Elemente de anatomie ale analizatorului auditiv

Datorită structurii şi mai ales funcţiilor sale, urechea trebuie denumită analizorul
cochleo-vestibular Acesta se compune din două mari porţiuni distincte: periferică (care
se subîmparte în urechea externă, medie şi internă) şi centrală (constituită din nervul
acustico-vestibular, căile de conducere şi nucleii din trunchiul cerebral şi aria corticală
auditivă)

Urechea externă
Este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii este o plică tegumentară ce acoperă un cartilaj fibroelastic.
Plasat la partea inferioară a regiunii temporale, pavilionul este aderent la craniu în partea
sa anterioară. Jumătatea posterioară, liberă, face un unghi variabil cu regiunea
mastoidiană. Relieful accidentat al pavilionului este centrat de o depresiune numită
concha, în a cărei parte anterioară se deschide, prin meat, conductul auditiv extern.
Lobulul este situat la partea inferioară a pavilionului şi este lipsit de schelet cartilaginos.
Tegumentul este foarte aderent de pericondrul feţei externe a pavilionului. Circulaţia
arterială provine din artera temporală superficială şi din auriculara posterioară; vasele
sunt superficiale dar asigură o circulaţie bogată. Limfaticele drenează spre ganglionii
preauriculari (pretragieni), retroauriculari (mastoidieni) şi subauriculari (parotidieni).
Inervaţia este asigurată de ramuri din plexul cervical superficial, nervul auriculo-
temporal şi de un ram senzitiv al nervului facial (VII).
Conductul auditiv extern este lung de aproximativ 2,5 cm., are o orientare din
afară-înăuntru şi puţin înainte. El nu este rectiliniu, ci descrie forma literei S atât în plan
orizontal, cât şi frontal. Raporturile sale superioare sunt cu endocraniul, cele posterioare
cu apofiza mastoidă. Anterior se învecinează cu articulaţia temporo-mandibulară, iar
inferior cu loja glandei parotide. Scheletul conductului este cartilaginos pentru jumătatea
sa externă şi osos pentru cea internă (osul timpanal pentru pereţii anterior, inferior şi
posterior şi un fragment din osul scuamos pentru peretele superior). Conductul auditiv
extern este căptuşit cu un tegument foarte aderent la cartilaj. În jumătatea externă,
conductul are foliculi piloşi şi glande care secretă cerumen (sunt glande sebacee
transformate). Vascularizaţia este asemănătoare pavilionului. Inervaţia sa este
surprinzător de bogată, ramurile provin din nervul auriculo-temporal (V), facial (VII),
pneumogastric (X) şi din plexul cervical.

Urechea medie
 Urechea medie se compune dintr-o cavitate centrală, denumită tympanum sau casa
timpanului, şi anexele acesteia: trompa lui Eustachio şi apofiza mastoidă.
Casa timpanului are forma unei lentile biconcave, cu 6 pereţi. Peretele extern
vine în raport cu conductul auditiv extern şi are 2 porţiuni: una superioară, osoasă,
denumită zidul atical şi alta inferioară, membrana timpanului. Această membrană
închide fundul conductului auditiv extern. Poziţia ei este oblică de sus în jos şi din afară-
înăuntru. La nou-născut este practic orizontală, ea tinde să se verticalizeze odată cu
creşterea, ajungând la un unghi de aproximativ 45% cu verticala. Membrana timpanică
nu este plană, ci conic-concavă privită din exterior; porţiunea centrală reprezintă vârful
conului şi poartă numele de umbo. Inserţia membranei pe cadrul osos se face prin
intermediul unui ligament (ligamentul lui Gerlach). În porţiunea superioară acest
ligament se desprinde de osul timpanal şi se răsfrânge spre centrul membranei, pentru a
se insera pe scurta apofiză a ciocanului. Se formează astfel două ligamente timpano-
maleare, anterior şi posterior, care împart membrana timpanică în două regiuni inegale:
cea superioară, situată deasupra ligamentelor şi a scurtei apofize a ciocanului, este pars
flacida sau membrana lui Shrapnell, ce cuprinde 1/5 din suprafaţă, şi cea inferioară cu
4/5 din suprafaţă, care poartă numele de pars tensa, fiind partea "în tensiune". Mânerul
ciocanului coboară în pars tensa de sus în jos şi dinainte-înapoi, până la umbo. De la
ligamentul lui Gerlach până la mânerul ciocanului se întind fibre conjunctive ce oferă
pars tensei rezistenţă şi posibilităţi vibratorii. La nivelul membranei lui Shrapnell, stratul
conjunctiv este slab reprezentat. La exterior, membrana timpanică este acoperită cu
tegument foarte subţire, pe faţa ei internă se întinde epiteliul casei timpanului.
Peretele superior al casei este subţire, deseori dehiscent (dehiscenţă osoasă la
nivelul suturii petro-scuamoase) şi vine în raport cu fosa cerebrală mijlocie, lobul
temporal. Aceste raporturi explica posibilitatea apariţiei complicaţiilor endocraniene în
cazul supuraţiilor urechii mijlocii.
Peretele inferior se învecinează cu golful venei jugulare.
Peretele posterior corespunde apofizei mastoide şi prezintă orificiul de
comunicare cu cavităţile aerate ale mastoidei (aditus ad antrum).
Peretele anterior prezintă în partea sa superioară orificiul timpanic al trompei lui
Eustachio. Acest perete vine în raporturi cu articulaţia temporo-mandibulară şi cu
canalul carotidian.
Peretele intern vine în raport cu urechea internă şi cu nervul facial. El prezintă o
proeminenţă centrală denumită promontorium. Deasupra acestuia se găseşte un orificiu
ovalar, fenestra vestibuli sau fereastra ovală (obturată de talpa scăriţei), iar dedesubtul ei
un alt orificiu, fenestra cochleae sau fereastra rotundă (obstruată de o membrană
conjunctivă).
Conţinutul casei timpanului este reprezentat de cele trei osişoare: ciocanul
(maleus), nicovala (incus) şi scăriţa (stapes), aşezate din afară-înăuntru în ordinea
descrisă. Osişoarele se articulează între ele. Ciocanul are un mâner inserat în stratul
conjunctiv al membranei timpanice, un col (pe care se inseră tendonul muşchiului tensor
tympani) şi un cap cu care se articulează nicovala. Nicovala are forma unui molar cu 2
rădăcini, una se sprijină pentru a realiza axul ei de rotaţie (scurta apofiză a nicovalei), iar
cealaltă se articulează cu capul scăriţei (apofiza lungă sau descendentă a nicovalei).
Scăriţa are forma unei scări de şa, prezentând un cap articular, un col ce serveşte la
inserţia muşchiului scăriţei, două braţe care ajung la talpa ei (numită şi platina scăriţei).
Casa timpanului este străbătută de nervul coarda timpanului.
Se disting două compartimente distincte, cu rol important în patologia infecţioasă
a urechii medii: un spaţiu superior, denumit atica sau epitympanum şi altul inferior,
atrium sau mezotympanum.
Inervaţia senzitivă a casei se face de către o ramură a nervului glosofaringian
(perechea IX), iar vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterelor maxilară internă,
meningee mijlocie, carotidă internă şi auriculară posterioară.
Trompa lui Eustachio sau tuba auditivă se întinde de la casa timpanului până la
peretele lateral al rinofaringelui. Ea are o porţiune osoasă spre urechea medie şi una
cartilaginoasă spre faringe. La unirea celor două porţiuni se găseşte o îngustare, istmul.
Trompa se deschide odată cu contracţia muşchiului peristafilin extern în timpul
deglutiţiei.
Apofiza mastoidă prezintă o serie de cavităţi aerate, căptuşite de o mucoasă
subţire aplicată direct pe os, celulele mastoidiene. Toate celulele comunică între ele şi în
final cu antrul mastoidian, care este cea mai mare celulă şi care există de la naştere.
Antrul comunică în partea sa anterioară cu casa timpanului. Apofiza mastoidă vine în
raport superior cu fosa cerebrală mijlocie, intern cu urechea internă, cu sinusul venos
sigmoidian (sau lateral) şi cu fosa cerebeloasă. În exterior este acoperită de tegumente,
pe faţa ei inferioară se inseră muşchii digastric şi sterno-cleido-mastoidian. Anterior,
mastoida vine în raporturi cu casa timpanului şi nervul facial (perechea VII).

Urechea internă
Urechea internă este situată în stânca temporalului, în interiorul unor cavităţi
săpate în osul petros şi care poartă numele de labirint osos. Aceste cavităţi sunt umplute
cu un lichid (perilimfa) în care plutesc nişte vezicule şi canale de structură
membranoasă, umplute cu endolimfă şi care poartă numele de labirint membranos. Acest
labirint membranos este purtătorul organelor neuro-senzoriale acustice şi vestibulare.
Labirintul osos este format dintr-o cavitate centrală denumită vestibul În perete
extern al vestibulului se deschide fereastra ovală, în cel anterior un tub răsucit denumit
cochlea sau melcul, iar posterior cele trei canale de formă semicirculară (canalele
semicirculare), situate fiecare în câte un plan al spaţiului: frontal, sagital şi orizontal.
Tubul cohlear este împărţit în trei compartimente pe toată lungimea sa, de către
lama spirală (proeminenţă osoasă situată intern), membrana bazilară (care continuă lama
spirală până la peretele extern al cochleei) şi membrana lui Reissner (care se inseră pe
lama spirală şi ajunge la peretele extern al cochleei la un nivel superior faţă de
membrana bazilară): scala sau rampa vestibulară, scala sau rampa timpanică (ele
comunică una cu cealaltă la vârful cochleei), iar între cele două rampe se află canalul
cochlear. Acesta din urmă conţine organul lui Corti, care are ca elemente fundamentale
celulele ciliate neuro-senzoriale auditive, aşezate în 4 rânduri. În contact cu cilii acestor
celule se găseşte membrana tectoria, formaţiune gelatinoasă cu densitatea egală cu cea a
lichidului endolimfatic care umple canalul cochlear. Terminaţiile nervului cochlear
înconjoară partea bazală a celulelor auditive.
Labirintul membranos vestibular este alcătuit din două vezicule situate în
cavitatea vestibulară,utricula şi saccula, care au organe senzoriale, aşa-numitele
macule, unde celulele ciliate sunt acoperite de o masă gelatinoasă în care plutesc cristale
dense de calciu, otoliţii. În utriculă se deschid cele treicanale semicirculare
membranoase: superior sau frontal, posterior sau sagital şi extern sau orizontal. Fiecare
canal prezintă două capete, dintre care unul dilatat (ampula), unde se găseşte elementul
neuro-senzorial format din celule ciliate acoperite de o capsulă gelatinoasă ce obstruează
lumenul canalului (cupula).
Mişcările lichidului din canal, ocazionate de deplasări rotatorii ale capului în
planul canalului respectiv, determină deformări ale cupulei, care se transmit ca
informaţii vestibulare. Terminaţiile nervului vestibular înconjoară celulele neuro-
senzoriale şi se adună pentru a forma ramura vestibulară a nervului acustico-vestibular
(perechea VIII). Toate veziculele şi canalele labirintului membranos comunică între ele
şi la rândul lor cu ductul şi cu sacul endolimfatic, situat pe faţa posterioară a stâncii
temporale, sub meninge.

Nervul auditiv
Ramura cochleară a nervului auditiv are ca prim neuron pe cel situat la nivelul
ganglionului lui Corti. De aici fibrele ajung în conductul auditiv intern, străbat unghiul
ponto-cerebelos şi intră în trunchiul cerebral în nucleii auditivi (ventral şi dorsal). Apoi
căile auditive urcă spre extremitatea centrală a analizorului, trecând prin mai multe relee
(oliva superioară, lemniscusul lateral, corpii geniculaţi interni, tuberculii quadrigemeni
posteriori) până la circumvoluţiunea temporală a lui Heschl.
Ramura vestibulară are ca releu ganglionul lui Scarpa, situat la fundul
conductului auditiv intern. Împreună cu cochlearul, ajunge în trunchiul cerebral, unde se
distribuie la cei 4 nucleii vestibulari, extern, intern, inferior şi superior. Aceşti nucleii au
conexiuni aferente şi eferente cu cerebelul, cu nucleii oculo-motori, cu nucleul motor
dorsal al vagului (X) şi cu coarnele anterioare ale măduvei spinării (fasciculul vestibulo-
spinal).

Elemente de psihoacustică

Phihoacustica este partea din psihofizica (disciplina care se gaseste la granita

dintre fizica si psihologie si se ocupa cu relatiile existente intre caracteristicile stimului
si cele ale senzatiei) care se ocupa de relatiile dintre caracteristicile sunetului si senzatia
auditiva pe care acesta o provoaca.
Marimile care caracterizeaza stimululsunt denumite marimi de excitatie si sunt
exprimate in unitati fizice. Astfel un sunet pur si stabil, este definit prin nivelul sau de
presiune acustica (dB), frecventa sa (Hz), incidenta sa (grade), durata sa (secunde) si,
eventual, faza sa (radiani).

Metode de psihoacustică
Pentru evaluarea marimilor de senzatie se utilizeaza frecvent metoda pragurilor.
Exista mai multe feluri de praguri care sunt folosite in psihoacustica:
1.pragul de detectie-subiectul trebuie sa diferentieze starea de perceptie de starea
de non-perceptie;
2.pragul de identificare-subiectul trebuie sa perceapa sunetul si sa-l identifice;
3.pragul diferential-cea mai mica diferenta perceptibila intre doua valori ale
stimulului reprezinta pragul diferential.
4.determinari supraliminare-masuratorile pragului (liminare) nu sunt suficiente,
deaceea psihoacustica foloseste metode supraliminare de comparare.

Senzatia auditiva de intensitate (sonia)

Senzatia de intensitate pe care o da un sunet este aproape exclusiv dependenta de
nivelul de presiune sonora.
Marimilor stimulului, care sunt presiunea acustica sau intensitatea acustica si care
se exprima in dB, le corespunde marime de senzatie care se numeste sonie sau senzatie
auditiva de intensitate.
Sonia tonurilor pure
Pragul de auz al unui subiect oarecare este nivelul minim de presiune acustica
care, la frecventa considerata, provoaca senzatie auditiva. Determinarea acestui prag
prin tehnici de audiometrie tonala, a devenit un examen curent si obligatoriu pentru
explorarea functiei auditive, permitand diagnosticarea si evaluarea deficientei auditive.
Pierderile auditive se exprima in dB, care iau ca referinta (zero audiometric) pragul
normal de auz la frecventa considerata.
Cresterea permanenta a pragului de auz pe cale aeriana este caracterul de definire
si cel pe care se bazeaza clasificarea deficientelor auditive.
Pragul dureros de auz pentru un subiect oarecare la o frecventa determinata de
nivelul minim de presiune acustica care produce o senzatie de durere in ureche.
Zona situata intre pragul normal de auz si pragul normal de auz dureros este aria
acoperita de reteaua de curbe izosonice si este suprafata normala de auz reprezentiva a
ansamblului sunetelor pure audibile.
Tonia – senzatia de inaltime (timbrul)
Inaltimea tonala (tonia) este componenta senzatiei auditive care este esntial legata
de frecventa si permite sa calificam sunetul ca fiind grav sau acut.
Tonia si sonia nu sunt total independente. Relatia lor este ilustrata de variatia
pragului in functie de frecventa. In cazul sunetelor complexe, tonia este, de asemenea,
legata de timbru. Timbrul este o alta componenta care este legata de spectru si permite sa
se diferentieze doua instrumente de muzica care canta aceeasi nota la acelasi nivel.
1. Impartirea spectrului sonor in trepte de tonie:
-sunete extrem de grave, pentru frecventele inferiore frecventei de 150Hz
-sunete grave de la 150 la 400 Hz
-sunete medii de la 400 la 1500 Hz
-sunete acute de la 1500 la 3500 Hz
-sunete extrem de acute, peste 3500 Hz.
2. Discriminarea frecventiala – pragul diferential al tonie. Se numeste
discriminare frecventiala proprietatea urechii care permite sa se perceapa diferente
dintre doua sunete pure de acelasi nivel si de frecvente diferite, prezentate unul
dupa celalalt.
3. Rezolutia frecventiala – sau selectivitatea frecventiala este proprietatea
 urechii care permite sa se distinga mai multe frecvente prezentate simultan.
Aceasta proprietate a sistemului auditiv este de importanta majora in stabilirea
comunicarii, este in mod particular necesara intelegerii vorbirii in zgomot.
4. Codarea inaltimii tonale- orice semnal este supus unei analize spectrale la
nivelul urechii interne.
Timbrul si tonia sunetelor complexe- timbrul este componenta senzatiei auditive
care permite sa se distinga doua sunete de sonie si tonie identice prezentate de aceeasi
maniera, timbrul este numit de asemenea si sonoritate.

Explorarea auzului
In functie de participarea activa a subiectului, exista doua tipuri de examinari:
– subiective: audiometria tonala si vocala
– obiective: imitansmetria, elecrofiziologie, otoemisiuni acustice.
Audiometria subiectiva – probele cu diapzonul sunt probe de acumetrie
instrumentala care orienteaza diagnosticul spre urmatoarele categorii posibile: auz
normal, hipoacuzie de transmisie , hipoacuzie neurosenzoriala sau hipoacuzie mixta.
În funcţie de caracteristicile lor fizice, diapazoanele pot emite sunete de frecvenţe
diferite (de la 64 la 8192 Hz). Proba cu diapazoanele dă informaţii generale despre
întinderea câmpului auditiv dar şi despre tipul patologiei cu care ne confruntăm. Este o
metodă simplă care poate orienta diagnosticul atunci când nu avem la dispoziţie
audiometrul. Rezultatul probei cu diapazonul ajută efectuarea audiometriei tonale şi
poate lămuri anumite incertitudini rezultate în urma efectuării acesteia. Diapazonul cel
mai folosit în practică este cel de 512 Hz. După punerea în vibraţie a acestuia, el se
plasează în faţa urechii, cu braţele în plan frontal, pentru testarea conducerii aeriene şi în
spatele urechii, sub unghiul postero superior al pavilionului auricular, pentru testarea
conducerii osoase.
Cele mai importante probe care trebuie reţinute pentru valoarea de orientare
diagnostică, în sensul diferenţierii între auz normal, hipoacuzie de transmisie sau
neurosenzorială, sunt probele Rinne şi Weber.
● Proba Rinne compară conducerile aeriană şi osoasă ale aceleiaşi urechi. Dacă
conducerea aeriană este mai bună decât conducerea osoasă, vorbim despre Rinne
pozitiv. Dacă subiectul aude mai bine când diapazonul este pus pe mastoidă, vorbim
despre Rinne negativ. Poate fi şi Rinne egal atunci când pacientul aude la fel în cele
două poziţii de testare.
● Proba Weber compară conducerile osoase ale celor două urechi. Se realizează cu
diapazonul (piciorul acestuia) pus pe vertex, glabelă sau dinţi (Weber sensibilizat).
 Rezultate:
– Rinne pozitiv: auz normal sau hipoacuzie neurosenzorială
– Rinne negativ: hipoacuzie transmisie
– Rinne egal: hipoacuzie transmisie sau hipoacuzie mixtă
– Weber indiferent: auz normal, hipoacuzie de transmisie sau neurosenzoriale
egale
– Weber lateralizat de partea urechii bolnave în hipoacuzia de transmisie
– Weber lateralizat de partea urechii sănătoase în hipoacuzie neurosenzorială
unilaterală
– Fals Rinne negativ: (Rinne negativ de partea urechii testate, Weber
lateralizat de partea opusă; apare în hipoacuzii neurosenzoriale profunde sau
cofoze unilaterale); se explică prin faptul că energia vibratorie a diapazonului
se distribuie egal la ambele cohlei, indiferent de locul aplicării pe craniu;
sunetul va fi perceput de partea în care organul senzorial este integru.
● Proba Bonnier, se realizează cu diapazonul 128 al cărui picior se pune pe
apofiza stiloidă radială sau genunchi. În mod normal se simte doar o vibraţie localizată,
la locul de aplicare a vibratorului. Pacienţii cu otoscleroză vor auzi sunetul în ureche.
Audiometrie tonală
Este o metodă de evaluare subiectivă cantitativă, de cuantificare a pierderilor
auditive faţă de un nivel de referinţă care se realizează cu un echipament calibrat,
audiometrul. Pentru a avea un nivel de referinţă, audiometrul a fost etalonat într-un mod
special de echilibrare subiectivă a presiunii sonore pe diverse frecvenţe. A luat naştere
astfel noţiunea de zero audiometric faţă de care raportăm pierderile de auz. Unitatea de
măsură psihoacustică în care se exprimă rezultatele este decibelul hearing level (dB HL).
Audiometrul este un generator de frecvenţe, capabil să emită tonuri pure în intervalul
125-8000 Hz, tonuri modulate în frecvenţă, zgomot alb sau bandă îngustă. Sunetele se
pot prezenta la căşti (supra-aurale sau inserate), vibrator sau difuzor (audiometrie în
câmp liber).
Audiometrie tonală liminară urmăreşte determinarea pragului auditiv (cea mai
mică senzaţie auditivă produsă de sunet) în cele două conduceri.
Testarea conducerii aeriană
Este vorba despre determinarea pragului auditiv cu ajutorul căştilor (supra sau
intra-aurale) sau în câmp liber. Se prezintă tonuri pure sau tonuri modulate în frecvenţă
(care sunt mult mai atractive pentru categoriile extreme de pacienţi, copiii şi vârstnicii)
în intervalul 125-8000 Hz. Se testează pe rând fiecare ureche, începând cu urechea mai
bună. Prima frecvenţă testată este cea de 1000 Hz, unde urechea are sensibilitatea
maximă, apoi frecvenţele înalte şi frecvenţele joase. Notarea rezultatelor se face pe un
grafic standardizat, în care pe abscisă sunt notate frecvenţele, din octavă în octavă (scară
logaritmică) iar pe ordonată, intensităţile (scară liniară). Pragurile aeriene de la urechea
dreaptă se notează cu un cerc roşu. Pragurile aeriene de la urechea stângă se notează cu
o cruce albastră. Simbolurile sunt reunite printr-o linie continuă.
Testarea conducerii osoase
În condiţii normale de audiţie, nu există un profit semnificativ de pe seama
conducerii sunetelor pe cale osoasă. Totuşi, ea este importantă în perceperea timbrului
propriei voci, ceea ce explică problemele de recunoaştere a acesteia atunci când
ascultăm o înregistrare (situaţie când intervine doar conducerea pe cale aeriană).
Conducerea sunetelor pe cale osoasă reprezinta o cale naturala de transmitere a
sunetelor, dar nu fiziologică, asa cum este calea conducerii aeriene. In conducerea
sunetelor pe cale osoasa sunt implicate doua teorii , cea a transmiterii prin compresia
fluidelor din urechea interna, valabila pentru sunetele de frecventa inalta care aplicate pe
craniu pun in vibratie anumite segmente ale cutiei craniene si cea inertiala, valabila
pentru sunetele de frecventa grava care aplicate pe cutia craniana, o fac sa vibreze ca un
intreg. Procedura de realizare este asemănătoare cu ce a descrisă la testarea conducerii
aeriene. Nu se testează frecvenţele extreme de 125 şi 8000 Hz. Notarea rezultatelor se
face prin paranteză deschisă la dreapta pentru urechea dreaptă şi la stânga pentru
urechea stângă. Valori normale: Audiţia este considerată ca satisfăcătoare din punct de
vedere al comunicării interumane dacă pragul auditiv pe frecvenţele între 250-4000 Hz
este între 0- 20 dB HL.
Mascarea
Se referă la asurzirea urechii controlaterale (a urechii netestate). Este
indispensabilă realizării unei audiograme corecte atunci când există diferenţă de praguri
între urechi (mai exact, atunci când diferenţa între conducerea aeriană a urechii testate şi
conducerea osoasă a urechii netestate este mai mare sau egală cu 40 dB).
Rinne-ul audiometric
Este obiectivat prin diferenţa de intensitate între pragurile aeriene şi cele osoase.
a) Pentru o ureche normală curbele aeriană şi osoasă se suprapun: Rinneul este
nul.
b) Pentru o patologie de ureche medie: curba aeriană este mai proastă decât cea
aeriană: Rinne-ul este negativ
c) Un Rinne pozitiv este imposibil dacă audiometrul este bine calibrat.

Aspectul audiometric al hipoacuziilor

 Hipoacuzia neurosenzorială. Cele două curbe, aeriană şi osoasă se suprapun. Din
motive de calibrare, se admite o diferenţă între ele de 5 –10 dB. În practică se întâlnesc
diverse aspecte ale audiogramei, situaţiile în care există căderi pe frecvenţele acute fiind
de departe cele mai frecvente.
Hipoacuzia de transmisie. Este vorba despre o patologie a urechii externe sau a
urechii medii. Pragul în conducere aeriană este în limite normale.6 Hipoacuzie de
transmisie Rinne-ul audiometric este întotdeauna negativ, pierderea auditivă fiind mai
importantă pe frecvenţele grave.
Hipoacuzia mixtă.Este destul de frecventă, fie ca asociere a celor două patologii
precedente, fie ca entitate clinică. Conducerea aeriană este afectată în mod variabil,
predominant pe frecvenţele acute. La fel şi conducerea osoasă. Rinne-ul audiometric
este întotdeauna negativ pe frecvenţele joase, negativ sau nul pe frecvenţele acute.

EXAMENUL AUDIOMETRIC AL COPILULUI 0-6 ANI

Evaluarea auzului la copii este o sarcina pe cat de dificila, pe atat de importanta,
deoarece o hipoacuzie nedepistata cat mai precoce va antrena o intarziere in dezvoltarea
limbajului ccea ce va duce in final la o intarziere in dezvoltarea psihica.
Metodele clasice folosite pentru evaluarea acuitatii auditivela copil se clasifica in
trei mari grupe:
1. metode comportamentale,
2. metode reflexe,
3. metode obiective.
Metode comportamentale – se bazeaza pe observarea modului in
carecomportamentul copilului normal se modifica in urma stimularii sonore.
Metode reflexe – aceste metode se bazeaza pe observarea unor raspunsuri reflexe
la stimularea sonora.
Metode obiective – desi nu este posibil ca un singur test (comportamental sau
obiectiv) sa evaluaeze auzul in totalitate, unele proceduri obiective ne pot da informatii
despre functionalitatea unor portiuni ale sistemului auditiv.
Imitanţa acustică sau impedansmetria (masurarea compliantei acustice a
membranei timpanice si lantului de osisoare) este o tehnica obiectiva de culegere a
informatiilor despre integritatea membranei timpanice, volumul de aer din urechea
medie (spatiul aeric din spatele timpanului) si integritatea lantului osicular.

Tehnica testarii
 Testul se realizeaza cu ajutorul unei sonde introduse in urechea externa care
pompeaza aer la o presiune stabilita inregistrand simultan deplasarile membranei
timpanice la aplicarea unor sunete. Rezultatul este afisat sub forma unor grafice a caror
modificare ofera informatii valoroase despre nivelul auzului si cauza scaderii acestuia
atunci cand boala este localizata in urechea medie. Aceste date sunt obiective, spre
deosebire de audiograma, care necesita atentia si colaborarea pacientului.
Este o investigatie obligatorie pentru diagnosticul bolilor urechii medii (otite
seroase, otoscleroza, blocajele si intreruperile lantului de osisoare, alterarile calitative
ale membranei timpanice), dar poate fi utilizata si atunci cand dorim precizarea
obiectiva a gradului hipoacuziei localizate in urechea interna, cu conditia ca urechea
medie sa functioneze normal.
Valoarea sa este exceptionala in cazul copiilor, inca de la cea mai frageda varsta
(chiar din maternitate), deoarece la aceste varste nu se poate efectua audiograma tonala
clasica.
In practica se folosesc doua teste de mare valoare pentru precizarea
diagnosticului :
1. Timpanograma
2. Testarea reflexului muschiului scaritei (reflexul stapedian)
1. Timpanograma masoara volumul de aer din urechea medie (spatele timpanului),
deplasarile membranei timpanice in timpul preluarii sunetelor din aer, rigiditatea
timpanului si a lantului elastic de osisoare din urechea medie. Graficele obtinute sunt
specifice diferitelor boli ale urechii medii si se clasifica in cateva tipuri care permit
stabilire diagnosticului si a tratamentului:
Tipul A semnifica:
– prezenta aerului in urechea medie (in spatele timpanului)
– functia normala a trompei Eustachio
– presiunea maxima indica presiunea aerului din urechea medie
Tipul As semnifica:
– existenta aerului in urechea medie (eventual cu volum redus)
– rigidizarea lantului osicular
Tipul Ad este intalnita la:
– urechea (relativ) normala cu timpan subtire (timpanul monomeric sau flaccid,
miringoza atrofica)
– timpanul cicatricial cu zone lipsite de stratul fibros
– intreruperea lantului de osisoare (ex. traumatisme)
Tipul B
 Semnifica o rigidizare majora a sistemului timpanoosicular, care nu mai realizeaza
amplificarea si transmiterea sunetelor spre urechea interna ci le reflecta inapoi spre
mediul extern.
Aceasta timpanograma poate fi intalnita in:
– prezenta fluidului in urechea medie (otita medie seroasa)
– colesteatom
Tipul C semnifica:
– prezenta unei presiuni negative (vid) in urechea medie
– membrana timpanica aspirata
Aceasta timpanograma se asociaza cu:
– patologii ale tubei lui Eustachio (disfunctia tubara)
– fluid in urechea medie
Timpanograma normala semnifica o functionare normala a urechii medii. In
aceasta situatie se continua explorarea audiologica cu:
– studiul reflexului acustic
– studiul otoemisiunilor acustice
2. Testarea reflexului muschiului scaritei (reflexul stapedian)
Reflexul stapedian testeaza integritatea lantului de osisoare din urechea medie. Se
pot folosi urmatoarele teste:
1. Stabilirea pragului de declansare a reflexului acustic
– reprezinta cea mai slaba intensitate a sunetului care determina declansarea
contractiei muschiului scaritei (localizat in spatele timpanului)
2. Testul de deteriorare a pragului reflexului acustic
– masoara intervalul de timp in care este mentinuta contractia muschiului scaritei
in intervalul de 10 secunde
– acest test obiectivizeaza prezenta unei formatiuni tumorale in trunchiul cerebral
(neurinomul de acustic).
Analizatorul auditiv poate fi studiat pe sectiuni de la periferie pana la cortex.
Astfel in functie de segmentul investigat se pot face urmatoarele examene:
– electrocohleografia ( EcoG)
– potentiale auditive precoce (PEAP) sau de trunchi cerebral
– potentiasle auditive semiprecoce
– potentiale corticale (PC).
Toate aceste examinari se bazeaza pe faptul ca o structura sonora in timpul
activitatii sale emite biocurenti care pot fi culesi, amplificati si vizualizati.
PREZENTARE AUDIOMETRU A222