului. După doi ani,
capacităţile motorii ale braţului afectat au devenit chiar mai bune. (Taub et al. 2006, 1045-1049).
ADRIAN SORIN MIHALACHE
132

nici un instrument. Imagistica medicală de înaltă fidelitate (magnetoencefalografia)


a putut evidenţia că, atunci când utilizează degetele folosite de regulă în execuţia la
instrument, imaginile surprind o arie activă mult mai mare. Deosebirile între
muzicieni şi nonmuzicieni sunt foarte mari când e vorba de mâna de execuţie, dar
sunt nesemnificative când e vorba de cealaltă mână (Elbert et al. 1995, 305-307).
Noutatea cercetărilor făcute de Taub a fost însă aceea că toate aceste
modificări s-au instalat şi la persoane adulte, care au început să practice un
instrument muzical după 40 de ani! Chiar dacă nu poate fi vorba de atingerea
măiestriei celor instruiţi de mici, rezultatele au fost spectaculoase. S-a putut dovedi
că, indiferent de vârsta debutantului, pe măsură ce el practică un instrument
muzical, zona cerebrală care corespunde abilităţii de folosire a degetelor de
percuţie va fi din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, ţesutul cerebral este imprimat
de pe urma experienţelor, dacă acestea sunt desfăşurate repetat.
Dovezi de acest fel au deschis şirul unor descoperiri care privesc
plasticitatea creierului, o capacitate remarcabilă de reorganizare cerebrală care
permite creierului să fie imprimat cu datele unor experienţe noi, dacă acestea sunt
suficient de des şi de intens repetate. Însă, cu referire la deprinderea și beneficiile
unei vieţi lăuntrice, indicaţiile acestea subliniază până la urmă importanţa
obișnuinţelor vieţii în structurarea deprinderilor emoţionale și cognitive.

12. Epigenetica. Despre posibilitatea de a schimba


printr-un efort conștient expresia genelor

Unele rezultate venite din aria epigeneticii, indică faptul că obişnuinţele sunt decisive
nu doar pentru configurarea întregii vieţi a persoanei, dar și pentru îmbunătăţirea
expresiilor genelor. Datele obţinute în ultimii ani arată că obişnuinţele zilnice pot
influenţa în bine sau în rău expresia echipamentului genetic, determinând
schimbări profunde în dispoziţiile interioare.
Trebuie spus că cercetările au arătat că prezenţa unei gene nu este suficientă
pentru ca trăsătura genetică pe care aceasta o codează să fie exprimată (Davidson
şi Begley 2013, 135). Experimentele indică faptul că trăsăturile determinate genetic
„pot fi modificate în mod substanţial, atât prin felul în care părinţii, profesorii se
îngrijesc de copii, cât şi prin experienţele pe care copiii [dar şi adulţii, n.n.] le au”
(Davidson şi Begley 2013, 135). Concret, neuroştiinţele scot la iveală, trei factori
decisivi care influenţează devenirea omului, dincolo de condiţionările genetice: mediul
de viaţă, experienţele acumulate şi felul în care persoana interpretează aceste experienţe.
Fiecare în parte şi toate la un loc pot amplifica sau inhiba expresiile unor gene.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
133

În primul rând, mediul de viaţă poate stimula sau inhiba expresia unor gene,
schimbând semnificativ trăsăturile şi comportamentul unei persoane. Studiile au
arătat că gemenii care au trăit în medii diferite şi care au avut parte de stimuli şi
condiţii de viaţă diferite au dezvoltat aptitudini şi comportamente diferite.
În al doilea rând, experienţele persoanei în mediul de viaţă sunt, de asemenea,
importante în expresia genelor. Particularităţile mediului de viaţă, atât cele
spirituale şi culturale, dar şi cele profesionale lasă urme tot mai adânci în om, în
tiparele gândirii şi emoţionalităţii sale, şi, desigur, în disponibilităţile lui spirituale,
cu fiecare experienţă şi pe măsura trecerii timpului. Noile explorări ale creierului
confirmă că fiecare experienţă intensă sau experienţele repetate au efecte
semnificative și în anumite condiţii efecte de durată în tiparele de gândire şi în
emoţionalitatea persoanei35.
În fine, pe lângă mediul în care trăiește, și experienţele pe care le are, decisiv
este și înţelesul, sensul pe care îl primesc experienţele. Neuroştiinţele, prin
rezultatele ce vizează neuroplasticitatea, spun că nu doar faptele ne schimbă
expresia genelor, ci şi gândurile pe care le dezvoltăm în raport cu ele. Obişnuinţele
gândirii schimbă maniera de receptare a realităţii. Pe de o parte, obișnuinţele
gândirii furnizează deodată cu înţelesurile lor, conţinuturile emoţionale, furnizând
în timp dispoziţiile care ne însoţesc și influenţează deciziile și acţiunile noastre,
atitudinile şi comportamentele.
Așadar, dincolo de influenţa mediului și de cea exercitată de experienţele
acumulate de-al lungul vieţii (conţinuturi pe care nu le poate decide de fiecare
dată), subiectului îi rămâne încă un spaţiu de mișcare, un loc de unde poate
exercita o influenţă asupra devenirii sale, prin maniera în care alege să înţeleagă, să
decodifice, să confere sens mediului în care trăiește și experienţelor de viaţă.

35 Dacă ne-am opri aici, la aceste constatări, încă nu ar fi recuperată dimensiunea spirituală a
persoanei umane. E adevărat, rezultatele indică faptul că persoana umană nu e decisă
exclusiv de zestrea genetică, însă, câtă vreme e influenţată de mediul şi experienţele pe
care le are, încă nu se întrevăd libertatea şi autonomia ei. În perioada copilăriei, de
exemplu, nu putem alege liberi nici mediul de viaţă în care trăim, nici experienţele de
învăţare. Alte persoane, părinţii, profesorii, adulţii hotărăsc pentru noi. În felul acesta,
condiţionarea se mută de pe teritoriul intern, al constrângerilor genetice, în mediul
exterior, pe care, de asemenea, nu îl putem controla. Dacă rezultatele s-ar opri aici, ştiinţa
ar sugera că orice spirit, indiferent dacă este erou, sfânt sau geniu, rămâne prizonier sub
vremuri, condiţionat întru totul de locul şi cultura în care se naşte, fără nici o posibilitate
de mişcare, şi fără speranţa unui ajutor de sus, departe de libertatea de mişcare prin lume
şi de responsabilităţi asumate. Rezultate arată așadar că mediul şi experienţa nu au
ultimul cuvânt în devenirea omului, şi nu închid, alături de moştenirea genetică, spaţiul
de mişcare al omului. El rămâne liber, în raport cu mediul în care trăieşte şi cu experienţele
pe care le-a avut în trecut, mai ales pentru că poate alege cum anume să privească.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
134

În fine, epigenetica arată că expresia genelor se poate modifica în câteva ore,


dacă experienţa este suficient de intensă. Într-un experiment recent, cercetătorii au
căutat să înţeleagă modul cum meditaţia afectează expresia genelor şi, prin aceasta,
starea de sănătate. Mai concret, s-au obţinut primele dovezi privind apariţia unor
modificări în expresia unor gene, pe baza unor markeri moleculari, după o
perioadă de practică intensă a meditaţiei 36. Studiul a urmărit efectele pe care le
poate antrena meditaţia intensă practicată timp de o zi37.

36
În cadrul experimentului au participat 19 practicanţi ai meditaţiei, cu experienţă de
minimum trei ani (echivalentul unui interval cuprins între 1.440 şi 14.730 de ore de
practică) şi 21 de persoane fără o astfel de experienţă, selectate atent, cu vârste apropiate,
care nu erau sub tratament medical. Persoanele din grupul meditatorilor au fost introduse
într-un program de meditaţie cu durata de opt ore, format din mai multe sesiuni, de
diferite lungimi (cuprinse între 10 şi 40 de min.), întrerupte de o pauză de o oră, destinată
prânzului. Grupul celor care nu au meditat au desfăşurat activităţi plăcute, într-un ritm
relaxat, cum ar fi lectura, vizionarea unor documentare TV, sesiuni de jocuri computerizate
sau plimbări recreative. Participanţii au fost puşi într-o situaţie de test, anume susţinerea
unui discurs și a unor sarcini ce implică anumite calcule mentale făcute în faţa unui public
și a unei camere video. Probele sanguine (24 ml) au fost luate de la fiecare participant la
ora opt, dimineaţa, şi la patru, după amiază, în ziua experimentului. În urma analizelor,
ceea ce afirmă cercetătorii poate părea surprinzător: au fost observate diferenţe în expresiile
genelor în cazul persoanelor care au practicat meditaţia, spre deosebire de celelalte
activităţi, desfăşurate de grupul de control, care nu au produs diminuarea expresiei
genelor responsabile de reacţia inflamatorie. Rezultatele arata o diminuare a expresiilor
genelor implicate în inflamaţii (gene pro-inflamatorii RIPK2 și PTGS2 – care codează
enzima COX2, precum și a unei clase de enzime HDAC). Pe măsură ce expresia acestor
gene şi a proceselor enzimatice s-a diminuat, s-a înregistrat o diminuare a nivelului de
cortizol (şi, deci, implicit o reducere a nivelului de stres). În plus, expresiile altor gene din
ADN-ul participanţilor, şi în cazul meditatorilor, şi a celorlalţi, nu au înregistrat
modificări, indicând că meditaţia a afectat, în mod specific, doar anumite căi de reglare.
37 În cadrul acestui experiment, sub observaţie au fost un grup de meditatori cu experienţă și
unul format din subiecţi de control neinstruiţi, care au desfăşurat activităţi non-
meditative. După opt ore de practicare a meditaţiei (mindfulness), persoanele care au
meditat au înregistrat importante modificări la nivel genetic şi molecular, incluzînd
modificări ale expresiilor genelor ce controlează reacţiile pro-inflamatorii. Aceasta este
prima lucrare care arată modificări rapide în expresia genelor prin practici spirituale,
consideră autorul studiului, Richard J. Davidson, fondatorul Center for Investigating
Healthy Minds şi William James and Vilas Professor of Psychology and Psychiatry la University
of Wisconsin-Madison. „Cel mai interesant, spune el, s-au observat schimbări în expresia
anumitor gene care sunt îndeobşte urmărite prin medicamentele anti-inflamatorii și
analgezice”, spune Perla Kaliman, primul autor al articolului şi un cercetator la Institutul
de Cercetare Biomedicală din Barcelona, Spania (IIBB – CSIC – IDIBAPS), locul unde au
fost făcute analizele moleculare.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
135

13. Concluzii. Câteva posibile convergenţe cu rol


edificator în privinţa vieţii lăuntrice

Am introdus așadar în discuţie situaţia știinţifică precară a interiorităţii omenești și


câteva dintre dificultăţile care îngreunează scoaterea la lumină a tainelor adâncului
persoanei. În același timp am văzut că tot mai multe date clinice sau provenite din
câmpul explorărilor psihologiei și neuroștiinţelor încurajează unele speranţe
privind posibile progrese (Squire et al. 2013, 1091).
Dincolo de aceste arii de lucru, am văzut că există o perspectivă practică, cu
deschidere existenţială prezentă în câmpul filosofiei din antichitatea greacă și pe
care o regăsim în viaţa creștină. Aceasta ocoleşte pretenţia unor descrieri precise
privitoare la adâncimile subiectului, dar se orientează către îmbunătăţirea vieţii,
pentru cultivarea despătimirii și dezvoltarea caracterului. În privinţa acestor
preocupări, datele neuroștiinţelor și explorările psihologiei cu referire la atenţie și
autocontrol, au scos la iveală numeroase aspecte ce se dovedesc a fi convergente cu
indicaţiile filocaliei. Condiţiile unei lucrări lăuntrice, cele care fac posibilă atenţia şi
celelalte activităţi ale interiorităţii omeneşti, constatate experienţial, în teritoriul
filosofiei practice şi în experienţa vieţii spirituale converg neașteptat în raport cu
rezultatele experimentale din aria neuroștiinţelor și psihologiei.
Pe de o parte, sfinţii constată şi formulează, în texte ascetico-mistice, necesitatea
supravegherii mișcării gândurilor și inimii, și observarea atentă a activităţilor de fiecare
zi, întrucât toate experienţele se imprimă lăuntric, putând să schimbe dispoziţiile sufleteşti
şi mişcările minţii. Este semnificativă aici afirmaţia lui Petru Damaschinul, potrivit căruia
mintea „se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după
chipul lucrului cunoscut de ea” (Învăţături duhovniceşti, Despre a şasea cunoştinţă). În
privinţa aceasta, am văzut că multe rezultate din cuprinsul știinţelor constată că
obișnuinţele zilnice configurează ariile cerebrale și că neuroplasticitatea este un proces
care nu depinde major de vârsta persoanei. Mai mult chiar, pe temeiul rezultatelor din
epigenetică, știm acum că aceste obișnuinţe ajung să schimbe expresia genelor, configurând
și dispoziţiile persoanei și patternurile ei emoţionale și cognitive pe termen lung.
Pe de altă parte, am remarcat că în literatura filocalică, viaţa interioară și
despătimirea sunt strâns legate de isihie, de înstrăinarea de lume. Am văzut că și aceste
indicaţii își găsesc un ecou în datele știinţelor. Potrivit lui Baumeister, autocontrolul
este strâns legat de conştiinţa de sine (Baumeister şi Tierney 2012, 119) şi faptul cum
gândurile nobile, abstracte şi pe termen lung dacă ni le amintim mai des, ne vor ajuta
în strădania autocontrolului (Baumeister şi Tierney 2012, 170-171). În același timp, în
convergenţa aceastora putem aduce și constatările referitoare la societatea actuală, care
pare să diminueze tot mai mult atenţia, disponibilitatea pentru viaţa lăuntrică și
autocontrolul, prin suprastimulare senzorială, multitasking și multiplicarea dorinţelor.
ADRIAN SORIN MIHALACHE
136

Alte rezultate ar putea fi aduse în sprijinul acestei convergenţe dintre


indicaţiile filocaliei și neuroștiinţele vieţii spirituale: experienţa religioasă, viaţa
spirituală în ansamblul ei cultivă autocontrolul, ritualurile întăresc voinţa,
persoanele expuse subliminal la cuvinte precum Dumnezeu sau Biblie sunt mai
rezistenţi la tentaţii, resimţind experienţa religioasă, rugăciunile şi ritualul ca un fel
de antrenamemnt al autocontrolului (Baumeister şi Tierney 2012, 186-187).
În fine, prin utilizarea dispozitivele tehnice pentru monitorizarea vieţii, în
parametrii fiziologici tot mai fini, se poate întrevedea, în mod simbolic, un rest al
îngrijirii de sine, reflexul unei vocaţii omenești de autotranscendere, în expresia cea
mai adecvată a culturii senzoariale în care trăim. Utilizarea acestor dispozitive de
monitorizare a vieţii, alături de toate celelalte gadget-uri care oferă posibilitatea
auto-înregistrării și fotografierii (selfie), ar putea fi văzute ca o stranie oglindă
artificială, folosită pentru surprinderea propriului subiect. Aceste preocupări
întoarse către sine, ar putea scoate la iveală un anumit deficit de autocunoaștere și
de autocontrol, o anumită înstrăinare a omului de propriul univers lăuntric, de
locul de unde izvorăsc mișcări pe care el nu le cunoaște îndeajuns de bine și nu știe
sau nu poate să le controleze. S-ar putea ca aceasta să se petreacă tocmai pentru că
exerciţiul tradiţional al ascezei, perfect adaptat persoanei, specific vieţii spirituale,
prilej de exersare a voinţei și de deprindere a autocontrolului, deopotrivă cu
exerciţiul supravegherii de sine, nu-i mai sunt familiare.

Bibliografie

Texte filocalice

Sf. Maxim Mărturisitorul, 1999. Capete despre dragoste. în Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii II.
traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae. Bucureşti: Editura Humanitas.
Teodor al Edesei 2000. Cuvânt despre contemplaţie. în Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii IV.
traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, București: Humanitas.
Sf. Petru Damaschinul 2008. Învăţături duhovniceşti ale Sfântului petru Damaschin. în Filocalia
sfintelor nevointe ale desavarsirii V. traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae,
București: Humanitas.
Cuviosul Nichita Stithatul, 1997. Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă. în
Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii VI..traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru
Stăniloae. Bucureşti: Editura Humanitas.
Sf. Grigorie Sinaitul 1999. Capete foarte folositoare după acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte
felurite despre porunci, dogme, ameninţări și făgăduinţe, ba și despre gânduri, patimi și virtuţi;
apoi despre liniștire și rugăciune. în Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii VII. traducere de
Pr. Dumitru Stăniloae. Bucureşti: Editura Humanitas.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
137

Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, 1999 Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti. în Filocalia sfintelor
nevointe ale desavarsirii VII. traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae.
București: Humanitas.
Sf. Isaac Sirul 2008. Cuvinte despre nevoinţă. în Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii X. traducere
de Pr. Dumitru Stăniloae. Bucureşti: Editura Humanitas.
Sf. Macarie cel Mare 2010. Omilii duhovniceşti. traducere de Constatin Corniţescu. Bucureşti:
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.

Literatură de specialitate

Anderson, Charles H. şi Chris Eliasmith 2004. Neural Engineering: Computation, Representation, and
Dynamics in Neurobiological Systems (Computational Neuroscience Series). Cambridge,
Mass: The MIT Press.
Baumeister, Roy F., Tierney, John 2012. Vointa. Cum să-ţi redescoperi cea mai mare putere interioară.
traducere de Ianina Marinescu. Piteşti: Paralela 45.
Bermúdez, José Luis 2000. The Paradox of Self-Consciousness, Cambridge, MA: MIT Press.
Bourdieu, Pierre 2007. Despre televiziune. traducere de Bogdan Ghiu. Bucureşti: Ed. Art.
Bower, James M. 2013. 20 Years of Computational Neuroscience. Berlin: Springer.
Briggs, Farran; Mangun, George R.; Usrey, W. Martin 2013. „Attention Enhances Synaptic Efficacy
and the Signal-to-Noise Ratio in Neural Circuits”, în Nature 499 (7459): 476-480.
Brune, Francois 1996. Fericirea ca obligaţie. Eseu despre standardizarea prin publicitate. traducere de
Costin Popescu. Bucureşti: Ed. Trei.
Chalmers, David J. 1997. The Conscius Mind: In Search of a Fundamental Theory, Oxford, New York:
Oxford University Pres.
Churchland, Patricia S.; Koch, Christof; Sejnowski, Terrence J. 1990. „What Is Computational
Neuroscience?”. Eric L. Schwartz (ed.). Computational Neuroscience. Cambridge, Mass: MIT
Press: 46-55.
Clément, Oliver 2001. „Cinema şi creştinism. Note de reflecţie”, traducere de Pr. Mihail Ovidiu
Ciobotariu. Teologie şi viaţă 8-12: 192.
Collins, James 2006. „An Interview with James Collins, Assistant Director of Biological Sciences at
the National Science Foundation”, Neuroscience Quarterly, summer: 8-10 (https://am2012
.sfn.org/index.aspx?pagename=neuroscienceQuarter ly_06Summer_collinsQA)
Connor, Steven 1999. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. Traducere de
Mihaela Oniga. Bucureşti: Meridiane.
Crick, F.H.C. și C. Koch 1992. „Towards a Neurobiological Theory of Consciousness”. Seminars in
the Neuroscience 4: 263-276.
Damasio, Antonio 2004. Eroarea lui Descartes. traducere de Irina Tănăsescu București: Humanitas.
Davidson, Richard J., Begley, Sharon 2013. Creierul şi inteligenţa emoţională: cum îţi influenţează tiparele
lui unice felul în care în care gândeşti, simţi şi trăieşti şi cum le poţi schimba. Bucureşti: Litera.
Elbert T.; Pantev C.; Wienbruch C.; Rockstroh B.; Taub E. 1995. „Increased Cortical Representation
of the Fingers of the Left Hand in String Players”. Science N.S. 270(5234): 305-307.
Egan, G.F.; Liu, W.; Soh, W.S.; Hang, D. 2005. „Australian Neuroinformatics Research – Grid
Computing and e-Research”. Lecture Notes in Computer Science 3610: 1057-1064 (http://link
.springer.com/chapter/10.1007%2F11539087_142#)
ADRIAN SORIN MIHALACHE
138

Evans, Jules 2012.Filosofie pentru viaţă și alte situaţii periculoase, traducere de Dan Crăciun.
București: Publica.
Fleming, Nic 2012. „Quantify Thyself. Tracking Your Life from Food to Mood”. New Scientist 215
(2876) (http://www.newscientist.com/article/mg21528761.800-quantify-thyself-tracking yo
ur-life-from-food-to-mood.html).
Foucault, Michel 2004. Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982). traducere
de Bogdan Ghiu. Iaşi: Polirom.
Gavriliu, Leonard 1998. Dicţionar de cerebrologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
Ghideanu, Tudor 1979. Percepţie şi morală în fenomenologia franceză (Maurice Merleau-Ponty şi Simone
de Beauvoir). Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Goldberg, Ilan I., Harel, Michal, Malach, Rafael 2006. „When the Brain Loses Its Self: Prefrontal
Inactivation during Sensorimotor Processing", Neuron 50 (2): 329-339.
Hadot, Pierre 1997. Ce este filosofia antică? traducere de George Bondor și Claudiu Tipuriţă,
Iași: Polirom.
Hameroff, Stuart; Penrose, Roger 2014. „Consciousness in the Universe: A Review of the ‘Orch
OR’ Theory”. Physics of Life Reviews 11 (1): 39-78.
Hanson, Rick; Mendius, Richad 2011. Creierul lui Buddha. Neuroştiinţa fericirii, iubirii şi înţelepciunii.
traducere de Roxana Bârsanu. Piteşti: Paralela 45.
Harrell, Eben 2011. „My Body, My Laboratory”. Time 117(8): 52.
Husserl, Edmund 1997. Criza umanităţii europene și filosofia. traducere de Alexandru Boboc.
Bucureeşti: Paideia.
Jones, Rachel 2001. „A bold step forward”. Nature Reviews Neuroscience 2 august: 531
(http://www.readcube.com/articles/10.1038/35086006).
Kaliman, Perla; Álvarez-López, Marı́a Jesús; Cosı́n-Tomás, Marta; Rosenkranz, Melissa A.; Lutz,
Antoine; Davidson, Richard J. 2014, „Rapid Changes in Histone Deacetylases and
Inflammatory Gene Expression in Expert Meditators". Psychoneuroendocrinology (40): 96-107.
(http://www.investigatinghealthy minds.org/pdfs/KalimanRapidPNEC.pdf).
Kelly, Kevin 2011. „Self-Tracking? You Will”. The Technium: http://kk.org/the technium/2011
/03/self-tracking-y/ (accesat 9 iulie 2014)
Koch, Christof 1999. Biophysics of Computation: Information Processing in Single Neurons, Oxford:
Oxford University Press.
Lipovetsky, Gilles, Serroy, Jean 2008. Ecranul global: cultură, mass-media şi cinema în epoca
hipermodernă, traducere de Mihai Ungurean. Iaşi: Polirom.
Louth, Andrew 2002. Originile tradiţiei mistice creştine. De la Platon la Dionisie Areopagitul. traducere
de Elisabeta Voichiţa Sita. Sibiu: Deisis.
Merleau-Ponty, Maurice 1999. Fenomenologia Percepţiei, traducere de Ilieș Câmpeanu, Goergiana
Vătăjelu, Oradea: Aion.
Monti, Martin M.; Lutkenhoff, Evan S.; Rubinov, Mikail; Boveroux, Pierre; Vanhaudenhuyse, Audrey;
Gosseries, Olivia; Bruno, Marie-Aurélie; Noirhomme, Quentin; Boly, Mélanie; Laureys,
Steven 2013 „Dynamic Change of Global and Local Information Processing in Propofol-
Induced Loss and Recovery of Consciousness”, PLoS Computational Biology 9 (10): 1-14.
Musacchio, José M. 2012. Contradisctions. Neuroscience and Religion. Berlin Heidelberg:
Springer-Verlag.
Nellas, Panayotis 1999. Omul animal îndumnezeit, studiun introductiv şi traducere de diac. Ioan I.
Ică jr Sibiu: Deisis.
Nesteruk. Alexei V. 2003. Light from the East: Theology, Science, and the Eastern Orthodox Tradition.
Minneapolis: Fortress.
ŞTIINŢA INTERIORITĂŢII ŞI CUANTIFICAREA EULUI
139

Norretranders, Tor 2009. Iluzia utilizatorului. Despre limitele conştiinţei, traducere de Laurenţiu
Staicu, Bucureşti: Publica, 2009, p. 278.
Oakley, David A. şi Lesley C. Eams 1985. „The Pluralism of Consciousness”, în David A. Oakley,
ed., Brain and Mind, Londra: Methuen: 215-251.
Pinker, Steven 2009. Cum funcţionează mintea, traducere de Radu Trif, Bucureşti: Allfa, 2009.
Sartori, Giovanni 2006. Homo videns: imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea. traducere de Mihai
Elin. Bucureşti: Humanitas.
Schrödinger, Erwin 1980. Ce este viaţa? Spirit şi materie, trad. Alexandru Glodeanu, Bucureşti:
Editura Politică.
Špidlík, Tomáš 1997. Spiritualitatea Răsăritului creştin, I. Manual sistematic, traducere şi prezentare
de diac. Ioan I. Ică jr., cuvânt înainte: P. Marko I. Rupnik S.J., Sibiu: Deisis.
Squire, Larry R.; Berg, Darwin; Bloom, Floyd E.; du Lac, Sascha; Ghosh, Anirvan; Spitzer,
Nicholas C. (eds.) 2013. Fundamental neuroscience (ediţia a IV-a). Elsevier.
Stăniloae, Pr. Dumitru 1993. Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale. Cluj: Casa Cărţii
de Ştiinţă.
Tallis, Ray 2010. „Consciousness, not yet explained”. New Scientist 205 (2742):28-29.
Taub, E.; Miller, N.E.; Novack, T.A.; Cook, E.W.III; Fleming, W.D.; Nepomuceno, C.S.; Connell,
J.S.; Crago, J.E.. 1993. „Technique to Improve Chronic Motor Deficit after Stroke” Archives
of Physical Medicine and Rehabilitation 74 (4): 347-354.
Taub, E.; Uswatte, G.; King D.K.; Morris, D.; Crago, J.E.; Chatterjee, A. 2006. „A Placebo-Controlled
Trial of Constraint-Induced Movement Therapy for Upper Extremity after Stroke”. Stroke
37(4): 1045-1049.
Terter, Bruce; Ashford, J. Wesson 2002. „Neuroplasticity in Alzheimer’s Disease". Journal of
Neuroscience Research 70 (3): 402-437.
Vul, Edward, Harris, Christine, Winkielman, Piotr, Pashler, Harold 2009. „Puzzlingly High
Correlations in fMRI Studies of Emotion, Personality, and Social Cognition”. Perspectives
on Psychological Science 4 (3): 274-290.
Wegner, Daniel M. 2013. Iluzia voinţei conştiente, traducere de Anca Bărbulescu, Bucureşti: Humanitas.
Weil, Andrew 2013. Fericire spontană. traducere de Iustina Cojocaru, Bucureşti: Curtea Veche.
Wiederhold, Brenda K. 2012. „Self-Tracking: Better Medicine, Through Pattern Recognition”.
Cyberpsychology, Behavior, and Social Networking 15 (5): 235-236.
Zlate, Mielu 1994. Introducere în psihologie, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL.
Zohar, Danah; Marshall, Ian 2009. Inteligenţa spirituală. traducere de Miruna Popescu.
Bucureşti: Vellant.