I - Sandu A, Staiculescu O - Economie

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
PROF.UNIV.DR. ALEXANDRA SANDU

ASIST.UNIV.DR. OANA STĂICULESCU
ECONOMIE
Note de curs pentru IFR
Editura Universitaria Craiova

2016
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SANDU, ALEXANDRA
Economie: Curs pentru IFR / Alexandra Sandu, Oana Stăiculescu – Craiova:
Universitaria, 2016.
I. Stăiculescu, Oana
2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Economie
Codul cursului: D16DRFRL214
An, semestru: An I, Sem. II
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Prof.univ.dr. Sandu Alexandra
Tutore disciplină: Asist.univ.dr. Stăiculescu Oana
Email: oana.staiculescu@yahoo.com
Birou: Craiova, Facultatea de Drept, Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.3
Consultaţii: Luni 12-14
Introducere
Cursul de „Economie” se predă în semestrul II, anul I, la Specializarea Drept, și are ca scop
studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor economice, precum și familiarizarea studenților
cu instituţiile, mecanismele şi regulile sistemului economic
Obiective
Formarea unei concepții științifice necesare pentru cunoașterea, înțelegerea, utilizarea şi
aplicarea termenilor, relațiilor, proceselor și fenomenelor proprii economiei.
Rezultate așteptate
Recunoașterea, familiarizarea şi utilizarea noţiunilor de bază privind elementele specifice
sectorului economic.
Dezvoltarea capacităţii de înţelegere a modului de organizare, funcţionare şi finanţare a
entităților, precum și interpretarea economică a rezultatelor obţinute, în vederea fundamentării
unor decizii corecte, la nivel de management.
Formarea unui spirit de orientare în aprecierea proceselor economice și de a rezolva
prolemele practice din activitatea profesională.
Aprofundarea cunoştinţelor prin intermediul studiului individual, precum şi implicarea
studenţilor în activitatea de cercetare ştiinţifică ce vizează disciplina în cauză.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice economiei. Cursul se desfăşoară prin tratarea noţiunilor care stau la baza economiei
în baza unei documentări susţinute de actualizarea permanentă a bibliografiei.
Modulul Tema
1 Economia – domeniu al vieții umane
2 Economia de piață contemporană
3 Factorii de producție
4 Piața și concurența. Piața monetară
5 Piața capitalului. Piața muncii
6 Macroeconomia și puterea publică
7 Venitul, consumul și economisirea
3
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
Competențe obținute
1. Definirea, explicarea și aplicarea conceptelor, teoriilor, procedeelor şi fenomenelor proprii
sectorului economic
2. Aplicarea principiilor, normelor şi a eticii profesionale în cadrul propriei strategii de muncă
riguroasă, eficientă şi responsabilă.
3. Integrarea cunoştinţelor economice şi de interpretare a normelor juridice in materie.
4. Exprimarea şi argumentarea propriilor opinii în mod corect, fluent şi coerent.
5. Identificarea oportunităţilor de formare continuă şi valorificarea eficientă a resurselor şi
tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare.
Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform
algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la disciplina Economie. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă
următoarea succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.
4
II. Suport curs
Modulul I
ECONOMIA – DOMENIU AL VIEȚII UMANE
Unități de învăţare:
1. Nevoile umane și resursele economice
2. Economia-componentă a vieții sociale
3. Structurile economiei
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Sandu Alexandra, Economie politică. Manual universitar pentru învățământul F.R.,
Craiova, 2010;
2. Pîrvu Gheorghe, Gruescu Ramona, Microeconomie. Manual universitar, Ed. Sitech,
Craiova, 2007;
3. Microeconomie, Caiet de studiu, Craiova, Ed. Sitech;
4. Pîrvu Gheorghe, Sandu Alexandra, Băbeanu Marin, Economie politică, Ed. Themis,
Craiova, 2007.
Obiectivele modulului
Înțelegerea și utilizarea unor concepte precum: economie națională, agenți economici,
fluxuri economice;
Formarea unei perspective asupra activității economice;
Cunoașterea și aplicarea conceptelor de: nevoi, trebuințe, interese, resurse, producție,
repartiție, schimb și consum.
1. Nevoile umane şi resursele economice
Existenţa şi dezvoltarea omului se întemeiază pe satisfacerea unor trebuinţe multiple

denumite nevoi umane.
Nevoile umane reprezintă cerinţe de ordin economic, politic, social şi spiritual, care
asigură viaţa omului, dezvoltarea normală a indivizilor şi a colectivităţilor umane, corespunzător
cu gradul atins în dezvoltarea societăţii şi cu capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste
cerinţe.
Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o constituie nevoile (trebuinţele)
economice.
Nevoile economice se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale:
a) reprezintă resortul fundamental al oricărei activităţi economice;
b) au o dublă determinare: obiectivă şi subiectivă; din punct de vedere obiectiv, ele sunt
rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate şi depind de
5
gradul de dezvoltare al societăţii şi al indivizilor; din punct de vedere subiectiv,
nevoile economice depind de factorii biologici, sociali, psihologici, morali, de
obiceiuri, tradiţii şi dorinţe;
c) au caracter istoric, devenind, în timp, nelimitate ca număr şi manifestându-se sub
forma legii (principiului) creşterii şi diversificării trebuinţelor;
d) orice nevoie economică se stinge prin satisfacerea sa, dar renaşte cu timpul, având o
anumită periodicitate;
e) nevoile economice au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe
complementare, concurente; ele alcătuiesc sistemul trebuinţelor (nevoilor)
economice.
Clasificarea şi ierarhizarea nevoilor economice
Sistemul de nevoi economice vizează simultan

1) cerinţele desfăşurării activităţilor economice şi se manifestă ca nevoi ale consumului
productiv (intermediar) şi 2) cerinţele populaţiei, care îmbracă forma de nevoi de consum
neproductiv (final).
Nevoile economice ale populaţiei (de consum final), la rândul lor, au caracter complex şi
dinamic, structurându-se în funcţie de anumite criterii (reguli).
1.După funcţia îndeplinită în raport cu organismul uman, se disting:
a) trebuinţe organice (fiziologice), denumite şi nevoi fundamentale (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, sănătate fizică şi mentală);
b) trebuinţe funcţionale (superioare), care se divid în: trebuinţe materiale (cărţi,
aparataj electrocasnic şi electronic, baza materială a sportului, turismului, culturii,
artei, învăţământului etc.) şi trebuinţele social-spirituale ( de învăţare, de
cunoaştere, de a munci, de a crea, de a te delecta, de timp liber ş.a.);
2. Nevoile populaţiei sunt clasificate în unele documente ONU în: a)nevoi minime
(biologice), cum sunt cele referitoare la alimentaţie, îmbrăcăminte-încălţăminte,
locuinţă şi sănătate; b) nevoi de bază, care cuprind în plus faţă de cele minime, nevoile
de educaţie; c) nevoi psiho-sociale care pe lângă nevoile de bază, cuprind o gamă
extrem de largă de necesităţi referitoare la instruire, formare, comunicare, odihnă,
securitate personală, protecţie socială, cerinţele de mediu ambiant ş.a.
3. În funcţie de gradul de urgenţă pentru viaţa şi dezvoltarea oamenilor, nevoile economice
se ierarhizează în:
a) nevoi primare (vitale) sau nevoile a căror satisfacere nu poate fi amânată
(nevoile care asigură menţinerea, perpeturea vieţii oamenilor);
b) nevoi speciale sau trebuinţele ce apar după satisfacrea la un nivel minim a
nevoilor primare, trebuinţe care se grupează după gradul de urgenţă în nevoi
secundare, terţiare cuaternare etc.
4. După durata repetabilităţii lor, nevoile economice se grupează în: nevoi curente, nevoi
periodice şi nevoi rare;
5. După posibilitatea satisfacerii acestora se disting: nevoi solvabile (care pot fi satisfăcute
cu ajutorul veniturilor deţinute de individ) şi nevoi nesolvabile în acel moment sau
nevoi - aspiraţii (dorinţe).
Nevoile economice, conştientizate de către oameni şi transformate în mobiluri poartă
numle de interese economice.
Interesele economice, ca şi trebuinţele, sunt complexe şi independente şi alcătuiesc
sistemul de interese, care cuprinde: interesele personale (ale indivizilor), interesele de grup (ale
microgrupurilor şi grupurilor sociale) şi interesele generale; interesele particulare şi interesele
publice; interesele curente şi de perspectivă, interesele locale, regionale, naţionale, internaţionale
ş.a.
6
Purtătorii intereselor economice sunt subiecţii economici: indivizi, colective de indivizi,
microgrupuri, categorii sociale şi societatea în ansamblu.
Cooperarea cât şi confruntarea dintre purtătorii intereselor economice se bazează pe
acţiunea economică. Acţiunea economică este o categorie complexă care presupune:
a) - existenţa intereselor şi scopurilor economice ale oamenilor;
b) - existenţa obiectului acţiunii;
c) - existenţa mijloacelor (instrumentelor) necesare realizării acţiunii;
d) - realizarea sau obţinerea obiectului transformat al acţiunii.
În cadrul acţiunii economice a oamenilor sunt trase şi utilizate resursele economice.
Resursele sunt reprezentate de ansamblul elementelor atrase şi utilizate efectiv în cadrul
acţiunii economice a oamenilor pentru producerea de bunuri materiale şi de servicii.
Resursa primară a tuturor activităţilor economice o reprezintă natura (pământul).
Cea mai importantă resursă a societăţii, resursa creativă şi reproductibilă, o constituie
potenţialul uman.
Ansamblul resurselor economice ale societăţii se pot clasifica în: a) resurse primare
(resursele naturale şi populaţia privită cantitativ şi structural) b) resurse derivate (rezervele
materiale şi cunoştinţele umane; stocul de învăţământ, de ştiinţă, de cultură, potenţialul
inovaţional ş.a.)
Corelaţia dintre creşterea nevoilor umane şi sporirea cantităţii de resurse economice se
manifestă sub forma legii rarităţii resurselor şi bunurilor.
Legea rarităţii resurselor şi bunurilor desemnează faptul că volumul, structura şi
calitatea resurselor economice şi ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul,
structura şi intensittea nevoilor umane.
Teme de autoevaluare
1. Descrieți care sunt trăsăturile esențiale ale nevoilor economice?
2. Clasificați nevoile economice.
3. Enunțați legea rarității resurselor și bunurilor.
2. Economia - componentă a vieţii sociale
Trăsătura definitorie a societăţii o constituie prezenţa omului, a omului real (viu), ca

purtător şi reproducător al vieţii şi ca subiect creativ al activităţilor din societate şi al relaţiilor
sociale.
Societatea umană poate fi definită ca un sistem care face parte dintr-un alt sistem, mult mai
larg - sistemul naturii -, iar omul este elementul comun al ambelor sisteme: sistemul naturii şi
sistemul social.
Sistemul naturii reprezintă ecosistemul dat, necreat de om, cu legile sale obiective şi
determinismul său natural, patrimonial şi permanent.
Sistemul social sau sociosistemul este sistemul creat de om prin acţiunile sale.
Omul (homosistemul) este, pe o parte, o fiinţă corporală sau un produs al naturii, iar pe de
altă parte, o fiinţă socială ( un produs al societăţii) .
Economia - domeniu fundamental al societăţii - este acea componentă a vieţii sociale
căreia îi revine rolul de a produce, distribui (repartiza), schimba şi consuma bunurile
materiale şi serviciile necesare oamenilor.
Economia îndeplineşte funcţii esenţiale în cadrul sistemului social.
7
Principala funcţie a economiei constă în asigurarea existenţei materiale a oamenilor, a
perpetuării (dăinuirii) vieţii oamenilor şi a societăţii.
În al doilea rând, economia asigură nu numai satisfacerea nevoilor economice existente la
un moment dat, ci creează, totodată, premisele pentru apariţia unor noi trebuinţe.
În al treilea rând, economia este acel domeniu care creează condiţiile materiale pentru
desfăşurarea şi dezvoltarea celorlalte ctivităţi (neeconomice) din societate: politice, sociale,
cultural-spirituale, cultura, etc.
Activităţile politice, sociale, spitiruale ş.a. au o independenţă relativă faţă de activităţile
economice, se interferează cu acestea şi se condiţionează reciproc.
1. Care este trăsătura definitorie a societății?
2. Ce reprezintă economia?
3. Economia îndeplinește trei funcții esențiale în cadrul sistemului social, care sunt acestea?
3. Structurile economiei
Activităţile economice sunt acele forme sociale specifice ale acţiunii umane, prin care se
dobândesc bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor. Ansamblul activităţilor economice,
privite în interdependenţa lor funcţională, constituie economia reală.
Forma principală prin care se manifestă economia reală contemporană o constituie
economia naţională.
Marea complexitate a economiei unei societăţi implică existenţa unor structuri care îi
redau coerenţa şi funcţionalitatea.
Structura economiei reprezintă modul de alcătuire, de asociere şi de organizare a
componentelor unei economii naţionale, numărul şi dimensiunile (ponderile) acestora, precum şi
relaţiile dintre ele, care îi redau echilibrul şi dinamica (tendinţa de dezvoltare). Există numeroase
structuri ale economiei naţionale, mai importante fiind:
1) Structura tehnologică reflectă raporturile dintre componentele tehnologice ale unei
economii naţionale, respectiv capacitatea acesteia de a genera, promova şi asimila
progresul tehnico-ştiinţific contemporan şi de a participa la revoluţia ştiinţifico-
tehnică. În lumea de azi se cunosc trei categorii de tehnici şi tehnologicii: de vârf
(avansate), bazate pe microprocesoare, roboţi, tehnologii neconvenţionale, tehnici
informatice ş.a., tehnologii intermediare (maşiniste) şi tehnologii premaşiniste
(tradiţionale). În funcţie de ponderea acestor categorii de tehnologii în ramurile
economiei naţionale se disting: economii cu structuri tehnologice avansate (moderne),
economii naţionale cu structuri tehnologice în curs de modernizare şi economii
naţionale cu structuri tehnice perimate.
2) Structura de ramură şi sectorială constă în raportul dintre subramurile, sectoarele şi
sferele economiei naţionale, generate de diviziunea socială a muncii şi de structura
nevoii sociale. Dacă avem în vedere ponderea ramurilor în totalul activităţii
economice, o economie naţională se poate încadra în unul din următoarele tipuri de
economie:
a) economie agrară (când partea principală a PIB şi a populaţiei ocupate este
deţinută de agricultură;
b) economie agrar - industrială (când industria începe să aducă o contribuţie
însemnată, dar nu preponderentă la dezvoltarea economiei naţionale);
8
c) economie industrial-agrară (când industria devine preponderentă în ocuparea
populaţiei şi în producerea PIB, dar agricultura deţine încă o pondere importantă);
d)economie industrială (când industria devenită preponderentă în economia
naţională are capacitatea de a industrializa puternic celelalte ramuri);
e) economie industrială şi de servicii, denumită şi economie tehnologică sau
informatizată (când sectorul serviciilor şi înalte tehnologii, inclusiv cele
informatice, joacă rolul hotărâtor în dezvoltarea economică).
Ramurile economiei se grupează pe sectoare, ponderile acestora redând structura
sectorială a economiei naţionale. Sectoarele principale ale economiei sunt:
a) sectorul primar, cuprinzând agricultura, silvicultura, piscicultura şi industria
extractivă;
b) sectorul secundar, cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare;
c) sectorul terţiar, cuprinzând serviciile din toate categoriile.
În raport cu sferele reproducţiei sociale, structura economiei reale cuprinde patru mari
grupuri de activităţi, care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale:
1) Producţia cuprinde toate activităţile din agricultură, industrie şi alte domenii
care constau în modificări de formă şi de fond asupra bunurilor pentru a le face utile
sau a le spori utilitatea iniţială. Funcţia primordială a producţiei o constituie îmbinarea
şi utilizarea factorilor de producţie, în vederea producerii de bunuri materiale şi de
servicii. În funcţie de rezultatele ei, poducţia poate fi: materială, când rezultatul constă
în bunuri materiale (bogăţie materială), şi prestări de servicii, când se produc bunuri
materiale (bogăţie imaterială).
2) Distribuţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în economie între
indivizi, agenţi economici, grupuri şi categorii sociale, pe baza unor reguli (principii)
statornicite în societate.
3) Circulaţia se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse şi
servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de
venituri (cumpărătorilor);
4) Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice, create repartizate şi
introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe.
După scopul sau destinaţia bunurilor, se disting:
a) consumaţia productivă (intermediară), care constă în consumarea unor bunuri
materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;
b) consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea bunurilor
economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale.
Economia contemporană se bazează pe schimburi comerciale, monedă, preţ, cerere, ofertă,
sistem bancar şi financiar. Ca urmare, printre structurile economiei, care dublează, respectiv
triplează toate structurile menţionate anterior se disting structurile comercială şi bancar-
financiară, cu rol de liant şi de catalizator ce asigură coeziunea şi fluiditatea tuturor activităţilor
dintr-o economie naţională.
Structura pe verticală a conomiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:
1) Microeconomia, ca structură de bază a economiei, desemnează ansamblul proceselor
ce se derulează la nivelul unităţilor economice specializate, care produc bunuri
materiale şi servicii şi acţionează în sfera producţiei sau circulaţiei.
2) Mezoeconomia. Agenţii economici au nu numai o structură eterogenă ci şi ierarhică.
Mezoeconomia se referă, deci, la agregarea activităţilor economice la nivel zonal
(regional), ale grupurilor de întreprinderi, al ramurilor şi subramurilor economiei
naţionale.
3) Macroeconomia priveşte activităţile economice la nivel naţional, statal, ca raporturi
între ramurile economiei şi sferele reproducţiei; ca subsumare a tuturor activităţilor
economice ale unui stat.
9
4) Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,
interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a
muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.
1. Enumerați sectoarele principale ale economiei.
2. Structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi, care s-au format şi
funcţionează pe baza unor relaţii orizontale, care sunt acestea?
3. Descrieți structura pe verticală a economiei.
CONCLUZII
Nevoile umane reprezintă cerinţe de ordin economic, politic, social şi spiritual. Una dintre
componentele esenţiale ale nevoilor umane o constituie nevoile (trebuinţele) economice.
Nevoile economice se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale:
a) reprezintă resortul fundamental al oricărei activităţi economice;
b) au o dublă determinare: obiectivă şi subiectivă;
c) nelimitate ca număr;
d) orice nevoie economică se stinge prin satisfacerea sa, dar renaşte cu timpul;
e) nevoile economice au caracter complex
Nevoile economice ale populaţiei (de consum final), la rândul lor, au caracter complex şi
dinamic, structurându-se în funcţie de anumite criterii (reguli):
1.După funcţia îndeplinită în raport cu organismul uman, se disting: trebuinţe organice și
trebuinţe funcţionale
2. Nevoile populaţiei sunt clasificate în unele documente ONU în: nevoi minime
(biologice), nevoi de bază și nevoi psiho-sociale
3. În funcţie de gradul de urgenţă pentru viaţa şi dezvoltarea oamenilor: nevoi primare
(vitale) și nevoi speciale
4. După durata repetabilităţii lor, nevoile economice se grupează în: nevoi curente, nevoi
periodice şi nevoi rare;
5. După posibilitatea satisfacerii acestora se disting: nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile în
acel moment
Resursele sunt reprezentate de ansamblul elementelor atrase şi utilizate efectiv în cadrul
acţiunii economice a oamenilor pentru producerea de bunuri materiale şi de servicii. Ansamblul
resurselor economice ale societăţii se pot clasifica în: resurse primare și resurse derivate.
Legea rarităţii resurselor şi bunurilor desemnează faptul că volumul, structura şi
calitatea resurselor economice şi ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi
intensittea nevoilor umane.
Sistemul social sau sociosistemul este sistemul creat de om prin acţiunile sale.
Economia - domeniu fundamental al societăţii - este acea componentă a vieţii sociale
căreia îi revine rolul de a produce, distribui (repartiza), schimba şi consuma bunurile materiale şi
serviciile necesare oamenilor.
Economia îndeplineşte funcţii esenţiale în cadrul sistemului social.
10
Activităţile economice sunt acele forme sociale specifice ale acţiunii umane, prin care se
dobândesc bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor. Ansamblul activităţilor economice,
privite în interdependenţa lor funcţională, constituie economia reală.
Forma principală prin care se manifestă economia reală contemporană o constituie
economia naţională. Există numeroase structuri ale economiei naţionale, mai importante fiind:
structura tehnologică și structura de ramură şi sectorială
Sectoarele principale ale economiei sunt:
a) sectorul primar, cuprinzând agricultura, silvicultura, piscicultura şi industria
extractivă;
b) sectorul secundar, cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare;
c) sectorul terţiar, cuprinzând serviciile din toate categoriile.
În raport cu sferele reproducţiei sociale, structura economiei reale cuprinde patru mari
grupuri de activităţi, care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia,
distribuţia, circulația, consumația.
Structura pe verticală a conomiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:
microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia și mondoeconomia.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt sectoarele principale ale economiei?
2. Care sunt relaţiile orizontale pe baza cărora funcţionează economia?
3. Mişcarea sistemului de nevoi, caracterul dinamic al acestuia are la bază

următoarele trăsături:
a. complementaritarea nevoilor;
b. caracterul limitat al acestora;
c. concurenţa dintre diferitele nevoi;
d. elasticitatea nevoilor;
e. natura sursei de formare a nevoilor.
4. După natura lor, resursele se grupează în:

a. resuse rare;
b. resurse abundente;
c. resurse primare;
d. resurse informaţionale;
e. nicio variantă din cele de mai sus.
5. Care din criteriile enumerate mai jos stau la baza clasificării nevoilor?
a. consumul de energie fizică;
b. consumul de energie intelectuală;
c. ciclul activităţii umane;
d. durata vieţii active a omului;
e. evoluţia raportului dintre nevoi şi resurse.
11
12
Modulul II
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ
1. Trăsăturile esențiale ale economiei de schimb
2. Economia de piață și proprietatea
3. Banii și funcțiile acestora într-o economie de piață
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Craiova, 2010;
Craiova, 2007;
Craiova, 2007.
Înțelegerea și utilizarea unor concepte precum: economie naturală, economie de schimb și
economie de piață;
Dezbaterea trăsăturilor prin care se caracterizează economia de piață;
Cunoașterea obiectului și subiectului proprietății;
Înțelegerea pluralismului formelor de proprietate;
Dezbaterea trăsăturilor și funcțiilor banilor într-o economie de piață.
1.Trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb
Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul activităţii economice

denumită economie naturală.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se
apela la schimb.
Schimbul înseamnă înstrăinarea propriei activităţi, primind în contraprestaţie alte
bunuri necesare.
Capitalismul a generalizat producţia de mărfuri şi, prin aceasta, a avut loc trecerea de la un
sistem economic în care predomină economia naturală, la un sistem în care predominantă devine
economia de schimb.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a activităţii
economice în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor, produc bunuri în
13
vederea vânzării, obţinând în locul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul
economiei de schimb se bazează, în mare măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de
mărfuri, pe legităţile acesteia.
Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în care produsele sunt
create de către diferiţi producători autonomi, fiecare dintre ei fiind spcializat în confecţionarea
unui bun oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea -
cumpărarea acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei de
mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale:
a) diviziunea socială a muncii;
b) autonomia, independenţa producătorilor.
Diviziunea socială a muncii reprezintă condiţia gnerală a oricărei producţii de mărfuri. Ea
reprezintă procesul obiectiv de diferenţiere şi specializare a fiecărui producător în executarea unui
anumit produs. Autonomia, independenţa producătorilor constă în dreptul proprietarului de a
dispune de un produs şi de a-l înstrăina. Numai produsele unor producători de sine-stătători,
independenţi unii de alţii, se pot întâlni în calitate de mărfuri.
Autonomia producătorilor s-a creat şi a înflorit mai ales ca atribut al proprietăţii private.
Capitalismul a generalizat economia de mărfuri şi a creat sistemul economiei de piaţă.
1. Ce reprezintă economia de schimb?
2. Definiți producția de mărfuri.
3. Prezentați care sunt cele două condiții esențiale care susțin producția de mărfuri.
2. Economia de piaţă și proprietatea
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor, metodelor de organizare şi combinare a factorilor de producţie
şi categoriilor de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.
Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă sunt:
1. Proprietatea privată, care este forma principală de proprietate există în ţările cu
economie de piaţă şi care nu exclude existenţa şi a altor forme de proprietate.
2. Autonomia agenţilor economici în desfăşurarea activităţii economice, în luarea
deciziilor necesare atingerii scopurilor următite;
3. Concurenţa reprezintă o condiţie de neânlocuit a economiei de piaţă, ea determinând
progresul economic şi social al unei ţări;
4. Preţurile se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii şi ofertei pe piaţă, fără
intervenţii administrative, asigurând alocarea şi utilizarea resurselor în funcţie de
nevoile reale ale societăţii;
5. Existenţa unui cadru instituţional adecvat care să asigure libertatea de acţiune şi de
decizie a agenţilor economici în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul
economic îl deserveşte;
6. Statul democratic este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent
economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri
economice) şi respectă integral regulile de funcţionare a economiei de piaţă.
Economia de piaţă existentă, în zilele noastre în ţările capitaliste prezintă o serie de
caracteristici, între care:
14
a) Este o economie multipolară, în sensul că prezintă o multitudine şi o varietate de
centre de activitate economică, respectiv de agenţi economici, legaţi între ei prin
numeroase reţele de schimb, fiecare având un comportament propriu, diferenţiindu-se,
prin raţionalitate, orizont, forţă de influenţă a celorlalţi agenţi economici.
b) Este o economie subordonată prioritar consumatorului;
c) Este o economie descentralizată, întrucât deciziile sunt luate de către agenţii
economici independenţi;
d) Este o economie de întreprindere, deoarece spaţiul microeconomic reprezintă cadrul
pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea fiind unitatea economică de bază;
e) Este o economie de calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor
comun tuturor activităţilor agenţilor economici;
f) Este o economie în care profitul este mobilul activităţilor întreprinse de agenţii
economici, motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic;
g) Este o economie în care rolul statului se manifestă indirect şi global, adică statul,
prin acţiunile sale susţine şi completează piaăa, înlătură consecinţele negative ale
funcţionării ei.
Proprietatea a constituit, de-a lungul timpului, o problemă cu caracter de permanenţă în

istoria omenirii, conturându-se trei optici în legătură cu geneza şi natura acsteia: juridică,
economică şi filosofică.
Din punct de vedere juridic proprietatea este privită ca o relaţie de posesiune a unui bun
de către o persoană fizică sau juridică, reprezintă dreptul exclusiv al unei persoane fizice sau
juridice de a utiliza şi de a dispune în mod absolut de un bun, sub rezerva unor limitări prevăzute
de lege.
Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană. Cum personalittea
umană se manifestă în cadrul vieţii sociale, proprietatea apare ca o relaţie socială.
Optica economică despre proprietate s-a manifestat mai târziu, în cadrul lucrărilor
clasicilor economiei politice. Aceştia au subliniat că la baza normelor juridice de proprietate se
află conţinutul social al acesteia, care constă în relaţii materiale între indivizi şi socio-grupuri cu
privire la bunurile existente.
Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex de relaţii
economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu bunurile, relaţii reglate de
norme istoriceşte statornicite pe plan social.
Obiectul şi subiectul proprietăţii
În lumea contemporană se manifestă pluralismul formelor de proprietate. Premisele

teoretice ale caracterizării pluralismului formelor de proprietate sunt noţiunile de bunuri şi de
agenţi ai vieţii economice. Bunurile reprezintă obiectul comun al vieţii economico-sociale. Două
surse alimentează societatea cu bunuri: natura şi activităţile utile ale oamenilor.
Bunurile oferite direct de natură (aerul, căldura şi lumina soarelui etc.) se manifestă ca
bunuri libere în sensul că nu sunt rezultatul unei activităţi umane anterioare, se găsesc în cantităţi
relativ nelimitate şi sunt accesibile tuturor indivizilor în aceeaşi măsură. Cea mai mare parte a
bunurilor provin însă din activităţile economico-sociale, le sunt deci bunuri create. La rândul lor,
bunurile create se scindează în două grupe:
a) bunuri create şi consumate în cadrul aceleiaşi gospodării (menaj), fără a pătrunde în
sfera circulaţiei;
b) bunurile marfă sau bunurile create pentru schimb, care pentru a intra în consum trebuie
să parcurgă, în prealabil, sfera circulaţiei mărfurilor.
Pentru agenţii economici, obiectul proprietăţii îl constituie, de regulă, bunurile economice.
15
Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare, secundare şi finale, ca
bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de consum personal (satisfăcători) etc., în
totalitatea şi marea lor varietate alcătuiesc obiectul proprietăţii.
Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale. Aceştia se manifestă
ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la
nivel naţional sau internaţional).
Indivizii (familiile), ca persoane ce-şi valorifică liber forţa de muncă, nu pot acţiona decât
într-un cadru social dat. Indivizii pot fi:
a) posesori-producători (cei care desfăşoară activităţi în cadrul gospodăriei agricole
familiale, atelierul propriu, sau într-o întreprindere cu capital propriu pe care îl administrează);
b) posesori-neproducători (cei care dispun de mijloace de producţie utilizate de către forţa
de muncă angajată, proprietarii funciari care cedează arendaşului dreptul de a cultiva pământul,
posesorii capitalului de împrumut ş.a.).
Sociogrupurile sunt ansambluri de indivizi care au cel puţin o trăsătură obiectivă comună
şi care generează interese şi comportamente similare. După criteriul poziţiei faţă de obiectul
proprietăţii, sociogrupul apare ca entitate în cadrul cooperativei, uniunii de cooperative şi în
cadrul unei societăţi pe acţiuni.
Organizaţiile, ca subiect al proprietăţii, se constituie şi funcţionează după criterii
riguroase. La baza formării organizaţiilor economice stă procesul asocierii agenţilor economici
naţionali şi străini.
Organizaţiile internaţionale exprimă participarea organizaţiilor şi întreprinderilor dintr-o
ţară la organizaţiile din sistemul O.N.U. sau la cele zonale.
Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:

a) apropierea sau însuşirea unui bun;
b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau transmite, prin
voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;
c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:
1) dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea sa;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii pe care îl are în posesiune organizând în
acest scop unirea factorilor materiali ai producţiei cu factorul uman;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor date de bunurile aflate în proprietate;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii, atribut ce
cade în competenţa managerului.
Exercitarea atributelor proprietăţii constituie monopolul proprietarului. Aceasta poate
înstrăina, total sau parţial - definitiv sau temporar, atributele proprietăţii.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe baza unui echivalent
şi în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a bunului; b) fără echivalent, raportul
economic fiind de donaţie,de danie, de legat; c) când trecerea atributelor proprietăţii se face
urmaşilor legali, în urma decesului proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale proprietăţii generează
raporturi economice de proprietate specifice: a) închirierea, arenda şi creditul (atunci când se
transmite atributul de utilizare pe diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite
atributul de conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se transmite
atributul de culegere a roadelor).
Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al concentrării, specializării
şi integrării producţiei au condus la conturarea următoarelor forme de bază ale proprietăţii în
epoca actuală:
16
1) Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul proprietăţii din ţările
cu economie de piaţă. În cadrul proprietăţii particulare se disting mai multe forme de
însuşire, posesiune şi folosire a bunurilor. Mai întâi, există proprietatea individuală,
în cazul în care cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi foloseşte direct. Se manifestă,
de asemenea, proprietatea privată atunci când un anume proprietar deţine factorii de
producţie pe care îi utilizează cu lucrători salariaţi nonproprietari.
2) Proprietatea particulară asociativă. Poate să apară sub forma cooperativelor sau
societăţilor pe acţiuni şi cunoaşte o largă răspândire;
3) Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporţii diferite, în toate ţările lumii şi
se caracterizează, prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale se află în
proprietatea organizaţiilor statale ca subiect de proprietate.
4) Proprietatea mixtă există, de asemenea, în toate ţările lumii. Capitalurile unităţilor ce
fac parte din acest sector provin din participările unor persoane fizice, proprietari
individuali sau privaţi, ca şi din cele ale unor persoane juridice, inclusiv din
participarea întreprinderilor şi organizaţiilor publice.
1. Sistemul economiei de piaţă este determinat de o serie întreagă de caracteristici, care sunt
acestea?
2. Prezentați înstrăinarea totală și parțială a atributelor proprietății.
3. Care sunt fornele de bază ale proprietății ?
3. Banii în economia de piaţă
Banii, ca unul din instrumentele esenţiale ale economiei de piaţă, sunt implicaţi în toate
fenomenele şi procesele acesteia, cum ar fi: cererea şi oferta de factori de producţie, de bunuri şi
servicii de consum, costurile de producţie, preţurile, formarea, distribuirea şi utilizarea veniturilor
ş.a.
Indiferent de concepţia contemporană că ar fi utilizată pentru explicarea naturii (esenţei)
banilor, aceasta nu poate să nu evidenţieze trăsătura fundamentală a banilor şi anume:
calitatea lor de instrument general al economiei de schimb.
Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura
banilor din economiile de piaţă contemporane. Acestea sunt:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate:
2) natura banilor nu depinde de corpul material al acestora, ci de funcţiile sociale pe care le
îndeplinesc; ei sunt un instrument social al economiei de schimb;
3) raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi
derularea normală a fluxurilor economice;
4) realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care o au faţă de
instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai banilor, încredere care se
manifestă în cadrul comunităţii monetare(comunitate care poate fi naţiunea sau economia
mondială);
5) banii sau instrumentele monetare au: caracter nedeterminat, pentru că permit
transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii; caracter general, pentru că
sunt acceptaţi în orice moment şi în orice loc al unei comunităţi monetare; caracter
imediat, pentru că permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare
a bunurilor şi serviciilor, precum şi stingerea unei datorii.
17
Funcţiile banilor într-o economie de piaţă
Banii joacă un rol important în orice economie de piaţă; fluxul de bani poate fi asemuit cu
sângele care irigă sistemul economic sau cu cel de-al treilea aspect important al vieţii economice-
după capital şi specializare; ei sunt etalonul de măsură al valorilor.
Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care aceştia le
îndeplinesc. În această problemă se disting două direcţii mari de cercetare, care, în esenţă, nu se
contrazic: teoria clasică a banilor şi teoria contemporană.
Teoria clasică consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii: măsură a valorii, mijloc
de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare şi tezaurizare şi funcţia de bani universali.
Teoria contemporană a banilor pune accent:
a) pe funcţiile de mijloc de schimb şi mijloc de stimulare a activităţilor economice
(neoclasicii);
b) funcţiile de instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;
c) se consideră că banii îndeplinesc două funcţii esenţiale: mijlocitor al schimburilor de
mărfuri şi măsură a valorii.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul economiilor de piaţă,
acestea se concretizează în:
a) Banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii). Banii sunt o
unitate comună de calcul, un instrument universal de măsurare şi comparare a utilităţii tuturor
mărfurilor. Utilitatea unui bun economic măsurată în bani sau raportul dintre o cantitate de
bani faţă de o cantitate de mărfuri (bunuri economice) poartă numele de preţ. Folosirea
banilor ca instrument universal de măsură a utilităţii bunurilor economice permite să se
determine, în fiecare moment, o scară generală a preţurilor şi să se urmărească evoluţia în
timp a acesteia.
b) Banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie). Apariţia banilor ca un bun
economic intermediar separă cele două operaţii care devin concomitente şi succesive:
vânzarea (operaţia marfă-bani) şi cumpărarea (bani-marfă). Mişcarea de ansamblu
devine: marfă (M) - bani (B) - marfă (M).
c) Banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire. Banii constituie legătura dintre
trecutul, prezentul şi viitorul valorilor economice; ei trebuie să asigure permanenţa valorilor
măsurabile. Bogăţia reprezentată printr-o anumită cantitate de bani, trebuie, în mod normal, să
fie aceeaşi, indiferent de momentul în care banii sunt folosiţi; de aceea, banii pot fi
economisiţi şi acumulaţi în vederea folosirii lor viitoare. Economisirea constă în rezervele
băneşti ale populaţiei, iar acumularea în rezervele băneşti ale agenţilor economici
întreprinzători.
d) Banii ca mijloc de plată. Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a creat necesitatea vânzării pe
credit şi apariţia capitalului de împrumut, banii îndeplinind funcţia de mijloc de plată. Ei sunt
utilizaţi pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, restituirea împrumuturilor băneşti şi a
dobânzii, achitarea impozitelor şi taxelor, plata arenzii, salariilor, chiriilor etc.
e) Banii universali. Dezvoltarea schimbului internaţional a impus crearea unui instrument
adecvat, care să măsoare valoarea universală, să constituie un mijloc de plată universal,
un mijloc de cumpărare universal şi o materializare absolută a avuţiei naţionale, atunci
când trebuie transferată dintr-o ţară în alta (împrumuturi internaţionale, despăgubiri,
ajutoare internaţionale etc.)
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a banilor:
lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi constă în calitatea
constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a
da posibilitatea alegerii din partea posesorilor lor.
18
Banii sunt deci, "purtători de alegere", în sensul că pe când bunurile au o destinaţie
specială care le conferă o relativă rigiditate, banii nu au o destinaţie specială, nici o rigiditate;
ei pot fi destinaţi pentru orice, activele băneşti fiind cu atât mai lichide cu cât sunt mai cert
realizabile într-un termen scurt şi fără pierderi.
1. Care sunt trăsăturile esenţiale ce pun în evidenţă natura banilor dintr-o economie de piaţă?
2. Care sunt funcţiile îndeplinite de bani într-o economie de piaţă şi care este caracteristica
esenţială a banilor.
3. Enunțați și descrieți cele două teorii despre bani?
CONCLUZII
Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul activităţii economice

denumită economie naturală.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a activităţii economice
în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor, produc bunuri în vederea vânzării, obţinând
în locul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul economiei de schimb se bazează,
în mare măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de mărfuri, pe legităţile acesteia.
Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în care produsele sunt
create de către diferiţi producători autonomi, fiecare dintre ei fiind spcializat în confecţionarea
unui bun oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea -
cumpărarea acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei de
mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale: a) diviziunea socială a muncii și
b)autonomia,independen-ţa producătorilor.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor, metodelor de organizare şi combinare a factorilor de producţie şi
categoriilor de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.
Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă sunt: proprietatea
privată, autonomia agenţilor economici, concurenţa, preţurile se stabilesc în mod liber,
existenţa unui cadru instituţional adecvat, statul democratic este prezent
Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex de relaţii
economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu bunurile, relaţii reglate de norme
istoriceşte
Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare, secundare şi finale, ca
bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de consum personal (satisfăcători) etc., în
totalitatea şi marea lor varietate alcătuiesc obiectul proprietăţii.
Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale. Aceştia se manifestă
ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la
nivel naţional sau internaţional).
Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:
a) apropierea sau însuşirea unui bun;
b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau transmite, prin
voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;
19
c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:
1) dreptul de dispoziţie al proprietarului;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe baza unui echivalent şi
în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a bunului; b) fără echivalent, raportul economic
fiind de donaţie,de danie, de legat; c) când trecerea atributelor proprietăţii se face urmaşilor legali,
în urma decesului proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale proprietăţii generează
raporturi economice de proprietate specifice: a) închirierea, arenda şi creditul (atunci când se
transmite atributul de utilizare pe diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite
atributul de conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se transmite
atributul de culegere a roadelor).
Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al concentrării, specializării
şi integrării producţiei au condus la conturarea următoarelor forme de bază ale proprietăţii în
epoca actuală: proprietatea particulară, proprietatea particulară asociativă, proprietatea
publică (de stat), proprietatea mixtă.
Trăsătura fundamentală a banilor este: calitatea lor de instrument general al economiei de
schimb.
Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura
banilor din economiile de piaţă contemporane:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate:
2) banii sunt un instrument social al economiei de schimb;
3) rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
4) încrederea pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai
banilor;
5) banii sau instrumentele monetare au.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul economiilor de piaţă, acestea
se concretizează în:
a) banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii)
b) banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie)
c) banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire
d) banii ca mijloc de plată
e) banii universali
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a banilor:
lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi constă în calitatea
constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a da
posibilitatea alegerii din partea posesorilor lor.
1. Cum poate fi definită economia de schimb?
2. Ce raporturi economice generează înstrăinarea totală şi parţială a atributelor

proprietăţii?
20
3. Care din elementele de mai jos sunt caracteristice economiei naturale?
a. nevoile oamenilor sunt satisfăcute pe calea schimbului;
b. scopul producţiei îl reprezenta schimbul;
c. trebuinţele fiecăruia şi ale întregii societăţi sunt satisfăcute prin consumul de
bunuri asigurate direct prin activităţile economice proprii;
d. consumul atinge un nivel maxim;
e. randamente economice ridicate în utilizarea factorilor de producţie.
4. Care sunt elementele definitorii ale economiei de schimb?

a. bunurile se asigură direct prin activităţi economice proprii;
b. accesul la bunurile economice are loc indirect, prin intermediul schimbului;
c. este caracteristică societăţilor primitive;
d. rezultatele producţiei sunt proprietatea colectivităţii;
e. agenţii economici nu sunt specializaţi, produc toate bunurile necesare existenţei
unei familii.
5. Care din posibilităţile de mai jos privind înfăptuirea economiei de piaţă a fost
aleasă de România:
a. preluarea unui model de dezvoltare elaborat şi aplicat cu succes în una sau mai
multe ţări ale lumii;
b. conceperea şi adoptarea unei strategii proprii, cu totul originale;
c. adoptarea unui model de economie de piaţă realizat printr-o sinteză a
experienţelor pozitive din mai multe ţări europene;
d. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor nordice;
e. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor asiatice dezvoltate.
6. Care sunt condiţiile ce au favorizat apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb?

a. belşugul de bunuri economice;
b. raritatea bunurilor economice;
c. autonomia, independenţa producătorului;
d. diviziunea socială a muncii;
e. procurarea bunurilor economice direct din natură.
21
Modulul III
FACTORII DE PRODUCŢIE
1. Caracterizarea generală a factorilor de producție
2. Utilizarea factorilor de producție
3. Costurile de producție și eficiența utilizării factorilor de producție
4. Veniturile factorilor de producție
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Craiova, 2010;
2. Dragomir Laurenţiu, Microeconomie, manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova,
2007;
Craiova, 2007;
Craiova, 2007.
6. Tobă Elena, Microeconomie- manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2008;
Caracterizarea generală a factorilor de producție;
Cunoașterea și caracterizarea celor patru grupe de factori: munca, natura, capitalul și
neofactorii de producție;
Cunoașterea și caracterizarea veniturilor aferente factorilor de producție: salariul, profitul,
dobânda și renta;
Analizarea avantajelor și dezavantajelor fiecărei forme de venit.
1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul

economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile şi valorificabile, în
măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică devin factori de
producţie. Deci factorii de producţie reprezintă acea parte a resurselor atrase şi consumate în
producerea bunurilor economice.
22
Economiile moderne de astăzi, caracterizate prin folosirea unui număr tot mai mare şi mai
diversificat de factori de producţie, reprezintă, în esenţă, sinteza acţiunii a patru mari grupe de
factori: munca, natura, capitalul, neofactorii de producţie.
1.1. Munca
Desfăşurarea oricărei activităţi economice este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia

omului. Munca se manifestă astfel ca factor de producţie, iar populaţia ca resursă a muncii.
Prin muncă se înţelege o activitate conştientă, specific umană îndreptată spre un anumit
scop. Munca a fost şi rămâne factorul creativ, creator al producţiei sociale. Tendinţele
contemporane în evoluţia factorului muncă pot fi puse în evidenţă prin analiza lui în
planurile cantitativ, structural şi calitativ.
Sub raport cantitativ, munca trebuie analizată, în primul rând în legătură cu populaţia care
reprezintă condiţia obligatorie a oricărei economii şi care se prezintă într-o dublă ipostază: ca
suport al factorului muncă şi ca destinatar al rezultatelor producţiei.
Dimensiunile populaţiei la un moment dat, ca şi modificările ei în timp depind de
procesele demografice cum sunt natalitatea şi mortalitatea.
Populaţia totală reprezintă numărul de indivizi ce trăiesc pe acelaşi teritoriu naţional, la
un moment dat. Resursele de muncă cuprind: populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în
gospodăria casnică şi persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă,
indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii. Dacă
populaţia în vârstă de muncă este diminuată cu populaţia inaptă de muncă rezultă populaţia aptă
de muncă. Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii în
diferite activităţi profesionale, inclusiv elevii, studenţii, precum şi persoanele în curs de schimbare
a locului de muncă. Populaţia ocupată este mai restrânsă ca sferă de cuprindere faţă de populaţia
activă, prin aceea că nu cuprinde elevii şi studenţii, ca şi persoanele în curs de schimbare a locului
de muncă. Populaţia inactivă cuprinde totalitatea persoanelor care, indiferent de vârstă, nu
participă la procesul muncii sociale, şi sunt întreţinute, de regulă în această categorie se includ
copiii sub 16 ani, persoanele cu un anumit grad de invaliditate, pensionarii, bătrânii peste limita
vârstei de muncă etc.
Sub aspect structural resursele de muncă trebuie analizate prin prisma distribuţiei acestora
pe sectoare, domenii, ramuri şi subramuri de activitate, pe profesiuni şi zone.
Considerând agricultura, silvicultura şi industria extractivă ca sector primar al economiei,
industria prelucrătoare ca sector secundar şi serviciile ca sector terţiar, în condiţiile progresului
tehnico-ştiinţific contemporan, se manifestă următoarele modificări structurale: se reduce
ponderea populaţiei ocupate în sectorul primar, după o creştere şi stabilizare îndelungată a
ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar, aceasta începe să scadă şi creşterea continuă a
populaţiei ocupate în sectorul terţiar.
Volumul de muncă de care dispune o ţară la un moment dat este influenţat în afară de cei
doi factori - cantitatea resurselor de muncă şi structura acestora, şi de calitatea resurselor de
muncă. Aceasta se reflectă la nivelul pregătirii resurselor de muncă, în nivelul calificării forţei de
muncă şi în existenţa preocupării pentru ridicarea calificării, pentru perfecţionare. Ridicarea
nivelului de calificare potenţează capacitatea de muncă, a resurselor de muncă existente în
societate, conduce la sporirea eficienţei muncii.
1.2. Pământul (natura)
Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură
care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor. Astfel, solul, aurul, mineralele,
apa, lemnul brut din pădure etc., toate intră în categoria acestor resurse denumite generic pământ
23
sau factorul natural al producţiei.
Factorul natural se materializează deci în acele elemente care sunt oferite omului direct de
către natură şi sunt atrase pentru prima dată în circuitul economic.
O analiză de structură a factorului natural al producţiei relevă existenţa a cel puţin trei
categorii de resurse naturale: pământul, resursele minerale şi resursele de apă.
În agricultură şi silvicultură, procesul de producţie este legat de valorificarea unor însuşiri
ale pământului, specifice solului. Pământul este un factor de producţie de neânlocuit şi,
totodată, limitat ca întindere, care dispune însă de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a
randamentului său.
Investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de drenare, ameliorare,
ameliorare, irigaţii etc., duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, conducând la ceea
ce în teoria economică este numit "pământul capital".
Resursele minerale constituie o altă componentă esenţială a factorului natural al
producţiei, având un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare
desfăşurării întregii activităţi economice. Resursele minerale sunt grupate, din gradul de
cunoaştere a lor la un moment dat, în resurse certe şi resurse ipotetice, după posibilităţile de
exploatare, ele se împart în resurse exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv,
resurse neexploatabile economic la nivelul tehnologiilor existente; după conţinutul lor se
deosebesc resurse bogate şi resurse sărace în substanţe utile.
Potenţialul de resurse materiale este dinamic datorită trecerii din clasa resurselor
nedescoperite în cea a rezervelor identificate, ca urmare a activităţii de cercetare geologică.
Resursele de apă îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa
biologică, precum şi pentru cea economică: consumul populaţiei, agricultura, silvicultura,
piscicultura, industria etc. Superioritatea lor constă în faptul că ele nu se consumă prin
întrebuinţare fiind regenerabile.
1.3. Capitalul
Capitalul reprezintă unul din principalii factori de producţie pe care se sprijină activitatea
economică.
În economie capitalul este acea sumă de bani care nu se cheltuieşte efectiv, ci se
avansează în diferite procese economice de producţie şi de schimb cu scopul de a se obţine
un excedent peste suma iniţială.
Capitalul investit în sfera producţiei de bunuri materiale şi servicii îndeplineşte funcţii de
producţie şi repartiţie şi îmbracă forma de capital productiv (real) şi de capital nominal.
Capitalul productiv (real) reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale
muncii trecute, utilizate în producerea de bunuri materiale sau servicii, în scopul obţinerii unui
profit. Capitalul productiv se deosebeşte deci de capitalul sub formă de bani (capitalul lichid) şi de
ceilalţi factori de producţie prin aceea că se încorporează în bunuri instrumentale care sunt folosite
pentru producerea altor bunuri şi servicii: instalaţiile şi infrastructurile materiale, industriale,
agricole şi comerciale, echipamente, instrumente şi aparatul tehnic de producţie, stocurile
materiale (materii prime, materiale, combustibili, semifabricate etc.)
Capitalul nominal nu are valoare reală, de sine-stătătoare şi nu funcţionează în producţie,
ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. În sens
juridic, capitalul nominal are o bază mai largă decât capitalul productiv, fiind constituit din toate
elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe ş.a.).
După modul specific în care se consumă, îşi transmite valoarea şi este înlocuit, capitalul
productiv se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv care participă la procesul de
producţie cu întreaga sa valoare de întrebuinţare, dar care se consumă şi îşi transmite valoarea
24
bunurilor nou create nu dintr-o dată, ci în mod treptat, de-a lungul mai multor cicluri de producţie.
Cea mai generală structură a capitalului fix (în funcţie de caracterul activ sau pasiv în cadrul
procesului de producţie) este:
a)construcţii: clădiri şi construcţii utilizate în industrie, agricultură, comerţ etc.;
b)echipamente de producţie: utilaje şi maşini unelte; agregate şi instalaţii de lucru;
mecanisme şi dispozitive de măsură şi reglare; mijloace de transport.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în
întregime în fiecare ciclu de producţie şi îşi transferă dintr-o dată şi în întregime valoarea asupra
produselor create. Cuprinde: materii prime şi materiale de bază, materiale auxiliare, semifabricate,
combustibili, energie etc.
Viteza de rotaţie a capitalului reprezintă timpul necesar pentru efectuarea unei rotaţii
complete (şi se exprimă în număr de zile), sau numărul de rotaţii pe care un capital oarecare le
efectuează într-un an de zile. Asupra vitezei de rotaţie exercită influenţă mai mulţi factori, între
care şi structura capitalului utilizat, adică modul cum acesta se împarte pe diferite destinaţii:
materii prime, materiale, combustibili, construcţii, echipamente de producţie etc.
Introducerea rapidă şi continuă a progresului tehnic în producţie şi sub impulsul revoluţiei
ştiinţifico-tehnice, produce modificări importante, cantitative şi structurale asupra capitalului fix,
efectele acestora putând fi analizate pe baza următoarelor procese: formarea brută a capitalului
fix; deprecierea sau uzura capitalului fix; gradul de înnoire şi cel al scoaterii din funcţiune a
capitalului fix etc.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii acestuia datorită
uzurii fizice şi morale.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui
tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali. Uzura fizică
a capitalului fix duce la pierderea treptată a valorii bunurilor respective, al căror echivalent se
include în costul de producţie al bunurilor fabricate cu ajutorul lor sub forma amortizării.
Recuperarea acesteia are loc prin preţul de vânzare, permiţând constituirea fondului de amortizare,
cu ajutorul căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix uzat şi scos din funcţiune.
Capitalul fix se depreciază şi ca urmare a uzurii morale. Baza materială a uzurii morale o
constituie progresul tehnic însoţit de creşterea productivităţii muncii şi a capitalului
(randamentului capitalului fix).
Uzura morală capitalului fix mai este numită în literatura de specialitate şi uzura
involuntară, respectiv acele pierderi involuntare pe care le înregistrează capitalul fix din motive
independente de întreprinzător. Pentru delimitarea acestei forme de uzură morală se foloseşte în
literatura economică noţiunea de "cost suplimentar", adică surplusul uzurii ce se scontează a se
înregistra peste costul de întrebuinţare (amortizarea capitalului fix) datorat uzurii normale a
acestuia în procesul de producţie.
1.4. Neofactorii de producţie
Evoluţiile contemporane au condus la formularea unei teorii a neofactorilor de

producţie. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactori decurge din
considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi în modul specific de acţiune şi de gestionare a
factorilor din fiecare categorie. Astfel, dacă factorii de poducţie clasici - munca, natura, capitalul -
au la bază resurse din categoria celor vizibile şi cuantificabile, care pot fi gestionate, neofactorii,
respectiv abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, inovaţia etc., îşi au originea în resurse din
categoria celor invizibile, ceea ce face ca exercitarea proprietăţii asupra lor să implice modalităţi
noi de cuantificare şi gestionare.
Tehnologiile reprezintă procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în
rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli specifice. Ele au rolul de a defini natura şi
25
succesiunea fazelor pocesului de producţie care asigură transformarea resurselor primare în bunuri
economice. Fiind resurse potenţial utilizabile, tehnologiile la un moment dat formează "stocul de
tehnologii", concretizat în brevete de invenţii, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete,
prototipuri, spcificaţii de execuţie a unor operaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe
informatice pentru asistarea producţiei pe calculator.
Informaţia face şi ea parte din categoria neofactorilor şi îndeplineşte roluri multiple în
producţie. Ea este stocată pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri, benzi magnetice, circuite
integrate etc.) şi este introdusă în procesele de producţie sub forme variate, precum: fişe tehnice,
desene de execuţie, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de lucru şi de protecţie a
muncii, documentaţii de investiţii, inovaţii şi raţionalizări, know-how etc., toate acestea
constituind bunuri informaţionale.
Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neofactor de producţie în cadrul sistemelor
economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă. Întreprinzătorul gestionează, făcând uz de
propriile-i abilităţi, ansamblul factorilor de producţie, realizează alegerea factorilor adecvaţi
scopului propus, realizează combinarea şi utilizarea lor corespunzătoare.
1. Definiți noțiunea de factori de producție.
2. Prezentați ce reprezintă uzura fizică și morală a capitalului fix.
3. Delimitați factorii de producție clasici de neofactori.
2. Utilizarea factorilor de producție
2.1. Întreprinderea
Agent economic de importanţă vitală în cadrul economiei naţionale, verigă de bază a

acesteia, întreprinderea constituie entitatea organizatorică în care se produc bunuri şi servicii.
Trăsăturile întreprinderii
Pornind de la acest aspect, putem considera că întreprinderea se caracterizează prin
următoarele trăsături:
1. o organizaţie socială cuprinzând un ansamblu de activităţi umane, care au o finalitate
bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor tehnice, tehnologice şi de altă
natură pe care le întâlnim în cadrul acesteia.
2. un organ tehnico-productiv, care îşi găseşte expresia în specificul activităţilor
productive şi al tehnologiilor folosite, în dependenţa tehnologică dinte elementele
structurale etc.
3. un organism economic, care ni se dezvăluie prin ansamblul activităţilor ce au loc în
întreprindere de gestionare a patrimoniului propriu.
2.2. Crearea noilor întreprinderi
Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care reuneşte două etape:
pregătirea procesului de creare şi procesul propriu-zis de creare.
În etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii, întreprinzătorul (o persoană
sau un grup de persoane) efectuează o serie de analize şi studii. În acest sens, abordează
26
următoarele aspecte: produsul, piaţa, raporturile produs-piaţă, obiectivele comerciale,
mijloacele necesare, forma juridică şi situaţia financiară.
Dacă obiectivul de activitate al viitoarei întreprinderi va fi un produs nou sau îmbunătăţit
este necesar să fie definit foarte precis în ce constă, cum funcţionează, care este utilitatea lui şi
unde poate fi folosit.
Studiul de piaţă poate fi realizat de însuşi întreprinzătorul respectiv sau de o firmă
specializată de marketing.
După ce s-a stabilit produsul şi segmentul de piaţă se va realiza un test (se analizează
raporturile produs-piaţă) pe un eşantion reprezentativ de clienţi potenţiali.
Cunoscând relaţia pieţei la produs, activitatea concurenţei, se procedează la stabilirea
obiectivelor comerciale referitoare la: cifra de afaceri, preţul practicat şi partea de piaţă care se
doreşte să se deţină.
Etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii urmăreşte şi stabilirea mijloacelor
necesare: terenuri, imobile, mijloace de transport şi resurse umane.
În ceea ce priveşte forma juridică aceasta depinde de forma de proprietate, de importanţa
întreprinderii care se înfiinţează şi de dezvoltarea prevăzută.
Analiza financiară are ca obiectiv asigurarea că din acest punct de vedere proiectul de
înfiinţare al întreprinderii este realizabil.
Procesul propriu-zis de creare a unei întreprinderi presupune, în principal, realizarea a
trei operaţiuni: întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării; punerea în operă a resurselor
materiale şi umane; organizarea internă a întreprinderii.
Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării sunt de natură juridică, socială şi fiscală.
Formalităţile de natură juridică constau în respectarea unor condiţii de fond şi de
formă.
Condiţiile de fond precizează cerinţele asocierii persoanelor, cum sunt:
- numărul şi calitatea participanţilor care se asociază: în ţara noastră, crearea unei societăţi pe
acţiuni este posibilă dacă se asociază cel puţin cinci persoane; în alte state, dreptul lor naţional
impune limita maximă a asociaţilor;
- consimţământul şi capacitatea de a contracta indică normele juridice care trebuie respectate
pentru ca asocierea să fie valabilă (consimţământul liber, fără teroare şi violenţă, asocierea să nu
fie contrară legii etc.);
- aportul asociaţilor se referă la natura acestuia: aport financiar (contribuţia bănească pe care
asociaţii se obligă să o realizeze la patrimoniul societăţii); aportul în natură (imobile, utilaje,
maşini, mărfuri etc.); aport în drepturi de proprietate industrială (brevete de invenţii, mărci de
fabrică, know-how);
- participarea asociaţilor la profit şi pierderi fixează cotele de profit şi pierderi ce revin asociaţilor.
Pentru ca întreprinderea să se poată înfiinţa trebuie să se îndeplinească şi anumite condiţii
de formă:
- redactarea şi semnarea cererii de acord/contractului de asociere;
- redactarea şi semnarea statutului;
- întocmirea formelor de publicitate (publicarea anunţului de înfiinţare în Monitorul
Oficial, prezentarea documentelor la Judecătorie în vederea obţinerii avizului de
onorabilitate, înmatriculare în Registrul Comerţului).
Formalităţile de natură socială se referă la declararea înfiinţării întreprinderii la
Ministerul Muncii, aderarea la asigurările sociale.
Din punct de vedere fiscal, întreprinderea înfiinţată trebuie să achiziţioneze documente
fiscale şi să i se fixeze impozitul de către organele în drept.
Punerea în operă a resurselor materiale şi umane constau în amenajarea terenurilor şi
construcţiilor, instalarea maşinilor şi utilajelor, constituirea stocurilor de materii prime, recrutarea
personalului.
27
Organizarea internă a întreprinderii se referă la stabilirea structurii organizatorice,
proiectarea sistemului informaţional, elaborarea unui regulament de ordine interioară etc.
2.3. Fuziunea, dizolvarea şi lichidarea întreprinderii
Fuziunea reprezintă o formă de reorganizare a activităţii economice a întreprinderii care

se caracterizează în apariţia altei persoane juridice sau în menţinerea persoanelor juridice
existente dar în dimensiuni şi structuri organizatorice noi.
Fuziunea se poate realiza printr-un proces de "topire" a două sau mai multe întreprinderi
într-o nouă întreprindere. În acest caz, pe de o parte, dispar persoanele juridice antrenate în
procesul de fuziune şi, pe de altă parte, apare o nouă persoană juridică.
Fuziunea se mai poate produce şi prin absorbţie, care poate fi integrală sau parţială;
absorbţia integrală constă în aceea că o persoană juridică preia în totalitate drepturile şi obligaţiile
altei persoane juridice, iar absorbţia parţială când o persoană juridică preia o parte a drepturilor şi
obligaţiilor altei persoane juridice, ambele persoane juridice continuând să subziste, dar în
dimensiuni şi structuri organizatorice noi.
Fuziunea este un poces complex determinat de numeroase cauze, între care:
- apariţia unor produse care se fabrică pe baza unor noi tehnologii;
- speculaţii la bursă;
- concentrarea acţiunilor mai multor întreprinderi în mâna unui grup financiar.
Fuziunea trebuie să fie hotărâtă de fiecare întreprindere în parte, cu formalităţile de
publicitate. Bilanţul, întocmit cu ocazia fuziunii începe după trecerea a trei luni de la ziua
publicării în Monitorul Oficial.
Dizolvarea constituie o etapă premergătoare lichidării şi se caracterizează prin stingerea
unor drepturi şi obligaţii ale întreprinderii ca urmare a rezilierii contractului sau a apariţiei unor
cauze independene de voinţa asociaţilor.
Cauze comune ale dizolvării întreprinderilor sunt, în principal, următoarele:
- trecerea timpului stabilit pentru durata întreprinderii;
- îndeplinirea sau imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
- hotărârea adunării gnerale extraordinare a acţionarilor;
- falimentul;
- hotărârea instanţei judecătoreşti.
Dizolvarea întreprinderii, cu excepţia dizolvării de drept, trebuie înscrisă în registrul
Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Dizolvarea întreprinderii are efect numai după
trecerea a 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. De la această dată, întreprinderea intră
în etapa de lichidare.
Lichidarea întreprinderii se referă la ansamblul operaţiilor necesare terminării afacerilor
angajate, transformării în numerar a activului, lichidării pasivului şi partajării valorilor rămase.
Pentru realizarea acestor operaţii, întreprinderea îşi păstrează personalitatea juridică. Aceasta
încetează odată cu efectuarea ultimei operaţii de lichidare.
Pentru lichidarea unei întreprinderi se numesc mai mulţi lichidatori. Lichidatorii au
aceleaşi răspunderi ca şi administratorii, sunt datori ca după intrarea în funcţie să efectueze,
împreună cu administratorii, un inventar şi să încheie bilanţul. Pe baza bilanţului se va constata
situaţia exactă a activului şi pasivului. Lichidatorii semnează bilanţul şi sunt obligaţi să
consemneze într-un registru toate operaţiile lichidării. Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub
controlul cenzorilor.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea întreprinderii din Registrul
Comerţului.
2.4. Criterii de clasificare a întreprinderilor
28
Analiza structurii economiei unei ţări impun clasificarea întreprinderilor după anumite
criterii:
- după forma juridică
- după dimensiune
- după apartenenţa la un sector de activitate
- apartenenţa naţională a întreprinderii.
Forma juridică permite diferenţierea întreprinderii în raport de forma de proprietate, de

autonomia managerială, precum şi de modalităţile de funcţionare stipulate în statut.
I. Întreprinderea publică este aceea în care puterile publice reprezentate prin stat au
colectivităţi publice, deţin proprietatea asupra patrimoniului. Puterile publice exercită, în
totalitate sau parţial, funcţia de întreprinzător.
Ansamblul întreprinderilor publice formează sectorul public. Întreprinderile publice, după
modul de înfăptuire a autonomiei manageriale, pot fi:
1) întreprinderi semipublice;
2) întreprinderi publice propriu-zise
3) întreprinderea semipublică - în care puterile publice au o contribuţie parţială la
finanţarea activităţii şi în consecinţă, participarea lor la conducere şi control este
limitată. Întreprinderile semipublice, după modalităţile de funcţionare stipulate în
statut (forma juridică propriu-zisă), pot fi:
- întreprinderi în concesiune;
- întreprinderi cu proprietate mixtă.
II. Întreprinderea privată este o unitate economică şi socială al cărui patrimoniu aparţine
unei singure persoane sau unui grup de persoane, ceea ce le îndreptăţeşte să aibă
independenţă în orientarea şi administrarea patrimoniului. În economia de piaţă,
întreprinderile private se prezintă sub două forme:
1) întreprinderi cu proprietate individuală
2) întreprinderi societare
1) Întreprinderea cu proprietate individuală este aceea în care un singur proprietar
înfiinţează, organizează şi conduce activitatea; personalitatea juridică a întreprinderii se
confundă cu cea a întreprinzătorului, a proprietarului fondator. Întreprinderea cu
proprietate individuală poate fi:
a) întreprinderea familială se caracterizează prin aceea că patrimoniul aparţine
membrilor unei familii care sunt numai proprietari, sau, cel mai frecvent, sunt
coproprietari şi lucrători.
b) întreprinderea cooperatistă se caracterizează prin faptul că patrimoniul aparţine
membrilor un coproprietari, ce se asociază în condiţii egale, care anterior desfăşurau
activităţi similare dar în calitate de miciproducători sau comercianţi individuali.
2) Întreprinderea societară prezintă caracteristică esenţială "asocierea", principalul element
al asocierii reprezentându-l "capitalul". Întreprinderile societare pot fi organizate sub
următoarele forme:
a) societatea de persoane constă în asocierea mai multor
persoane cu capitalurile lor cu scopul desfăşurării unei activităţi de dimensiuni
modeste care, frecvent, se limitează la o afacere familială.
b) societatea în nume colectiv este o societate comercială
constituită prin asociere pe bază de încredere reciprocă a unor parteneri cunoscuţi
între ei, care aduc aporturi patrimoniale, fiecare asociat participă personal la
activităţi îndeplinind un rol în cadrul societăţii.
29
c) societatea de capitaluri este o societate pe acţiuni şi are drept caracteristică
definitorie împărţirea patrimoniului într-un număr de părţi denumite acţiuni.
Acţiunile pot fi nominative sau la purtător.
d) societatea intermediară este o combinaţie, dar de dimensiune medie, între
societatea de persoane şi societatea de capitaluri. Acest tip de societate poate
prezenta următoarele variante:
- societatea în comandită simplă şi pe acţiuni;
- societatea cu răspundere limitată;
- societatea cu capital variabil.
Gruparea întreprinderilor după dimensiune

Dimensiunea întreprinderii poate fi apreciată prin prisma mărimii factorilor de
producţie sau prin cea a volumului vânzărilor.
Dimensiunea întreprinderii se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori: numărul de
salariaţi, capitalul şi cifra de afaceri.
A. Numărul de salariaţi este un indicator cu caracter universal, deoarece constituie o
variabilă nesupusă fluctuaţiilor monetare, facilitează comparaţii în timp şi între ţări.
Se apreciază că dimensiunea întreprinderilor se determină pe baza numărului de salariaţi şi
în acest sens se adoptă următoarele grupe:
- întreprinderi mici cu cel puţin 10 salariaţi;
- întreprinderi mijlocii între 10 - 500 salariaţi;
- întreprinderi mari cu peste 500 salariaţi;
B. Capitalul exprimat prin capitalul financiar real şi capitalul fix (tehnic), este utilizat
pentru aprecierea dimensiunii întreprinderii.
C. Cifra de afaceri reprezintă valoarea vânzărilor într-o perioadă de timp, oferă avantajul
combinării factorilor de producţie, dar şi dezavantajul deformării dimensiunii reale a
întreprinderii datorită nivelului preţurilor de vânzare.
Alături de întreprinderile mici şi mijlocii, într-o economie de piaţă modernă, există

grupuri de întreprinderi.
Grupurile de întreprinderi sunt adesea constituite sub forma societăţilor de holding. O
societate de holding are ca funcţie principală deţinerea de participaţii financiare în alte
întreprinderi cu scopul de a le controla activitatea, fără să-şi asume funcţia de exploataţie. Deci,
holdingul are vocaţie pur financiară urmărind valorificarea capitalului investit. În componenţa
unei societăţi de holding intră:
• societate mamă
• una sau mai multe societăţi filiale;
• una sau mai multe societăţi subfiliale;
• una sau mai multe participaţii;
• una sau mai multe societăţi aliate.
1. Care sunt formalităţile de natură juridică necesare pentru creearea de noi întreprinderi?
2. Ce reprezintă fuziunea întreprinderii şi cum se poate realiza?
3. Care sunt cauzele ce determină fuziunea şi dizolvarea întreprinderii?
30
31
3. Costurile de producție și eficiența utilizării factorilor de producție
Piaţa trimite semnale către producător nu numai în legătură cu preţurile factorilor de

producţie, ci în privinţa preţului la care s-ar putea vinde bunurile pe care acesta le produce.
Cunoaşterea cât mai exactă a corelaţiei dintre cheltuielile făcute pentru producerea unui bun şi
preţul de vânzare al acestuia constituie una din condiţiile fundamentale ale managementului
întreprinderii.
3.1. Noţiunea de costuri de producţie
Factorii de producţie necesită producerii unui bun economic, în cantităţi determinate, sunt
cumpăraţi de pe piaţă, fiecare dintre ei având un anumit preţ. Pentru întreprindere, consumul de
factori de producţie înseamnă cheltuieli de producere şi comercializare a bunurilor.
Din punct de vedere tehnic şi economic, fiecare factor de producţie cunoaşte anumite
particularităţi în procesul de consum productiv. Astfel :
a. consumul factorului muncă nu se regăseşte sub formă fizică în noul produs, ci numai
valoric, respectiv, expresia bănească a contribuţiei lucrătorilor (cheltuielile cu retribuţia).
b. consumul de capital fizic (real) cuprinde consumul de capital fix şi de capital circulant.
Capitalul fix nu se regăseşte fizic în noul produs, dar valoarea lui se transmite treptat asupra
produselor create prin cotele de amortizare. Capitalul circulant se regăseşte atât fizic (în cea mai
mare parte a sa), cât şi valoric în noul produs, el îşi transmite dintr-o dată valoarea asupra noului
produs, în cadrul unui singur ciclu de producţie.
c. utilizarea pământului se regăseşte numai din punct de vedere valoric în noul produs, prin
plata arenzii, a închirierii, a concesionării.
d. consumul de tehnologie, informaţie, cunoaştere şi abilitatea întreprinzătorului implică,
de asemenea cheltuieli, care se transmit în procesul de producţie asupra rezultatelor întreprinderii.
Cunoaşterea cât mai exactă a cheltuielilor ocazionate de producerea şi distribuirea fiecărui
bun economic, în corelaţie cu preţul de vânzare al acestuia conduce la noţiunea de cost de
producţie sau preţ de cost sau cimplu cost.
Costul de producţie sau preţul de cost reprezintă ceea ce plăteşte sau ceea ce îl costă pe
producător crearea unui bun destinat pieţei. Există mai multe definiţii ale costului de producţie,
care exprimă aceeaşi esenţă. Astfel:
• Costul de producţie reprezintă expresia bănească a consumului de
factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui anumit bun
economic;
• Costul de producţie reprezintă efortul economic integral făcut de
întreprindere pentru producerea şi comercializarea unui bun;
• Costul de producţie este acea parte a preţului de vânzare al unui bun
economic, care compensează cheltuielile suportate de firmă pentru
producerea şi vânzarea unui bun.
Comparând costul unui bun cu preţul de vânzare al acestuia rezultă că:
a. dacă cheltuielile (costurile) sunt egale cu preţul, profitul este nul;
b. dacă cheltuielile sunt mai mari decât preţul, întreprinderea înregistrează pierderi;
c. dacă preţul de vânzare este mai mare decât costul, întreprinderea încasează profit, acesta
fiind cu atât mai mare cu cât este mai mare diferenţa dintre preţ şi cost. Din acest
punct de vedere, costul de producţie se manifestă ca un indicator sintetic al calităţii
activităţii economice desfăşurate de întreprindere.
Două aspecte sunt esenţiale în analiza economică a costurilor de producţie:
structura şi nivelul.
32
Structura costurilor reliefează elementele componente ale costurilor, ponderea pe care
o deţine fiecare element în totalul costurilor, precum şI tendinţele care se manifestă în
evoluţia fiecărui element al cheltuielilor ce alcătuiesc costurile de producţie.Structura
cu caracter general a costurilor cuprinde:
a. costurile materiale sau cheltuielile cu factorii materiali ai producţiei (materii prime,
materiale, energie, combustibili, utilaje, agregate ş.a.);
b. costurile forţei de muncă reflectate în cheltuielile cu salariile;
c. cheltuieli de regie (iluminat, încălzit, chirii, transporturi etc.);
d. cheltuielile cu prevenirea şi înlăturarea poluării mediului natural de viaţă, care se
„ internalizează„ tot mai mult şi devin obligaţii ale întreprinderii.
Din însumarea mărimii absolute a elementelor de costuri rezultă nivelul costurilor.
Principalele tipuri de costuri utilizate în teoria şi practica economică sunt: costul global,
costul marginal şi costul mediu.
A. Costul global cuprinde ansamblul cheltuielilor ce revin unui volum dat al

producţiei. Acesta se poate determina pentru întreaga producţie a întreprinderii şi pe
fiecare sortiment sau pe sortimentele principale. În cadrul său, în mod obişnuit se
disting:
1. Costurile fixe cuprind acele cheltuieli ce sunt independente în raport cu volumul
producţiei sau toate cheltuielile ce trebuie suportate de întreprindere,
indiferent de volumul producţiei, chiar şi în condiţiile în care producţia ar fi
zero.
2. Costurile variabile (CV) reprezintă acele cheltuieli care se schimbă în raport cu
cantitatea de produse obţinute de întreprindere.
3. Costurile totale (CT) reprezintă suma ansamblului costurilor fixe şi variabile ale
întregii producţii.
B. Costul marginal (Cmg) se defineşte ca fiind creşterea costului total determinată de

creşterea producţiei cu o unitate.
C. Costurile medii sau unitare sunt costurile totale calculate ca medie pe unitatea de
produs. Reluând tipurile costurilor globale, distingem trei tipuri de costurii medii:
1. Costul fix mediu (Cfm) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de
produs. Se calculează ca raport între costul fix al producţiei totale şi volumul
producţiei totale.
2. Costul variabil mediu (cvm) este costul variabil suportat de fiecare unitate de
produs şi se calculează ca raport între costul variabil al întregii producţii şi volumul
producţiei totale.
3. Costul total mediu (ctm) se defineşte ca fiind costul total suportat de fiecare
unitate de produs, deci, se calculează ca raport între costul total al întregii producţii
şi volumul producţiei.
Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete şi anume:

1. Utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al producţiei, în acest sens
impunându-se:
a) micşorarea consumurilor specifice;
b) recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile, adică reducerea
în sfera producţiei a tuturor resurselor reutilizabile;
c) creşterea eficienţei utilizării capitalului fix;
33
2. Creşterea eficienţei utilizării factorului muncă sau creşterea productivităţii muncii
prin respectarea corelaţiei dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului
mediu nominal.
3. Reducerea cheltuielilor de regie şi a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti.
3.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
Eficienţa reprezintă o caracteristică generală a activităţii umane şi se exprimă ca un raport

între rezultatul activităţii şi efortul depus pentru obţinerea acestui rezultat, efort exprimat
prin cantitatea de factori de producţie utilizaţi.
Eficienţa se exprimă:
a) În primul rând, prin indicatorul denumit randamentul factorilor de producţie utilizaţi. Acest
raport exprimă valoarea producţiei obţinută la o unitate de factori de producţie utilizaţi.
b) În al doilea rând, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma consumului specific de
factori de producţie. Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori) ce revin la o
unitate de producţie sau de venit.
c) În al treilea rând, eficienţa economică poate fi exprimată şi sub forma randamentului
capitalului.
d) În al patrulea rând, eficienţa economică poate fi exprimată şi sub forma profitabilităţii
(rentabilităţii) producţiei sau întreprinderii. Profitabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii
de a aduce profit şi se exprimă prin intermediul ratei profitului.
e) Un alt indicator de bază al eficienţei îl reprezintă productivitatea factorilor de producţie care
se determină prin raportul dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
În acest sens, productivitatea se poate determina ca:

- productivitate parţială a fiecărui factor de producţie consumat, considerându-se că acesta
se află la originea producţiei, determinându-se productivitatea muncii, productivitatea
capitalului, productivitatea pământului;
- productivitatea globală reprezentând expresia combinării şi consumării tuturor factorilor de
producţie, măsoară performanţa, eficacitatea, ansamblului acestora;
- productivitatea marginală, exprimând suplimentul de producţie obţinut cu ultima unitate
utilizată dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi.
1. Ce reprezintă costul variabil de producţie?
2. Definiţi costul de producţie şi precizaţi ce rezultă din compararea costului unui bun cu
preţul de vânzare al acestuia.
3. Cum se poate determina productivitatea ?
4. Veniturile factorilor de producție
4.1. Salariul
34
Desfăşurarea activităţilor economice necesită prezenţa, alături de ceilalţi factori de producţie a
factorului muncă. Venitul ce se cuvine factorului muncă datorită participării la activitatea
economică îmbracă forma de salariu.
Pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul colectiv, salariul social
şi salariul familial.
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi, ca
participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. Participarea se poate
organiza în mai multe forme: directă la profit (cotă parte din profitul întreprinderii) ca un
supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu, diferenţiat pe meserii, cantitatea şi
calitatea muncii depuse; prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la întreprinderea
unde lucrează, al sumelor cu care participă la dezvoltarea întreprinderii devenind coproprietari.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în ansamblul
său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unui grup din
cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile
profesionale, şomajul etc.
Salariul familial se constituie sub forma alocaţiilor de stat pentru copii, prime şi sporuri
pentru naşteri etc.
Caracterul complex al naturii salariului derivă, de asemenea, din substanţa sa care este
relevată atât de salariul nominal cât şi de cel real. Salariul nominal reprezintă cantitatea de bani
pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care lucrează ca preţ al serviciilor sale. Salariul real
este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal.
Salariul este în funcţie atât de mărimea salariului nominal, cu care este direct proporţional, cât şi
de nivelul preţurilor care variază de la o perioadă la alta, cu care se află în raport invers
proporţional.
Formele de salarizare
Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica

salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite.
Pe parcursul evoluţiei sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, ele se
pot reduce la trei forme de bază: după timpul lucrat sau în regie, în acord şi mixtă.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariului după timpul lucrat, fără să se precizeze
expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţii, activităţi, produse etc. Durata
timpului de muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres. Această
formă de salarizare este preferabilă celei în regie pentru că în dorinţa de a obţine un câştig cât mai
mare, salariaţii sporesc producţia, măresc productivitatea muncii, iar întreprinzătorii pot să-şi
diminueze cheltuielile de producţie prin renunţarea la supraveghetori.
Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de regulă, o
zi de muncă) ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de
organizare etc. fiecare normă având un tarif după importanţa pe care o prezintă pentru volumul şi
calitatea producţiei.
O problemă de mare importanţă teoretică şi practică o reprezintă posibilitatea determinării
riguroase a mărimii salariului. Unii autori consideră că mărimea salariului este determinată de
nivelul şi dinamica productivităţii muncii.
Alţi autori consideră că mărimea salariului este determinată exclusiv de raportul dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă. Socialiştii susţineau că mărimea salariului trebuie
stabilită anticipat, la nivelul cel mai decent. Marxismul apreciază această mărime ca o
rezultantă a acţiunii mai multor factori cum ar fi: valoarea forţei de muncă, productivitatea
muncii, corelaţia dintre cererea-oferta de forţă de muncă, nivelul preţurilor, raportul de forţe
sociale dintre salariaţi şi patroni etc.
35
Mărimea efectivă a salariului unui angajat se află şi sub incidenţa comportamentului
contradictoriu al posesorului forţei de muncă concretizat în efectul de substituire şi efectul de
venit.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai
mare, prin prelungirea timpului de muncă şi prin ridicarea intensităţii muncii, în defavoarea
timpului liber şi a timpului necesar pentru refacerea corespunzătoare a capacităţii de muncă. Este
denumit efect de substituire pentru că se substituie o parte mai mică sau mai mare din timpul liber
al salariatului cu timp de muncă.
Efectul de venit presupune comportamentul salariatului din momentul când mărimea
salariului atinge un anumit nivel care îi permite să ducă o viaţă decentă la parametrii aspiraţiilor
sale şi ca urmare salariaţii renunţă la munca suplimentară în favoarea timpului liber.
Mărimea şi dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de următorii factori:
a) Costul resurselor de muncă. Cheltuielile cu producerea şi reproducerea forţei de muncă,
adică acele cheltuieli impuse de calificare, de transport, hrană, manifestă tendinţă generală de
creştere de la o perioadă la alta.
b) Productivitatea muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai mare şi se obţine un venit
total mai mare, cu atât posesorul forţei de muncă se consideră îndreptăţit să primească un
salariu mai mare.
c) Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă
d) Dinamica salariilor este influenţată şi de evoluţia preţurilor la bunurile de consum şi a
tarifelor la servicii.
e) Asupra mărimii salariului mai acţionează şi alţi factori cum sunt: gradul de organizare în
sindicate şi capacitatea acestora de a obţine un câştig de cauză pentru revendicările salariale;
capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a putea discuta cu unitatea economică sau cu
organele specializate ale statului cu prilejul încheierii contractelor colective de muncă;
migraţia internaţională a forţei de muncă; prevederile legislaţiei cu privire la mişcarea
sindicală şi revendicativă din fiecare ţară.
4.2. Profitul
Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obţin agenţii economici, ca produs
al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este venitul pe care-l obţin agenţii
economici, ca surplus peste costul de producţie.
Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum rezultă din reglementările
în vigoare din fiecare ţară, şi reprezintă o sumă globală care, teoretic şi practic, poate să fie
formată din două componente:
1) profit legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a lungul
întregii activităţi din care este obţinut, inclusiv a prevederilor legale referitoare la metodologia
de calcul;
2) profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării deliberate sau nu a
legalităţii, prin "umflarea costurilor", sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble
înregistrări, neefectuarea unor cheltuieli pentru protecţia mediului ambiant etc.
Profitul determinat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea
unui agent economic este impozabil conform legilor din fiecare ţară. Cine-l obţine poate dispune
de el numai după plata impozitului. Profitul care rămâne la dispoziţia agentului economic după
plata impozitului pe profit poartă numele de profit admis.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte mai multe funcţii pentru
agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie, societate în general:
a) funcţia de stimulare a activităţii economice, întrucât el constituie un scop fundamental al
acesteia.
36
b) funcţia de creştere economică îndeplinită de profit întrucât acesta reprezintă una din
principalele surse ale acumulării destinate investiţiilor în vederea creşterii şi dezvoltării
economice, inclusiv de crearea a noi locuri de muncă;
c) funcţia de control asupra activităţii agenţilor economici.
d) funcţia de sursă a finanţării acţiunilor cu caracter social, deoarece profilul serveşte la
formarea veniturilor bugetare din care sunt finanţate acţiunile guvernamentale ce stau la baza
finanţării învăţământului, culturii, sănătăţii, administraţiei publice şi altele similare.
e) funcţia de amplificare a bogăţiei. Indiferent dacă este utilizat pentru dezvoltare sau pentru
consum, profitul cu cât este mai mare, atât în cadrul fiecărei firme mici sau mari corporaţii,
cât şi la nivelul tuturor agenţilor economici din întreaga ţară, cu atât o parte crescândă din el
poate fi utilizată pentru mărirea avuţiei(capitalului) firmelor sau a avuţiei personale a agenţilor
economici şi a unei părţi tot mai importante din rândul populaţiei.
Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi orienteze activitatea, trebuie să dispună de o
analiză financiară corespunzătoare, în cadrul căreia un rol deosebit, privind mărimea şi dinamica
profitului, îl au masa şi rata profitului.
Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de către un agent economic,
ramură sau întreaga economie naţională şi determinată ca diferenţă între preţul de vânzare şi
costul producţiei sau dintre venituri şi cheltuieli.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi costurile
aferente obţinerii lui;masa profitului şi volumul capitalului folosit sau între masa profitului şi
cifra de afaceri.
Dacă vom supune analizei indicatorul masa profitului, vom deduce că are, la rândul său, o
condiţionare complexă depinzând de:
1. nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor
- ccea ce înseamnă orientarea firmei spre acele acţiuni (activităţi) care conduc la o
productivitate cât mai mare;
2. preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenţei dintre cele două
elemente;
3. volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii sau bunurilor economice);
4. viteza de rotaţie a capitalului;
5. mărimea rentabilităţii, respectiv rata profitului depinde şi de calitatea conducerii activităţii
de producţie, aprovizionare şi desfacere.
4.3. Dobânda: conţinut şi factori de influenţă
În cadrul economiei de piaţă dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate şi

anume, venitul ce revine factorului capital.
Întreprinzătorii care au apelat la capitalul de împrumut plătesc, pentru dreptul de folosinţă
al capitalului împrumutat, dobândă. Aceasta este preţul plătit de debitor creditorului,
pentru dreptul de folosinţă a sumei împrumutate, până la scadenţă. Sursele
capitalului de împrumut sunt următoarele:
a) economiile populaţiei care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt
utilizate de către bănci în acordarea de împrumuturi.
b) economiile firmelor reprezentate de acea parte din profit care rămâne disponibilă, după ce
s-au plătit dividendele, pentru dezvoltarea acestora.
c) economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât
cheltuielile bugetare, surplusuri care pot fi utilizate în cadrul sistemului de creditare.
Deci, în societate există ofertă de capital de împrumut.
Desfăşurarea activităţilor economice determină apariţia cererii de capital de împrumut
care se grupează astfel:
37
1. Cererea din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de bunuri de
folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării
acestora. Aceste împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii
cu bunuri şi servicii a nevoilor de consum existente în societate;
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care vizează
împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de sănătate, de educaţie, de transporturi, de
telecomunicaţii etc.
Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care poate fi
dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret, rata dobânzii se determină ca raport
procentual între mărimea dobânzii totale şi capitalul împrumutat.
Mărimea ratei dobânzii oscilează între o limită maximă, care teoretic poate prelua toate
formele de venit care se constituie prin utilizarea unui capital, asigurând o rată a dobânzii care, tot
teoretic, poate atinge 100%. Limita minimă poate fi egală cu zero. Practic, atingerea celor două
limite nu se realizează, pentru că la stabilirea dobânzii intervin şi alte categorii de factori ce-l pot
determina pe proprietarul de capital să aprecieze într-o situaţie dată dacă dobânda percepută de el
este suficientă, minimă sau maximă.
I.Nivelul concret al ratei dobânzii este influenţat, în primul rând, de raportul dintre cererea şi
oferta de capital de împrumut. Creşterea cererii de capital atrage după sine o ridicare a ratei
dobânzii şi invers. Pentru nivelul concret al ratei dobânzii foarte important este raportul dintre
rata dobânzii şi rata profitului.
II.Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut reprezintă un alt factor ce influenţează
mărimea ratei dobânzii, cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare, cu
atât riscul este mai mic, şi, în condiţiile când ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor, rata
dobânzii este mai mică. De aici, tragem concluzia că dobânda poate fi privită ca o mărime
compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă care este preţul plătit pentru dreptul de
folosire a împrumutului şi care se determină prin acţiunea cererii şi a ofertei, mărimea ei
reprezentând baza ratei dobânzilor; prima de asigurare contra riscurilor care variază de la caz
la caz, în funcţie de situaţiile concrete de acordare a împrumutului.
III.Inflaţia este un alt factor de influenţă asupra ratei dobânzii. De regulă, rata dobânzii se
majorează cu rata inflaţiei. Cei ce acordă împrumuturi pretind această majorare drept compensaţie
pentru scăderea puterii de cumpărare a banilor.
IV.Durata creditului influenţează rata dobânzii. În realitate infleunţa este reciprocă. Dacă
împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este ridicată, atunci va creşte cererea de credite
pe termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobânzii pentru asemenea credite, paralel cu
creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung (5-10 ani).
V. Rata dobânzii mai poate fi influenţată şi de alţi factori, unii strict conjuncturali, alţii cu acţiune
permanentă. Un factor care poate influenţa la un moment dat rata dobânzii îl constituie costul
procesului de acordare a împrumutului. La împrumuturile mari şi care se reîntorc la creditori
dintr-o dată (un singur termen de scadenţă) costurile sunt mai mici decât în cazul împrumuturilor
mici şi care se returnează creditorului în rate.
4.4. Renta
38
Renta a fost abordată multă vreme numai în domeniul agriculturii. Cu timpul, teoria rentei
a fost extinsă şi la alte domenii de activitate, respectiv construcţiile, mineritul etc.
Literatura economică susţine posibilitatea existenţei rentei şi prin utilizarea altor factori de
producţie, nu numai a pământului şi a resurselor naturale, considerându-se că renta este un surplus
de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de condiţii deosebite.
Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de

producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică; ea este venitul ce
revine proprietarului pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct al
unor factori de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane.
Preţul pământului
Prima formă de rentă apărută în economie şi tratată teoretic este renta funciară, renta
obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă. Ea este un plus de venit de
care beneficiază proprietarii de pământ.
Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv, în insuficienţa
ofertei de produse agricole de a satisface cererea de creştere.
În explicarea procesului de formare a rentei funciare trebuie plecat de la realitatea că atât
în trecut cât şi în prezent, parcelele atrase în cultură sunt diferite sub aspectul fertilităţii naturale şi
economice, ca şi sub cel al poziţiei. Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de
poziţie faţă de centrele de consum şi de aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia ei
este determinată de necesitatea cultivării şi a terenurilor cu fertilitate mai scăzută şi poziţie mai
proastă, deoarece nevoile societăţii de produse agricole impun acelaşi lucru.
O altă formă a rentei funciare este renta absolută. Ea este încasată de toţi proprietarii
funciari, indiferent de calitatea terenului pe care-l deţin şi pe poziţia acestuia faţă de piaţă, ca o
răsplată pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului de folosinţă a terenului. Unii
economişti consideră că această rentă provine din raritatea şi insuficienţa producţiei agricole faţă
de cerere şi care atrage o ridicare a preţului produselor. Alţi economişti o consideră ca un impozit
pe care întreaga societate îl plăteşte proprietarilor funciari, care deţin monopolul asupra
pământului şi nu cedează utilizarea acestuia decât în schimbul rentei.
Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de cultivarea
acestuia, îmbracă forma arendei. Renta nu coincide cu arenda. De regulă, arenda este mai mare
deoarece ea cuprinde în afară de rentă şi alte elemente: dobânda la capitalul celui care a dat în
arendă, diferite impozite pe care le plăteşte proprietarului, chirii pentru diferite construcţii pe care
le foloseşte arendaşului etc.
Pământul, principalul factor de producţie din agricultură este, în condiţiile economiei de
piaţă obiect al schimbului, al vânzării-cumpărării. Pământul are un preţ. Problema care se pune
este legată de modalităţile de formare a acestuia.
Mărimea preţului pământului este influenţată direct sau indirect de mai mulţi factori:
1) cererea şi oferta de terenuri agricole. Întrucât oferta totală de terenuri agricole are
un caracter limitat ea nu se poate modifica în condiţiile în care creşte sau descreşte
preţul pământului. Totuşi oferta de terenuri agricole pot exista şi unele fluctuaţii ale acesteia
doar în măsura în care proprietarii funciari sunt dispuşi să renunţe la dreptul de proprietate
asupra terenurilor respective. Doar cererea de pământuri arabile va fi cea care va influenţa
modificarea preţului acestora, iar concurenţa se va desfăşura între agenţii economici ce doresc
să-şi investească capitalurile în aceste domenii;
2) cererea şi oferta de produse agricole acţionează asupra preţului pământului prin intermediul
cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole.
39
3) mărimea şi evoluţia rentei se află într-un raport direct proporţional cu preţul pământului;
Ca factor de contracarare a creşterii preţului pământului ar fi inexistenţa la agenţii economici
a dorinţei de a-şi investi capitalul în agricultură;
4) posibilitatea utilizării în diferite scopuri a pământului. Suprafeţele de teren pot fi utilizate
atât în agricultură cât şi în silvicultură, în construcţii pentru şosele, căi ferate etc. În acest caz
preţul terenurilor va fi infleunţat de folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat. Pentru ca
proprietarii agricoli să nu fie tentaţi să modifice destinaţia agrară a terenurilor lor este necesar
să se obţină un venit comparabil cu cel pe care l-ar obţine printr-o eventuală modificare a
destinaţiei pământului.
5) rata dobânzii bancare influenţează şi ea în mod direct mărimea preţului pământului. Astfel,
proprietarul de terenuri agricole, dacă doreşte să renunţe la proprietatea asupra acestora, o va
face doar în condiţiile în care va primi drept preţ o sumă egală cu capitalul care depus la
bancă, cu dobânda zilei, îi aduce un venit anual egal cu renta obţinută în situaţia în care ar fi
arendat pământul.
6) poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi de centrele de aprovizionare şi desfacere
a produselor influenţează, de asemenea, asupra preţului pământului; Cu cât terenul este mai
bine poziţionat, cu atât preţul pământului va fi mai ridicat şi invers.
7) deprecierea banilor, urmare a amplificării procesului inflaţionist în ultimele decenii,
influenţează preferinţele deţinătorilor de capital pentru investiţii în cumpărarea de terenuri
ceea ce influenţează asupra preţului pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.
1. Pe lângă salariul individual, precizaţi care forme de salariu au mai fost constituite într-o
economie.
2. Cum pot fi definite următoarele concepte: profitul, dobanda, renta?
3. Care sunt factorii ce influențează rata dobânzii și prețul pământului?
CONCLUZII
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul

economic.
Prin muncă se înţelege o activitate conştientă, specific umană îndreptată spre un anumit
scop. Munca a fost şi rămâne factorul creativ, creator al producţiei sociale.
Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură
care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor. Astfel, solul, aurul, mineralele, apa,
lemnul brut din pădure etc., toate intră în categoria acestor resurse denumite generic pământ sau
factorul natural al producţiei.
Capitalul reprezintă unul din principalii factori de producţie pe care se sprijină activitatea
economică. În economie capitalul este acea sumă de bani care nu se cheltuieşte efectiv, ci se
avansează în diferite procese economice de producţie şi de schimb cu scopul de a se obţine
un excedent peste suma iniţială.
Capitalul investit în sfera producţiei de bunuri materiale şi servicii îndeplineşte funcţii de
producţie şi repartiţie şi îmbracă forma de capital productiv (real) şi de capital nominal.
40
După modul specific în care se consumă, îşi transmite valoarea şi este înlocuit, capitalul
productiv se împarte în capital fix şi capital circulant. Scoaterea din funcţiune a capitalului fix
este rezultatul deprecierii acestuia datorită uzurii fizice şi morale.
Evoluţiile contemporane au condus la formularea unei teorii a neofactorilor de producţie,
respectiv abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, inovaţia etc.
Întreprinderea se caracterizează prin următoarele trăsături: o organizaţie socială, un

organ tehnico-productiv, un organism economic.
Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care reuneşte două etape:
pregătirea procesului de creare şi procesul propriu-zis de creare.
Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării sunt de natură juridică, socială şi fiscală.
Formalităţile de natură juridică constau în respectarea unor condiţii de fond şi de formă.
Formalităţile de natură socială se referă la declararea înfiinţării întreprinderii la Ministerul
Muncii, aderarea la asigurările sociale. Din punct de vedere fiscal, întreprinderea înfiinţată trebuie
să achiziţioneze documente fiscale şi să i se fixeze impozitul de către organele în drept.
Fuziunea reprezintă o formă de reorganizare a activităţii economice a întreprinderii care se
caracterizează în apariţia altei persoane juridice sau în menţinerea persoanelor juridice existente
dar în dimensiuni şi structuri organizatorice noi. Fuziunea se poate realiza printr-un proces de:
topire a două sau mai multe întreprinderi într-o nouă întreprindere sau prin absorbţie, care poate
fi integrală sau parţială.
Dizolvarea constituie o etapă premergătoare lichidării şi se caracterizează prin stingerea
unor drepturi şi obligaţii ale întreprinderii ca urmare a rezilierii contractului sau a apariţiei unor
cauze independene de voinţa asociaţilor.
Lichidarea întreprinderii se referă la ansamblul operaţiilor necesare terminării afacerilor
angajate, transformării în numerar a activului, lichidării pasivului şi partajării valorilor rămase.
Pentru realizarea acestor operaţii, întreprinderea îşi păstrează personalitatea juridică. Aceasta
încetează odată cu efectuarea ultimei operaţii de lichidare.
Analiza structurii economiei unei ţări impun clasificarea întreprinderilor după anumite
criterii:
- după forma juridică
- după dimensiune
- după apartenenţa la un sector de activitate
- apartenenţa naţională a întreprinderii.
Venitul ce se cuvine factorului muncă datorită participării la activitatea economică

îmbracă forma de salariu. Pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul
colectiv, salariul social şi salariul familial.
Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica
salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Pe parcursul evoluţiei sale, salariul a
cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, ele se pot reduce la trei forme de bază: după timpul
lucrat sau în regie, în acord şi mixtă.
Mărimea şi dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de următorii factori: costul
resurselor de muncă, productivitatea muncii, raportul dintre cererea şi oferta de forţă de
muncă, preţurilor la bunurile de consum şi a tarifelor la servicii, alţi factori.
Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obţin agenţii economici, ca produs
al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este venitul pe care-l obţin agenţii
economici, ca surplus peste costul de producţie.
Dobânda este preţul plătit de debitor creditorului, pentru dreptul de folosinţă a
sumei împrumutate, până la scadenţă.
Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de
producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică; ea este venitul ce revine
41
proprietarului pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct al unor factori de
producţie cu însuşiri speciale către alte persoane.
Mărimea preţului pământului este influenţată direct sau indirect de mai mulţi factori:
cererea şi oferta de terenuri agricole, cererea şi oferta de produse agricole, mărimea şi
evoluţia rentei, posibilitatea utilizării în diferite scopuri a pământului, rata dobânzii
bancare, poziţia terenurilor agricole, deprecierea banilor, urmare a amplificării procesului
inflaţionist în ultimele decenii.
1. Care sunt formele profitului?
2. Precizaţi care este diferenţa între rentă şi arendă.
3. Salarizarea în regie presupune:

a. remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de produse obţinute;
b. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat;
c. remunerarea salariaţilor în funcţie de încasările firmei;
d. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat, înţelegând că acesta, fără să se
precizeze expres, trebuie să depună un minimum de muncă;
e. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat şi după cantitatea de produse obţinute.
4. Efectul de substituire are îm vedere:

a. interesul unui salariat de a-şi redice timpul de lucru;
b. interesul unui salariat de a presta munca la “negru”;
c. interesul unui salariat de a-şi extinde timpul liber pe seama timpului de lucru;
d. interesul unui salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea timpului de
muncă pe seama timpului liber şi a timpului necesar refacerii capacităţii de muncă;
e. interesul unui salariat de a participa la activităţi social-culturale.
5. Efectul de substituire impune timpului de lucru o tendinţă:

a. de stagnare;
b. de creştere;
c. de scădere;
d. de stagnare sau limitare;
e. de limitare.
6. Care din formele de organizare a activităţii enumerate mai jos nu fac parte din
categoria “agenţi economici”?
a. asociaţiile sportive;
b. asocialţiile de locatari;
c. asocialţiile pe acţiuni;
d. întreprinderi asociate;
e. menajele.
7. Firmele (întreprinderile) au ca funcţie principală:

a. funcţia de consumator de bunuri şi servicii;
b. funcţii de redistribuire a veniturilor (a avuţiei);
c. funcţia de intermediar financiar;
42
d. funcţie de producător de bunuri şi servicii;
e. funcţia de plătitor şi încasator de impozite directe.
8. Precizaţi care din afirmaţiile de mai jos reprezintă funcţii ale profitului:
a. funcţia de măsură a cheltuielilor şi rezultatelor;
b. funcţia de redistribuire a venitului;
c. funcţia de remunerare a factorilor de producţie;
d. funcţia de control;
e. funcţia de creştere economică.
9. Care din enumerările de mai jos reprezintă surse ale capitalului de împrumut?
a. economiile guvernului atunci când cheltuielile bugetare sunt mai mari decât
veniturile bugetare;
b. economiile populaţiei păstrate de către aceasta;
c. partea din profitul societăţilor comerciale rămasă la dispoziţia acestora după plata
dividendelor;
d. creditele contractate de regiile autonome pentru plata salariilor;
e. investiţiile efectuate de agenţii economici privaţi.
10. Care din caracteristicile următoare pot fi atribuite muncii ca factor de producţie?
a. este o activitate umană bazată pe cunoaştere şi experienţă;
b. este o activitate vitală;
c. este un factor de producţie originar;
d. este factorul activ şi dinamizator al producţiei;
e. nici una din afirmaţiile anterioare nu este valabilă.
11. Care din enunţurile următoare definesc factorii de producţie?

a. mijloacele materiale, financiare şi de muncă de care dispune o economie la un
moment dat;
b. totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea;
c. ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi serviciilor;
d. acea parte a resurselor atrase şi consumate în producerea bunurilor economice;
e. nici una din afirmaţiile anterioare nu este corectă.
12. Care dintre criteriile următoare permit împărţirea capitalului în fix şi circulant?
a. forma materială de existenţă;
b. după cum se regăsesc în componenţa bunurilor la producerea cărora participă;
c. modul în care participă la activitatea economică;
d. modul cum se consumă şi se înlocuiesc diferitele componente;
e. aportul pe care diferitele componente ale capitalului îl au la obţinerea producţiei.
13. Pot fi consideraţi neofactori de producţie:

a. informaţia;
b. tehnologiile;
c. întreprinzătorul individual;
d. monopolul;
e. corporaţia.
14. Consumul factorului muncă se exprimă:

a. prin costurile salariale;
b. numai prin costurile fixe;
43
c. numai prin costurile variabile;
d. prin costurile marginale;
e. prin costul total.
15. Costurile variabile includ în întregime:

a. consumul de capital;
b. costurile salariale;
c. cheltuielile cu materii prime;
d. combustibilul pentru fabricaţie;
e. combustibilul pentru încălzit;
16. Productivitatea globală a factorilor de producţie exprimă:

a. producţia totală obţinută de o firmă;
b. bunurile produse de firmă şi destinate schimbului pe piaţă;
c. producţia obţinută prin consumarea unui factor de producţie;
d. volumul total al cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unei unităţi de produs;
e. eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie consumaţi pentru obţinerea
rezultatelor economice.
44
Modulul IV
PIAŢA SI CONCURENŢA. PIAȚA MONETARĂ
1. Piața și concurența
2. Piața monetară
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Crețoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București,
2008;
2. Dombusch R., Fischer S., Startz R., Macroeconomie, Ed. Economică, București, 2007;
Craiova, 2007;
Craiova, 2010;
5. Stiglitz J., Walsh C., Economie, Ed. Economică, București, 2005.
Cunoașterea conceptului de piață și a funcțiilor pe care aceasta le îndeplinește;
Cunoașterea conținutului și funcțiilor concurenței;
Evidențierea principalelor tipuri de piață în funcție de caracteristicile concurenței specifice
fiecăreia dintre acestea;
Identificarea importanței și a instituțiilor financiare;
Cunoașterea conceptelor de monedă și masă monetară;
Analizarea factorilor de influență ai cererii și ofertei de monedă;
Identificarea conceptului de inflație și a cauzelor inflației.
1. Piața și concurența
Schimbului de mărfuri îi este caracteristică piaţa. Aceasta se constituie ca o punte de

legătură între producători şi consumatori.
1.1. Ce este piaţa? Sistemul de pieţe
Piaţa ocupă locul central în cadrul mecanismului care reglează funcţionarea sistemului
economic; ea desemnează un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan, de relaţii de
vânzare-cumpărare între agenţii economici ofertanţi şi solicitanţi de mărfuri. Privită din
diferite unghiuri, piaţa desemnează: piaţa fiecărui bun, piaţa tuturor bunurilor, mecanismul care
reglează economia ş.a.
45
Piaţa fiecărui bun poate fi definită ca locul şi momentul de întâlnire al cumpărătorilor,
ale căror dorinţe sunt exprimate prin cererea de mărfuri, cu vânzătorii, ale căror dorinţe
sunt exprimate prin oferta acestora. Termenii definiţiei trebuie precizaţi. În limbajul strict al
ştiinţei economice, termenul de piaţă are semnificaţie numai în legătură cu bunul dat, care poate fi
produs (grâu, fontă, oţel,etc.), un factor de producţie (pământ, capital, muncă), un serviciu
(transport, turism etc.), existând atâtea pieţe câte bunuri sunt destinate vânzării-cumpărării.
Noţiunea de "loc de întâlnire" a ofertanţilor şi solicitanţilor nu este rigidă. Aceştia pot sau nu să se
întâlnească fizic într-un spaţiu delimitat; întâlnirea se poate materializa direct sau prin ordine
scrise, telefon ş.a.
Piaţa tuturor mărfurilor desemnează cadrul economico-social în care are loc schimbul
tuturor bunurilor economice care îmbracă forma de marfă, respectiv: diviziunea muncii şi
specializarea agenţilor economici, autonomia şi independenţa agenţilor economici şi
luarea deciziilor, libertatea de acţiune a acestora, concurenţa permanentă dintre agenţii economici,
ansamblul tranzacţiilor bilaterale, determinate de confruntarea cererii şi ofertei, ş.a. Piaţa fiecărui
bun reprezintă o structură(componentă) a pieţei, iar ansamblul pieţelor concrete a tuturor bunurilor
şi serviciilor constituie sistemul de pieţe. Cele mai importante componente ale sistemului de pieţe
sunt: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului (financiară), piaţa resurselor
naturale (inclusiv a pământului), piaţa muncii şi piaţa informaţiei. În funcţie de spaţiul economic
al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe cuprinde: pieţele locale, pieţele regionale
(zonale) piaţa naţională şi piaţa mondială. De asemenea, în funcţie de numărul, importanţa şi
puterea economică a participanţilor se disting: piaţa cu concurenţă perfectă, piaţa monopolistă şi
piaţa cu concurenţă imperfectă.
Piaţa se constituie ca un mecanism prin care se reglează cererea şi oferta de mărfuri,

din care rezultă un preţ pentru fiecare bun şi un nivel (volum) al tranzacţiilor. Odată cu
reglarea schimbului de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem economic şi orientează evoluţia
tuturor activităţilor economice. Atât în concepţiile clasice cât şi neoclasice, piaţa este considerată
ca reprezentând "mâna invizibilă" sau forţa impresională ce reglementează activităţile economice
dincolo de capacitatea de intervenţie a agenţilor economici individuali. Din acest unghi de vedere,
piaţa are o natură duală: reprezintă o forţă benefică pentru agenţii economici, dar şi o ameninţare,
un "arbitru suprem", care le determină preţul mărfurilor şi, implicit, veniturile În acest mod,
situaţia economică, succesul sau eşecul fiecărui agent economic depind nu numai de propria-i
activitate, ci de conjunctura pieţei.
Locul şi rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă din funcţiile pe care ea le
îndeplineşte:
a) Piaţa asigură legătura dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintre
ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum, atât la nivel micro cât şi macroeconomic.
Această funcţie are semnificaţii multiple. În primul rând, dinamica pieţei reflectă
schimbările care se produc în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii şi
orientează în mod corespunzător activităţile de producere a bunurilor şi serviciilor, atât
ca bunuri de producţie cât şi ca bunuri de consum. În al doilea rând, prin jocul liber al
cererii şi ofertei, piaţa determină modul în care agenţii economici îşi procură şi
utilizează resursele naturale, materiale, financiare şi umane. În al treilea rând, piaţa
crează un sistem propriu de pârghii economice cu ajutorul căruia se reglează pe sine şi
reglează economia naţională în ansamblu (cererea, oferta, diferitele forme ale
concurenţei, oscilaţiile preţurilor şi tarifelor ş.a.)
b) Prin parametrii pe care îi corelează, în legătură cu cererea şi oferta, piaţa are rolul de
sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor
de producători şi consumatori.
46
2.2. Concurenţa. Formele şi tipurile pieţei concurenţiale
Concurenţa reprezintă instrumentul dinamizator al economiei de piaţă. Ca model de

comportament al agenţilor economici în cadrul fiecărei componente a sistemului de
pieţe, concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagonişti, opoziţia şi rivalitatea permanentă
a acestora, în privinţa producerii şi vânzării mărfurilor şi serviciilor, plasarea capitalului,
efectuarea operaţiunilor bancare şi a altor activităţi.
Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje
individuale, a profiturilor cât mai mari şi sigure.
Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivelor concurenţei sunt atât de natură

economică cât şi extraeconomică.
Instrumentele economice constau în: a) puterea economică a fiecărui participant
(mărimea capitalului firmei şi structura tehnică a acstuia, volumul şi calitatea resurselor umane
folosite, resursele informaţionale şi capacitatea de inovaţie a fiecărui agent economic); b)
posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi de a îmbunătăţi
calitatea produselor; c) posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului produsului în
funcţie de conjunctura pieţei; d) capacitatea agenţilor economici aflaţi în competiţie de a acorda
avantaje suplimentare clienţilor (credite de consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate,
servicii post-vânzare ş.a.).
Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de concurenţă se disting:
crearea de situaţii artificiale pe diferite pieţe care sunt folosite în scopuri speculative; realizarea de
înţelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme; violarea secretelor tehnologice, comerciale şi
bancare ale firmelor concurente; diversiunea şi sabotajul concurenţilor; presiunii morale (uneori şi
politice) asupra firmelor concurente.
În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici,

concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială. Concurenţa loială presupune folosirea
nediscriminatorie de către toţi agenţii angrenaţi în competiţie a instrumentelor economice legale şi
morale, pe când concurenţa neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice
artificiale, nelegale şi imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii.
Concurenţa desemnează totdeauna o anumită situaţie pe piaţa unui produs, denumită
structura pieţei şi reflectă multitudinea formelor de manifestare a concurenţei.
După criteriul gradului de diferenţiere a produselor sau tipul de produse tranzacţionate se
disting: concurenţa omogenă sau cu produse nesubstituibile şi concurenţa eterogenă sau cu
produse substituibile.
După posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate, deci în funcţie de gradul de
libertate al agenţilor economici, se manifestă: concurenţa deschisă şi concurenţa restricţionată
(închisă).
În funcţie de instrumentele utilizate pentru a influenţa piaţa produsului, se cunosc:
concurenţa prin variaţia preţului, concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite
pieţei şi concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor.
După numărul de ofertanţi şi solicitanţi, precum şi în funcţie de puterea acestora de a
influenţa piaţa unui produs, tabloul formelor de concurenţă se reprezintă astfel:
Concurenţa perfectă presupune că pe piaţă există un mare număr de vânzători şi un
mare număr de cumpărători. Oligopolul (oligos=câţiva; poleti= a vinde) este situaţia de
piaţă în care se întâlnesc un număr mic de vânzători cu un număr mare de cumpărători.
Monopolul (monos=unul; poleti= a vinde) reprezintă situaţia în care piaţa unui bun este controlată
de către un singur ofertant. Oligopsonul (oligos=câţiva; opsonia= a cumpăra) este acea situaţie de
piaţă care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpărători) care se confruntă cu un număr de
47
ofertanţi (vânzători). Oligopolul bilateral reprezintă acea structură a pieţei în care există o
simetrie între numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători. Monopolul contrat
(limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de
solicitanţi (cumpărători). Monopsonul este situaţia de piaţă iar cererea este controlată de către un
singur cumpărător, monopsonul contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur
cumpărător i se opune un număr mic de ofertanţi. Monopolul bilateral este structura de piaţă
caracterizată prin unicitate atât din partea cererii cât şi a ofertei (un fel de monopol absolut).
Formele concurenţei sunt grupate în tipuri de piaţă, respectiv:

A. Piaţa cu concurenţă perfectă presupune o concurenţă purificată de orice elemente de
monopol sau de intervenţie a statului în economie.
Condiţiile care definesc concurenţa perfectă şi pură a unui produs (serviciu)sunt:
a) Atomicitatea participanţilor. Se presupune că există un număr foarte mare de firme care
participă la piaţa unui produs în calitate de ofertanţi şi de cumpărători; se negociază
cantităţi relativ mici de mărfuri, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată influenţa
sau controla piaţa (cererea, oferta şi preţul);
b) Omogenitatea produsului. Toate firmele concurente produc acelaşi produs, diferenţiat
din punct de vedere calitativ sau prin alte caracteristici, încât solicitatorului îi este
indiferent de la ce producător cumpără produsul. De asemenea, se consideră că nu se face
publicitate produsului.
c) Intrarea liberă într-o activitate sau ramură de producţie. Prin ipoteză, se consideră că
nu există nici o barieră tehnologică, financiară, instituţională, juridică ş.a., la intrarea unor
noi concurenţi pe piaţa unui bun.
d) Transparenţa perfectă a pieţei. Toţi agenţii vânzători şi cumpărători sunt perfect
informaţi în legătură cu fenomenele şi procesele pieţei: cantităţile cerute şi cele oferite,
calitatea produselor, nivelul şi evoluţia preţurilor.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie. Se porneşte de la ipoteza că factorii de
producţie există din abundenţă şi se pot deplasa rapid şi fără restricţii către domeniile de
activitate, unde, la un moment dat, se obţin cele mai mari avantaje. Capitalul părăseşte
ramura în care se înregistrează pierderi sau profituri scăzute şi se mută în ramurile în care
se realizează profit maxim, iar lucrătorii părăsesc locurile de muncă unde salariile sunt
mici orientându-se spre ramurile în cre se oferă salarii superioare.
B. Monopolul absolut (pur) reprezintă situaţia de piaţă opusă concurenţei pure; el se poate
manifesta atât din partea producătorului cât şi a consumatorului (monopson).
Monopolul producătorului presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător care
controlează producţia şi oferta unui bun ce nu poate fi substituit; el este capabil să stabilească atât
cantitatea cât şi preţul produsului, deoarece lipsesc concurenţii, iar produsul său nu are înlocuitori.
Monopsonul sau monopolul cumpărătorului reprezintă situaţia de piaţă simetrică
monopolului, prin care un număr mare de producători ai unui bun omogen se află în faţa unui
cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de cumpărare. Monopsonul antreneaă
preţurile scăzute la cumpărare şi limitarea cantităţilor achiziţionate.
Atunci când pe piaţă se confruntă un vânzător unic (monopol) şi un cumpărător unic
(monopson) rezultă monopolul bilateral. În cadrul acestuia, puterea concurenţială a fiecăruia
dintre parteneri nu este absolută; ea se loveşte de puterea tot mai mare a adversarului.
Condiţiile care definesc monopolul (monopsonul) sunt:
a) Unicitate şi gigantism. Monopolul presupune existenţa unei firme sau a unui număr
redus de firme mari şi foarte mari, care ocupă în exclusivitate sau o parte importantă a
producerii şi vânzării unui produs, fapt ce face posibilă controlarea sau influenţarea
pieţei şi impunerea unor condiţii de vânzare.
48
b) Diferenţierea produselor. Fiecare firmă monopolizată produce un anumit tip, o
anumită dimensiune sau calitate de produs, diferenţiindu-se între ele în cadrul ramurii
prin design, condiţii de prezentare şi vânzare etc.
c) Existenţa unor bariere la intrarea în ramură, în special de natură tehnică,
comercială, financiară. O firmă nouă nu poate pătrunde cu uşurinţă într-o ramură în
care există întreprinderi foarte mari, care produc cu costuri unitare reduse, datorită
producţiei de scară şi aplicării progresului tehnico-ştiinţific.
d) Opacitatea pieţei. Piaţa este supusă unor mari riscuri şi incertitudini create de
monopoluri, care pot manevra oferta şi cererea, producând o mişcare imprevizibilă a
preţului cu consecinţe negative asupra întreprinderilor nemonopolizate, în privinţa
ofertei şi dezvoltării lor viitoare.
e) Factorii de producţie nu mai sunt mobili, prezentând fenomenul de inerţie şi
fricţiune. Capitalul fizic şi forţa de muncă sunt strict specializate, determinând
rigiditatea factorilor de producţie şi deci o anumită inerţie în procesul de fluidizare a
cererii, ofertei şi preţurilor.
C. Concurenţa imperfectă (monopolistică).

Specificitatea concurenţei imperfecte rezultă din modul în care ea se derulează.
În primul rând, unităţile ofertante ca şi cele solicitate de bunuri şi servicii se deosebesc
sensibil între ele în privinţa dimensiunilor activităţii economice (unităţi foarte mari, mari, mijlocii,
mici şi foarte mici), a condiţiilor tehnice şi a capacităţii competiţionale. Unele întreprinderi au o
mare mobilitate la schimbările pieţei, altele manifestă inerţie şi rigidităţi. Gradul de accesibilitate
al unităţilor economice la factorii de producţie şi eficienţa utilizării acestora sunt, de asemenea
foarte diferite.
În al doilea rând, concurenţa prin preţ a fost înlocuită, în bună parte, prin concurenţa cu
ajutorul produselor diferenţiate şi substituibile. Fiecare agent economic dispune de o clientelă
proprie, care îi este relativ fidelă şi este legată de tipodimensiunile, noutatea, modul de prezentare
şi calitatea produselor, marca de fabrică (comercială) a facilităţilor oferite la cumpărare (credit
avantajos, garanţii, servicii la vânzare şi post-vânzare ş.a.). Substituirea bunurilor are loc în cadrul
aceluiaşi produs, familie sau tipuri de produse.
În al treilea rând, situaţia de piaţă contemporană se caracterizează prin multitudinea
vânzărilor. Numărul de producători ai aceluiaşi bun este suficient de mare încât nu este posibilă
subordonarea reciprocă între firme, iar deciziile unei întreprinderi nu au o influenţă hotărâtoare
asupra celorlalte întreprinderi.
În al patrulea rând, concurenţei imperfecte îi sunt proprii interdependenţele dintre toate
categoriile de agenţi economici, care participă ca subiecţi ai pieţei. Cum puterea economică a
agenţilor economici este foarte diferită, relaţiile de concurenţă nu sunt monotone; ele pot fi
mutuale, simetrice sau asimetrice, dominante sau de dominaţie, directe şi indirecte, loiale sau
neloiale etc. Nici una dintre aceste forme de relaţii între agenţii pieţei nu este preponderentă într-o
economie naţională.
1. Care sunt ipostazele sub care poate fi privită piaţa?
2. Ce funcţii îndeplineşte piaţa?
3. Ce este concurenţa?
49
2. Piața monetară
2.1. Băncile şi instituţiile financiare
Băncile şi instituţiile financiare pentru serviciile bancare prestate pe baze comerciale,

lucrative solicită un câştig. Pentru serviciile prestate băncile pretind şi încasează dobândă sau
comision de la solicitanţii lor, în timp ce clienţilor lor creditori le plătesc dobândă. Diferenţa
dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie câştigul sau profitul bancar
brut. Dacă din această mărime, se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere ale băncii, ca
şi impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau câştigul net bancar.
Rolul băncilor şi al instituţiilor financiare rezultă din funcţiile pe care le îndeplinesc:
Principala funcţie activă a băncilor şi celorlalte instituţii financiare constă în
acordarea de împrumuturi solicitanţilor care reprezintă capacitatea economică a unei
persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, atât creditele contractate cât şi dobânzile
aferente.
Principala funcţie pasivă a băncilor şi celorlalte instituţii financiare se referă la primirea
spre păstrarea economiilor populaţiei şi celorlalţi agenţi economici financiari şi, totodată,
executarea de plăţi, pe baza ordinelor clienţilor, din depozitele acestora, conducerea operaţiunilor
de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor etc.
Pe lângă funcţiile bancare tradiţionale, în condiţiile actuale, sistemul bancar exercită o
serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice:
a) - Emisiunea de monedă suplimentară şi restrângerea acesteia, atunci când este nevoie:
coordonarea plăţilor şi încasărilor din întreaga economie naţională; gestionarea monedei
naţionale şi supravegherea relaţiilor dintre moneda naţională şi moneda altor state;
b) - Restricţionează creditul; băncile şi instituţiile financiare cer garanţii debitorilor, pentru
eventuala acoperire a creditelor solicitate, impun condiţii de bonitate financiară;
c) - Băncile crează putere de cumpărare adiţională ca urmare a acordării de credite persoanelor
fizice şi agenţilor economici, această putere este împrumutată de către sistemul bancar-
financiar solicitanţilor de monedă;
d) - Băncile soluţionează şi susţin proiectele de dezvoltare economică ce urmează a fi finanţate
prin acordarea de credite, orientează dezvoltarea economică şi modificările structurale din
economia naţională, deci îndeplinesc funcţii ale strategiei dezvoltării macroeconomice;
e) - Băncile efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută şi asigură necesarul de valută al
economiei naţionale.
Ca urmare, în prezent sistemul bancar-financiar este alcătuit din următoarele
categorii de unităţi specifice:
Banca de emisiune sau banca centrală ocupă o poziţie specială în cadrul
sistemului bancar-financiar naţional. Ea nu este preocupată, în principal, de
maximizarea profitului, ci de realizarea anumitor obiective pentru întreaga
economie naţională: asigurarea şi reglarea cantităţii de bani în circulaţie şi a ratei
dobânzilor; prevenirea falimentelor bancare, care ar avea ca efect dereglarea
mecanismului bancar naţional; regularizează volumul şi costul creditului din
întregul sistem bancar-financiar; înfăptuieşte politica monetară şi valutară a
statului; conlucrează cu băncile trezoreriei privind împrumuturile guvernului şi
executarea bugetului de stat etc.
Băncile comerciale sunt acele bănci care furnizează bani celorlalţi agenţi
economici, persoane fizice sau juridice. Ele îşi procură mijloacele băneşti de care
50
au nevoie prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor, dar şi a capitalului lor
propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie
de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor săi. La rândul
lor, acestea pot fi: de depozit propriu-zise, care primesc depuneri la vedere şi pe
termen şi care acordă credite pe termen scurt: bănci de afaceri, care dispun de
capitaluri proprii importante şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emisiunea de
acţiuni şi obligaţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.
Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea
de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Banca Naţională a României este concepută ca un organism al statului,
funcţionarea sa fiind supravegheată de parlament. Prin lege, ea este mandatată să
conducă politica monetară şi de credit şi să menţină puterea de cumpărare a
monedei naţionale. Ea îndeplineşte mai multe funcţii; emisiunea de monedă;
creditor ultim al diferitelor societăţi bancare prin acordarea de credite de
refinanţare; conduce politica monetară şi valutară a ţării prin stabilirea ratei
dobânzii şi a volumului masei monetare şi prin vânzarea şi cumpărarea de valută;
derulează operaţiunile cu Trezoreria statului.
2.2. Moneda şi masa monetară.
Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este

mijlocită de monedă.
În economia contemporană prin monedă se înţelege ansamblul mijloacelor de plată
care pot fi utilizate în mod direct pentru efectuarea unor tranzacţii şi reglementări.
Noţiunea de monedă se referă la sumele băneşti, instrumentele cu ajutorul cărora se
măsoară şi sunt mijlocite toate tranzacţiile pe piaţă. Atributele care fac din monedă cel mai
important instrument al schimbului sunt:
a) acceptabilitatea de către întreaga populaţie, de către toţi agenţii economici ca mijloc de
plată;
b) durabilitatea, adică să nu aibă o viaţă efemeră şi să nu se deterioreze în procesul folosirii;
c) convenabilitatea sau uşurinţa de a fi folosită;
d) divizibilitatea, adică să poată sluji la mijlocirea oricărei tranzacţii, oricât de mare sau mică
ar fi aceasta;
e) uniformitatea, ceea ce înseamnă că orice instrument monetar este de aceeaşi calitate cu
celelalte şi poate îndeplini aceleaşi funcţii;
f) greutatea falsificării, adică emitentul să ia în considerare unele elemente tehnice care să
facă imposibilă reproducerea ei de către indivizi;
g) stabilitatea puterii de cumpărare, adică menţinerea puterii de cumpărare pe o perioadă
cât mai mare de timp.
Posedând aceste atribute, moneda face posibilă îndeplinirea următoarelor funcţii:
1. derularea tranzacţiilor economice, la momentul oportun şi în locul cel mai
potrivit pentru toate părţile interesate, făcând posibilă separarea, în timp şi
spaţiu, a actelor de vânzare de cele de cumpărare;
2. este instrumentul prin care se conservă averea, fiind unitatea de economisire şi,
totodată, de măsurare a economiilor efectuate;
3. înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de la o unitate
economică la alta.
Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie
pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă
51
existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă a acesteia, într-un interval
de timp dat, constituie masa monetară.
Privită ca stoc, masa monetară constă în totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun
agenţii economici nonfinanciari (agenţii economici obişnuiţi şi populaţia) dintr-o economie
naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri materiale şi servicii, achitării
datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi altor plasamente.
Moneda se întâlneşte sub două forme principale: moneda manuală (numerar) ca monedă
ce trece în mod curent dintr-o mână în alta (biletele de bancă şi moneda divizionară) şi moneda
scripturală denumită şi bani de cont (librete de economii, conturi bancare etc.) Cele două
componente ale masei monetare au acelaşi rol, se pot suplini şi se transformă una în cealaltă.
Piaţa monetară este constituită din relaţiile, instituţiile şi pârghiile prin intermediul cărora
se realizează mobilizarea resurselor băneşti din sectoarele în care depăşesc necesităţile perioadei
respective şi transferarea lor spre sectoarele care au nevoie de monedă.
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de lichidităţi, iar rolul ei
este de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt, tranzacţii
rezultate din confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acestora (rata dobânzii).
Deoarece partea covârşitoare a masei monetare (cca.90%) este reprezentată de moneda
scripturală, piaţa acestei monede, piaţa monedei scripturale sau piaţa interbancară reprezintă
partea principală a pieţei monetare.
Piaţa monetară interbancară se formează şi funcţionează pe baza interdependenţei,
solidarităţii dintre bănci. Ficare bancă primeşte depuneri curente şi efectuează încasări şi plăţi în
numele clienţilor ei.
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de
monedă, ca părţi componente de bază ale pieţei monetare.
Cererea de monedă este dată, în primul rând de volumul operaţiunilor implicate de
achiziţionarea bunurilor şi plata serviciilor şi de viteza de rotaţie a monedei; ea se află în
raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers
proporţional cu viteza de rotaţie a monedei.
Cererea de monedă depinde, în al doilea rând, de volumul vânzărilor pe credit, al
plăţilor scadente şi al compensării reciproce a plăţilor.
Cererea de monedă este influenţată, în al treilea rând, de comportamentul agenţilor
economici faţă de monedă, sistematizat în expresia "intensitatea înclinaţiei spre lichiditate."
Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia publicului şi a altor
utilizatori de sistemul bancar. De fapt, moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele
băncii centrale sau ale altei instituţii monetare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în
depozitele băncii.
2.3. Inflaţia: conţinut, cauze, forme
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care

exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei,
fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în
general, ca şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
Cauzele inflaţiei:
a) inflaţia este explicată prin emisiunea excesivă de sume băneşti, purtând numele de
inflaţie prin monedă;
b) insuficienţa producţiei (ofertei) în sensul că sporirea salariilor nu este compensată prin
creşterea producţiei, denumită inflaţie prin ofertă;
c) cauza inflaţiei ar fi excesul de cerere solvabilă pentru bunuri economice, care generează
inflaţia prin cerere;
52
d) uneori cauza inflaţiei este considerată a fi creşterea substanţială a creditului care
conduce la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum, generând inflaţia prin credit;
e) la baza inflaţiei ar sta sporirea costurilor de producţie, luând naştere inflaţia prin
costuri;
f) cauza inflaţiei ar fi variaţiile salariului nominal, generând inflaţia propagată prin costuri.
Inflaţia poate fi măsurată absolut sau relativ. Absolut, mărimea inflaţiei înseamnă un
excedent de masă monetară de care dispun agenţii economici şi care este neacoperită printr-o
ofertă reală adecvată. Relativ, mărimea inflaţiei se exprimă ca raport procentual între excedentul
de masă monetară şi masa ofertei reale de bunuri economice.
Între caracteristicile de bază ale inflaţiei, pe primul plan se situează intensitatea şi durata
ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de inflaţie:
a) inflaţia lentă atunci când au apărut caracteristicile inflaţiei, dar, datorită proporţiilor lor
reduse, fenomenele inflaţioniste nu sunt evidente:
b) inflaţia declarată, când proporţiile ei sunt relativ reduse, creşterea preţurilor jucând
mai de grabă un rol de stimulare a creşterii producţiei;
c) hiperinflaţia sau inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor are proporţii ridicate.
1. Definiți noțiunile de profit bancar brut și profit bancar net.
2. Cine sunt clienţii băncilor?
3. Arătaţi care sunt operaţiunile active şi pasive ale băncilor.
CONCLUZII
Schimbului de mărfuri îi este caracteristică piaţa. Aceasta se constituie ca o punte de

legătură între producători şi consumatori. Piaţa ocupă locul central în cadrul mecanismului care
reglează funcţionarea sistemului economic; ea desemnează un ansamblu, mai mult sau mai puţin
spontan, de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici ofertanţi şi solicitanţi de mărfuri.
Privită din diferite unghiuri, piaţa desemnează: piaţa fiecărui bun, piaţa tuturor bunurilor,
mecanismul care reglează economia ş.a.
Locul şi rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă din funcţiile pe care ea le
îndeplineşte: piaţa asigură legătura dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri și piaţa
are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea
lor de producători şi consumatori.
Concurenţa reprezintă instrumentul dinamizator al economiei de piaţă. Ca model de
comportament al agenţilor economici în cadrul fiecărei componente a sistemului de pieţe,
concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagonişti, opoziţia şi rivalitatea permanentă a
acestora, în privinţa producerii şi vânzării mărfurilor şi serviciilor, plasarea capitalului, efectuarea
operaţiunilor bancare şi a altor activităţi.
Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje
individuale, a profiturilor cât mai mari şi sigure.
Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivelor concurenţei sunt atât de natură
economică cât şi extraeconomică. În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre
agenţii economici, concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială.
53
Concurenţa desemnează totdeauna o anumită situaţie pe piaţa unui produs, denumită
structura pieţei şi reflectă multitudinea formelor de manifestare a concurenţei. După criteriul
gradului de diferenţiere a produselor sau tipul de produse tranzacţionate se disting: concurenţa
omogenă sau cu produse nesubstituibile şi concurenţa eterogenă sau cu produse substituibile.
După posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate, deci în funcţie de gradul de
libertate al agenţilor economici, se manifestă: concurenţa deschisă şi concurenţa restricţionată
(închisă). În funcţie de instrumentele utilizate pentru a influenţa piaţa produsului, se cunosc:
concurenţa prin variaţia preţului, concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite
pieţei şi concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor.
Formele concurenţei sunt grupate în tipuri de piaţă, respectiv: piaţa cu concurenţă
perfectă, monopolul absolut, concurența imperfectă.
Băncile şi instituţiile financiare pentru serviciile bancare prestate pe baze comerciale,

lucrative solicită un câştig. Pentru serviciile prestate băncile pretind şi încasează dobândă sau
comision de la solicitanţii lor, în timp ce clienţilor lor creditori le plătesc dobândă. Diferenţa
dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie câştigul sau profitul bancar
brut. Dacă din această mărime, se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere ale băncii, ca
şi impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau câştigul net bancar.
Rolul băncilor şi al instituţiilor financiare rezultă din funcţiile pe care le îndeplinesc,
respectiv: funcția activă și funcția pasivă. Pe lângă funcţiile bancare tradiţionale, în condiţiile
actuale, sistemul bancar exercită o serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice:
În prezent sistemul bancar-financiar este alcătuit din următoarele categorii de unităţi
specifice: banca de emisiune (banca centrală sau Banca Națională a României) și băncile
comerciale (bănci de depozit și bănci ipotecare).
În economia contemporană prin monedă se înţelege ansamblul mijloacelor de plată
care pot fi utilizate în mod direct pentru efectuarea unor tranzacţii şi reglementări. Noţiunea
de monedă se referă la sumele băneşti, instrumentele cu ajutorul cărora se măsoară şi sunt
mijlocite toate tranzacţiile pe piaţă.
Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie
pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă
existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă a acesteia, într-un interval
de timp dat, constituie masa monetară.
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de
monedă, ca părţi componente de bază ale pieţei monetare.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi
creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
Inflaţia poate fi măsurată absolut sau relativ. Absolut, mărimea inflaţiei înseamnă un
excedent de masă monetară de care dispun agenţii economici şi care este neacoperită printr-o
ofertă reală adecvată. Relativ, mărimea inflaţiei se exprimă ca raport procentual între excedentul
de masă monetară şi masa ofertei reale de bunuri economice.
Între caracteristicile de bază ale inflaţiei, pe primul plan se situează intensitatea şi durata
ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de inflaţie:
a) inflaţia lentă atunci când au apărut caracteristicile inflaţiei, dar, datorită proporţiilor lor
reduse, fenomenele inflaţioniste nu sunt evidente:
b) inflaţia declarată, când proporţiile ei sunt relativ reduse, creşterea preţurilor jucând
mai de grabă un rol de stimulare a creşterii producţiei;
c) hiperinflaţia sau inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor are proporţii ridicate.
54
1. Care sunt instrumentele utilizate în lupta de concurenţă?
2. Prezentați categoriile de unități specifice care alcătuiesc sistemul bancar.
3. Scopul concurenţei îl reprezintă:

a. realizarea de producţii cât mai mari;
b. realizarea unui volum mare al desfacerilor;
c. obţinerea de profituri cât mai mari şi sigure;
d. sporirea cifrei de afaceri;
e. sporirea valorii adăugate.
4. Care din următorii agenţi economici specializaţi îşi desfăşoară activitatea în

sectorul prestator de servicii bancar-financiar pe baze comerciale?
a. băncile;
b. societăţile de asigurări;
c. societăţile comerciale;
d. asociaţiile de locatari cu caracter privat;
e. asociaţiile sportive.
5. Potrivit concepţiei clasice, cererea de monedă se află sub influenţa concomitentă a

mai multor factori:
a. puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor;
b. raportul de schimb valutar;
c. lichiditatea mai mare sau mai mică a banilor;
d. amploarea creditului de consum;
e. amploarea creditului pe termen lung.
6. Care din trăsăturile enumerate mai jos nu sunt specifice procesului inflaţionist:
a. inflaţia contemporană este un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie;
b. inflaţia contemporană se manifestă ca un proces de creştere generală şi
durabilă a marii majorităţi a preţurilor;
c. inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-naţional;
d. inflaţia contemporană reflectă excedentul de satisfactori şi resurse materiale de
producţie în raport de mărimea masei monetare;
e. inflaţia este considerată un rău necesar al creşterii economice.
55
Modulul V
PIAŢA CAPITALULUI. PIAȚA MUNCII
1. Piața capitalului
2. Piața muncii
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2008;
Craiova, 2007;
Craiova, 2010;
Înțelegerea conceptului de credit;
Identificarea căilor de obținere a capitalului;
Cunoașterea conceptelor de acțiuni, obligațiuni, piață de capital;
Analizarea factorilor de influență al cererii și ofertei de capital financiar;
Identificarea trăsăturilor pieței muncii și a componentelor acesteia;
Înțelegerea funcțiilor și mecanismelor de funcționare a pieței muncii;
Înțelegerea noțiunii de șomaj.
1. Piața capitalului
1.1. Creditul
În cadrul relaţiilor economice de piaţă, una din categoriile economice importante o

reprezintă relaţia de credit.
Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul
declarat de a susţine o afacere prezentă. Creditul, în esenţă, constă în transmiterea unui bun
pe un timp limitat, fixat cu exactitate şi denumit scdenţă, contra unei sume de bani numită
dobândă.
Categoriile de operaţiuni economice care dau naştere la relaţiile de credit sunt: a) vânzarea
de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară şi b)
acordarea unor împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.
56
Prin însăşi natura lor, creditul îndeplineşte o serie de funcţii vitale, cum ar fi: a)
contribuie la sporirea capitalului real, printr-o mai bună folosire a factorilor de producţie existenţi;
b) întăreşte tendinţa de concentrare a întreprinderilor şi ramurilor, stimulează producţia de serie şi
facilitează redistribuirea capitalului între întreprinderi şi ramuri; c) transformă economiile băneşti
ale populaţiei şi altor agenţi economici în investiţii; d) îndeplineşte funcţia de emisiunea
monetară; e) finanţează deficitul bugetar; f) accelerează tranzacţiile cu bunuri şi servicii; g)
sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi măreşte masa monetară necesară economiei naţionale; h)
influenţează pozitiv consumul; i) înlesneşte plăţile externe ale fiecărei ţări şi promovează relaţiile
economice externe ale acesteia.
În orice operaţiune de credit, în esenţă, intervin doi subiecţi: cel ce acordă creditul,
numit împrumutator sau mai frecvent, creditor şi cel ce primeşte creditul numit
împrumutat sau debitor. Alţi termeni folosiţi într-o operaţiune de credit sunt: scadenţa
(momentul stabilit pentru restituirea sau rambursarea creditului), ratele scadente (sumele parţiale
care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii dintre creditor şi debitor) şi
dobânda care reprezintă suma de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul
acordat pe un timp determinat. Mărimea anuală a dobânzii depinde de rata dobânzii şi de timpul
pentru care se acordă împrumutul. Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an
de o anumită cantitate de monedă. Ea reprezintă procentual dintre mărimea absolută a dobânzii
anuale plătite şi creditul acordat.
Masa totală a dobânzii plătită de debitor creditorului (D) depinde de mărimea creditului
acordat (C), durata lui (T) şi rata dobânzii (d) exprimată procentual.
Forme de credit:
1) După forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi privat (se acordă
persoanelor particulare, întreprinderilor private şi societăţilor de drept public).
2) În raport cu durata în timp a creditului acesta poate fi: credit pe termen scurt, (un
termen de maximum un an); credit pe termen mediu (de până la 5 ani); credit pe
termen lung (pentru o perioadă de peste 5 ani).
3) În funcţie de caracteristicile agentului economic emitent de credit se disting:
creditul comercial (creditul pe care şi-l acordă reciproc agenţii economici nebancari
la vânzarea-cumpărarea mărfurilor), credit bancar (credit acordat de către instituţiile
bancare, specializate în "comerţul cu bani").
4) Din punct de vedere al modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi: credit
personal (se acordă pe bază de încredere personală) şi creditul real (se contractează
pe baza unei garanţii).
5) După scopul urmărit de debitor, există: credit de consum acordat pentru satisfacerea
nevoilor de consum ale menajelor, gospodăriilor şi credit de producţie, pentru
nevoile vieţii economice. Creditul de producţie, după destinaţia sa, poate fi: de
ameliorare sau modernizare (utilizat la înzestrarea tehnică a întreprinderii cu maşini,
instalaţii etc.), de exploatare (pentru procurarea materiilor prime, procurarea de
seminţe, plata salariilor etc.) şi de investire (pe termen lung folosit pentru cumpărarea
de terenuri şi construirea de unităţi economice).
6) După domiciliul debitorilor şi creditorilor, creditul poate fi intern în cazul căruia
atât creditorul, cât şi debitorul sunt din aceeaşi ţară, şi credit internaţional, contractat
pe piaţa externă, creditorii şi debitorii locuind în ţări diferite. Creditele internaţionale
pot fi bilaterale (credit Swap) sau multilaterale acordate de F.M.I. sau alte organisme.
1.2. Conţinutul pieţei capitalului
Piaţa capitalului (financiară) este aceea pe care se negociază titlurile pe termene

medii şi lungi, incluzând îndeosebi acţiuni şi obligaţiuni.
57
Una din cele mai importante funcţii ale pieţei financiare este emisiunea şi plasarea
hârtiilor de valoare din însărcinarea emitentului sau debitorului.
Caracterul negociabil al hârtiilor de valoare, faptul că ele pot fi vândute de primii
deţinători înainte de scadenţă şi transformate în lichidităţi, reprezintă o altă motivaţie a
pieţei financiare, a rolului pe care îl joacă în reglarea economiei naţionale.
Rezultă că piaţa financiară cuprinde: a) cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe
termen medii şi lungi; b) instituţiile (organismele) prin intermediul cărora capitalurile disponibile
din economie sunt dirijate către cei care solicită astfel de fonduri.
Capitalul mobilizat şi utilizat pentru plasamente pe termen lung poartă numele de capital
financiar.
Cererea de capital este reprezentată de cei cre au nevoie de aceste capitaluri cum sunt:
societăţile industriale şi comerciale publice şi particulare; guvernele, instituţiile publice; cu
caracter financiar; instituţiile bancare şi de asigurări; organismele financiar-bancare internaţionale
(F.M.I., Banca Mondială).
Ofertanţii de capital financiar sunt deţinătorii de capital pe termen lung, care doresc să
cumpere valori mobiliare:
- menajele
- întreprinderile productive
- companiile de asigurări
- sectorul public, format din administraţie centrală de stat(statul, regii autonome şi
instituţii autonome de interes naţional) şi din administraţia locală (judeţe,
municipii, oraşe, comune).
Instrumentele de finanţare folosite pe piaţa financiară sunt:
a) valori mobiliare, constând în acţiuni şi obligaţiuni;
b) împrumuturile pe credit lombard;
c) împrumuturile ipotecare.
Organismele ce formează piaţa financiară sunt: bursele de valori mobiliare (piaţa
financiară oficială) băncile şi persoanele care au ca profesie vânzarea - cumpărarea de titluri de
credit (piaţa financiară liberă).
1.3.Formele pieţei financiare
În cadrul pieţei capitalului (financiare) se disting: piaţa financiară primară (formată din
piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare) şi piaţa financiară secundară (formată din valorile
mobiliare oferite deja în circulaţie).
Piaţa financiară primară este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe
termen lung nou emise (acţiuni şi obligaţiuni).
Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind participarea deţinătorului la
capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni care a emis titlul. Deţinătorul acţiunii este
îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare din profitul societăţii, numită dividend.
Acţiunile pot fi: privilegiate, atunci când dau dreptul deţinătorului la un dividend fix, indiferent
de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cota de
dividend este variabilă, în funcţie de rata şi dimensiunile profitului.
Obligaţiunea este titlul de valoare (de credit) ce atestă un împrumut pe termen lung,
emitentul angajându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să asigure pe toată
durata o dobândă anuală certă, indiferent de situaţia sa economico-financiară: emitentul
obligaţiunii este debitorul, iar deţinătorul acesteia - creditorul.
Pe piaţa financiară primară preţul de vânzare a titlurilor numit curs, îl constituie valoarea
nominală, suma înscrisă pe titlu şi este un preţ ferm.
58
Piaţa financiară secundară (bursa de valori, de titluri) este piaţa publică organizată şi
specializată, unde se efectuează tranzacţii cu titluri anterior emise, la preţuri determinate de
situaţia de moment a raportului dintre cerere şi ofertă.
La bursa de valori, schimbul titlurilor emise pe bani se poate realiza prin două genuri de
operaţiuni: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în schimbul titlurilor în momentul tranzacţiei, la cursul
existent (afişat) acceptat de agenţi, în schimbul sumei corespunzătoare. Operaţiunile la termen
sunt cele în care la momentul încheierii tranzacţiei (T0) se convine asupra numărului titlurilor şi
cursului, dar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T1), numită şi lichidare (sau
scadenţă). Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, unul din agenţi câştigă, celălalt
pierde.
Rolul bursei de valori:
a) bursa de valori asigură transformarea operativă, într-un termen scurt, a
capitalului real în capital bănesc (şi invers), mobilizarea rapidă a unor
importante resurse pentru activitatea de investiţii.
b) bursa este o instituţie indispensabilă economiei de piaţă, deoarece uşurează
procesul de transformare a unor capitaluri individuale, de la un posesor la altul,
dintr-o întreprindere în alta sau dintr-o ţară în alta.
c) bursa de valori favorizează procesul de concentrare a puterii economice, de
preluare a controlului asupra unor societăţi pe acţiuni, prin deţinerea pachetului
acţiunilor de control;
d) bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economice;
e) bursa constituie locul unde se concentrează principalele informaţii cu caracter
economic;
f) bursa contribuie la încheierea rapidă a tranzacţiilor, la creşterea operativităţii în
afacerile comerciale.
1. Definiţi creditul şi precizaţi care sunt termenii folosiţi într-o operaţiune de credit;
2. Ce este cererea de capital?
3. Descrieți rolul bursei de valori
2. Piața muncii
2.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă
Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul economic în care se
întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii
de capital în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă.
Componentele pieţei muncii se referă la: a) ofertanţii sau vânzătorii, adică cei care
oferă marfa specială-forţa de muncă, respectiv competenţa profesională, contra unui preţ; b)
cumpărătorii, adică întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au
nevoie de competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru
aceasta un preţ(salariu); c) intermediarii, persoane fizice/sau juridice care s-au specializat în
servicii de intermediere între ofertanţi şi cumpărătorii de competenţe profesionale, pentru care
serviciile solicită un preţ(de regulă, funcţionează sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi
particulare pentru plasarea forţei de muncă).
59
Tipuri de piaţă a muncii:
1) După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting următoarele tipuri
de piaţă a muncii: piaţa reală (efectivă), piaţa potenţială şi piaţa ideală
(teoretică).
2) În funcţie de locul unde se desfăşoară relaţiile de vânzare-cumpărare a forţei
de muncă, se pot deosebi două tipuri de piaţă a muncii: piaţa internă (naţională)
şi piaţa externă (internaţională).
În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii
îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social-economic şi educativ: a) alocarea
eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii şi teritoriu în concordanţă cu volumul
şi structura cererii de forţă de muncă; b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu ceilalţi factori de
producţie; c) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor; d) contribuie la formarea şi
orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială; e) furnizează informaţii pentru procesul de
orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele
sale asupra acestui proces.
2.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă
Pe piaţa muncii -componentă a sistemului de pieţe existente într-o economie de piaţă

modernă -se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă se exprimă prin cantitatea de forţă de muncă, cu o
anumită structură pe profesiuni şi nivele de pregătire şi calificare, care este necesară unei
întreprinderi, subramuri, ramuri sau economii naţionale, pentru a produce o cantitate
determinată de bunuri materiale şi de servicii cerute de piaţă, la un moment dat sau într-o perioadă
determinată. Cererea de forţă de muncă se caracterizează, în primul rând, prin volumul de forţă de
muncă solicitată.
În al doilea rând, cererea de forţă de muncă se poate caracteriza (diferenţia) şi sub raport
structural, fiind generată de diviziunea muncii în întreaga societate şi la nivelul fiecărui agent
economic.
Luând în considerare aspectele cantitative şi calitative structurale ale cererii de forţă de
muncă, acesta se manifestă ca: a) cererea individuală de forţă de muncă sau cererea pentru fiecare
loc de muncă şi b) cererea agregată de muncă, care cuprinde necesarul de forţă de muncă din toate
profesiunile, specializările şi calificările la nivel de întreprindere sau economie naţională. Cererea
de forţă de muncă se află sub impactul a numeroşi factori direcţi, dintre care enumerăm:
a) evoluţia producţiei la anumite bunuri de producţie şi de consum sau la toate bunurile
economice;
b) evoluţia nivelului salariilor;
c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
d) evoluţia interdependentă a cererii de bunuri şi a productivităţii muncii; e) volumul şi
rata investiţiilor (economiilor).
Oferta de forţă de muncă cuprinde acea parte a resurselor de muncă ce solicită un loc
de muncă salarizat în cadrul ofertei de forţă de muncă, nu se includ femeile casnice, studenţii,
militarii în termen şi alte persoane care nu depun activităţi salarizate. Ea se exprimă prin numărul
celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă, din care se scade numărul populaţiei casnice,
studenţilor, militarilor în termen şi al celor ce nu doresc să se angajeze în nici o activitate salarială,
întrucât au resurse pentru existenţă sau din alte considerente.
Oferta de forţă de muncă se caracterizează printr-o serie de particularităţi constând din: a)
are o mai limitată mobilitate spaţială, în raport cu oferta mărfurilor obişnuite; b) depinde de vârstă,
sex, nivel de pregătire profesională, specialitate, starea de sănătate etc.; c) depinde de condiţiile şi
60
mediul în care se va desfăşura munca; d) posesorul forţei de muncă nu poate aştepta condiţii mai
bune de vânzare a mărfii sale specifice; e) reproducerea ofertei forţei de muncă este dependentă
atât de legile economice ale pieţei (cerere-ofertă), cât şi de legile demografice, social-morale,
psihologice etc.
Oferta de forţă de muncă se găseşte şi ea sub incidenţa unor factori cum ar fi:
a) mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de vârstă;
b) nivelul salariilor;
c) structura de proprietate şi în raport cu ea, mărimea veniturilor pe care le aduce
proprietarilor individuali;
d) tradiţiile, obiceiurile etc. afectează hotărâtor modul de folosire a forţei de muncă;
e) factori psihologici vizând comportamentul ofertantului de forţă de muncă.
2.3. Ocuparea forţei de muncă şi şomajul
Ocuparea resurselor de muncă poate fi definită ca un proces de transformare a resurselor

de muncă potenţiale în factor uman activ de producţie.
Gradul ocupării resurselor de muncă reflectă proporţia participării populaţiei la activităţile
utile din societate şi se determină prin raportarea procentuală a populaţiei ocupate la populaţia
totală, populaţia în vârstă de muncă şi populaţia activă. Dacă raportarea se face cumulat pe ambele
sexe, rapoartele se numesc rate brute (generale) de ocupare a populaţiei, iar dacă sunt
determinate pe sexe şi grupe de vârstă, ele poartă numele de rate specifice de ocupare a
populaţiei.
Subocuparea forţei de muncă este legată de apariţia şi existenţa şomajului, fenomen
negativ prezent în aproape toate statele lumii.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de
ofertă de muncă. Somerii sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru.
Pe baza celor arătate, se poate spune că şomajul reprezintă o stare negativă a
economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii prin care oferta de
forţă de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este mai mare decât cererea de forţă de
muncă din partea agenţilor economici (sau oferta de locuri de muncă) din partea acestora.
În analiza şi caracterizarea şomajului se iau în consideraţie mai multe aspecte:
a) nivelul şomajului exprimat absolut, prin numărul celor neocupaţi, şi relativ, ca rată
a şomajului, calculată ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
b) intensitatea şomajului este o altă caracteristică în funcţie de care se poate distinge:
şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a
activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii prin reducerea
duratei de lucru sub cea legală; şomajul deghizat, care presupune o activitate
aparentă, cu o productivitate unică;
c) durata şomajului cuprinde perioada de timp din momentul pierderii locului de
muncă până la reluarea activităţii. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o
durată a şomajului legiferată.
d) structura şomajului se formează pe baza anumitor criterii care sunt: categoria
socio-profesională, nivelul calificării, ramura de activitate din care provine, vârstă,
sex, rasă etc.
Din studierea structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, se constată o creştere a
numărului de şomeri tineri (până la 25 ani) şi a femeilor.
Pe baza acestor trăsături caracteristice, putem considera că şomaj înseamnă a nu lucra în
mod oficial, adică lipsa, pentru o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă. Inactivitatea
poate fi însă şi rezultanta voinţei individuale, având o motivaţie subiectivă.
61
În consecinţă, şomajul poate fi voluntar sau involuntar. Referindu-se la şomajul
voluntar este datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o
retribuţie corespunzătoare a salariului de echilibru, refuz bazat pe anumite prevederi legale, pe
uzanţe sociale sau pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective. În contrast, şomajul
involuntar, desemnează starea specifică a persoanelor neocupate care, deşi dispuse să lucreze
pentru un salariu real mai mic, nu găsesc locuri de muncă disponibile. Există şi un şomaj
tranzitoriu sau fricţional, specific acelor economii în care forţa de muncă manifestă o mare
înclinaţie spre schimbarea locului de muncă în vederea ameliorării condiţiilor de viaţă.
Cauzele generatoare de şomaj trebuie căutate în cele două mari procese economico-
sociale, şi anume:
1) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
2) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei
legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de
muncă dar inactive.
În cadrul primului proces, distingem mai multe forme sau genuri de şomaj. În primul rând,
şomajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural, cauzat de crizele economice care au loc, de crizele
parţiale sau de alte crize specifice unei conjuncturi. El este explicat ca rezultat al modului
defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi
productivităţii muncii, pe de altă parte. În al doilea rând, şomajul structural, determinat de
tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales,
sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. El se datorează, în principal, dezechilibrului creat între
oferta şi cererea de forţă de muncă. În al treilea rând, şomajul tehnologic, ca o variantă a celui
structural, este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de
centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice care impun restrângerea locurilor de muncă. În
al patrulea rând, şomajul intermitent, ca rezultat al practicării contractelor de angajare pe durate
scurte din cauza incertitudinii afacerilor. În acest caz, perioada de şomaj începe la expirarea
angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la realizarea unei noi angajări la o altă unitate.
În al cincilea rând, şomajul de discontinuitate care afectează în mod deosebit femeile şi este
cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale sau de maternitate. În al şaselea rând,
şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali, cum
sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.
2.4.Măsuri de ocupare a forţei de muncă
Somajul ridică aşadar numeroase probleme economice şi sociale pe termen scurt cât şi pe
termen mediu şi lung.
Pe termen scurt, pentru atenuarea consecinţelor sale, obiectivul major îl constituie
asigurarea unor venituri minime pentru cei afectaţi, ceea ce se realizează prin ajutorul sau
îndemnizaţia de şomaj.
Pe termen mediu şi lung obiectivul politicilor guvernamentale îl constituie diminuarea
sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu pot fi
grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care privesc
populaţia ocupată, alte măsuri.
1. În ce constau operaţiunile la vedere ?
2. Descrieți pe scurt cererea și oferta de forță de muncă.
3. Ce reprezintă șomajul?
62
63
CONCLUZII
Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul
declarat de a susţine o afacere prezentă. Creditul, în esenţă, constă în transmiterea unui bun pe un
timp limitat, fixat cu exactitate şi denumit scdenţă, contra unei sume de bani numită dobândă.
În orice operaţiune de credit, în esenţă, intervin doi subiecţi: cel ce acordă creditul, numit
împrumutator sau mai frecvent, creditor şi cel ce primeşte creditul numit împrumutat sau
debitor. Alţi termeni folosiţi într-o operaţiune de credit sunt: scadenţa (momentul stabilit pentru
restituirea sau rambursarea creditului), ratele scadente (sumele parţiale care se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii dintre creditor şi debitor) şi dobânda care
reprezintă suma de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un
timp determinat. Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită
cantitate de monedă.
Piaţa capitalului (financiară) este aceea pe care se negociază titlurile pe termene
medii şi lungi, incluzând îndeosebi acţiuni şi obligaţiuni.
Una din cele mai importante funcţii ale pieţei financiare este emisiunea şi plasarea
hârtiilor de valoare din însărcinarea emitentului sau debitorului.
Caracterul negociabil al hârtiilor de valoare, faptul că ele pot fi vândute de primii
deţinători înainte de scadenţă şi transformate în lichidităţi, reprezintă o altă motivaţie a
pieţei financiare, a rolului pe care îl joacă în reglarea economiei naţionale.
Rezultă că piaţa financiară cuprinde: a) cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe
termen medii şi lungi; b) instituţiile (organismele) prin intermediul cărora capitalurile disponibile
din economie sunt dirijate către cei care solicită astfel de fonduri.
În cadrul pieţei capitalului (financiare) se disting: piaţa financiară primară (formată din
piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare) şi piaţa financiară secundară (formată din valorile
mobiliare oferite deja în circulaţie).
Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul economic în care se
întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii de
capital în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă.
Componentele pieţei muncii se referă la: a) ofertanţii sau vânzătorii, adică cei care
oferă marfa specială-forţa de muncă, respectiv competenţa profesională, contra unui preţ; b)
cumpărătorii, adică întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au nevoie de
competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru aceasta un preţ(salariu);
c) intermediarii, persoane fizice/sau juridice care s-au specializat în servicii de intermediere între
ofertanţi şi cumpărătorii de competenţe profesionale, pentru care serviciile solicită un preţ(de
regulă, funcţionează sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru plasarea forţei
de muncă).
Pe piaţa muncii -componentă a sistemului de pieţe existente într-o economie de piaţă
modernă -se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă.
Ocuparea resurselor de muncă poate fi definită ca un proces de transformare a resurselor
de muncă potenţiale în factor uman activ de producţie. Subocuparea forţei de muncă este legată de
apariţia şi existenţa şomajului, fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de
ofertă de muncă. Somerii sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru. Astfel,
şomajul reprezintă o stare negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru important
al pieţei muncii prin care oferta de forţă de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este mai
mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici (sau oferta de locuri
de muncă) din partea acestora. Somajul ridică aşadar numeroase probleme economice şi sociale
pe termen scurt cât şi pe termen mediu şi lung.
64
1. Descrieți măsurile de ocupare a forței de muncă pe termen scurt, mediu și lung.
2. Prezentați formele de credit.
3. Care sunt instrumentele folosite pe piața financiară și indicați ce organisme formează

piața financiară?
4. Cererea structurală de capital financiar este determinată de:

a. nevoile permanente de finanţare a principalelor ramuri economice;
b. acoperirea deficitului balanţei de plăţi externe;
c. modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare;
d. tendinţa de creştere a preţurilor;
e. achiziţionarea unor utilaje pentru investiţii de valori mari.
5. Piaţa forţei de muncă reprezintă:

a. spaţiul economic în care se confrontă şi se negociază cererea şi oferta de forţă de
muncă;
b. totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
c. piaţa forţei de muncă se suprapune cu procesul de ocupare a resurselor de muncă;
d. piaţa forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai mare decât procesul de ocupare
a forţei de muncă;
e. nici una din afirmaţiile de mai sus nu este adevărată.
6. Precizaţi care sunt mecanismele de funcţionare a pieţei muncii:

a. negocierea pe piaţa muncii;
b. segmentarea pieţei muncii;
c. adâncirea diviziunii muncii sociale;
d. mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă;
e. mecanismul de pensionare a forţei de muncă.
7. Piaţa muncii îndeplineşte mai multe funcţii. Precizaţi din enumerarea de mai jos care
sunt acestea:
a. asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei
naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor;
b. reglementează relaţiile sociale de producţie între salariaţi;
c. generează competeţia între agenţii economici pentru asigurarea ocupării resurselor
de muncă;
d. determină migraţia internaţională a forţei de muncă;
e. influenţează considerabil procesul de formare şi repartizare a veniturilor.
8. Care din definiţiile date mai jos este corectă?

a. şomerul este acea persoană din cadrul populaţiei active disponibile care doreşte să
lucreze şi caută un loc de muncă;
b. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de muncă, dar nu caută loc
de muncă;
65
c. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de muncă şi care nu doreşte
să muncească;
d. șomerul este un angajat care caută un loc de muncă;
e. niciuna din variantele de mai sus.
9. Care din enunţurile următoare sunt corecte pentru definirea şomajului?

a. reprezintă excedentul ofertei de forţă de muncă peste cererea de forţă de muncă;
b. reprezintă rezultatul creşterii gradului de pregătire profesională;
c. reprezintă rezultatul reducerii duratei vieţii active a lucrătorilor;
d. reprezintă deficitul de forţă de muncă faţă de cererea de forţă de muncă;
e. reprezintă procesul ce poate fi diminuat prin acordarea indemnizaţiei de şomaj.
66
Modulul VI
MACROECONOMIA ȘI PUTEREA PUBLICĂ
1. Funcţiile şi instrumentele politicii economice a statului
2. Bugetul public şi politica fiscală
3. Rezultatele macroeconomice
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2008;
Craiova, 2007;
Craiova, 2010;
Înțelegerea conceptelor și formarea perspectivei asupra activității economice la nivel
macroeconomic;
Cunoașterea conceptelor de buget, venituri, cheltuieli și rezultate macroeconomice;
Cunoașterea Sistemului Conturilor Naționale și a componentelor acestuia;
Însușirea conceptului de politică fiscală.
1. Funcţiile şi instrumentele politicii economice a statului
Intervenţia statului în viaţa economică se realizează atât în mod direct, prin mărimea
veniturilor pe care guvemul le redistribuie şi le utilizează pentru redresarea şi stabilizarea
activităţii economice, cât mai ales în mod indirect, prin reglementările emise şi controlul legal
asupra activităţii economice.
Economia de piaţă contemporană este o economie mixtă, iar funcţiilc economice pe care şi
le asumă statul sunt următoarele:
a) stabilirea cadrului legal al desfăşurării activităţii economice, prin care se
legiferează regulile pieţei (legile proprietăţii, cele ale contractelor, falimentului,
obligaţiilor firmelor, lucrătorilor şi sindicatelor ş.a.).
b) alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei sociale a activităţii economice.
Indivizii şi grupurile socialc sunt diferenţiate ca avere şi sarcini sociale; unele grupuri
sunt câştigătoare, iar altele sunt perdante; anumite grupuri sociale sunt supuse unor
discriminări, ori sunt defavorizate. Statul poate să intervină pentru a înlătura
inechităţile şi discriminările de pe piaţa muncii, poate înlătura eşecurile concurenţei
67
imperfeete prin politici antitrust şi de reglementare, poate diminua efectele
externalităţilor negative (combaterea poluării, modemizarea drumurilor, investiţiile în
cercetare, în educaţie ş.a.).
c) repartiţia venitului intr-un mod cât mai echitabil, întrucât mecanismul pieţei libere dă
naştere la o distribuire neproporţională a veniturilor şi a averii.
Redistribuirea venitului naţional reprezintă o funcţie economică importantă a statului; ea se

realizează prin redistribuirea directă sau prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale
obligatorii) şi prin transferuri (ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.). Redistribuirea venitului
naţional, în cea mai mare parte, are în vedere extremele scării veniturilor: veniturile mici şi
veniturile mari; circulaţia redistribuirii are loc de la cei cu venituri mari şi foarte mari, la cei cu
venituri mici şi foarte mici;
d) stabilizarea şi creşterea economică, o funcţie economică relativă nouă a statului, prin
care se doreşte atenuarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei, cu scopul de a preveni
creşterea necontrolată a şomajului, stagnarea economică şi inflaţia, precum şi
încurajarea creşterii economice durabile. ReaJizarea acestei funcţii se face în mod
predilect cu ajutorul politicilor monetare şi fiscale.
lnstrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa activitatea economică

sunt: impozitele şi taxele, cheltuielile administraţiei publice şi reglementările (măsurile de control
asupra activităţii economice).
Intervenţia guvernului în economie, cu ajutorul instrumentelor care îi sunt specifice,
înseamnă atât beneficii cât şi costuri. În analiza de tip costuri-beneficii a rolului economic al
guvemuIui, importante nu sunt costurile potenţiale mici şi beneficiile potenţiale mari, ci mărimea
beneficiilor nete, ca excedent de beneficii peste costuri.
Costurile intervenţiei guvernului în economie se pot grupa în:
a) costuri interne pentru guvern constând din toate resursele folosite de guvem în acest
scop: costurile echipamentelor cu ajutorul cărora se verifică respectarea standardelor impuse în
diferite domenii (mediu, sănătate, concurenţă, respectarea cadrului legal etc.) şi costuri!e salariale
ale personalului angajat să verifice respectarea regulilor impuse agenţilor economici;
b) costurile externe directe sau costurile suplimentare impuse agenţilor economici pentru a
putea respecta standardele impuse de guvem (costuri de producţie, costuri pentru combaterea
poluării care se internalizează etc.);
c) costuri externe indirecte, respectiv costurile care se extind dincolo de agenţii economici
afectaţi direct şi uneori cuprind întreaga economie, manifestându-se ca externa1ităţi sau
ineficienţă.
2. Bugetul public şi politica fiscală
Mijloacele prin care se procură resursele financiare ale statului, împreună cu instituţiile,
instrumentele şi reglementările de utilizare a acestor resurse, în vederea influenţării proceselor din
societate constituie elementele definitorii ale politicii financiare. lnstrumentul principal al derulării
politicii financiare este bugetul public.
Statul se foloseşte de buget pentru a-şi programa şi controla activitatea din sfera fiscalităţii.
Bugetul de stat cuprinde cheltuielile prognozate a se efectua pentru a se realiza programele
guvernamentale, precum şi veniturile prevăzute a se obţine din impozite şi taxe, într-o anumită
perioadă de timp (un an). Trebuie precizat faptul că bugetul este, pe de o parte, planul cheltuielilor
guvernamentale curente şi de capital, iar pe de altă parte, planul veniturilor guvernamentale
curente şi din capital.
În România, bugetul public este alcătuit din bugetul administraţiei centrale de stat şi
68
bugetele locale, fiecare dintre ele cuprinzând două părţi: veniturile şi cheltuielile.
I. Veniturile bugetului de stat sunt alcătuite din veniturile curente şi veniturile din
capital.
A. Veniturile curente ale bugetului de stat provin din veniturile fiscale şi veniturile
nefiscale.
Veniturile fiscale curente au ca surse impozitele directe: (impozitul pe profit, impozitul
pe sa1arii, impozitul pe dividende, impozitul pe venitul agricol ş.a.) şi impozitele indirecte
(accize, taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, taxe de timbru etc.).
lmpozitele directe sunt impozitele percepute nemijlocit de la indivizi şi firme pe
activitatea desfăşurată, astfel că persoanele vizate (fizice sau juridice) trebuie să le plătească
efectiv, în cadrul anului fiscal, cu scopul sporirii veniturilor publice ale statului. Această abordare
contrastează cu cea a impozitelor indirecte care se aplică asupra tranzacţiilor făcute de indivizi,
firme şi instituţii, în special, asupra cheltuielilor făcute de persoanele fizice şi juridice atunci când
cumpără bunuri şi servicii.
Veniturile nefiscale sunt vărsăminte la bugetul de stat de la diverşi agenţi economici şi
instituţii publice, altele decât impozitele directe şi indirecte. În această categorie de venituri ale
bugetului de stat se încadrează: vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte ale
instituţiilor publice (taxe pentru brevete şi invenţii înregistrate, taxe de metrologie, taxe şi alte
venituri din protecţia mediului, taxe pentru eliberarea titlurilor de proprietate, venituri din amenzi
etc.).
B. Veniturile din capital sunt veniturile bugetului de stat care provin din valorificarea
unor bunuri ale statului, cum ar fi: venituri provenite din valorificarea unor bunuri care aparţin
unor instituţii publice, venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat şi de mobilizare,
venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului.
II. Cheltuielile hugetului de stat reprezintă o listă a programelor specifice finanţate de
către stat, în decursul anului financiar. În primul rând, bugetul de stat finanţează acţiunile social-
culturale ale ţării, cum ar fi învăţământul, cultura şi arta, asistenţa socială, activitatea sportivă. În
al doilea rând, cheltuielile bugetare au în vedere apărarea naţională. ordinea publică şi autorităţile
publice (preşedinţia ţării, autoritatea legislativă, autoritatea judecătorească, autoritatea executivă
ş.a.). În al treilea rând, cheltuielile bugetului de stat vizează acţiunile economice ale guvernului,
cum sunt: finanţarea unei mari părţi a cercetării ştiinţifice, finanţarea prospecţiunilor şi lucrărilor
geologice, finanţarea unor activităţi, din industrie, agricultură, transporturi şi comunicaţii etc.
Conceptul de buget de stat reflectă, într-o formă sintetică, funcţiile sistemului fiscal:
a) funcţia de finanţare a cheltuielilor publice, potrivit obiectivelor urmărite;
b) funcţia de redistribuire a veniturilor şi averilor, prin mecanismul impozitelor şi taxelor;
c) funcţia de stabilizare a activităţii economice, de corectare a dezechilibrelor economice,
devenind un instrument de politică macroeconomică şi socială.
Conceptul de buget de stat cuprinde şi alte noţiuni complementare, aşa cum sunt:
excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul echilibrat şi datoria publică.
Atunci când veniturile curente ale bugetului de stat (provenind din impozite directe şi
indirecte, din venituri nefiscale şi veniturile din capital) sunt mai mari decât cheltuielile publice,
bugetul de stat excedentar. Dacă veniturile curente şi cheltuielile curente ale bugetului de stat
sunt egale, fenomen rar întâlnit, bugetul de stat este echilibrat.
Deficitul bugetului de stat apare atunci când cheltuielile sale curente depăşesc veniturile
curente.
Deficitele bugetare afectează economia naţională pe termen scurt, prin impactul lor asupra
cererii globale, dar şi pe termen lung, prin impactul asupra investiţiilor şi producţiei naţionale
potenţiale. Din acest unghi de vedere, se face deosebirea necesară între deficitele structurale şi
deficitele ciclice.
În funcţie de evoluţia ciclului economic al afacerilor şi de numeroase alte evenimente de
69
ordin economic, politic, militar, natural etc., cheltuielile şi veniturile efective ale bugetului de stat
pot să atingă niveluri sub sau peste cele anticipate. Atunci când statuI se confruntă cu deficite
bugetare, el trebuie să se împrumute, ca orice agent al vieţii economice, pentru a-şi plăti datoriile.
În acest scop, statul emite titluri financiare pe care le vinde posesorilor de bani, promiţând să
restituie banii la o dată viitoare.
Politica fiscală este acea ramură a politicii economice care utilizează impozitarea şi
cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al activităţii economice,
diminuarea variaţiilor produse de ciclul economic şi protejarea economiei naţionale de
inflaţie, prin susţinerea procesului de creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.
3. Rezultatele macroeconomice
Pentru a evidenţia ansamblul fluxurilor dintre diferiţii agenţi economici la nivelul

economiei naţionale, se foloseşte Contabilitatea Naţională sau Sistemul Conturilor Naţionale.
Acesta constituie un instrument complex de evidenţă, analiză şi decizie economică şi se
fundamentează ăe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia factorii participanţi la multiplele
activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca prin salarii, natura
prin rentă, capitalul prin profit şi/sau dobânda).
Sistemul Conturilor Naţionale - SCN reprezintă ansamblul tehnicilor care permit
măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui interval de timp, de regulă un an.
Sistemul Conturilor Naţionale este compus din trei elemente de bază: agenţii economici,
operaţiunile şi conturile.
• Agenţii economici:
- unităţi producătoare de mărfuri (bunuri şi servicii);
- producători de servicii guvernamentale;
- producători de servicii casnice;
- instituţii cu caracter nelucrativ care prestează servicii gospodăriilor
(culte, servicii juridice etc).
• Operaţiunile cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de agenţii
economici şi se împart în:
- operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor;
- operaţiuni de repartiţie, care se referă la formarea şi circulaţia
veniturilor;
- operaţiuni financiare.
Operaţiunile generează două mari categorii de fluxuri:
- materiale (producţie, consum şi formarea capitalului), concretizate în
producţia de bunuri materiale şi servicii, import, consumul intermediar,
consumul final, individual şi social, modificarea stocurilor, investiţii,
export;
- financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului), concretizate în
utilizarea elementelor valorii adăugate (salarii, profituri, amortizare),
operaţiuni de asigurare, modificarea creanţelor şi angajamentelor,
transferuri curente.
• Conturile:
Contul Producţie cuprinde două grupe de subconturi:
a. mărfuri, în care se evidenţiază bunurile şi serviciile cu caracter
de marfă;
b. activităţi, care cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor
Contul consum cuprinde la rândul său:
- conturi de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi public;
70
- conturi de venituri în care se înscriu categoriile de venituri ale
diferitelor sectoare.
Contul acumulare pune în evidenţă finanţarea investiţiilor brute şi
cheltuielile pentru creşterea stocurilor, cât şi capitalul financiar folosit
pentru achiziţii de pământ şi fonduri nemateriale, transferurile de capital
şi consumul de capital fix.
Contul restul lumii reflectă importurile şi exporturile de bunuri şi
servicii, transferurile curente şi tranzacţiile de capital cu restul lumii.
În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere următorii indicatori
macroeconomici: produsul global brut, produsul intern brut, produsul naţional brut, produsul
intern net, produsul naţional net, venitul naţional, venitul personal, venitul disponibil.
Produsul global brut (PGB) exprimă producţia de bunuri şi servicii dintr-o perioadă
de timp, create în subsistemul economiei naţionale.
Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor
economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în
interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă
de timp, de regulă, un an
PIB = CF+FBCF+VS+(E-I); PIB = PG - CI
unde: CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix
VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri
Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumul final, care au fost produse în interiorul unei anumite
ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. PIN = PIB
-A
Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a producţiei finale brute,
obţinută de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara
acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an.
PNBpp = PIBpp ±SVABpp; unde:
PNBpp =PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în
interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp de regulă un an:
PNN = PNB - A; PNNpf = VN
Venitul naţional se calculează prin însumarea veniturilor obţinute de proprietarii
factorilor de producţie: salarii, renta, dobândă, profiturile firmelor, veniturile
proprietarilor.
Venitul personal este venitul ajuns la nivelul gospodăriilor;
Dacă din venitul personal se scad toate taxele plătite de menaje se obţine venitul
disponibil.
71
1. Identificați prin exemple concrete operaţiunile care cuprind toate actele economice şi
financiare efectuate de agenţii economici.
2. Cum se grupează costurile intervenției guvernului în economie?
3. Definiți indicatorii macroeconomici.
CONCLUZII
Intervenţia statului în viaţa economică se realizează atât în mod direct, prin mărimea
veniturilor pe care guvemul le redistribuie şi le utilizează pentru redresarea şi stabilizarea
activităţii economice, cât mai ales în mod indirect, prin reglementările emise şi controlul legal
asupra activităţii economice.
Instrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa activitatea economică
sunt: impozitele şi taxele, cheltuielile administraţiei publice şi reglementările (măsurile de control
asupra activităţii economice).
Intervenţia guvernului în economie, cu ajutorul instrumentelor care îi sunt specifice,
înseamnă atât beneficii cât şi costuri. În analiza de tip costuri-beneficii a rolului economic al
guvemuIui, importante nu sunt costurile potenţiale mici şi beneficiile potenţiale mari, ci mărimea
beneficiilor nete, ca excedent de beneficii peste costuri.
Costurile intervenţiei guvernului în economie se pot grupa în: costuri interne pentru
guvern, costurile externe directe și costuri externe indirecte.
Instrumentul principal al derulării politicii financiare este bugetul public. Statul se
foloseşte de buget pentru a-şi programa şi controla activitatea din sfera fiscalităţii.
Bugetul de stat cuprinde cheltuielile prognozate a se efectua pentru a se realiza programele
guvernamentale, precum şi veniturile prevăzute a se obţine din impozite şi taxe, într-o anumită
perioadă de timp (un an).
În România, bugetul public este alcătuit din bugetul administraţiei centrale de stat şi
bugetele locale, fiecare dintre ele cuprinzând două părţi: veniturile şi cheltuielile.
Conceptul de buget de stat cuprinde şi alte noţiuni complementare, aşa cum sunt:
excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul echilibrat şi datoria publică.
Atunci când veniturile curente ale bugetului de stat (provenind din impozite directe şi
indirecte, din venituri nefiscale şi veniturile din capital) sunt mai mari decât cheltuielile publice,
bugetul de stat excedentar.
Dacă veniturile curente şi cheltuielile curente ale bugetului de stat sunt egale, fenomen rar
întâlnit, bugetul de stat este echilibrat.
Deficitul bugetului de stat apare atunci când cheltuielile sale curente depăşesc veniturile
curente.
Politica fiscală este acea ramură a politicii economice care utilizează impozitarea şi
cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al activităţii economice, diminuarea
variaţiilor produse de ciclul economic şi protejarea economiei naţionale de inflaţie, prin
susţinerea procesului de creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.
Pentru a evidenţia ansamblul fluxurilor dintre diferiţii agenţi economici la nivelul
economiei naţionale, se foloseşte Contabilitatea Naţională sau Sistemul Conturilor Naţionale.
Sistemul Conturilor Naţionale - SCN reprezintă ansamblul tehnicilor care permit
măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui interval de timp, de regulă un an.
Sistemul Conturilor Naţionale este compus din trei elemente de bază: agenţii economici,
operaţiunile şi conturile.
72
În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere următorii indicatori
macroeconomici: produsul global brut, produsul intern brut, produsul naţional brut, produsul
intern net, produsul naţional net, venitul naţional, venitul personal, venitul disponibil.
1. Care sunt funcţiile economice pe care şi le asumă statul?
2. Care sunt sursele veniturilor fiscale curente ce fac parte din bugetul de stat?
3. Definiţi excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul echilibrat şi datoria

publică.
4. Care sunt elementele de bază ale Sistemului Conturilor Naţionale?
5. Sistemul Conturilor Naţionale se fundamentează pe:

a. teoria muncii productive;
b. teoria avantajului comparativ;
c. teoria producătorului;
d. teoria consumatorului;
e. teoria factorilor de producţie.
6. Instrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa activitatea

economică sunt:
a. impozitele şi taxele;
b. măsurile de control asupra activităţii economice;
c. produsul intern brut;
d. deficitul/excedentul bugetar;
e. statul nu are instrumente care să influențeze actvitatea economică.
73
Modulul VII
VENITUL, CONSUMUL SI ECONOMISIREA
1. Venitul şi formele sale
2. Consumul
3. Economisirea
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Băbeanu Marin, Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2006;
2008;
Craiova, 2007;
Craiova, 2010;
Înțelegerea și aplicarea conceptului de venit național;
Identificarea proceselor de distribuire și redistribuire a venitului național;
Cunoașterea conceptului de consum la nivel macroeconomic;
Identificarea și analizarea noțiunii de economisire.
1. Venitul şi formele sale
Noţiunea de venit naţional are următoarele accepţiuni:

a) Venitul naţional este partea care rămâne din produsul naţional net după ce s-au
dedus impozitele indirecte şI diferitele taxe plătite de agenţii economici, în legătură cu
producţia de bunuri şI servicii;
b) Venitul naţional reprezintă expresia veniturilor încasate de toţi posesorii naţionali ai
factorilor de producţie, în funcţie de contribuţia adusă de aceşti factori la producţia
naţională de bunuri şi servicii, în decurs de un an ;
c) Venitul naţional este valoarea adăugată netă creată în producţia de bunuri şi servicii,
de către toţi agenţii economici naţionali, în decurs de un an;
d) Venitul naţional constă din valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de
toţi agenţii economici naţionali, în decurs de un an, exprimate în costul factorilor de
producţie, adică la preţurile plătite de producători proprietarilor de factori de producţie,
74
care nu cuprind amortizarea capitalului fix, impozitele indirecte şi alte taxe plătite
guvernului de producătorii naţionali.
Concomitent cu procesul de producere a venitului naţional, are loc repartiţia acestuia, în

cadrul a două procese interdependente:distribuirea şi redistribuirea veniturilor.
Distribuirea constă în procesul de împărţire a venitului naţional între proprietarii factorilor
care au contribuit în mod direct la producerea de bunuri şi servicii cu caracter comercial.
Veniturile distribuite se numesc venituri primare, iar cele mai importante sunt: salariile
lucrătorilor, profiturile societăţilor şi cvasisocietăţilor nonfinanciare, rentele, chiriile, veniturile
din proprietatea asupra unor brevete, patente şi licenţe, dreptul de autor asupra proprietăţii
intelectuale ş.a.
Prin distribuirea venitului naţional, nu se formează venituri pentru toţi membrii societăţii şi
pentru susţinerea tuturor activităţilor sociale, existând numeroase activităţi socialmente
organizate, care nu producbunuri-marfă, dar sunt necesare pentru buna funcţionalitate a sistemului
social (armata, justiţia, poliţia ş.a.). Din această cauză, simultan, se desfăşoară o redistribuire a
venitului naţional, prin care se formează veniturile derivate.
Redistribuirea venitului naţional este procesul de trecere fără echivalent a unei părţi din
veniturile primare de la un agent al vieţii sociale la altul şi de la un sector instituţional la altul, în
vederea constituirii veniturilor instituţiilor şi lucrătorilor din aceste instituţii care, în mod direct,
nu produc bunuri comerciale, precum şi pentru protecţia socială a categoriilor defavorizate.
Principalele mecanisme prin care se redistribuie venitul naţional într-o economie de piaţă
sunt:
• sistemul de impozitare a veniturilor (impozitare directă);
• plata contribuţiilor la asigurările sociale efectuate de către firme şi
gospodării către sectorul guvernamental;
• sistemul de taxare a consumului (impozitare indirectă);
• transferurile de la firme către persoane (gratuităţi şi semigratuităţi pentru
salariaţi, sponsorizări, opere de caritate)
• transferurile de la guvern către persoane (pensiile, asistenţa socială, ajutorul
de şomaj, indemnizaţii, alocaţii ş.a.);
• dividendele, ca parte a profiturilor corporaţiilor (firmelor) plătite
persoanelor coacţionare, după ce au fost percepute impozitele
corespunzătoare;
• ajustările de venituri personale, pe baza unor dobânzi încasate sau a altor
încasări care nu reprezintă remunerarea factorilor de producţie.
Produsul naţional brut şi net (PNB, PNN, VN) reprezintă, pe de o parte valoarea reală a
producţiei naţionale, iar pe de altă parte veniturile totale obţinute în societate, într-o perioadă dată.
Considerând că produsul naţional este reprezentat de venitul naţional în forma lui existenţială (ca
o masă de produse şi servicii create într-un an), expresia monetară a acestuia măsoară două lucruri
diferite, în acelaşi timp:
b) veniturile însumate ale tuturor agenţilor economici naţionali, în decurs de un an;
c) cheltuielile însumate ale tuturor agenţilor economici pentru cumpărarea de bunuri şi
servicii, în decurs de un an.
Pentru funcţionarea normală a unei economii naţionale, trebuie ca veniturile să fie

egale cu cheltuielile.
Veniturile totale sunt formate din:
a) veniturile firmelor (din vânzarea pe piaţa internă şi externă a bunurilor şi serviciilor şi
din transferurile de la guvern);
75
b) veniturile menajelor (salarii, rente, dobânzi primite, dividende şi transferuri atât de la
guvern cât şi de la firme);
c) veniturile sectorului guvernamental (din vânzarea unor bunuri şi servicii, taxe
încasate, impozite directe şi indirecte încasate, contribuţii la asigurări sociale plătite de
firme şi menaje).
Cheltuielile totale, simetric, vor cuprinde:

a) cheltuielile firmelor (pentru procurarea de factori de producţie, plata impozitelor şi
taxelor, transferuri către salariaţi şi investiţii);
b) cheltuielile menajelor (pentru procurarea de bunuri şi servicii de consum, impozite,
taxe, cotizaţii ş.a., diferenţa faţă de venituri reprezentând-o economisirea);
c) cheltuielile guvernului (pentru cumpărarea de factori de producţie, investiţii,
furnizarea de servicii colective şi transferuri către persoane şi firme).
2. Consumul
Bunurile sunt produse şi servicii finale, utilizarea lor fiind un consum final.
Consumul reprezintă componenta principală a cererii globale de bunuri şi servicii
necesare traiului. Din punct de vedere existenţial, consumul cuprinde:
a) consumul de bunuri materiale (produse) care constă în: bunuri de folosinţă
îndelungată (locuinţe, autovehicule, echipamente de uz gospodăresc) şi bunuri de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, energie ş.a.);
b) consumul de servicii (de locuit, casnice-gospodăreşti, de transporturi, de igienă
personală, asistenţă medicală, cultural-artistice ş.a.).
În raport cu sursa veniturilor cheltuite pentru consum, se disting:
a) consumul privat, rezultat din cheltuirea venitului personal disponibil;
b) consumul colectiv (public), care are ca obiect bunurile colective (publice), obţinute
prin cheltuielile guvernamentale pentru consum.
Contabilitatea naţională defineşte consumul final ca reprezentând valoarea bunurilor şi

serviciilor utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane, individuale şi colective,
distingând:
a) consumul final al gospodăriilor populaţiei, reprezentat de consumul final al
gospodăriilor aparţinând unei ţări, indiferent dacă se efectuează pe teritoriul naţional
sau în afara acestuia şi excluzând consumul final al gospodăriilor nerezidente efectuat
pe teritoriul naţional.
b) consumul final al administraţiei publice şi private, reprezentând valoarea serviciilor
nedestinate pieţei produse de administraţia publică şi privată în folosul colectivităţii
sau al unor gospodării, diminuată cu valoarea vânzărilor reziduale (vânzările de bunuri
şi servicii ale administraţiei publice şi private).
3. Economisirea
Utilizarea finală a venitului naţional trebuie să răspundă atât nevoilor de consum ale
oamenilor (considerate nevoi curente) cât şi nevoilor viitoare ale dezvoltării activităţii economice
naţionale. Venitul naţional se va împărţi astfel în cheltuieli pentru consum şi economisire.
Economisirea este acel comportament al oamenilor de a nu consuma în întregime
ceea ce ei au produs, în cadrul unei perioade.
Economiile sunt toate veniturile care nu au fost cheltuite pentru procurarea de
76
bunuri şi servicii utilizate în consumul curent. Toţi agenţii economici (gospodăriile, firmele,
sectorul guvernamental ş.a.) economisesc. Gospodăriile acumulează sub forma economisirii
individuale, care reprezintă acea parte a venitului personal care nu este plătită nici ca impozite şi
taxe şi nici nu este cheltuită pe bunuri şI servicii folosite în consumul curent. Economisirea
firmelor constă în procesul în cadrul căruia o parte a profiturilor companiilor ne este plătită sub
formă de impozite şI nici distribuită sub formă de dividende.
La nivel de societate, economiile reprezintă surplusul de venit naţional peste cheltuielile de
consum.
Economiile se prezintă în două ipostaze: economii global şi economii nete.
Economiile globale se determină prin scăderea din valoarea producţiei naţionale a
cheltuielilor de producţie şI de circulaţie, precum şi a cheltuielilor pentru consumul populaţiei.
Din economiile globale se scad pierderile involuntare, rezultate în urma unor catastrofe,
calamităţi, scăderi imprevizibile ale cursurilor bursiere ş.a., ceea ce rămâne constituind
economiile nete.
1. Care sunt principalele mecansme prin care se redistribuie venitul național în cadrul unei
economii de piață?
2. Identificați prin exemple categoriile de venituri și cheltuieli totale?
3. Cum definește contabilitatea națională consumul final.
CONCLUZII
Noţiunea de venit naţional are o serie întreagă de accepţiuni. Concomitent cu procesul

de producere a venitului naţional, are loc repartiţia acestuia, în cadrul a două procese
interdependente: distribuirea şi redistribuirea veniturilor.
Produsul naţional brut şi net (PNB, PNN, VN) reprezintă, pe de o parte valoarea reală a
producţiei naţionale, iar pe de altă parte veniturile totale obţinute în societate, într-o perioadă dată.
Considerând că produsul naţional este reprezentat de venitul naţional în forma lui existenţială (ca
o masă de produse şi servicii create într-un an), expresia monetară a acestuia măsoară două lucruri
diferite, în acelaşi timp: veniturile și cheltuielile însumate ale tuturor agenţilor economici pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii, în decurs de un an.
Pentru funcţionarea normală a unei economii naţionale, trebuie ca veniturile să fie egale cu
cheltuielile. Veniturile totale sunt formate din: veniturile firmelor, veniturile menajelor,
veniturile sectorului guvernamental. Cheltuielile totale, simetric, vor cuprinde: cheltuielile
firmelor, cheltuielile menajelor, cheltuielile guvernului.
Bunurile sunt produse şi servicii finale, utilizarea lor fiind un consum final. Consumul
reprezintă componenta principală a cererii globale de bunuri şi servicii necesare traiului.
Contabilitatea naţională defineşte consumul final ca reprezentând valoarea bunurilor şi
serviciilor utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane, individuale şi colective.
Utilizarea finală a venitului naţional trebuie să răspundă atât nevoilor de consum ale
oamenilor (considerate nevoi curente) cât şi nevoilor viitoare ale dezvoltării activităţii economice
naţionale. Venitul naţional se va împărţi astfel în cheltuieli pentru consum şi economisire.
Economisirea este acel comportament al oamenilor de a nu consuma în întregime
ceea ce ei au produs, în cadrul unei perioade.
77
Economiile sunt toate veniturile care nu au fost cheltuite pentru procurarea de bunuri şi
servicii utilizate în consumul curent.
Economiile se prezintă în două ipostaze: economii global şi economii nete.
1. Prin ce metode se determină mărimea venitului naţional?
2. Ce reprezintă consumul?
3. Ce sunt economiile globale? Dar economiile nete?
4. Ce reprezintă economiile la nivel de societate?
5. Din cadrul veniturilor totale fac parte:

a. dividende;
b. contribuția la asigurările sociale plăite de firme și menaje;
c. investiții;
d. sume pentru procurarea factorilor de producție;
e. nicio variantă din cele de mai sus
6. Din punct de vedere existențial, consumul cuprinde:

a. consumul de bunuri;
b. consumul de servicii;
c. consumul privat;
d. consumul colectiv;
e. consumul primar.
78

I - Sandu A, Staiculescu O - Economie

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I - Sandu A, Staiculescu O - Economie

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

PROF.UNIV.DR. ALEXANDRA SANDU

Editura Universitaria Craiova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

1. Nevoile umane şi resursele economice

Existenţa şi dezvoltarea omului se întemeiază pe satisfacerea unor trebuinţe multiple

Clasificarea şi ierarhizarea nevoilor economice

Sistemul de nevoi economice vizează simultan

2. Economia - componentă a vieţii sociale

Trăsătura definitorie a societăţii o constituie prezenţa omului, a omului real (viu), ca

1. Care sunt sectoarele principale ale economiei?

2. Care sunt relaţiile orizontale pe baza cărora funcţionează economia?

3. Mişcarea sistemului de nevoi, caracterul dinamic al acestuia are la bază

4. După natura lor, resursele se grupează în:

1.Trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb

Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul activităţii economice

2. Economia de piaţă și proprietatea

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţii

Proprietatea a constituit, de-a lungul timpului, o problemă cu caracter de permanenţă în

Obiectul şi subiectul proprietăţii

În lumea contemporană se manifestă pluralismul formelor de proprietate. Premisele

Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:

3. Banii în economia de piaţă

Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul activităţii economice

1. Cum poate fi definită economia de schimb?

2. Ce raporturi economice generează înstrăinarea totală şi parţială a atributelor

4. Care sunt elementele definitorii ale economiei de schimb?

6. Care sunt condiţiile ce au favorizat apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb?

1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul

Desfăşurarea oricărei activităţi economice este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia

1.2. Pământul (natura)

1.4. Neofactorii de producţie

Evoluţiile contemporane au condus la formularea unei teorii a neofactorilor de

2. Utilizarea factorilor de producție

Agent economic de importanţă vitală în cadrul economiei naţionale, verigă de bază a

2.2. Crearea noilor întreprinderi

2.3. Fuziunea, dizolvarea şi lichidarea întreprinderii

Fuziunea reprezintă o formă de reorganizare a activităţii economice a întreprinderii care

2.4. Criterii de clasificare a întreprinderilor

Forma juridică permite diferenţierea întreprinderii în raport de forma de proprietate, de

Gruparea întreprinderilor după dimensiune

Alături de întreprinderile mici şi mijlocii, într-o economie de piaţă modernă, există

Piaţa trimite semnale către producător nu numai în legătură cu preţurile factorilor de

3.1. Noţiunea de costuri de producţie

A. Costul global cuprinde ansamblul cheltuielilor ce revin unui volum dat al

B. Costul marginal (Cmg) se defineşte ca fiind creşterea costului total determinată de

Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete şi anume:

3.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Eficienţa reprezintă o caracteristică generală a activităţii umane şi se exprimă ca un raport

În acest sens, productivitatea se poate determina ca:

4. Veniturile factorilor de producție

Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica

4.3. Dobânda: conţinut şi factori de influenţă

În cadrul economiei de piaţă dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate şi

Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul

Întreprinderea se caracterizează prin următoarele trăsături: o organizaţie socială, un