OBIECTUL SI IMPORTANTA DREPTULUI PRIVAT ROMAN.

PRIVIRE
ISTORICA.
Realitatea juridica reprezintă un element esenţial in procesul de
reglementare a relaţiilor sociale , in vederea promovării unor valori
larg receptate de societate , cum ar fi : proprietatea , siguranţa
juridica, siguranţa libertăţilor individuale.
In acest context , dreptul organizează funcţionarea generală a
statului , disciplinează conduita oamenilor priviţi in mod individual
sau colectiv si le armonizează interesele in funcţie de valorile
ocrotite in cadrul societăţii.
Dreptul roman a făcut pentru prima data in istorie diferenţa
intre normele morale si cele juridice sub aspectul efectelor ce se
nasc in cazul încălcării lor; in timp ce încălcarea normelor morale
este sancţionată in mod difuz prin oprobriul public, încălcarea
normelor juridice duce la acţi uni coercitive impuse de organ e
specializate ale statului.
Pentru a oferi eficienta normelor juridice, romanii le-au
investit cu „forţa si voinţa zeilor” , deci cu autoritatea religiei .
Dacă la începuturi normele juridice se suprapuneau peste normele
religioase, la nivelul secolului al III-lea i. e.n. a apărut din punct
de vedere conceptual o delimitare intre normele juridice si cele etico
– religioase.
Deşi toate popoarele antice au avut norme juridice proprii,
romanii au fost primii care au delimitat in plan conceptual norma
juridica de celelalte norme sociale , făcând din normele juridice
reguli cu o identitate proprie menite sa duca la conservarea
tradiţiilor, moravurilor si esenţei statului roman.
Sistemul dreptului roman are o structura bipartita: dreptul
public si dreptul privat; dreptul public tratează organizarea si
funcţionarea statului roman in timp ce dreptul privat reglementează
raporturile juridice dintre particulari.
Dreptul privat cunoaşte la rândul sau trei i dviziuni:dreptul
civil (ius civilae) , dreptul ginţilor (ius gentium) si dreptul
natural (ius naturae).
Dreptul civil (ius civilae) era constituit din acele norme de
drept aplicabile unui singur popor, exclusiv cetăţenilor romani si era
considerat un dar al zeilor. Era un sistem de drept arhaic, formalist
cu o trăsătură simbolistica predominanta si aplicabil in cadrul unei
economii închise in care schimburile aveau loc doar accidental. Ius
civilae era etern si imuabil , fapt ce in perspectiva istorica va crea
dificultăţi in aplicarea sa lucru ce va fi corectat ulterior prin
intervenţia pretorului care in vederea valorificării drepturilor
subiective ale parţilor pune la dispoziţia acestora noi mijloace
procedurale care vor duce pe cale de consecinţă la modificarea lui ius
civilae.
Dreptul ginţilor (ius gentium) era un sistem juridic mai practic
si mai eficient, lipsit de forme solemne si care va înlocui cu timpul
dreptul civil devenit anacronic si ineficient in noul context social –
economic. Dreptul ginţilor răspundea cerinţelor economiei de schimb si
este chemat sa reglementeze raporturile intre state.
Intre Dreptul natural (ius naturae) si dreptul ginţilor se
realiza o identitate de conţinut considerându-se ca dreptul natural
făcea parte prin normele sale din dreptul ginţilor .

1
 Începând cu cea dea doua jumătate a secolului al II-lea i. e.n.
in cadrul sistemului juridic roman se disting doua tipuri distincte de
norme:ius civilae si ius honorarium sau ius praetorium.
Ius honorarium a apărut din nevoia de a ajuta dreptul civil in
ideea completării si îmbunătăţirii sale astfel incit sa vina in
întâmpinarea binelui public.
Ius civilae prezenta un procedeu greoi in vederea valorificării
drepturilor subiective ale părţilor si in aceste condiţii , pretorul,
atunci când considera ca pretenţiile reclamantului sunt justificate
redacta o formula juridica noua ce venea sa sancţioneze interesele
litiganţilor.

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN.EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A

ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Noţiunea de izvor de drept comporta doua accepţiuni:

- izvor de drept in sens material si
- izvor de drept in sens formal
Prin izvor de drept in sens materia l se înţelege ansamblul
condiţiilor de existentă materiala care condiţionează apariţia unei
norme juridice. Ele sunt concepute ca „dat-uri” ale dreptului si
includ factori ce ţin de dezvoltarea conştiinţei umane, realităţi
istorice , realităţi sociale, realităţi economice sau cultural –
ideologice.
Prin izvor formal de drept se înţeleg e totalitatea formelor
necesare exprimării normelor uridice
j reprezentând, practic,
totalitatea procedeelor utilizate de legiuitor in demersul sau de
transformare a unei norme morale intr-o norma juridica.
Izvoarele de de drept in sens formal aveau sa fie diferite in
funcţie de evoluţia istorica a statului roman , astfel:
- epocii vechi a statului roman ( epoca democraţiei militare, a
regalităţii si a republicii) ii corespund obiceiul nejuridic,
obiceiul juridic si spre sfârşitul republicii legea.
- in perioada de trecere de la epoca veche la epoca clasica apar
noi izvoare de drept in sens f ormal acestea fiind: edictele
magistraţilor si jurisprudenţa.
- in perioada „clasica” a dreptului roman , cea care corespunde
dezvoltării imperiului ca forma de organizare a statului roman,
ca urmare a creşterii puterii împăratului apar noi izvoare de
drept in sens formal , acestea fiind : constituţiunile imperiale
si senatusconsultele.
- In perioada post clasica , perioada ce corespunde monarhiei de
tip absolutist ca si forma de organizare statala, fiind si o
expresie a crizei prin care trecea statul roman , izvoarele de
drept in sens formal se reduc la constituţiunile imperiale si
obiceiuri.

OBICEIUL

Obiceiul consta intr-o regula sau dintr-o suma de reguli de

conduita , care urmarea aplicării intr-o lunga perioada anterioara
devine pe deplin acceptată in interiorul unei comunităţi fiind
conforma cu interesele acesteia.

2
 In acest context obiceiul nejuridic este cel mai vechi izvor de
drept, obiceiul precede dreptul si constituie unul din primele sale
fundamente încă din epoca gentilica.
Ca urmare a apariţiei si dezvoltării diviziunii sociale a muncii
si pe măsura stratificării sociale a statului in clase cu interese
opuse, obiceiul devine obicei juridic acesta având, in avantajul
claselor conducătoare, si o forţă de sancţionatoare impusa de organe
specializate ale statului.
Până la apariţia legilor scrise (anul 451 i. e.n) , obiceiul a
fost principalul izvor de drept , acesta a continuat sa coexiste cu
alte izvoare de drept acest fapt subliniind viziunea conservatoare si
tradiţionalistă a poporului roman.

LEGEA CA IZOR FORMAL DE DREPT

In epoca republicii , pe fondul escaladării luptei intre

patricieni si plebei , sub presiunea acestora din urma care ameninţau
cu secesiunea punând in pericol însăşi existenta statului roman,in
anul 451 i. e.n a fost elaborata prima lege a statului roman aceasta
fiind cunoscuta ca Legea celor XII table , act normativ menit sa
sintetizeze normele juridice romane si care prin afişare in forum si
in alte locuri publice avea sa fie adusa la cunoştinţa întregului
popor.
In limbajul juridic termenul de lex desemna acordul de voinţă
exprimat de doua persoane fizice si era sinonim cu termenul de
convenţie, iar in sens larg, acelaşi termen (lex) desemna acordul de
voita intre magistrat si popor. Astfel magistratul propunea (rogat)si
in urma acceptării (iubet) de către popor , propunerea devenea lege.
Iniţiativa legislativa aparţinea magistratului care propunea
poporului întrunit in comiţii avizarea sau nu a textului de lege fără
a putea insa aduce amendamente textului de lege.
După acceptarea de către popor textul de lege era vizat de către
senat sub aspectul respectării normelor morale romane după care era
depus in tezaurul statului; un număr de copii ale legii era afişat in
locuri publice pentru aducerea la cunoştinţa poporului.
Sub aspect structural legea cuprindea trei părţi distincte:
- prescripţio – cuprindea numele magistratului care a iniţiat
legea, numărul comiţiilor, data si ordinea votării;
- rogatio – care cuprindea textul propriu zis al legii structurat
pe capitole si paragrafe si
- sanctio – parte a legii care arata consecinţele ce decurgeau din
nerespectarea celor prescrise in rogatio.
Procedura după cere erau soluţionate litigiile intre cetăţeni in
perioada romana era cea a legisacţiunii, o procedura greoaie,
formalista rigida si anevoioas
a in valorificarea drepturilor
subiective litigioase ; imperfecţiuni avea si sistemul de executare a
sentinţei fapt care a creat multe disfuncţiuni in pr ocesul de
administrare a justiţiei.

EDICTELE MAGISTRATILOR

Edictul pretorului reprezenta un program ce conţinea normele

juridice pe baza cărora magist
ratul înţelegea sa-si duca la
îndeplinire atribuţiile in decursul unui an de zile cat dura
investitura sa.
Prin introducerea Legii Aebutia, edictul pretorului, ca principal
magistrat judiciar , avea menirea sa introducă noi mijloace pentru

3
valorificarea drepturilor subiective, mijloace ce aveau sa vina in
sprijinul dreptului civil, sa-l modifice si sa-l adapteze la noul
climat dat de economia schimbului de mărfuri.
Prin edictele sale ,pretorul adaptează dreptul civil la noile
exigente generate de evoluţia societăţii romane , acest lucru ducând
la apariţia aşa zisului drept pretorian.
Daca edictul pretorului venea in întâmpinarea unui interes
legitim general, noul pretor putea sa-l includă in propriul sau edict
si in acest fel se generau reguli cu caracter permanent.
Prin activitatea sa , pretorul, avea sa valorifice potenţialul
creativ al poporului roman in sfera tehnicii legislative iar dreptul
pretorian avea sa devina sufletul viu al dreptului roman.
Edictul pretorului încetează a fi izvor de drept in timpul
împăratului Hadrian care ii ordona lui Salvius Iulianus sa redacteze
edictul pretorului intr-o forma definitiva, numita „edictuum
perpetuum” de la care nici un pretor pe viitor nu se putea abate.

SENATUSCONSULTELE

Senatul a exercitat un control mediat asupra activităţii de

legiferare care in epoca veche s-a manifestat prin faptul ca după ce o
lege era aprobata de către popor , textul acesteia urma sa fie
ratificat de senat care urmarea prin aceasta sa nu se aducă atingere
valorilor fundamentale ale lumii romane , in fapt sa nu intr e in
contradicţie cu interesele patricienilor.
In epoca clasica controlul mediat al senatului asupra procesului
de legiferare s-a manifestat prin indicaţiile pe care senatul le dădea
pretorului, in vederea sancţionării noilor norme juridice . Astfel
prin activitatea procedurala a pretorului, senatul avea iniţiativă
legislativa iar aceasta se înscria in sfera de influenta a lui „ius
honorarium”.
In perioada împăratului Hadrian , prin reforma legislativa impusa
de acesta , senatusconsultelor li se conferă statutul de izvoare
formale de drept insa din modul de edictare a acestora se instaurează
statutul senatului de apendice al politicii imperiale. Astfe
l
împăratul sau un reprezentant al acestuia , citeau in fata senatului
textul propunerii legislative pe care apoi senatul o aproba in mod
mecanic devenind astfel un sim
plu organ de înre
gistrare a
iniţiativelor legislative ce exprimau voinţa împăratului.
Începând cu secolul al XII-lea odată cu creşterea influentei
împăratului , se va renunţa la trecerea prin senat a iniţiativelor
sale legislative senatusconsultele pierzându-si in acest fe
l
identitatea.

CONSTITUTIILE IMPERIALE

In calitatea sa de principal magistrat de stat, împăratul a

influenţat prin edictele sale conţinutul dreptului roman public sau
privat. Dispoziţiile principelui prin care acesta a contribuit la
dezvoltarea dreptului cu noi reglementari juridice poarta denumirea de
„constitutiones” .
Constituţiile împăratului se împart in patru categorii:
- edicta
- mandata
- decreta si
- prescripta

4
 Edictele împăratului se constituiau in dispoziţii ale acestuia de
interes general in domeniul dreptului privat sau public. Edictele se
expuneau la loc public ca si legile pentru a fi aduse la cunoştinţa
poporului si, de regula , erau valabile doar pe durata domni ei
împăratului.
Mandata erau un fel de instrucţiuni de serviciu care se adresau
funcţionarilor imperiali si proprietarilor de terenuri din provincii
si aveau un caracter pur administrativ.
Decretele erau hotărâri ale împăratului prin care acesta aplica
pozitiv dreptul la spetele ce–i erau deduse judecaţii in calitatea sa
de judecător de prima instanţă, apel sau ultima instanţă. Uneori
pentru soluţionarea cauzelor împăratul formula o noua regula de drept
in urma consultaţiilor pe care le avea cu renumiţi jurisconsulţi si
acest fapt a transformat decretele împăratului in izvoare formale de
drept.
Noţiunea de rescripta defineşte răspunsurile scrise pe care
împăratul le dădea magistraţilor in conformitate cu competentele sale
de a da consultări magistraţilor. Uneori aceste răspunsuri cuprindeau
reguli generale de drept transformând astfel rescriptele in izvoare
formale de drept.

JURISPRUDENTA

Jurisprudenţa era ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi

aceştia fiind specialişti ai d reptului care interpretau normele
juridice la cazurile concrete.
In sens juridic roman jurispru
denţa era interpretarea
jurisconsulţilor ce consta in soluţionarea cazurilor noi apărute in
societatea romana pe baza textelor deja existente.
In timp ce jurisprudenţa veche are un caracter empiric
jurisprudenţa din epoca clasica a căpătat un caracter ştiinţific.
Jurisconsulţii din epoca clasica nu e s limitează la rezolvarea
diverselor cazuri concrete prin aplicarea textelor existente ci
observa ca de la caz la caz exista puncte comune care pot da naştere
unor reguli generale ducând la formarea de diverse principii sau
reguli de drept
Pentru a aduce o regula de drept pana la ultimele consecinţe,
jurisprudenţii din epoca clasica combinau diverse cazuri creând spete
din cele mai complicate.
O regula de drept era recunoscuta ca atare numai daca oferea
soluţii pentru toate cazurile imaginabile dintr-un domeniu.
Jurisconsulţii au căutat printr-o susţinuta munca de sinteza sa
extragă principiile generale ,iar acestea o data stabilite sa fie
aplicate la toate cazurile concrete sau imaginare dintr-un domeniu.
Epoca clasica a fost cea mai importanta in ceea ce priveşte
dezvoltarea jurisprudenţei ca izvor formal de drept , in ace asta
perioada trăind cei mai mari jurisconsulţi ai Romei care au înfiinţat
cele doua scoli de jurisprudenţa :proculiana si sabiniana fiind creat
si dreptul de a da consultaţii juridice in mod oficial.
In epoca post clasica jurisconsulţii nu au mai fost necesari
împăratului pentru susţinerea politicii imperiale si deoarece puterea
împăratului devine făţiş absoluta , voinţa acestuia devine practic
singurul izvor de drept.

5
 OPERA LEGISLATIVA A LUI JUSTINIAN

Urmarea crizei social-politice interne a statului roman dar si a

atacurilor „barbare” cărora cu greu le mai putea face fata in anul 395
intervine divizarea Imperiului Roman.
Moştenitor politic al cezarilor, ultimul împărat roman care a
vorbit latineşte pe malul Bosforului , Justinian , fascinat de ideea
trăiniciei veşnice a Imperiului Roman , impune mari restructurări :
politice , religioase, economice si legislative.
Aplicând normele dreptului roman societăţii bizantine, legiştii
lui Justinian i-au adus numeroase modificări menite a pune de acord
principiile acestuia cu realităţile societăţii bizantine din secolul
al VI-lea.
Legislaţia lui Iustinian, creată in principal cu ajutorul lui
Tribonian (quaestor sacri palati) a constituit momentul final al
dreptului roman si începutul dreptului bizantin si a fost, multa
vreme, sursa de inspiraţie pentru legiuitori .
Cauza principala care a determinat întreaga creaţie legislativa,
rezida din criza modului de producţie sclavagist , din eforturile
proprietarilor de sclavi in aşi menţine dominaţia de clasa si in
special pentru întărirea puterii împăratului.
In concepţia lui Justinian si a timpului , împăratul , era
reprezentantul puterii divine pe pământ iar persoana sa era „creatorul
si singurul interpret al legii”.
Opera legislativa a lui Justinian, creata intr-un interval scurt
de timp si cuprinde:
- Codul
- Digestele
- Institutele si
- Novelele
Codul lui Justinian cuprinde in 12 ărţi c , constituţiile
imperiale la aproape tot dreptul public si privat aşa cum existau ele
la data de 17 noiembrie 534:
- 1 Dreptul canonic si drepturile si obligaţiile funcţionarilor de
stat;
- 2-8 Dreptul privat;
- 9 Dreptul penal si
- 10-12 Dreptul administrativ
Deşi a împăratul a intenţionat să se rezume la acest cod in
cadrul reformei sale legislative , practica a arătat ca operele
juriştilor romani care aduseseră Romei o faima nepieritoare nu puteau
sa rămână in afara procesului de restaurare legiuitoare.
De aceea Justinian a numit o noua comisie tot sub conducerea lui
Tribonian cu misiunea de a strânge toate operele juriştilor clasici
romani si sa selecteze textele cele mai importante pentru a servi
practicienilor in activitatea lor zilnica si teoreticienilor pentru
documentare.
Astfel au apărut Digestele („culegere”)sau Pandectele („care
conţine totul”) si care cuprind 150.000 de rânduri extrase din operele
jurisconsulţilor romani împărţite in 7 părţi.
Deşi au avut in decursul timpului parte de aprecieri mai mult sau
mai puţin negative , cu toate acestea importanta Digestelor este
tripla:
- sunt un monument istoric ce se
rveşte la cunoaşterea si
reconstituirea dreptului roman vechi si clasic;
- este un monument legislativa ce serveşte pentru cunoaşterea
dreptului lui Justinian;
6
 - este o opera cu caracter practic , o colecţie de cazuri ce ne
poate servi la cunoaşterea modului in care s-a format gândirea
juridica romana.
In timp ce Digestele erau încă in lucru Justinian ii încredinţează
lui Tribonian sarcina de a forma un manual juridic pentru pregătirea
studenţilor. Astfel au apărut aşa numitele Instituţiuni
(Institutiones) , manual care cuprinde numero
ase definiţii,
clasificări si noţiuni generale cărora li s-a dat putere de lege.
Institutele lui Justinian cuprind patru părţi consacrate fiecare:
- persoanelor si drepturilor de familie,
- bunurilor si drepturilor asupra bunurilor,
- succesiunii legale, obligaţiilor si contractelor,
- obligaţiilor născute din delicte si acţiunilor.
Constrâns de necesitaţi practice , după terminarea codificării
Justinian a fost nevoit sa edicteze si alte legi cunoscute sub numele
de Novele (Constituţii noi).Acestea au fost scrise in limba greaca si
au fost unite intr-o colecţie ulterior domniei lui Justinian.

PERSOANELE
CAPACITATEA JURIDICA A PERSOANELOR

Termenul de persoana îl defineşte in mod obişnuit pe om ca

unitate indisolubila in totalitatea structurilor sale si având o
accepţiune sociologica (relaţia om societate) si o accepţiune juridica
(omul privit ca subiect de drepturi si obligaţii).
Aptitudinea omului de a avea d repturi si obligaţii juridice
poarta denumirea de personalitate sau capacitate juridica.
In dreptul actual capacitatea juridica este o trăsătura inerenta
fiinţei umane iar oamenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice
fie in mod individual fie organizaţi in anumite colective cunoscute
sub denumirea de persoane juridice.
Si in dreptul roman cele doua noţiuni erau cunoscute dar, in
cadrul sistemului juridic roman, fiinţa umana pentru a putea lua parte
la viata juridica trebuia sa aibă personalitate sau capacitate (caput)
iar acest lucru nu era o condiţie inerenta fiinţei umane.
Pentru a avea capacitate jurid ica fiinţa umana trebuia sa
îndeplinească doua categorii de elemente:
- de drept si
- de fapt.
Condiţiile de drept presupuneau ca omul respectiv sa fie:
- liber (status libertatis),
- cetăţean roman (status civitatis,
- sa nu fie sub influenta altei persoane (sui familiae) , adică sa
fie independent ( sui iuris).
Condiţiile de fapt presupuneau ca persoana in cauza sa :
- aibă o anumita vârsta,
- aibă o sănătate mintala normala si
- sa fie de sex masculin.
Numai cei ce aveau personalitate (caput) puteau sa dobândească
drepturi si sa îşi asume obligaţii iar condiţiile de drept si de fapt
erau îndeplinite cumulativ numai de cetăţenii romani şefi de familie.
Celelalte persoane libere aveau capacitate juridica mai larga sau mai
restrânsa in funcţie de o serie de factori.
Capacitatea juridica ia naştere o data cu naşterea individului cu
condiţia ca acesta sa fie născut viu si viabil si sa aibă înfăţişare
umana. In anumite situaţii personalitatea juridica ia naştere o data
7
cu concepţia copilului potrivit regulii pe care dreptul roman a
transmis-o lumii moderne si care instituie situaţia potrivit căreia
„copilul conceput este privit ca si născut , ori de cate ori
interesele sale o cer; este cazul in care copilul intra la succesiunea
averii tatălui, mort după concepţie dar înaintea naşterii copilului.
Personalitatea încetează in momentul morţii cu excepţia cazului
moştenirii neacceptate ; dreptul roman nu admitea existenta unui
patrimoniu fără titular si in acest caz personalitatea defunctului se
prelungea pana la acceptarea moştenirii.
Personalitatea juridica încetează nu numai in cazul morţii fizice
a individului ci si in cazul morţii civile a acestuia situaţie care
putea sa apară atunci când individul îşi pierdea una din condiţiile de
drept ale capacitaţii juridice: îşi pierdea cetăţenia, libertatea sau
intra intr-o alta familie si-si pierdea independenta sau calitatea de
sui iuris.
Act de natura juridica prin excelenta moartea civila făcea sa
înceteze personalitatea juridica fără a avea efecte asupra persoanei
fizice. De aceea obligaţiile născute din delicte nu se sting eau
deoarece persoana fizica a celui ce suferise o moarte civila nu se
schimbase;astfel cel ce săvârşise un delict (furt, injurie, etc.)
putea fi urmărit fără probleme deoarece răspunderea delicventului
deriva dintr-un act fizic (delictul) si nu un act juridic
(contractul).
Uneori capacitatea juridica putea fi limitata atunci când
individul avea un comportament dezonorant in conformitate cu normele
morale romane (imoralitate, lux exorbitant, întocmirea de scrisori
ofensatoare, refuzul de a depune mărturie, etc.) situaţie in care
individului respectiv i se put eau interzice sau limita diver se
drepturi :dreptul la vot, dreptul la acces in justiţie, etc.

LIBERTATEA

Element al capacitaţii juridice libertatea se câştiga prin

naştere sau posterior naşterii.
Daca părinţii erau liberi si copilul era liber ; daca unul din
părinţi era sclav, copilul lua soarta mamei; totuşi daca mama, sclava
fiind in momentul naşterii, in perioada sarcinii avusese o perioada
oricât de mica in care a fost libera copilul se năştea liber potrivit
regulii romana care spune ca „ copilul conceput este privit ca si
născut, daca interesele lui o cer”.
Oamenii liberi erau:
- cetăţeni,
- latini sau
- peregrini.
Cetăţenii se bucurau de toate drepturile civile si politice
prevăzute de legile romane:se puteau casatorii după legile romane,
puteau încheia acte juridice in conformitate cu dreptul roman, puteau
vota in adunările populare, puteau fi aleşi magistraţi, puteau sluji
in oastea romana si de a participa al exerciţiul cultului public.
Cetăţenia se dobândea prin naştere sau posterior naşterii.
Daca ambii părinţi erau romani copilul se năştea cu cetăţenia
romana , daca unul din părinţi era străin, copilul se năştea străin.
Daca copilul se năştea ca urmarea a unei relaţii întâmplătoare acesta
dobândea cetăţenia pe care o avea mama sa la naşterea acestuia.
Posterior naşterii cetăţenia se dobândea prin:

8
 - dezrobire când sclavul eliberat devenea si cetăţean roman sau
- naturalizare când cetăţenia era acordata persoanei sau un ei
colectivităţi atunci când interesele social – politice ale Romei
o impuneau.
Cetăţenia se putea pierde prin:
- cădere in prizonierat,
- naturalizare intr-o cetate străina sau
- urmarea unei sancţiuni penale grave (de exemplu condamnarea
pentru dezertarea la inamic)
Pe măsura expansiunii militare a Romei tot mai multe popoare au
devenit supuse fără a li se acorda decât unui număr foarte mic de
indivizi cetăţenia romană. Statutul supuşilor cărora nu li se acorda
cetăţenie romana era acela de peregrini , cei ce locuiau „in afara
ogorului roman”.
Peregrinii nu aveau drepturi politice in statul roman insa puteau
sa-si exercite drepturile publice in cetăţile de reşedinţa iar
cetăţenii romani puteau sa încheie cu aceştia contracte juridice
potrivit regulilor dreptului ginţilor.
O categorie inferioara de peregrini erau aşa numiţii peregrini
dediticii care urmarea rezistentei crâncene opusa oştilor romane nu
se mai puteau folosi de drepturile lor naţionale decât in mod limitat
astfel cum stabilea generalul roman biruitor.
Peregrinii puteau primi cetăţenia romana atunci când interesele
Romei cereau acest lucru astfel încât aceşti oameni liberi puteau apoi
fi înrolaţi in armata romana sau u pteau fi supuşi impozitelor
rotunjind astfel veniturile visteriei romane.
Un statut intermediar intre cetăţenii romani si peregrini sau
străini o aveau latinii care deşi erau vechi locuitori ai cetăţilor
romane , aveau unele drepturi limitate precum acela de a fi ales
magistrat, de a sluji la oaste sau altele. Cu timpul latinii au primit
dreptul de cetăţenie dar noţiunea de latinitate a fost păstrata de
împăraţii romani in scopul de a cointer esa populaţiile supuse la
procesul de romanizare acestora acordându-li-se treptat , mai întâi
statutul de latin apoi cel de cetăţean roman pe măsura fidelităţii pe
care o arătau Romei.

OAMENII LIBERI

Conform reglementarilor vechiului drept civil numai cetăţenii

romani erau oameni liberi ; prin urmare la origine cetăţenia se
confunda cu libertatea.
Mai târziu dar tot in epoca ve che, ca urmarea a cerinţelor
economiei de schimb străinii care veneau la Roma au căpătat un statut
juridic aparte in sensul ca beneficiau de libertate cu condiţia de a
se pune sub protecţia unor cetăţeni romani in calitate de oaspeţi sau
de clienţi.
De asemenea , străinii care locuiau intr-o cetate cu care Roma
avea încheiate tratate de alianţa puteau calatorii la Roma fără teama
de a cădea in sclavie.
Spre sfârşitul epocii vechi si in epoca cl asica statutul
oamenilor liberi se diversifica in cetăţeni si ne-cetăţeni. La rândul
lor ne-cetăţenii sunt împărţiţi in latini si peregrini.
Atât cetăţenii cât si ne -cetăţenii puteau fi ingenui sau
dezrobiţi.
Ingenui erau cei care s-au născut din părinţi care au fost
întotdeauna liberi sau care au fost cândva sclavi dar au fos t
dezrobiţi.

9
 La zona de interferenta intre oamenii liberi se aflau colonii si
oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.

CETATENII

Drepturile cetăţenilor romani. Cetăţenii romani se bucurau de

plenitudinea drepturilor politice si civile pe când ne-cetăţenii aveau
o condiţie inferioara.
Potrivit statului lor juridic cetăţenii aveau o serie de avantaje
pe care s-au străduit sa le apere cu străşnicie pe parcursul a mai
multe secole; aceste drepturi erau:
- ius commercium – dreptul de a încheia contracte juridice conforme
dreptului civil roman,
- ius connubium – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform
dreptului civil,
- ius militiae – dreptul de a fi înrolat in armata romana,
- ius suffragii – dreptul de a alege,
- ius honorum - dreptul de a candida la o magistratură.
Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente:
- trianomina
 praenomen – determinativul cu care cetăţea
nul se
individualiza in cadrul societăţii,
 nomen gentilicum – indica ginta căreia ii aparţi
nea
cetăţeanul,
 cognomen sau porecla – servea la identificarea cetăţeanului
in sânul familiei,
- indicaţia filiaţiunii – prenumele tatălui,
- indicaţiunea tribală – preciza tribul (cartierul) in care
cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot.
Dobândirea cetăţeniei se realiza in principal prin naştere dar si
prin beneficiul legii.
Copilul născut in sânul căsătoriei dobândea condiţia juridica a
tatălui din momentul in care l-a conceput iar cel din afara căsătoriei
dobândea condiţia juridica a mamei in momentul când a născut.
Străinul care îndeplinea condiţiile legii pentru dobândirea
cetăţeniei romane devenea cetatea roman. Străinii mai puteau obţine
cetăţenia romană si prin naturalizare atunci când se vota o lege
pentru persoane bine individualizate.
In fine , sclavul eliberat de un cetăţean roman dobândea si el
cetăţenia romana.
Pierderea cetăţeniei intervenea atunci când:
- individul îşi pierdea libertatea , libertatea fiind cea dintâi
premisa a cetăţeniei
- prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii –
atunci când individul devenea cetăţeanul altei cetăţi îşi pierdea
cetăţenia romana,
- in situaţia exilului din Roma
In anul 212 e.n. împăratul Caracalla a acordat cetăţenie romana
aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui
act nu a stat dorinţa împăratului de a pune principiul echitaţii la
baza organizării sociale ci raţiuni fiscale ; prin edictul s au
împăratul Caracalla a lărgit substanţial baza de impunere fiscala
sprijinind substanţial veniturile visteriei statului.
Cu toate acestea prin aceasta măsura cetăţenia romana s-a
generalizat si daca la origine numai cetăţenii erau liberi reforma lui
Caracalla a inversat lucrurile in sensul ca aproape toţi oamenii
liberi au devenit cetăţeni romani.
10
LATINII

Noţiunea de latin desemna atât condiţia juridică a unei persoane

cat si originea sa etnica.
Latinii sau veteres cum erau cunoscuţi cei mai vechi latini erau
rude de sânge ale romanilor , locuitori ai Latiumului si dispuneau de
următoarele drepturi:
- ius commercium
- ius connubium si
- ius suffragii
La început veteres locuiau intr-o confederaţie cu romanii dar mai
târziu au fost supuşi de aceştia.
O condiţie juridica similara o aveau si membrii coloniilor
fondate in Italia pana in anul 268 î.e.n. ; cei ce locuiau in
coloniile înfiinţate după anul 268 î.e.n. purtau denumirea ed
coloniari si de bucurau doar de ius commercium.
Condiţia juridica a colonialilor o puteau primi si locuitorii din
provincii , aceştia numindu-se si latini fictivi.
O categorie aparte o formau latinii iuniani ; aceştia erau
dezrobiţi fără respectarea formelor solemne . Ei trăiau liberi dar
mureau ca sclavi deoarece nu puteau dispune de bunurile lor prin
testament.

PEREGRINII

Peregrinii obişnuiţi puteau uza de drepturile politice si civile

specifice cetăţii de baştina deoarece Roma tolera dreptul in provincii
dar doar atât timp cat acesta nu venea in contradicţie cu normele
dreptului roman.
Peregrinii nu aveau acces la actele de drept civil insa cetăţenii
romani erau îndreptăţiţi sa încheie raporturi juridice cu aceştia in
conformitate cu prevederile dreptului ginţilor – ramura a dreptului
roman care s-a si dezvoltat ca un reflex la dezvoltării economiei
bazata pe schimbul de mărfuri.

DEZROBITII

Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de stăpânii lor. Stăpânii de

sclavi aveau la dispoziţie 3 f orme de prin care puteau reali za
dezrobirea:
- vindicta – consta intr-o declaraţie solemna făcuta de către
stăpân in fata magistratului , declaraţie însoţita de anumite
gesturi rituale.
- censu – consta in trecerea sclavului in rândul oamenilor liberi
cu ocazia recensămintelor
- testamento – consta in dezrobirea dispusa de către stăpân prin
testament. Aceasta forma avea la rândul iei doua modalităţi de
îndeplinire:
 directă când testatorul îşi exprima dorinţa eliberării unui
anumit sclav iar acest lucru e s întâmpla in momentul
acceptării moştenirii si
 indirecta când testatorul lăsa sarcina moştenitorului de a
dezrobi un anume sclav printr-un act ulterior si distinct de
testament; in acest caz dezrobitul urma sa aibă un patron in
persoana moştenitorului.

11
 Condiţia juridica a dezrobiţil
or se subordona instituţiei
patronatului care impunea dezrobiţilor anumite obligaţii fata de
fostul stăpân – devenit acum patron:
- bona - desemna dreptul patronului de a beneficia de bunurile
dezrobitului; la origine acest drept se manifesta chiar pe toata
durata vieţii dezrobitului dar mai apoi acest drept se manifesta
doar la moartea dezrobitului si numai daca acesta nu avea
moştenitori
- obsequium – definea respectul pe care dezrobitul era dator sa-l
arate patronului sau; dezrobitul nu putea sa-si cheme patronul in
justiţie chiar daca acesta ii încălca drepturile. Lipsa de
respect fata de patron dădea dreptul acestuia de a readuce in
sclavie persoana respectiva.
- operae – definea serviciile obişnuite sau care necesitau o
anumita calificare pe care dezrobitul era dator sa le presteze in
favoarea patronului.
La începutul epocii clasice beneficiile pe care le aduceau
dezrobirile patronilor au determinat apariţia unui număr mare de
dezrobiri care puneau in primejdie însăşi existenţa sistemul de
producţie sclavagist ; pe cale de consecinţa au apărut legi de
limitare a dezrobirii legi care au impus diverse condiţii dezrobirilor
:
- legea Aelia Sentia impunea ca stăpânul sa aibă minim 20 de ani
iar sclavul minim 30 de ani ,sclavii care suferiseră in perioada
de sclavie pedepse grave nu deveneau cetăţeni ci peregrini
dediticii ; dezrobirea in frauda creditorilor erau anulate
- legea Fufia Caninia prevedea ca testatorul putea sa dispună prin
testament dezrobirea unui număr de sclavi proporţional cu numărul
sclavilor deţinuţi dar nu putea face mai mult de 100 de
dezrobiri.

SCLAVII

In Roma veche in care producţia se desfăşura intr-un sistem

patriarhal , sclavul muncea alături de stăpân si era considerat un
membru inferior al familiei.
O data cu creşterea numărului războaielor de cucerire duse de
Roma , numărul sclavilor creste simţitor si ei devin baza sistemului
de producţie sclavagist fiind priviţi si ducând o viata asemenea
animalelor de povara.
Ordinea juridica îl declara pe sclav ca fiind lucru si ca atare
era lipsit de orice personalitate juridica, nu putea avea patrimoniu,
nu putea încheia acte juridice, nu putea lăsa moştenire , tot ce
dobândea pentru stăpânul sau iar legătura lui cu o sclava era privita
ca un simplu fapt asemenea împerecherii animalelor.
Asupra sclavului , stăpânul avea un drept absolut putând sa-l
pedepsească, sa-l înstrăineze cu orice titlu, sa-l ucidă iar daca vre-
un terţ producea sclavului vreo rana sau îl omora , stăpânul putea
cere daune ca si cum i-ar fi rănit sau ucis un animal sau ca si cum i-
ar fi deteriorat sau distrus un bun oarecare.
Spre sfârşitul republicii sclavilor le este recunoscuta o
capacitate juridica limitata in măsura in care interesele stăpânilor
lor o cereau. Astfel daca stăpânii îşi însărcinau sclavii cu o anumita
activitate lucrativa pretorul le îngăduia sclavilor sa încheie anumite
acte juridice ce ţineau de activitatea respectiva , beneficiile sau
eventualele pierderi urmând sa treacă asupra stăpânului. In acest mod
stăpânii îşi puteau extinde activităţile in mai multe locuri sau in

12
diverse domenii si se obişnuia a se încredinţa sclavilor spr e
administrare o întreagă masa de bunuri ce cuprindea bani, vi te,
lucruri sau chiar alţi sclavi. Deşi acest patrimoniu rămânea in
proprietatea exclusiva a stăpânului iar beneficiile împreuna cu
eventualele pierderi treceau numai asupra acestuia , sclavii ce
administrau aceste bunuri aveau evident anumite avantaje personale
urmarea diligentelor ce le depuneau in vederea sporirii patrimoniului
stăpânului sau.
Sclav putea devenii cineva prin naştere sau posterior naşterii.
Posterior naşterii se putea de
venii sclav in următoarele
condiţii:
- prin cădere in captivitate; prizonierii de război indiferent daca
erau cetăţeni romani sau străini deveneau automat sclavi in
conformitate cu prevederile dreptului ginţilor .Întorşi in patrie
insa prizonierii romani erau consideraţi ca nu au fost niciodată
sclavi si erau repuşi in toate drepturile pe care le-au avut
anterior căderii in sclavie. Daca cetăţeanul roman căzut in
sclavie murea , testamentul acestuia devenea nul deoarece in
conformitate cu dreptul roman autorul unui testament trebuia sa
aibă capacitate juridica condiţie ce nu o îndeplinea cel ce
murise sclav,
- prin neplata datoriilor
- prin refuzul de a se prezenta la oaste,
- hotul prins in flagrant delict,
- prin osânda la munci silnice ( in epoca imperiale)
In epoca imperiala producţia sclavagista cade in declin deoarece
războaiele Romei nu mai produceau suficienţi sclavi pe de o parte ,
iar pe de alta parte stăpânii îşi istoveau sclavii prin munci foarte
grele si ii ucideau pentru motive neînsemnate.
Din aceste motive autorităţile statului intervin in sensul
limitării arbitrariului stăpânilor de sclavi si introduc norme de
protejare a sclavilor in baza principiului potrivit căruia sclavii ,
înainte de a fi o avere privata sunt o bogăţie publica ce constituia
temelia producţiei sociale.
Slavii puteau fi dezrobiţi de către stăpânii lor din considerente
dezinteresate , mai rare, sau ca urmare a beneficiilor ce le puteau
aduce stăpânilor lor prin dezrobire.
Deşi prin dezrobire foştii sclavi primeau o data cu libertatea si
cetăţenia , aceştia aveau drepturi limitate si nu beneficiau de : ius
honorum si ius militiae.
O soarta si mai precara aveau dezrobiţii prin mijloace mai puţin
formale ( cei dezrobiţi prin legea Iunia Norbana ) care nu puteau sa
dispună la moarte de patrimoniul lor prin testament. Aceşti dezrobiţi,
numiţi si iuniani trăiau liberi dar , după cum se zicea, mureau
sclavi.
In societatea romana , urmarea interesului paturilor dominante de
a păstra cat mai multe mijloace ce le asigura prosperitatea economica
, existau si oameni care aveau o situaţie de semi-sclavie care se
traducea prin faptul ca deşi , teoretic, erau liberi in realitate
aveau o situaţie similara sclavilor.
In aceasta situaţie de semi-sclavie se aflau :
- persoanele aflate sub puterea unui sef de familie si care din
diverse motive punea persoana respectiva sub puterea unui alt sef
de familie ;
- cei răscumpăraţi din captivitate de către un terţ si care
rămâneau in stăpânirea acestuia pana la achitarea preţului
răscumpărării;

13
 - colonii sau micii arendaşi care se obligau sa cultive fondurile
marilor proprietari de pământ contra unei arendă in bani pe care
daca nu reuşeau sa o plătească – situaţie frecventa in anii mai
putini propice agriculturii - erau obligaţi sa achite si
majorări de întârziere si astfel situaţia lor se putea perpetua
devenind astfel legaţi de pământ , robi ai pământului. Situaţia
juridica a colonului este deplin consfinţită de către împăratul
Constantin care in anul 332 e.n. leagă colonul de glia pe care o
munceşte. Deşi colonul era liber putând sa-si întemeieze o
familie sau sa încheie anumite acte juridice era un accesoriu al
pământului putând fi vândut odată cu acesta.

EVOLUTIA SI TRASATURILE FAMILIEI ROMANE

Prevederile dreptului roman vizau:
- persoanele (personae) ca subiecte de drepturi,
- lucrurile (res) ca obiecte asupra cărora se ex ercitau acele
drepturi si
- obligaţiunile (obligationes) prin care se stabileau raporturile
juridice dintre persoane si lucruri.
In contextul dreptului roman capacitatea juridica a unui individ
se manifesta prin trei condiţi
i de drept: libertatea (status
libertatis), cetăţenia (status civitas), si statutul in cadrul
familiei (status familiae) ; din aceste considerente sit
uaţia
familiala a fiecărei persoane avea o importanta deosebita.

STATUTUL JURIDIC AL FAMILIEI ROMANE

Daca in cadrul status libertatis criteriul de evaluare a

statutului juridic al persoanei era puterea stăpânului , in cadrul
statul civitatis criteriul de evaluare al stat utului juridic al
persoanei era puterea statului in cadrul status familiae tot criteriul
puterii este cel care delimitează statutul juridic al persoanei si
anume puterea părinteasca.
La origine viata de familie er a dominata de atotputernicia
tatălui care se exercita legal atât asupra sclavilor cat si asupra
soţiei sau copiilor.
Noţiunea de familie avea la romani trei sensuri:
- totalitatea bunurilor aflate in proprietatea unei persoane,
- totalitatea persoanelor aflate sub aceeaşi putere sau
- totalitatea bunurilor si persoanelor aflate in proprietatea si
sub puterea sefului de familie.
Structura societăţii romane se baza pe apartenenţa individului la
o ginta si o familie.
Spre deosebire de familie, ginta constituia o structura sociala
mai extinsa si a fost definita de Cicero ca fiind comunitatea tuturor
descendenţilor dintr-un strămoş comun, legaţi prin rudenia gentilica
in linie paterna si numiţi in baza acesteia gentiles.
Ginta are vitalitate proprie, tradiţii proprii si drept propriu
(ius gentile) care stipulează următoarele:
- fiecare ginta are un strămoş comun (întemeietorul acelei ginţi -
sărbătorit anual ) si un cult comun,
- rudele gentilice (cogentiles) au un nume comun – nomen gentile –
componenta fundamentala a sistemului trinominal roman
- rudele gentilice au dreptul al un cimitir comun si la un tip de
înmormântare tradiţional,
14
 - ginta poate stabili norme etice obligatorii pentru membrii săi,
- totalitatea bunurilor ginţii constituiau un patrimoniu comun
(patimonium gentile) in legătură cu care existau an
umite
dispoziţii succesorale .
In evoluţia popoarelor indo-europene apariţia familiei ca ramura
a ginţii a făcut ca , treptat rudenia de tip familial sa ia locul
rudeniei gentilice .
In societatea indo-europeana si apoi in cea romană familia se
compunea din:
- seful familie (pater familias),
- soţie (uxor),
- copii naturali sau adoptivi
- sclavi si , in fine,
- patrimoniul familiei
In manifestarea sa sociala , familia , nu mai păstrează condiţia
unităţii teritoriale ca ginta sau tribul; singurele lucruri care
contează fiind
- puterea lui pater familias si
- agnaţiunea – descendenta pe linie masculina dintr-un ascendent
comun.

PERSOANE SUI IURIS SI PERSOANE ALIEN IURIS

In cadrul status familiae criteriul de evaluarea al individului

era puterea sa juridica in funcţie de care existau doua tipuri de
persoane:
- sui iuris – care ne se aflau in puterea nimănui si
- alieni iuris – care se aflau in puterea sefului familiei
Din punct de vedere juridic doar seful familiei (pater familias)
era de sine stătător dispunând de drepturi si îndatoriri (sui iuris),
toţi ceilalţi fiind dependenţi (alieni iuris)
Putea fi şef de familie si un bărbat necăsătorit sau chiar un
copil in baza considerentelor dreptului roman potrivit cărora familia
era formata dintr-un grup de persoane si dintr-un patrimoniu iar
copilul fără părinţi era şef de familie in sensul ca-si exercita
dreptul de proprietate asupra patrimoniului familiei.
Termenul de pater familias desemna o persoana pe deplin
independenta , care nu se supunea puterii nici unei alte persoane,
fiind totodată unicul proprietar al patrimoniului familiei ,singurul
mediator si judecător intre membrii familiei si ,in acelaşi timp,
preotul cultului strămoşesc al familiei.
Termenul se alieni iuris desemna persoanele care se aflau sub
puterea lui pater familias , condiţie juridica pe care o aveau: soţia,
copiii si nepoţii din fii. Nepoatele din fii nu puteau avea acest
statut juridic deoarece odată cu căsătoria treceau in puterea unui alt
pater familias.
Aceasta condiţie juridica înceta la moartea fizica sau civila a
lui pater familias când, de regula , persoanele alieni iuris deveneau
sui iuris.

CONSTITUTIA ORIGINARA A FAMILIEI ROMANE

La romani familia constituia o unitate si era definita ca fiind

formata din :bărbatul liber emancipat prin moartea tatălui sau legat
cu femeia sa prin ceremonia prăjiturii sacre care împarte cu el apa si
focul împreună cu fii si fii fiilor lor, cu soţiile lor legitime, cu

15
fiicele lor necăsătorite si fiicele fiilor lor împreună cu toate
bunurile care revin unuia singur dintre ei.
Numai bărbatul poate fi capul familiei dar femeia nu este pusa in
inferioritate in fata bărbatului in ceea ce priveşte câştigu l
proprietăţii ; astfel fiica moşteneşte ca si fratele iar mama
moşteneşte alături de copii să i. Cu toate acestea femeia est e
întotdeauna supusa : fiica tat ălui, soţia soţului sau, femei a
nemăritata, orfana de tata , bărbaţilor cu cel mai apropiat grad de
rudenie; aceştia o judeca si nu regele.
Din punct de vedere juridic , familia era condusa si guvernata in
mod necondiţionat de singura si atotputernica voinţă a lui pater
familias . Autoritatea sefului familiei era nelimitata, irevocabila si
indestructibilă; puterea părintelui familiei nu o poate a nula in
timpul vieţii sale nici vârsta , nici dementa si nici chiar propria
voinţă.
Autoritatea sefului familiei purta diverse denumiri:
- manus – când se referea la soţie,
- patria potestas – când se referea la puterea părintească,
- dominica potestas – puterea stăpânului când se referea la sclavi
si
- dominium – când se referea la proprietatea asupra lucrurilor.
Puterea sefului familiei asupra membrilor familiei era nelimitata
mergând pana la dreptul de viata si de moarte si totodată era perpetua
intru-cat indiferent de vârsta sau o pziţia sociala a membrilor
familiei sale ( consul, pretor etc.) ei continuau sa rămână sub
puterea lui pater familias.
In acest context, fundamentul familiei romane arhaice îl
constituia nu legătura de sânge ci raportul de subordonare dintre
membrii familiei si seful ei.
Aceasta legătură pur juridica era cunoscuta drept „rudenie
civila” sau agnatica ; potrivit acestui concept , rude intre ele erau
socotite toate persoanele care se aflau sub puterea aceluiaşi sef de
familie indiferent daca erau rude de sânge sau nu.
In dreptul roman vechi singura care producea efecte juridice era
rudenia civila sau agnaţiunea in timp pe rudenia de sânge sa u
cognaţiunea a fost mult timp lipsita de efecte juridice.
Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat
sub aceiaşi putere, dintre persoanele care s-au aflat la un moment dat
in trecut sub aceiaşi putere sau dintre persoanele care s-ar fi
aflat sub aceiaşi putere daca pater familias ar mai fi trăit la data
naşterii lor.
Dreptul civil cunoştea aşadar trei categorii de agnaţi:
- toţi cei aflaţi sub puterea sefului de familie la un moment dat:
soţia, copii, nepoţii din fii;
- toţi cei care s-au aflat sub aceiaşi putere in trecut si intre
timp au devenit sui iuris :fraţii după moartea tatălui
- toţi cei care nu s-au aflat niciodată sub aceiaşi putere dar s-ar
fi putut afla daca pater familias ar mai fi trăit in momentul
naşterii lor:verii primari născuţi după moartea bunicului.
Cele trei cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe ci mobile astfel
incit la un moment dat rudele de sânge se pot afla in oricare dintre
ele; astfel verii primari pot fi in primul cerc al agnaţiunii daca
bunicul lor trăieşte , pot fi in al doilea după ce devin persoane sui
iuris sau pot fi in al treilea daca s-au născut după moartea bunicului
lor.

16
 Importanta cunoaşterii cărui c
erc al agnaţiunii aparţine
individul al un moment dat deo arece in epoca veche fundamentul
moştenirii era constituit de agnaţiunea.
La limita exterioara celui de-al treilea cerc al agnaţiunii se
aflau gentili, persoane care nu puteau dovedi cu certitudine
apartenenţa de un anume pater familias dar care aveau unele indicii
de apartenenţă; gentilitatea ca forma de rudenie ii unea pe membrii
aceleiaşi ginţi.
Gentilii se moşteneau intre ei dar numai in lipsa agnaţilor.
Cognaţiunea sau rudenia de sânge definea legătura dintre cei ce
aveau un autor comun , indiferent daca se aflau sau nu sub aceiaşi
putere. Cognaţii nu sunt întotdeauna si agnaţi ; astfel sora si
fratele deşi sunt cognaţi, îşi pierd rudenia agnatica după ce sora se
mărita si intra sub puterea soţului sau.
Pe lângă cognaţiunea reala ce-si are izvorul in natura , romanii
cunoşteau si cognaţiunea fictiva ; izvorul cognaţiunii fictive se afla
in principiul potrivit căruia toţi agnaţii sunt si cognaţi indiferent
daca erau sau nu rude de sânge. In acest fel adoptatul devenind agnat
cu membrii familiei sale adoptive devine automat si cognat (fictiv).
Deşi in epoca veche agnaţiunea sau rudenia civila avea importanta
juridica in domeniul organizării familiei si al succesiunii, după ce
războaiele de cucerire ale Romei au procurat un număr suficient de
mare de sclavi , familia a încetat sa mai fie celula de baza a
producţiei sociale .
Pe cale de consecinţa puterea sefului de familie se exercita
treptat cu mai putina rigoare iar agnaţiunea , întemeiată pe aceasta
putere îşi pierde importanta practica făcând loc cognaţiunii.
Având la început doar efecte morale , cognaţiunea capătă treptat
efecte juridice începând cu finele republicii ; triumful definitiv al
cognaţiunii este asigurat de reforma juridica a lui Justinian.
Astfel:
- la începutul imperiului fii de familie devin capabili de a se
obliga prin contracte sau de a fi proprietari ai bunurilor
dobândite in timpul exerciţiului militar (peculiu ostăşesc) si de
a dispune de acestea in timpul vieţii sau prin testament,
- in timpul împăratului Constantin bunurile dobândite de fii de
familie in serviciul public sa
u religios sunt asimilate
peculiului ostăşesc si tot sub acest împărat copii dobândesc
drept de proprietate asupra bunurilor moştenite de la mama lor
sau de la rudele mamei lor;
- urmarea reformei juridice a lui Justinian , copii sub putere
încep sa aibă capacitate juridica : tot ce dobândesc devine
proprietatea lor iar părinţii care voiau sa acorde copiilor lor
capacitate juridica completă o puteau face procedând la
emanciparea acestora eliberându-i complet de sub puterea
părinteasca.

EMANCIPAREA

Se realiza la început prin forme complicate ajungând ca in vremea

lui Justinian sa fie suficienta o declaraţie a sefului familiei.
Copilul emancipat ieşea de sub puterea sefului familiei , pierdea
legăturile agnatice cu ceilalţi membrii ai familiei fără a renunţa la
beneficiile cognaţiunii.
Bunurile stăpânite cu titlul de peculiu de persoana emancipata
reveneau de regulă acesteia.

17
 Ingratitudinea fata de seful de familie a celui emancipat putea
fi sancţionata cu revocarea acestei calităţi.

CASATORIA

Manualul de drept (Institutiones) al lui Justinian defineşte

căsătoria ca fiind „unirea bărbatului cu femeia , care consta intr-o
comunitate de viata de nedespărţit”.
In epoca veche căsătoria cu manus se caracteriza prin căderea
femeii in puterea bărbatului ,iar la sfârşitul republicii căsătoria
avea loc fără manus când femeia rămânea sub puterea lui pater
familias.
Condiţiile de forma ale căsătoriei cu manus erau:
- confarreatio – era forma de căsătorie rezervata patricienilor,
presupunea prezenta celor doi miri , a lui pontifex maximus, a
flaminului lui Jupiter si a 10 martori. Plebeii nu aveau acces la
confarreatio aşa ca trăiau in uniuni neleg itime. Pentru a
permite si plebeilor sa dobândească putere asupra femeii s-a
creat
- usus – ce consta in coabitarea vreme de un an a celor doi soţi
după care femeia cădea sub puterea bărbatului.
- coemption - a apărut pentru a înlătura in convenientele ce
decurgeau din formele anterioare si consta intr-o auto vânzare
fictiva a viitoarei soţii către viitorul soţ fiind o expresie a
mancipaţiunii fiduciare, procedeu de creare a puterii asupra unei
persoane.
Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii in casa
bărbatului , ocazie cu care se organiza o petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei erau:
- connubium – aptitudinea unei persoane de a se casatori conform
ius civile. Cei ce se căsătoreau nu puteau fi rude intre ei ( la
infinit in linie directa si pa na la gradul patru in linie
colaterala) si nici afini ( la infinit in linie directa si intre
cumnaţi si cumnate in linie colaterale), viitorii soţi nu puteau
fi căsătoriţi ( bigamia fiind interzisa) iar văduva nu se putea
remărita din considerente de incertitudine a paternităţii înainte
de un an de la moartea soţului. In unele cazuri căsătoria nu era
permisa din considerente sociale ( intre patricieni si plebei
până in sec V î. e.n ), politi ce ( intre guvernatorul unei
provincii si o femeie din provincia sa) sau morale ( intre tutore
sau fiul acestuia si fosta sa pupila).
- consimţământul - in epoca veche a dreptului roman căsătoria se
încheia intre şefii de familie ca o consecinţă a autorităţii pe
care aceştia o exercitau asupra persoanelor aflate in puterea lor
; in dreptul clasic pe lângă consimţământul şefilor de familie
era necesar si al celor ce urmau sa se căsătoreasca dar treptat
va prevala doar voinţa viitorilor soţi ca urmare a slăbirii
autorităţii lui pater familias.
- vârsta –tinerii care se căsătoreau trebuiau sa aibă vârsta minima
de 12 ani fata si 14 ani băiatul.
In cazul in care doua persoane nu se puteau casatorii din motive
ne-dirimante ( diferenţe de condiţie sociala, diferenţe politice etc.)
ele puteau convieţui împreuna sub forma concubinatului. Copii născuţi
din aceste legături erau consideraţi nelegitimi dar treptat condiţia
lor s-a ameliorat ; sub Justinian au dreptul la alimente din partea
tatălui si participa la o parte din succesiunea acestuia.

18
 Raporturile intre soţi erau di ferite in funcţie de tipul
căsătoriei : solemnă sau libera
In cazul căsătoriei solemne soţia cădea sub puterea soţului său
daca acesta era independent sau sub puterea sefului familiei daca
soţul său era depen
dent de acesta. Bunurile soţie
i deveneau
proprietatea sefului familiei si acesta , cel puţin in epoca arhaica,
avea puteri depline asupra acesteia.
In căsătoria libera soţia îşi păstra statutul juridic anterior:
daca era independenta îşi menţinea aceasta calitate de sui iuris iar
daca era dependenta continua sa rămână in aceeaşi situaţie de alieni
iuris.
Soţul era obligat sa-si ocrotească soţia in orice împrejurare, să
stea pentru ea in fata judecăţii iar soţia era obligată sa-i arate
acestuia o oarecare condescendenta. Soţii îşi datorau fidelitate unul
altuia deşi doar adulterul femeii era pedepsit si nu se puteau chema
in judecata unul pe celalalt.
Cu ocazia încheierii căsătoriei se obişnuia a se face o donaţie
soţului , donaţie numita dota si care era destinata a susţine
sarcinile căsătoriei; dota putea fi constituita de către soţie, de
rudele acesteia sau chiar de către terţi.
La desfacerea căsătoriei soţul era obligat la restituirea dotei
către cel ce o constituise sau către o persoana indicata de acesta. In
timpul lui Justinian restituirea dotei era garantata prin lege, soţia
având o ipoteca generala si privilegiata asupra întregii averi a
soţului.
Căsătoria se putea desface prin voinţa părţilor sau fără voia
acestora. In primul caz se uzita de procedura divorţului care in cazul
căsătoriei solemne consta intr-o gama întreagă de formalităţi
.
Căsătoria libera se desfăcea insa mult mai uşor :daca convieţuirea in
comun înceta si era afirmata intenţia de a nu mai continua mariajul ,
căsătoria lua sfârşit fără nici o alta formalitate.
In societatea romana veche divorţul era privit cu ostilitate
deoarece se dorea ca familia, ca unitate sociala aflata la baza
procesului de producţie , sa aibă durabilitate si trăinicie. De aceea
celor care divorţau fără motive temeinice erau sancţionaţi prin
ridicarea unor drepturi .
O data cu decăderea morala mai ales a claselor suprapuse
divorţurile devin frecvente şi in decursul timpului împăraţii au fost
nevoiţi sa ia masuri legislative in e snsul stăvilirii primejdiei
disoluţiei morale generate de despărţirile fără temei.
Reforma juridica a lui Justinian nu mai caută sa limiteze
divorţurile ci le accepta daca existau motive temeinice ( adulterul,
căderea in prizonierat) sau da ca erau expresia consimţământului
ambelor părţi; in celelalte cazuri considerate nejustificate , soţul
care ceruse divorţul era pedepsit dar căsătoria era desfăcuta.

ADOPTIUNEA

Adopţiunea era un mod artificial ed creare a puterii părinteşti

prin trecerea unui fiu de familie din puterea unui pater familias in
puterea altui pater familias. Adopţiunea a fost creata de
jurisconsulţii romani prin interpretarea prevederilor Legii celor XII
Table cu privire la vânzarea fiului de familie.
Prin adopţie se realiza trecerea fiului de familie de sub
autoritatea lui pater familias sub autoritatea cumpărătorului ca efect
al unor operaţiuni juridice diferite precum :vânzarea – cumpărarea,
dezrobirea sau un proces simulat.

19
 Adopţia impunea existenta unor condiţii de fond:
- adoptantul trebuia sa fie pater familias,
- era necesar consimţământul adoptantului si a lui pater familias
din familia de origine
- intre adoptant si adoptat nu era permisa o diferenţă de vârsta
mai mica de 18 ani deoarece se considera ca adopţia imita natura.
Efectele adopţiei presupun ca adoptatul devine ruda agnatica cu
agnaţii adoptantului si pe cale de consecinţa devine cu aceştia si
cognat fictiv. Rudenia civila cu familia de origine încetează dar se
păstrează rudenia de sânge. Adoptatul pierde drepturile de moştenire
in vechea familie in schimb capătă aceste drepturi in noua familie.

LEGITIMAREA

Legitimarea este procedeul pri

n care copii naturali sunt
asimilaţi copiilor legitimi.
Prin legitimare tatăl natural trebuia sa-si ridice fiul la rangul
de decurion (membru al senatul ui) si sa-i atribuie acestuia o
suprafaţa de teren.
In vechiul dreptul roman in care rudenia civila era singura
rudenie cunoscuta , situaţia copiilor născuţi in afara căsătoriei era
deosebit de precara in sensul ca nu erau rude nici cu tatăl si nici cu
mama lor: tatăl nu putea fi ruda civila cu copilul sau deoarece nu era
căsătorit cu mama acestuia iar mama nu-i putea fi ruda civila deoarece
acest tip de rudenie se transmitea numai pe linie masculina.
După ce rudeniei de sânge i se recunosc in timp anumite efecte
juridice situaţia copiilor născuţi in afara căsătoriei se ameliorează
in sensul ca era recunoscuta rudenia acestora cu mama lor cu condiţia
dovedirii naşterii, lucru foarte simplu. Situaţia fata de tatăl
copilului născut in afara căsătoriei nu s-a schimbat cu nimic
deoarece la Roma numai prin căsătorie putea lua naştere o legătură
cognatică intre tata si copilul sau.
In aceste situaţii , deşi tatii nu aveau la indemna un mijloc de
legitimare a copiilor lor naturali acest lucru se făcea prin uzitarea
de procedeul adopţiei sau cel al adrogaţiunii.
In epoca imperială apar unele proceduri specifice de legitimare
in sensul ca daca căsătoria părinţilor se întâmpla posterior naşterii
copilului acesta devenea legitim iar daca aceasta căsătorie nu mai era
posibila ca urmarea unor condiţii obiective (moartea mamei sau
adoptarea acesteia intr-un cult religios) legitimarea copilului putea
fi făcuta ca efect al unei decizii imperiale.

CAPITIUS DEMINUTIO

Capitius demiutio desemna desfiinţarea unui caput respectiv

desfiinţarea capacităţii juridice a individului.
Aceasta putea fi de trei feluriri:
- maxima - când erau pierdute toate cele trei elemente de drept
ale personalităţii ; situaţia era specifica celor ce-si pierdeau
libertatea
- media – când se perdea cetăţenia romana ; era situaţia specifica
celor ce treceau in rândurile latinilor sau peregrinilor si
- minima – când se perdea doar situaţia familiala de sui iuris .

20
INSTITUTII PENTRU OCROTIREA PERSOANELOR INCAPABILE

In dreptul roman capacitatea juridica era recunoscuta acelor

persoane care îndeplineau anumite condiţii de drept ( libertate,
cetăţenie, situaţie de sui iuris in cadrul familiei) precum si anumite
condiţii de fapt (vârsta , sănătate mintale , sănătate fizica, etc.).
In situaţia in care o persoana îndeplinea condiţiile de drept dar
nu avea capacitate de exercitare a acestora ca urmare a vârstei, a
unor boli fizice sau mintale , dreptul roman a creat doua instituţii
care urmăresc ocrotirea (tutela) si îngrijirea (cura) celui in cauza .
Atât curatela cat si tutela se adresau doar persoanelor care erau
sui iuris deoarece cei care erau alieni iuris beneficiau de drept de
sprijinul si îngrijirea sefului lor de familie.
Astfel tutela era instituita asupra tuturor copiilor in vârsta de
pana la 14 ani si care nu se aflau sub autoritatea lui pater familias
deoarece se considera ca aceştia nu se puteau apăra singuri din
pricina vârstei. Tutorele avea dreptul si obligaţia sa administreze
averea pupilului sau sa comple teze voinţa acestuia cu prilejul
încheierii unor acte juridice.
Daca tutorele nu era numit prin testament de către seful familiei
acesta era numit prin lege la început dintre rudele agnatice ,iar din
epoca imperiala dintre rudele de sânge. In lipsa unor tutori
testamentari sau legali era nu
mit un tutore din iniţiativa
autorităţilor publice ; apare astfel noţiunea de tutela „dativa” –
data de stat.
Tutorele trebuia sa îndeplinească anumite condiţii:
- sa aibă vârsta de minim 25 de ani,
- sa se bucure de toate drepturile cetăţeneşti,
- sa nu sufere de boli fizice(surd,mut) sau mintale ,
- cu câteva excepţii sa fie de sex masculin
In exercitarea tutelei , tutorele avea la indemna doua mijloace:
- gestiunea de afaceri – se folosea când pupilul era absent sau
când, fiind prea mic, nu putea vorbi. In acest caz tutorele deşi
era un gerant de afaceri , consecinţele actului sau juridic nu
treceau asupra pupilului .La sfârşitul tutelei , tutorele era
obligat sa transfere pupilului efectele obligaţiilor pe care le
încheiase fapt ce crea inconveniente atât in cazul
insolvabilităţii tutorelui cat si al pupilului.
- încuviinţarea – era folosit doar pentru completarea capacitaţii
pupilului si presupunea ca pupilul sa fie prezent si sa poată
vorbi si înţelege sensul cuvintelor. In cadrul acestui procedeu
efectele actelor juridice treceau asupra pupilului , tutorele
nefiind obligat personal.
La finele tutelei , tutorele trebuia sa dea socoteala despre
modul in care a administrat averea copilului si sa-l despăgubească pe
acesta pentru eventualele daune pe care le-a provocat si pe care un
bun gospodar nu le putea săvârşi.
Acţiunea pe care pupilul o avea la îndemâna pentru a cere
tutorelui darea socotelilor si restituirea patrimoniului pur
ta
denumirea de „acţiune directa din tutela” iar acţiunea prin care , la
rândul sau , tutorele putea cere pupilului rambursarea eventualelor
cheltuieli făcute in exerciţiul administrării averii se numea „acţiune
indirecta din tutela”.
Cele mai vechi curatele au fost instituite de Legea celor XII
Table care decreta ca cei bolnavi mintali (furiosi) si cei care
risipeau (prodigi) averea strămoşilor trebuiau puşi sub supravegherea

21
celor mai apropiate rude agnatice in vederea administrării averii
acestora.
In epoca clasica curatela este extinsa asupra surzilor , muţilor
si asupra celor care nu-si puteau gestiona propriile afaceri urmarea
suferinţei datorate de o boala grea.
Curatorii administrau averea incapabililor asemenea unui gerant
de afaceri urmând ca la finele curatelei sa dea socoteala despre modul
cum au îndeplinit-o.
In curatela se aflau si tinerii pana la 25 de ani datorita
considerentului ca erau prea lipsiţi de experienţa pentru a încheia
singuri acte juridice. De aceea ori de cate ori un minor trebuia sa
întocmească un asemenea act era asistat de un curator care devine
permanent in epoca lui Justinian.
In epoca lui Justinian , sub influenta dreptului cutumiar si al
celui elenistic care nu fac deosebire intre minor si impuber curatela
minorului se contopeşte cu tutela impuberului.

PERSOANA JURIDICA

Persoanele juridice sunt colectivităţi umane cărora dreptul

pozitiv le-a recunoscut , asemenea persoanelor fizice, capacitatea de
a avea drepturi si obligaţii.
In dreptul roman asemenea capacitate juridica aveau comunităţi
umane de tipul: colectivităţilor publice ( oraşul, statul),
asociaţilor profesionale(colegii de negus
tori sau meseriaşi),
asociaţii religioase etc.
In epoca imperiala s-a recunoscut o capacitate juridica redusa si
unor comunităţi de bunuri cum sunt stabilimentele pentru ajutorarea
săracilor, pentru educarea si întreţinerea copiilor orfani sau pentru
îngrijirea bătrânilor. Aceste „fundaţii” obţin capacitate juridica
deplina in vremea lui Justinian.
Încă începând cu Legea celor XII Table este recunoscuta
libertatea de asociere dar împăratul Augustus a decretat prin legea
Iulia de Collegiis ca orice asociere trebuia sa primească
încuviinţarea senatului iar mai târziu a împăratului. Aceasta
autorizaţie se dădea după o prealabila verificare si nu mai daca
asociaţia avea un patrimoniu. Primirea acestei autorizării consfinţea
si acordarea capacitaţii juridice.
Persoanele juridice aveau voinţă distincta de voinţa membrilor
asociaţiei si nu dispare o data cu moarta unora dintre membrii. Cu
toate acestea persoana juridica înceta sa mai existe daca:
- si-a atins scopul pentru care a fost creata,
- daca era dizolvata de autorităţi,
- daca toţi membrii lor încetau din viata,
- in cazul fundaţiilor , daca patrimoniul acestora dispăruse sau a
fost consumat in exerciţiul sarcinilor pentru care fusese
constituit.

22
 BUNURI, POSESIUNE, PROPRIETATE

BUNURILE

In dreptul modern prin bun se înţelege o valoare economica care

este utila pentru satisfacerea unei nevoi materiale sau spirituale a
omului si este susceptibila de aprop
iere sub forma dreptului
patrimonial.
In legislaţie, practica si doctrină , noţiunea de bun îmbracă
doua forme:
- stricto sensu – noţiunea de bun este sinonima cu cea de lucru,
- lato sensu – prin bun se înţelege atât lucrul ca atare cat si
dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.
In dreptul roman bunurile erau definite prin cuvântul res – adică
lucru si ca atare nu făcea o distincţie intre bunuri si lucruri .

CORELATIA DINTRE NOTIUNILE DE „BUNURI” SI „PATRIMONIU”

Corelaţia dintre noţiunile de „bunuri” si „patrimoniu” se

subordonează raportului dintre parte si întreg ; ca atare bunul poate
fi privit atât in mod individual cât si ca un element activ al
patrimoniului.
In dreptul modern prin patrimo
niu se înţelege totalitatea
drepturilor si obligaţiilor cu valoare pecuniara ce aparţin unei
persoane.
Dreptul roman in epoca veche nu cunoştea termenul de patrimoniu
deşi sub aspect constitutiv îl identifica cu mulţimea sclavilor –
familie – sau mulţimea vitelor – pecunia – ce aparţin ca bunuri
corporale unei persoane.
In epoca clasica apare noţiunea de substantia similară noţiunii
de patrimoniu din prezent . In cuprinsul patrimoniului , in latura sa
activa, intrau acţiuni ce sancţionau drepturile reale precum si cele
personale.
Dreptul real este acel drept patrimonial i n virtutea căruia
titularul sau îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără
concursul altcuiva.
Dreptul personal sau dreptul de creanţa este acel drept
patrimonial in temeiul căruia subiectul activ – numit creditor – poate
cere subiectului pasiv – numit debitor - sa dea , sa facă sau sa nu
facă ceva.

CLASIFICAREA LUCRURILOR

Principala clasificare a lucrurilor in dreptul roman parvine de

la Institutele lui Gaius care definesc lucrurile după regimul
circulaţiei lor juridice ca fiind:
- Res extra patrimonium si
- Res patrimonium

RES EXTRA PATRIMONIUM

Asupra acestor lucruri nu se pot naşte drepturi patrimoniale fie

datorita naturii acestor lucruri fie datorita voinţei comunităţii sau
a individului. Prin natura lor aceste bunuri sunt de utilitate publica
si conform destinaţiei pe care au primit-o sunt:

23
 - res publicae in publico usu – teatrele , băile publice, pieţele,
porturile – bunuri care aparţineau in exclusivitate poporului
roman,
- res divini iuris – care la rândul lor sunt de trei feluri:
 sacrae – erau consacrate zeilor – templele altarele,
obiectele destinate cultului
 religiosae – locurile in care s-a desfăşurat o inmormantare
 res sanctae – zidurile si porţile cetăţii puse sub protecţia
zeilor.

RES IN PATRIMONIUM

Clasificarea acestor bunuri se făcea după mai multe criterii.

Astfel un prim criteriu le împarte in :

- corporale – cele ce pot fi atinse
- incorporale – cele ce nu pot fi atinse; din aceasta categorie fac
parte bunurile fără concreteţe materială precum sunt drepturile
subiective:succesiunile, uzufructul, drepturile izvorâte din
contracte
La rândul lor bunurile corporale se împart in:
- mobile – bunuri care se pot mişca singure sau printr-o forţă
exterioara lor fără ca acest lucru sa aducă atingere valorii
acestora
- imobile – bunuri care daca sunt mişcate îşi schimba forma , in
aceasta categorie intrând terenurile si clădirile.
Bunurile imobile cu destinaţia de terenuri erau la rândul lor de
doua feluri :
- solum italicum – care conferea titularului drep
tului de
proprietate toate atributele dreptului si
- solum provinciale – care aparţinea statului roman proprietarii
având doar drept de folosinţa asupra acestuia.

In funcţie de valoarea lor economica , o alta clasificare operata

chiar de Legea celor XII Table împarte lucrurile in :
- res mancipi – erau mai valoroase si in epoca veche desemna
lucrurile ce constituiau gospodăria familiala:fondul italic,
sclavii, animalele. Înstrăinarea acestor bunuri trebuia sa
respecte forme solemne cunoscute sub denumirea de „mancipaţiune”
- res nec mancipi – erau mai puţin valoroase si înstrăinarea lor se
putea face prin simpla predare ( tradiţiune) a lucrului.

O alta clasificare a bunurilor presupunea existenta a altor doua

mari categorii:
- bunuri determinate generic – genera – erau acele bunuri care se
individualizau prin apartenenţa la o categorie ( o turma de vite)
- bunuri determinate individual – species – erau acele bunuri
care se individualizau prin măsurare, numărare , cântărire in
funcţie de natura bunului.
Distincţia intre cele doua categorii de bunuri avea relevanta
deosebita in ceea ce priveşte răspunderea contractuala. Astfel daca
avea loc pierderea fortuita a unui res genera debitorul nu era liberat
ci era obligat sa înlocuiască bunul cu acelaşi gen de bun pe baza
principiului ca bunurile de gen nu pier.
Din contra daca pierderea fortuită intervenea asupra unui bun
individual determinat debitorul era liberat de obligaţia predării.

24
 O alta clasificare a bunurilor se face in :
- bunuri fungibile
- bunuri nefungibile
Prin fungibilitate se înţelege un raport de echivalenta si din
acest punct de vedere sunt fun gibile acele bunuri care datorita
naturii lor sau voinţei părţilor in interiorul unui act juridic pot fi
schimbate prin echivalenta cu alte bunuri pentru stingerea unei
obligaţii.Ca regula species sunt fungibile iar genera sunt
nefungibile.

Romanii operau si cu clasificarea bunurilor in :

- consumptibile – lucruri care se consuma la prima lor folosinţa si
- neconsumptibile – lucruri care pot fi folosite in mod repetat
fără ca prin aceasta sa fie necesara consumarea substanţei lor
sau sa fie înstrăinate.
Distincţia este importanta in materia împrumutului de folosinţă
(comodat) unde doar bunurile neconsumptibile puteau face obiectul unui
astfel de contract.

O alta clasificare a bunurilor era cea ce făcea distincţia intre

bunuri ca fiind:
- frugifere – lucruri care produc in mod pe riodic alte bunuri
numite fructe fără ca acest lucru sa duca la con sumarea
substanţei lucrurilor ce le-au produs - si
- ne-frugifere (sau producte)
Romanii distingeau fructele , la rândul lor , ca fiind :
- naturale ( sporul animalelor )
- industriale – necesitau munca omului
- civile – foloase ce izvorăsc din raporturi juridice (chiria intr-
un contract de locaţiune)
Clasificarea prezintă importanta in materie juridica in ceea ce
priveşte uzufructul, arenda, emfiteoza ; astfel uzufructuarul are
dreptul doar la fructe nu si al producte care revin nudului
proprietar.

Sub influenta filozofiei stoice romanii împărţeau lucrurile si in

- simple
- compuse.
Deosebirea căpăta interes in situaţia in care un lucru compus se
destrăma in lucruri individuale ce aparţin unor proprietari diferiţi
si in cazul cărora , după descompunere, le renaşte dreptul de
proprietate asupra lucrului simplu ivit din compoziţiune.

POSESIUNEA

Posesiunea este o stare de fapt care reprezintă in esenţă modul

de exteriorizare a drepturilor reale.
In dreptul modern, posesia este definita ca fiind exerciţiul unei
puteri de fapt care da posesorului posibilitatea de a se comporta fata
de lucru ca si cum el ar fi titularul dreptului real.
In mod concis se poate afirma ca proprietatea este un drept pe
când posesiunea (stăpânirea de fapt a unui lucru) este un fapt; pe
cale de consecinţa stăpânirea nu poate fi transmisă prin succesiune pe
când proprietatea , da. Moştenitorul trebuie sa intre printr-un act
juridic in posesiunea bunurilor care alcătuiesc masa succesorala fără
de care deşi este proprietarul moştenirii nu este si posesor.

25
 Prin faptul stăpânirii materiale se exercita drepturi , in primul
rând dreptul de proprietate dar si alte drepturi precum uzufructul,
uzul,emfiteoza etc.

ELEMENTELE POSESIEI

Fiind os stare de fapt posesiunea presupune o voinţa şi un drept

material asupra căruia sa se aplice voinţa de dominaţiune.
Elementele posesiei sunt:
- animus – intenţia de a păstra lucrul pentru sine
- corpus – ansamblul actelor materiale prin car e o persoana
foloseşte un lucru sau se pune in situaţia de a folosi un lucru.
Aceste doua elemente ale posesiei trebuie îndeplinite cumulativ ;
lipsa unuia dintre ele determina pierderea posesiei. Lipsa lui animus
face ca posesorul sa fie un detentor precar adică sa posede pentru
altul.

POSESIUNEA SI DETENTATIUNEA PRECARA

Posesiunea presupune acea intenţie a unei persoane de a se

comporta ca un proprietar si de a exercita acţiunea posesiei pentru
sine pe când detenţiunea precara implică o putere materiala asupra
unui lucru fără intenţia de a poseda pentru sine , sub nume de
proprietar, ci doar cu intenţia de a deţine.
Pe cale de consecinţă, in dreptul roman, nu puteau sa exercite
acţiunea de posesie decât cei ce întruneau toate drepturile civile.
Sclavii sau fii de familie nu puteau poseda decât pentru stăpân sau
pentru pater familias realizând pentru el si uzucapiunea.
In epoca dominantului s-a recunoscut fiilor de familie dreptul de
a avea peculii proprii.

DOBANDIREA SI PERDEREA POSESIEI

Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor doua componente

ale sale :corpus si animus.
Constituirea elementului corpus nu presupune doar întrunirea
condiţiilor materiale ale stăpânirii fizice prin luarea in posesie ci
si stabilirea unui fapt in virtutea căruia posesorul se poartă ca
proprietar (de exemplu prin înfiinţarea unui paznic la un
imobil).Constituirea elementului corpus se poate face printr-un act
unilateral ca in cazul acceptaţiunii unui bun fără stăpân sau ca
urmare unui act bilateral , cel al tradiţiunii prin care se realizează
strămutarea posesiei printr-un act de predare – primire.
Cel de-al doilea element animus era esenţial pentru naşterea
posesiei .
Astfel incapabilii nu aveau animus chiar daca exista contactul
material cu bunul ca atare; acelaşi lucru era valabil si in cazul
celor capabili dar lipsiţi de discernământ pentru o perioada de timp
(cel ce doarme si căruia i se pune in mana un lucru nu poate fi
considerat ca având animus) .
Concepţia subiectivista asupra elementului animus a făcut ca
relativa la acesta dreptul rom
an sa prevadă diverse situaţii
specifice:
- infantul putea invoca începerea posesiei făcută de tutorele sau
atunci când interesele sale o cereau,
- s-a admis ca posesiunea se putea dobândii si prin animusul
altuia; este cazul procuratorilor, persoanelor ce administrau

26
 averea altuia, al tutorilor sau curatorilor sau al
reprezentanţilor persoanelor juridice.
Pierderea posesiei se întâmpla atunci când dispărea unul din
elementele componente.
Elementul corpus nu se pierdea printr-o încetare temporara a
contactului material cu bunul in cauza ci doar atunci când nu mai este
posibil exerciţiul actelor materiale fata de acesta (de exemplu atunci
când lucrul a fost furat).
Când posesorul bunului si-l neglijează cu buna ştiinţă chiar daca
este capabil, dreptul roman presupunea pierderea componentei animus si
posesia înceta.
Mai mult , dreptul roman presupunea ca părăsirea bunului era
considerat motiv de pierdere a ambelor atribute animo si corpore ale
posesiei.

FELURILE POSESIEI

Având drept criteriu efectele pe care le produce posesia

distingem:
- posessio ad interdictu – posesia apăruta prin intermediul
interdictelor,
- posessio ad usucapionem – posesie de natura sa duca la dobândirea
dreptului de proprietate prin intermediul prescripţiei achizitive
utile deci neviciata,
- Posessia iniusta – posesia contrara dreptului dobândită prin
violenta , clandestinitate si precaritate,
- Posessio iuris – posesia unui drept . In drept ul vechi se
considera ca drepturile nu pot fi posedate dar cu timpul , prin
intervenţia pretorului in baza principiului potrivit căruia
posesia este exerciţiul uterilor
p cuprinse in dreptul e
d
proprietate, s-a dezvoltat si acest principiu al quasi posesiunii
sau a posessio iuris.

EFECTELE POSESIEI

Principalul efect al posesiei îl reprezenta dobândirea dreptului

de proprietate quiritară prin intermediul uzucapiunii daca sunt
întrunite condiţiile legale pentru a uzucapa:posesiunea lucrului,
termenul,justa cauza si un lucru susceptibil pentru a fi uzucapat.
Un alt efect al posesiei consta in aceea ca posesiunea crea
paratului posesor, in cadrul unui proces de revendicare, prezumţia de
proprietate revenind reclamantului obligaţia de a face proba.
Posesorul era protejat din pun
ct de vedere juridic prin
intermediul interdictelor.

INTERDICTELE POSESORII

Interdictele erau ordine date de pretor si care constituiau

mijloace juridice de apărare a posesiei si care de cele mai multe ori
asigurau si protecţia proprietarului intru-cât posesorul era si
proprietar.
Interdictele erau de doua feluri :
- cele ce vizau redobândirea posesiunii pierdute
- cele ce vizau păstrarea unei posesiuni

Interdictele de redobândire a posesiunii pierdute erau:

- unde vi

27
  unde vi cottidiana
 unde vi armata
- de precario
- de clandestina posessione
Interdictele unde vi cottidiana se aplicau in cazurile de
deposedare prin violenta obişnuita si era prescriptibil intr-un an de
zile iar cele unde vi armata se aplicau in cazurile de deposedare prin
violenta armata sau de către o bandă si era imprescriptibil.
Interdictul de precaria a fost înfiinţat pentru a fixa poziţiile
procesuale ale reclamantului si paratului in cadrul unui proces de
revendicare. Deoarece existenta posesiunii prin efectul sau de a crea
si prezumţia de proprietate era recomandabil celui care pregătea un
proces petitoriu sa-si asigure mai întâi posesia printr-un interdict
de acest tip. Obligaţia efectuării probei revenea adversarului iar
posesorul păstra posesia chiar când avea un drept mai puţin întemeiat.
Avea aplicabilitate in domeniul folosinţei ager publicus dar s-a
extins si la alte domenii
Interdictul de clandestina posessione sanctiona pe cel ce ocupa
lucrul altuia fără acordul proprietarului. Avea aplicabilitate in
domeniul păşunatului in care elementul corpus al posesiunii avea o un
caracter de discontinuitate fapt ce dădea prilejul unor terţi la
folosinţa ilegala in detrimentul proprietarului de drept.

Interdictele ce vizau păstrarea unei posesiuni erau:

- uti possidentis – „după cum posedaţi” ;se acorda in materie de
imobile celui care poseda la momentul eliberării interdictului.
Pe calea acestui interdict pretorul atribuia provizoriu posesia
urmând ca imobilul respectiv sa fie atribuit definitiv in baza
unei sentinţe judecătoreşti in urma unei acţiuni in revendicare.
- utrubi – „care din doi”; avea aplicabilitate in cazul bunurilor
mobile si dispunea ca persoana care avea posesia neviciata a
bunului cea mai mare parte a nului
a anterior emiterii
interdictului sa păstreze posesia.
Prin reforma juridica a lui Justinian cele doua interdicte de mai
sus se contopesc si s-a hotărât ca posesorul ce exercita o posesie
neviciata la momentul „litis contestatio” să poată pretinde
înlăturarea tulburării posesiunii si sa pretindă despăgubiri pentru
daunele survenite. Totuşi , după împlinirea unui an, reclamantul putea
revendica fructele in baza principiului îmbogăţirii fără justa cauza.
Aceste interdicte erau duble in sensul ca amb ele pârti erau
reclamante si aveau scopul de a menţine bunul in posesia celui care îl
poseda.

COMPARATIE INTRE POSESIUNE SI DETENTIE

Ca si posesiunea detenţia presupunea întrunirea cumulativa a

celor doua elemente corpus si animus insa deşi corpus era identic in
cazul posesiunii sau detenţiei , animus era diferit in cazul detenţiei
deoarece detentorul deţinea bunul respectiv pentru altul.
Astfel in situaţia unei tulburări a posesiei detentorul nu avea
nici un mijloc juridic d e tipul interdictului de înlăturare a
tulburării posesiei si trebuia sa informeze pe posesor in vederea
luării masurilor de ocrotire necesare.
Cu timpul au fost admise pentru anumite categorii de detentori
masuri de protecţie a detenţiei prin interdicte speciale.

28
 Detenţiune apare ca termen juridic din raţiuni practice impuse de
necesitatea efectuării unor contracte precum comodatul , depozitul sau
arenda.

PROPRIETATEA

FORMELE PRESTATALE DE PROPRIETATE

Formele de proprietate din perioada anterioara apariţiei statului

erau dependente de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie;
astfel in societatea gentilica societate in care oamenii munceau in
comun pentru producerea sau procurarea celor necesare traiului si
forma de proprietate asupra mi jloacelor de producţie si asupra
produselor era cea comuna.
In etapa de tranziţie de la comuna primitiva la soc ietatea
statala in care se preconfigura si apariţia formelor de producţie de
tip sclavagist se diferenţiază treptat următoarele forme de
proprietate:
- proprietatea colectiva a ginţii
- proprietatea familiala asupra pământului
- proprietatea individuala asupra sclavilor.
Proprietatea colectiva a ginţii a fost prima forma de
proprietate cunoscuta de romani . Mancipaţiunea era cea mai veche
forma de transmitere a proprietăţii si presupunea printre alte forme
solemne si ca accipienis – dobânditorul sa tina in mana lucrul
situaţie posibila in ceea ce priveşte sclavii sau vitele dar imposibil
in cazul bunurilor imobile ( case, terenuri).
In cazul acţiunii in revendicare , formula acestei legislaţiuni
presupunea prezenta lucrului in fata magistratului , situaţie de
asemenea imposibila in cazul bunurilor imobile.
In perioada prestatala pământul ca principal mijloc de producţie
se afla deci in proprietatea c olectiva a ginţii dar exista si
proprietatea familiala asupra pământului (heredium) ce consta din
pământul din cetate atribuit fiecărei familii; astfel fiecărui pater
familias, încă de la fondarea cetăţii i se atribuiau doua iugăre de
pământ pentru casa si gradina.
Familia îşi asigura existenta din cultivarea acestui pământ iar
la moartea lui pater familias pământul nu revenea cetăţii ci se
transmitea din generaţie in generaţie urmaşilor din cadrul familiei.
Heredium-ul prezenta doua caractere:
- era inalienabil – nu putea fi înstrăinat ,
- era indivizibil – nu putea fi împărţit intre membrii familiei
deşi mai târziu , Legea celor XII Table a consfinţit o dreptul la
o acţiune de împărţire a bunurilor in familie
Proprietatea individuala asupra sclavilor era o forma prestatala
de proprietate deoarece mancipaţiunea , ca cea mai veche forma de
transmitere a proprietăţii nu se putea face asupra terenurilor ci
numai asupra sclavilor ca bunuri mobile.

PROPRIETATEA IN EPOCA VECHE

O data cu apariţia statului formele de proprietate prestatale se

transforma in forme de proprietate specifice societăţii sclavagiste.
Astfel proprietatea colectiva a ginţii se transformă in
proprietatea publica a statului, proprietatea familiei , o data cu
posibilitatea ieşirii din indiviziune , se transforma in proprietate

29
privata iar proprietatea individuala asupra sclavilor devine o
proprietate privata veritabila.
In concluzie formele de proprietate in epoca veche erau:
- proprietatea publica a statului
- proprietatea privata sau quiritara.

PROPRIETATEA PUBLICA A STATULUI

Aceasta forma de proprietate , după obiectul asupra căruia se

manifesta, era:
- proprietatea publica asupra terenului (ager publicus)
- proprietatea publica asupra sclavilor (servi publicus)
Ambele forme de proprietate îşi au originea in războaiele de
cucerire romane consecinţa politicii de expansiune romane.

PROPRIETATEA STATULUI ASUPRA PAMANTULUI CUCERIT

O parte din ager publicus era dat de către stat spre folosinţa
cetăţenilor romani fie gratuit fie in schimbul unei sume anuale de
bani. Treptat a apărut un fenomen de formare a unor întinse latifundii
in beneficiul patricienilor, situaţie care a dus ca in anul 367 i.
e.n. ca prin lege (Lex Licinia Sextia) să se impună limitarea acestui
proces prin interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult de o anumita
suprafaţa de teren. Acest lucru intentiona sa favorizeze si accesul
săracilor la ager publicus.
Cu toate acestea procesul de concentrare a pământului in mana
patricienilor bogaţi a continuat fapt ce a dus ca in 134 î.e.n.
tribunul plebeu Tiberius Grachus sa propună ieşirea terenului deţinut
peste limitele prevăzute de Lex Licinia Sextia din posesia celor
bogaţi si împroprietărirea cu acesta a celor săraci.
Legea a fost votată in senat iar Tiberius Grachus a fost asasinat
la ordinul nobililor nemulţumiţi.
In anul 122 î.e.n. fratele lui Tiberius Grachus, Cais Grachus
ales tribun , a restabilit intr-o oarecare măsură reforma agrară a
fratelui sau si a propus , si s-a votat, legea de ajutorare cu grâu a
populaţiei sărace a Romei.
Deşi reformele fraţilor Grachus au subminat marea proprietate
funciara , patricienii au continuat să deţină mari suprafeţe de pământ
iar in anul 111 î.e.n. prin lex Thoria s-a hotărât ca tot acest pământ
asupra căruia latifundiarii nu aveau decât folosinţa să devi nă
proprietatea celor ce-l deţineau; aceste terenuri devin res mancipi si
deci susceptibile de proprietatea quiritara.

PROPRIETATEA STATULUI ASUPRA SCLAVILOR

Prizonierii de război deveneau proprietatea statului ; statul

putea sa-i vândă cetăţenilor romani sau sa-i păstreze pe lângă
magistraţi in funcţii publice :scribi, secretari, e tc. fără ca
magistraţii sa-i poată folosi in interes personal.
Servi publicus aveau o situaţie similara cu servi privatis dar
se bucurau de cateva avantaje:
- puteau fi dezrobiţi doar prin declaraţia magistratului superior
fără a fi necesare alte forme solemne,
- beneficiau de o suma anuala pentru întreţinere,
- primeau o suprafaţă din teritoriul public pentru aşi construi o
casa pe aceasta
- puteau încheia un fel de căsătoriE cu femei libere,

30
 - la moarte beneficiau prin testament de jumătate din patrimoniul
lor.
Aceasta situaţie mai buna a sclavilor publici se datora faptului
că mai ales in epoca veche statul nu dispunea de persoane instruite
pentru ai folosi in administraţie si folosea in acest scop sclavi
cărora le acorda unele privilegii.

PROPRIETATEA QUIRITARA

Proprietatea quiritară constituia privilegiul cetăţenilor romani.

Se crea si se transmitea prin forme solemne si tot prin forme solemne
era sancţionată in fata instanţei.
La origine aparţinea doar cetăţenilor persoane sui iuris si
patricienilor dar cu timpul a aparţinut si latinilor in măsura in care
aceştia beneficiau de ius comercii.
Proprietatea quiritara avea trei atribute definitorii:
- ius utendi,
- ius frutendi,
- ius abutendi.

Proprietatea quiritară prezenta trei caractere:

- caracterul absolut,- decurge din caracterul absolut al
drepturilor reale dar si din puterile nelimitate ale
proprietarului de pământ sau sclavi asupra bunurilor sale.
Caracterul absolut a fost in timp limitat de prevederi legale de
tipul cărora ce prevedeau ca doi proprietari de pământ erau
obligaţi a lăsa intre loturile lor un spaţiu liber de cinci
picioare , spaţiu ce nu putea fi uzucapat.
- caracterul perpetuu, - consta in faptul ca nu era limitata in
timp si deci nu poate fi stabilita pana la un anume termen
- caracterul exclusiv. – consta in faptul ca proprietarul nu putea
fi obligat sa-si împartă proprietatea cu nimeni.

Proprietatea quiritară era de mai multe categorii:

- asupra pământului,
- asupra sclavilor ,
- asupra vitelor mari
- asupra vitelor mici

Proprietatea quiritară asupra pământului , de data mai recenta ca

si cea asupra sclavilor sau vitelor , se dovedea prin faptul ca
acţiunea in revendicare se poate intenta printr-o acţiune a legii –
sacramentum in rem – si printre alte forme solemne presupunea prezenta
lucrului in fata magistratului; aceasta condiţie s-a modificat in
sensul ca era suficienta prezentarea in fata magistratului a unui
bulgare de pământ din lotul revendicat.
Proprietatea quiritara asupra sclavilor este cea mai veche forma
de proprietatea ea luând naştere in mod spontan încă din perioada
gentilica sub forma stăpânirii individuale. Constituia forma de
proprietate fundamentală in epoca romana intru-cat si forma de
producţie dominantă a fost cea sclavagista. Sclavii puteau fi vânduţi
deci sa facă obiectul unor contracte juridice dar la fel de bine
puteau la rândul lor sa încheie acte juridice pentru stăpânii lor.
Proprietate quiritara asupra vitelor mari era si ea o forma
importanta de proprietate intru-cat vitele mari erau principalele
mijloace de cultivarea pământului in societatea romana. Dacă la
început se referea asupra boilor, vitelor mari si cailor o data cu

31
trecerea spre o economie deschisa in care schimburile comerciale
constituiau principalul motor economic proprietatea quiritara s-a
extins si asupra măgarilor si catârilor.
Proprietate quiritara asupra animalelor mici, capre, oi a fost
admisa devreme deoarece pe de o parte Legea celor XII Table cunoştea
tradiţia ca mod de transmitere a res nec mancipi si pe de alta parte
in epoca veche nu era cunoscuta alta forma de proprietate decât cea
quiritara. Se putea revendica deci o turma prin aducerea in fata
magistratului a unui animal din acea turma in mod simbolic.

PROPRIETATEA IN EPOCA CLASICA

In epoca clasica s-a păstrat proprietatea quiritară alături de

care au apărut pe fondul transformărilor intervenite in viata sociala,
economica si :
- proprietatea pretoriana sau bonitară
- proprietatea provinciala si
- proprietatea peregrina.
Proprietatea quiritară in epoca clasica îşi păstrează vechile
caractere dar dobândeşte altele noi in sensul ca a făcut une le
concesii renunţând mai ales la formele sale rigide astfel încât ea se
adaptează de la economia închisă cu schimburi sporadice la economia
deschisa specifică unui stat de extindere mediteraneana devenit mai
apoi imperiu.
Cea mai importanta modificarea a sa a survenit din necesitatea de
a se asigura proprietatea si asupra terenurilor din provinciile romane
cucerite , terenuri care nu erau susceptibile de a deveni proprietate
quiritară. De aceea proprietatea quiritară s-a extins si asupra
peregrinilor cărora li s-a acordat ius comercii si s-a extins si
asupra pământurilor declarate sol italic .
Proprietatea quiritară îşi men
ţine distincţia faţă de
proprietatea peregrină sau cea provincială care erau forme inferioare
de proprietate si care din punct de vedere tehnic erau mai degrabă
posesiuni; singura proprietate in adevăratul sens al cuvântului rămâne
cea a cetăţeanului asupra lucr
ului roman – deci proprietatea
quiritară.
Proprietatea pretoriana sau bonitară îşi avea sorgintea in
situaţia transmiterii proprietăţii unui res mancipii prin tradiţiune.
Prin tradiţiune nu se făcea transmiterea proprietăţii quiritare asupra
bunului ci doar a posesiunii conform dreptului civil roman.
Proprietatea bonitară a apărut in sec I î.e.n. când datorită mai
ales dezvoltării economiei si comerţului era necesara o forma de
proprietate care sa se transmită fără forme solemne si rigide , la
indemna oricui fie ca era cetăţean roman sau peregrin.
Proprietarul care transmitea proprietatea quiritară asupra unui
res mancipii prin tradiţiune rămânea in continuare proprietar potrivit
codului civil roman .
De aceea accipiens – cel care primea lucrul – a fost protejat de
către pretor printr-o excepţie de dol in situaţia in care tradens –
cel care preda lucrul – ar fi intentat o acţiune cu rea credinţă
pentru un bun transmis prin vânzare, donaţie sau schimb.
Proprietatea pretoriană era provizorie deoarece după trecerea
unui anumit timp in funcţie de cum era lucrul , mobil sau imobil ,
prin uzucapiune accipiens devenea proprietar quiritar. Proprietarul
quiritar in calitate de tradens avea un titlu lipsit de conţinut in
schimb ce accipiens se bucura de toate avantajele pe care i le
conferea posesiunea.

32
 Proprietatea provincială era o proprietate inferioar
ă
proprietăţii quiritare si consta in proprietatea asupra pământurilor
cucerite de romani si lăsate in folosinţă locuitorilor din provincii.
Deşi avea aceleaşi atribute – usus, fructus, abusus – ca şi
proprietatea quiritară si era sancţionată de aceiaşi acţiune in
revendicare in ochii romanilor stăpânirea terenurilor provinciale nu
constituia o proprietate in adevăratul sens al cuvântului.
Proprietatea peregrină era o forma de proprietate inferioara
proprietăţii quiritare protejată la Roma de edictul pretorului iar in
provincii de edictul guvernatorului.
La Roma un peregrin nu putea d obândi dreptul de proprietate
conform dreptului civil decât in măsura in care beneficia de ius
comercii. Posesiunea peregrinului era protejata de edictul pretorului
printr-o acţiune asemănătoare celei in revendicare numita acţiune
utila in cadrul căreia apărea ficţiunea potrivit căreia peregrinul era
cetăţean roman. Acest tip de proprietate era aparat si de interdictele
posesorii.
O data cu Constituţia lui Caracalla din anul 212 e.n. când s-a
acordat cetăţenie romană tuturor locuitorilor imperiului noţiunea de
peregrin dispare si o data cu ea dispare si proprietatea peregrină.

PROPRIETATEA IN EPOCA POSTCLASICA

In epoca post clasica s-a produs o apropiere intre proprietatea

quiritară si cea provinciala rumarea faptului ca s-a pierdut
deosebirea de identitate intre terenurile afectate de proprietatea
quiritară si cele afectate de proprietatea provinciala in principal
prin supunerea tuturor impozitului funciar.
Justinian , prin reforma sa juridica , a desfiinţat diferenţele
dintre toate formele de proprietate anterioare rezultând o forma de
proprietate unica denumita dominium.

MODURILE DE DOBANDIRE SI TRANSMITERE A PROPRIETATII

Jurisconsulţii romani au clasificat modurile de dobândire a

proprietăţii după mai multe criterii:
- după ramura de drept
 de iure civile - dădea posibilitatea cetăţenilor dar si
latinilor si peregrinilor ce beneficiau de ius comercii sa
dobândească proprietatea quiritară;din aceasta categorie
făceau parte:
 mancipatio
 in iure cessio
 usucapio
 de iure gentile – era la indemna tuturor locuitorilor
imperiului sa dobândească proprietatea fiind caracterizate
de lipsa formalismului; din aceasta categorie făceau parte:
 tradiţio
 prescriptio longi temporis
 prescriptio longissimi temporis
 ocupatio
 specificatio
 accesio
- după voinţa părţilor

33
  moduri de dobândire voluntare – erau cel care confereau
proprietatea urmarea unei convenţii; in aceasta categorie
intrau:
 mancipatio
 in iure cessio
 tradiţio
 moduri de dobândire ne
-voluntare – erau cele care
presupuneau manifestarea de voinţa doar a unei singure
părţi; in aceasta categorie intrau:
 uzucapiunea
 prescripţio longi temporis
 prescriptio longissimi temporis
- după originea modurilor
 originare – confereau proprietatea asupra lucrurilor care
pana atunci nu mai fuseseră în suşite de nimeni – res
nullius,
 derivate - confereau proprietatea asupra lucrurilor care mai
fuseseră însuşite anterior – res private

MANCIPATIO

Mancipaţiunea la origine reprezenta o forma de crearea a

proprietarii ca putere asupra lucrului .La începuturi se confunda cu
vânzarea .Persoana care transmitea luc
rul se numea mancipiant
(mancipio - dans) iar cel ce primea lucrul se nu mea dobânditor
(accipiens).
Mancipaţiunea era un act solem n , formal care presupunea
existenta a cinci martori, cetăţeni romani, a părţilor (mancipio dans
si accipiens) si a libripensului cu balanţa.
Accipiens, ţinând mana asupra lucrului ce face obiectul
mancipaţiunii rostea o formula vindicatorie ; după ce era cântărit
preţul de către libripens , mancipantul remitea preţul ( o bara de
metal sau monede) si in acest mod transferul de putere – proprietate
era desăvârşit.
O data cu răspândirea monedei era posibila cuantificarea preţului
prin numărare si nu prin cântărire dar prezenta libripensului cu
balanţa a rămas obligatorie acesta având un rol simbolic.
Efectele mancipaţiunii erau:
- transferul proprietăţii quiritare – transferul proprietăţii era
imediat si nu era condiţionat de realizarea unui termen sau a
unei condiţii. O data cu renunţarea la cântărirea monedei exista
chiar riscul ca transferul de proprietate sa se înfăptuiască fără
ca preţul sa fie plătit integral. De aceea in timp s-a subordonat
transferul de proprietate de plata efectiva a preţului.
- acţiunea in garanţie – in situaţia in care accipiens era evins (i
se revendica dreptul de proprietate) de un terţ (in calitate de
titular al dreptului de proprietate) , accipiens avea drept la
acţiunea in garanţie care ii putea permite sa ceara mancipantului
preţul plătit la valoare dublă.
- acţiunea relativa la teren – in situaţia in care mancipantul
afirma ca terenul care se transmitea avea o suprafaţa mai mare
decât in realitate , acesta era sancţionat prin acest tip de
acţiune situaţie in care era obligat sa plătească lui accipiens
dublul preţului plătit pe suprafaţa declarata in plus.

34
 Mancipaţiunea fiduciară deriva din mancipaţiunea reala diferenţa
intre ele fiind aceea ca preţul plătit era simbolic. Mancipaţiunea
fiduciara avea aplicativitate in următoarele cazuri:
- căsătoria prin coemptio prin care soţia intra sub puterea
maritala a soţului
- in materie testamentara prin extinderea categoriilor celor care
puteau sa-si întocmească un testament
- in materie de donaţiune atât timp cat a lipsit instituţia
donaţiunii propriu-zise.
In timp mancipaţiunea a dispăr
ut ca urmarea răspândirii
sistemului de transfer al proprietăţii si transmitere a bunurilor prin
tradiţie (traditio).

IN IURE CESSIO

Era un mod de transmitere a proprietăţii quiritare ce consta

intr-un proces fictiv pe care dobânditorul il intenta
transmiţătorului.
In iure cessio – recunoaşterea in fata magistratului - funcţiona
in următorul fel: prezente fiind ambele părţi in fata magistratului ,
dobânditorul rostea o formula vindicatorie prin care revendica lucrul.
Cealaltă parte avea o atitudine pasiva de tăcere asupra căreia
magistratul lua act si rostea formula addico prin care se ratifica
declaraţia dobânditorului si transferul proprietăţii se desăvârşea.
Era o formula solemna si in acelaşi timp un act fictiv deoarece
in spatele sau se afla evident un act real de în străinare ce
presupunea acordul părţilor.
Diferenţa dintre in iure cessio si mancipatio consta in prezenta
in fata magistratului in primul caz si in fata martorilor in cel de-al
doilea caz ; mancipatio era o forma mai veche decau in iure cessio.

USUCAPIO

Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii quiritare prin

exercitarea posesiei un timp îndelungat. Dreptul de proprietate al
vechiului proprietar se stinge ca urmare a uzucaparii de către noul
proprietar.
Uzucapiunea avea funcţia de a asigura exp loatarea lucrurilor
mancipi in conformitate cu destinaţia lor economica si a apărut din
necesitatea de a se înlătura nesiguranţa dreptului de proprietate in
fata aşa numitei probatio diabolica – proprietarul trebuia sa
dovedească dreptul de proprietate neîntrerupt al predecesorilor săi ,
lucru care la un moment dat a devenit cu neputinţa.
Prin uzucapiune, daca bunurile nu erau exploatate de către
proprietari in conformitate cu destinaţia lor economica aceştia erau
sancţionaţi prin pierderea dreptului de proprietate si in acelaşi timp
apărea recompensarea celui ce-si manifesta posesia neîntrerupta un
anumit interval de timp asupra acelui lucru , prin dobândirea
dreptului de proprietate.
Condiţiile uzucapiunii sunt:
- posesiunea – condiţia folosinţei îndelungate si neviciata a unui
lucru
- termenul – constituia perioada de timp neîntreruptă in care
trebuia să se exercite posesiunea; era de 1 an in cazul bunurilor
mobile si de 2 ani in cazul bunurilor imobile
- lucrul sa fie susceptibil a fi uzucapat

35
 - buna credinţă - constituia din convingerea uzucapantului ca
vechiul proprietar îndeplinea condiţiile pentru a înstrăina
lucrul
- justul titlu.

PRESCRIPTI LONGI TEMPORIS

Prescripţia de timp îndelungat era o forma de dobândire a

proprietarii similară cu uzucapiunea numai ca se aplica pământurilor
provinciale si deci peregrinilor – uzucapiunea fiind o instituţie de
drept civil nu era aplicabila decât cetăţenilor romani si lucrurilor
de sorginte romana.
Diferenţele fata de uzucapiune apăreau doar in ceea ce priveşte:
- termenul - era de 10 ani intre cei prezenţi ( care locuiau in
aceeaşi cetate) si de 20 de ani intre cei absenţi ( ce locuiau in
cetăţi diferite)
- efectele posesiunii – iniţial nu era o forma de dobândire a
proprietăţii propriu-zise ci doar era o forma de respingere a
acţiunii reclamantului - proprietar fiind deci o forma de
prescripţie extinctivă si nu achizitivă.

PRESCRIPTI LONGISSIMI TEMPORIS

Era similara uzucapiunii dar nu era o forma de dobândire a

proprietăţii propriu-zise ci constituia doar un mod de respingere a
acţiunii in revendicare a proprietarului după trecerea unui anumit
interval de timp – 40 de ani si apoi 30 de ani.
De asemenea nu se cereau buna credinţă si justul titlu.

ADIUDICATIO

Era o forma de dobândire a proprietăţii care se realiza prin

atribuirea de către judecător a cotelor părţi dintr-un lucru ce se
afla in urma moştenirii sau cumpărării in proprietatea mai multor
persoane ; era o situaţie specifica proceselor de ieşire din
indiviziune.

LEX

Legea constituie un mod de dobândire a proprietăţii direct sau

indirect prin respectivul act normativ. De exemplu Legea celor XII
Table recunoştea dreptul persoanei ca prin testament sa atribuie cuiva
un sclav. Cel ce beneficia de dispoziţia testamentara devenea
proprietar de plin drept.

OCUPATIO

Ocupatio era un mod de dobândire a proprietăţii prin luarea in

posesie a unui lucru fără stăpân :res nullius. Era unul din cele mai
vechi moduri de dobândire a proprietăţii si a cunoscut mai multe
cazuri:
- lucrurile luate de la duşmani – era cazul prăzii de război sau a
prada obţinută prin incursiuni de jaf la frontiera,
- animalele sălbatice , pasările , peştii aparţineau celui ce le
prindea sau le vana indiferent de pe ce teren au fost dobândite;
daca scăpau înceta dreptul de proprietate asupra lor.
- Pietrele preţioase – aparţineau celui ce le descoperea,

36
 - comoara, ce consta in obiecte de valoare ascunse in pământ de
mult timp încât nu se mai ştia cui aparţin;in unele texte comoara
era considerata res nullius si revenea celui ce o găsea iar in
alte texte era considerata un accesoriu al pământului si revenea
proprietarul acestuia. In situaţia in care comoara era
descoperita de o persoana pe un teren străin aceasta se împărţea
in mod egal intre cel ce o găsise si proprietarul terenului.
- lucrurile părăsite de proprietar – reveneau ocupantului lor.

TRADITIO

Tradiţiunea era un mod voluntar de transm isie a posesiei ce

consta prin remiterea posesiunii lucrului.
Era un mod de dobândire de iure gentium.
Prin tradiţiune se transmite proprietatea qui
ritara asupra
lucrurilor nec mancipi , proprietatea pretoriana asupra lucrurilor
mancipi ,proprietatea peregrina si proprietatea provinciala.
Tradiţiunea era recunoscuta de Legea celor XII Table ca fiind cel
mai vechi mod de transmitere a lucrurilor pentru ca in epoca post-
clasică sa devina singurul mod de transmitere a proprietăţii intru-cat
mancipaţiunea si recunoaşterea in fata magistratului dispăruseră deja.
Condiţiile tradiţiunii sunt doua:
- remiterea posesiunii lucrului nec mancipi – pentru efectiva
transmitere a posesiunii dobânditorul trebuia sa aibă corpus si
de aceea daca in epoca veche transmiterea se face cu mana sau
prin parcurgerea hotarului unui teren sau a tuturor încăperilor
unui imobil , mai târziu aceste acţiuni capătă importanta
simbolica fiind înlocuite de arătarea hotarelor cu mana de pe o
înălţime sau prin înmânarea cheilor imobilului.
- iusta causa – consta in actul juridic ce stătea la baza remiterii
efective a posesiunii asupra bunului; acesta preciza scopul
urmărit de părţi si titlul juridic dobândit de achizitor. Simpla
remitere fără iusta casusa nu era suficienta transferului
dreptului de proprietate.

SPECIFICATIO

Specificaţio este situaţia in care o persoana in calitate de

specificator confecţionează un lucru nou beneficiind de materia prima
aparţinând altui proprietar; se pune întrebarea cui aparţine lucrul
nou creat. Institutele lui Justinian dau exemple tip
ice de
specificaţiune precum transformarea strugurilor in vin , a grâului in
faina, a măslinelor in ulei , etc.
Răspunsul la aceasta întrebare căpăta valenţe diferite potrivit
curentelor filozofice din domeniul dreptului roman: sabinian si
proculian.
Sabinieni fiind de orientare stoica afirmau ca proprietarul
noului lucru este proprietarul materiei pentru ca aceasta este mai
importantă in timp ce proculie nii , de orientare aristotelica,
considerau ca proprietarul era specificatorul intru-cat forma este
esenţială.
Reforma juridica a lui Justinian instituie o formula de compromis
intre cele doua abordări anterioare şi clasifică specificaţiunea in :
- specificaţiune perfectă – caz in care transformarea materiei
prime in bunul finit este irev ersibila ( cazul strugurilor
transformaţi in vin) si care transmite dreptul de proprietate

37
 specificatorului rămânând in sarcina acestuia obligaţia de al
despăgubii pe proprietarul iniţial al materiei prime;
- specificaţie imperfecta – caz in care transformarea est
e
reversibila ( cazul unei statui de aur care prin topire revine la
forma lingoului de aur iniţial) si proprietarul materialelor
devin si proprietarul bunului nou creat

ACCESIO

Accesiunea este modul de dobândire a proprietăţii prin aceea ca

lucrul accesoriu se uneşte cu lucrul principal ; lucrul accesoriu
fiind acela care urmăreşte întotdeauna soarta lucrului principal.
Accesiunea îmbracă mai multe forme:
- accesiune lucrului mobil la lucrul imobil – este cazul in care
din materiale proprii o persoana construieşte un imobil pe
terenul altuia fără acordul proprietarului; prin accesiune,
proprietarul terenului devine si proprietarul clădirii. Situaţia
este similara si in cazul plantaţiilor sau însămânţărilor.
- Accesiunea lucrului imobil la lucrul imobil – îmbrăca la rândul
sau trei forme:
 Aluviunea – situaţia in care terenul unui proprietar era
mărit ca urmare a acţiunii aluvionare a unui râu ; terenul
nou format devenea prin accesiune proprietatea
proprietarului terenului lângă care s-a format;
 Avulsiune – situaţia in care o bucata din te renul unui
proprietar era rupta ca urmarea acţiunii erozive a unui râu
sau torent si alipită la terenul altui proprietar ; in acest
caz aceasta bucata de teren rămânea proprietatea
proprietarului terenului de la care s-a desprins pana când
arborii de pe aceasta bucata de teren prindeau rădăcini;
 Insula născută in fluviu – revenea ca proprietate in mod
proporţional cu lăţimea terenului deţinut de proprietarii de
tern din imediata vecinătate a cursului de apa unde s-a
format.
- Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil – este cazul celui
care scrie un poem pe pergamen tul altuia, situaţie in care
proprietarul pergamentului devenea si proprietarul a ceea ce
scria pe el. Opera literara rămânea autorului dar daca
proprietarul pergamentului revendica lucrul fără a acoperii
costul scrisului i se putea opune in beneficiul autorului o
excepţie de dol.
- Confusio – confuziunea – situaţia in care doi proprietari îşi
amestecau vinul sau doua bucăţi de metal erau topite împreuna –
lucrul rezultat se numea confusio si era proprietate comuna.
- Commixtio – comixtiunea – cazul a doi proprietari care -si
amestecau grânele ; daca aceasta se întâmpla cu consimţământul
amândoura amestecul obţinut era proprietate comuna dar daca unul
dintre ei o face afara ştirea celuilalt fiecare îşi păstrează
substanţa iar cel ce avea posesiunea amestecului avea dreptul de
revendicare asupra cantităţii ce-i revenea.
- Fructele – fiind un accesoriu al lucrurilor frugifere care le
generau periodic atunci când luau fiinţă deveneau proprietatea
proprietarului lucrului frugifer .

38
CAND SI IN CE MOD SE STINGE DREPTUL DE PROPRIETATE

Aşa cum rezultă din însăşi definiţia proprietăţii quiritare

potrivit căreia unul din caracterele sale fundamentale era caracterul
perpetuu rezultă că stingerea acestui drept era privita de romani ca
fiind o situaţie excepţionala si atâta vreme cat apărea un drept de
proprietate asupra unui lucru acesta nu se putea stinge decât prin:
- distrugerea materiala a acelui lucru ( moartea unui sclav) ,
- prin distrugerea juridica a acelui bun ( dezrobirea sclavului) ,
- trecerea bunurilor in categoria extra patrimonio ( cazul
lucrurilor sacre sau religioase) ,
- prin abandonarea lucrului de către proprietar,
- ca urmare a uzucaparii
Cu alte cuvinte dreptul de proprietate se putea stinge din motive
de ordin material sau din motive de ordin juridic.
Potrivit unor interpretări orice mod de înstrăinare a unui lucru
ducea la stingerea dreptului de proprietate in persoana vechiului
proprietar concomitent cu apariţia dreptului de proprietate in
persoana noului proprietar.

SANCTIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE

SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE

Proprietatea quiritara era sancţionată prin acţiunea in

revendicare – rei vindicatio. Cel ce pierdea posesiunea unui bun avea
la indemna aceasta acţiune pentru redobândirea bunului cu condiţia de
aşi dovedi dreptul de proprietate.
In procedura legisactiunilor acţiunea in revendicare era
intentata in formula sacramentum in rem.
Pentru exercitarea acţiunii in revendicare era necesara
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- reclamantul sa fie proprietar quiritar si sa nu posede lucrul cel
revendică,
- pârâtul trebuia să posede lucrul ; către sfârşitul epocii clasice
s-a admis acţiunea in revendicare nu numai împotriva posesorilor
ci si împotriva detentorilor,
- obiectul litigiului trebuia sa fie susceptibil de proprietate
quiritare , sa fie individual si bine determinat.
Daca aceste condiţii erau îndeplinite , acţiunea in revendicare
putea fi intentata si reclamantul putea avea câştig de cauza in
situaţia in care făcea dovada dreptului sau de proprietate sau
acţiunea nu era paralizata de invocarea unei excepţii.
Excepţiile care puteau fi invocate erau:
- excepţia lucrului vândut si predat – se opunea in cazul in care
lucrul era deţinut in baza unei vânzări iar reclamantul ar fi
ţinut de obligaţia de garanţie,
- excepţia de dol – se opunea in diverse situaţii in care posesorul
a angajat cheltuieli in legătura cu lucrul revendicat,
- exceptai de uzufruct – când se invoca existenta unui drept real
ce permitea păstrarea bunului.
Daca paratul pierdea procesul era ţinut sa restituie lucrul in
litigiu cat si accesoriile si in special fructele.
Deoarece executarea in procedura formulară era pecuniara ,
pretorii au căutat sa găsească soluţii pentru a ocoli acest
inconvenient si au introdus acţiunea arbitrară. In acest sens ,
judecătorul in calitate de arbitru cerea pârâtului să restituie lucrul

39
in litigiu in caz contrar putând fi obligat sa achite de doua sau de
trei ori valoarea acelui lucru. Procedura arbitrară era destinata sa
descurajeze acţiunea pâratului care de cele mai multe ori se supunea
arbitrariului.

SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE

Proprietatea pretoriana a apărut urmarea profundelor modificări

economice in societatea romana si in special urmarea dezvoltării fără
precedent a comerţului in special a celui cu sclavi, situaţie care a
făcut ca vechile forme de dobândire a proprietăţii precum
mancipaţiunea sa devină greoaie si foarte greu de aplicat.
Sancţiunea dreptului de proprietate pretoriană se realiza prin
acţiunea publiciană ( denumita astfel după creatorul sau – Publicius).
Acţiunea publiciană era adoptată după acţiunea in revendicare si
trebuia sa îndeplinească condiţiile de fond ale uzucapiunii cu
ficţiunea îndeplinirii termenului daca reclamantul dovedea ca a avut
in posesie bunul o perioada de timp oricât de mică.
Judecătorul dădea câştig de cauza reclamantului care avea lucrul
in bonis printre bunurile sale si făcea dovada ca era pe cale a
uzucapa.
Acţiunea publiciană putea aparţine:
- proprietarului pretorian,
- posesorului de buna credinţă care cumpăra un lucru de la o
persoana pe care-l credea adevăratul proprietar.

SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE

Proprietatea provinciala era sancţionată printr-o acţiune reala

care se modela după acţiunea in revendicare dar si după acţiunea
publiciană.
Proprietatea provinciala nu era susceptibila a fi uzucapată insă
era susceptibilă unei prescriptio longi tempori si astfel acţiunea
publiciană putea fi aplicata cu ficţiunea scurgerii termenului dar si
a aceleia precum ca fondul era presupus italic.

SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE

Proprietatea peregrina nu putea fi ocrotita prin acţiuni de drept

civil deoarece acestea presupuneau un proprietar de cetăţenie romană.
Cu toate aceste , urmarea dezvoltării relaţiilor economice intre
romani si peregrini au apărut situaţii complexe care au dus la litigii
in materia dreptului de proprietate.
Sancţiunea proprietăţii peregrine se făcea prin extinderea
acţiunii in revendicare cu ficţiunea ca peregrinii erau cetăţeni
romani.

40
 DREPTURI REALE PRINCIPALE CORESPUNZATOARE DREPTULUI DE PROPRIETATE
PRIVATA

SERVITUTIILE

Din definiţia dreptului de proprietate quiritara rezulta faptul

ca aceasta era absoluta , cu alte cuvinte , proprietarul nu putea fi
stânjenit in exercitarea dreptului sau de proprietate.
Cu toate acestea existau situaţii in care dreptul de proprietate
putea fi stânjenit fie in favoarea unui fond fie in favoarea unei
persoane.
Servituţiile sunt :
- servituţi prediale (reale) - sarcini impuse in folosul unei
persoane in calitatea sa de proprietar al unui imobi l ;
servituţile prediale au ca titular pe proprietarul fondului in
interesul căruia s-a creat servitutea si presupun existenta a
doua imobile
- servituţi personale – sarcini impuse in folosul unei anumite
persoane si presupun existenta doar a unui bun imobil asupra
căruia doua persoane exercitau drepturi reale distincte.

Servitutiile prediale au fost definite si ca servituţi impuse

unui fond in folosul altui fon d insa , in realitate, titular ul
dreptului de servitute este o persoana si anume proprietarul fondului
in beneficiul căruia a fost creata servitutea.
Relativ la servitute imobilele se împărţeau in :
- dominante – cele in beneficiul cărora era constituita servitutea
- aservite – cele care erau grevate de un drept de servitute
In funcţie de poziţia de unde era privita servitutea aceasta apărea
sub doua aspecte:
- ca un drept – când era privita din perspectiva proprietarului
imobilului dominant;
- ca o sarcina – când era privita din perspectiva proprietarului
imobilului aservit.
Servitutiile prediale , in funcţie de criteriul imob ilului
dominant, indiferent de zona unde se aflau , urbana sau rurala, se
împărţeau in :
- rustice – imobilul dominant era un teren – puteau fi:
 dreptul de trecere cu piciorul pe pământ străin,
 dreptul de trecere cu atelaje,
 dreptul de trecere cu vite,
 dreptul de a paste turmele pe terenul altuia,
 dreptul de a aduce apa printr -o conducta pe terenul
vecinului,
- urbane – imobilul dominant era un clădire – puteau fi:
 dreptul de scurgere a apelor din canal,
 dreptul de scurgere a apelor de ploaie,
 servitutea de a purta un sprijin sau o greutate in folosul
unui imobil vecin
 dreptul de a ridica construcţia mai sus

Servitutiile personale nu presupuneau existenta decât a unui

lucru, mobil sau imobil asupra căruia doua persoane aveau drepturi
reale distincte.
Au existat următoarele servituţi personale:

41
 - usus fructus – uzufructul era dreptul real de a te folosi de
lucrul altuia , de a-i culege fructele păstrându-i substanţa.
Atributele dreptului de proprietate se împart intre uzufructuar
ca titular al dreptului de servitute si nudul proprietar ,cel
care este grevat de servitute. Uzufructuarul are dreptul de a
folosi lucrul si de ai culege roadele iar nudul proprietar rămâne
titularul unui drept golit de conţinutul sau. Dreptul de uzufruct
are un caracter viager (este temporar in sensul ca se exercita
doar pe perioada vieţii beneficiarului servituţii) si nu
presupune existenta unor obligaţii in sarcina părţilor deoarece
ambele sunt titulare ale unor drepturi reale. Caracterele
uzufructului erau următoarele:
 putea greva bunuri mobile sau bunuri imobile insa totdeauna
lucruri corporale si nu drepturi
 dreptul de uzufruct se putea naşte numai asupra bunurilor
neconsumptibile
 uzufructuarul nu putea consuma sau înstrăina lucrul deoarece
avea numai ius utendi si ius frutendi.
- usus – constituia dreptul real de a folosi lucrul altuia fără ai
culege fructele;
- habitatio – constituia dreptul real de a locui in casa altui
fiind distinct de dreptul de uz;
- operae servorum – constituia dreptul real de a folosi serviciile
sclavului altuia ;

Indiferent ca sunt personale sau reale al caracterele

servituţilor sunt:
- toate fac parte din categoria drepturilor reale;
- proprietarul lucrului aservit nu are nici o obligaţie fata de
titularul dreptului de servitute;
- nimeni nu-si poate aservi propriul lucru ; servituţile sunt
drepturi reale ce se poarta asupra lucrului altuia;
- servitutea se constituie in fo losul unei persoane sau in
interesul proprietarului unui imobil si nu poate fi transmisa
unor terţi.

Constituirea servituţilor se putea face:

- cu ocazia înstrăinării lucrului prin mancipaţiune , ocazie cu
care prin formula invocata mancipantul putea sa îşi păstreze
dreptul de uzufruct;
- fără înstrăinarea lucrului prin in iure cessio in fata
magistratului;
- cu ocazia lui adiudicatio - in acţiunile de ieşire din
indiviziune judecătorul putea transmite dreptul de proprietate
iar daca era cazul putea constitui o servitute in beneficiul unei
părţi;
- usucapio;
- prescriptio longi temporis

Sancţiunea servituţilor – drepturi reale fiind - se făcea după

criteriul modului de constituire : pretorian sau civil adică prin
acţiuni civile , pretoriene sau interdicte. In principal existau
următoarele acţiuni de sancţionare a servituţilor:
- vindicatio servitutis – revendicarea servituţii – prin aceasta
acţiune proprietarul fondului dominant sau titularul servituţii
personale putea reclama o servitute asupra unui lucru;

42
 - actio negatoria – acţiunea negatorie – era acţiunea prin care
titularul unui drept de proprietate contesta dreptul de servitute
reclamat de o alta persoană;
- actio confesoria utilis – acţiunea confesorie utila – era
sancţiunea ce intervenea când servitutea nu era constituită
printr-un mod civil ci printr-un mod pretorian cu ajutorul unei
acţiuni utile;
- actio prohibitoria – acţiunea prin care proprietarul se opunea ca
pârâtul sa folosească un lucru ; era diferita de acţiunea
negatorie deoarece se opunea atunci când paratul pretindea ca are
o servitute pretoriana.

DREPTURILE REALE PRETORIENE

Superficio – superficia – era dreptul acordat unei persoane de a

se folosi de o construcţie ridicata pe terenul altei persoane, pe veci
sau pe un termen lung in schimbul unei sume de bani numita solarium
plătibilă celui din urma in calitate de proprietar.
Titularul superficiei o putea lăsa moştenire, o putea dona sau
greva de servituţi.
Servitutea era protejată de interdictul de superficie.

Ius in agro vectigali – constituia dreptul asupra lui ager

vectigalis – pământul concedat. Acest drept îşi are sorgintea din
arendarea pământului pe termen lung sau perpetuu cetăţenilor romani,
sau unor persoane juridice in schimbul unei redevenţe numita vectigal.
Deşi acest drept ia naştere prin contract de arenda si deci este
mai întâi un drept personal el a fost recunoscut ca un drept real
fiind protejat de acţiunea reala si putând fi transmis prin acte intre
vii precum si pentru cauză de moarte.

Emfiteoza – consta in arendarea pe termen lung sau pe veci a

pământurilor imperiale nelucrate cu obligaţia emfiteonului de a le
cultiva si de a plăti o suma de bani - canon.
A fost utilizata nu numai de către împăraţi ci si de către marii
latifundiari pentru domeniile lor ramase in paragina datorita lipsei
de forţă de muncă.
Deşi apare similară cu vechile possesiones , emfiteoza este
diferită fiind o instituţie bine determinată; dreptul la emfiteoza
poate fi dat in uzufruct,ipotecat ori lăsat prin legat.

43
 SUCCESIUNILE

MOSTENIREA LEGALA

In vechiul drept civil textul fundamental in ceea ce priveşte

succesiunea ab intestat – succesiunea legitima – este Legea celor XII
Table; textul legiuiri decemvirale indica trei categorii de succesori
care culeg bunurile defunctului:
- sui heredes –ii – descendenţii defunctului,
- agnatul aflat in cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul
- gentilii
Fiecare categorie de moştenitori prin existenta sa si prin
acceptarea moştenirii exclude categoria imediat inferioara

SUI HEREDES

Un cadrul succesiunii la romani ordinea in care sunt chemaţi la

moştenire diferitele categorii de moştenitori se prezintă astfel:
- moştenitorii testamentari
- sui heredes,
- agnaţii
- gentilii.
Fiecare clasa de moştenitori prin prezenta sa si acceptarea
moştenirii o exclude pe cea imediat inferioara.
Aceasta ordine , certa in peri
oada clasica , impune ca
succesiunea legala sa se deschidă numai in lipsa succesiunii
testamentare si are o consecinţa importanta in ceea ce priveşte
momentul deschiderii succesiunii ab intestat:
- la data morţii lui de cuius – daca nu exista testament , daca
este nul, daca nu este întocmit conform dreptului roman, daca
testamentul este revocat sau daca asupra testatorului apare
situaţia de capitis deminutio.
- la o data posterioara decesului
 daca exista testamentul valabil iar moştenitorul investit
refuza moştenirea , data deschiderii succesiunii legale este
data repudierii ;
 daca instituirea s-a făcut sub o condiţie suspensiva , data
deschiderii succesiunii ab intestat este data la care
aceasta condiţie sigur nu mai poate fi îndeplinită.
Sui heredes sunt persoanele aflate la data morţii lui de cuius
sub puterea acestuia si care devin sui iuris prin moartea acestuia.
Aceste persoane pot fi :
- copii născuţi dintr-o căsătorie legitimă
 fii
 fiicele necăsătorite sau căsătorite fără manus
- copii adoptivi
- soţia defunctului căsătorită cum manus
- nepoţii ai căror tata au precedat bunicul in moarte
Nu fac parte din categoria sui heredes deoarece nu afla sub
puterea lui pater familias :
- fiicele căsătorite cum manus - deoarece intră sub puterea sefului
altei familii
- fiul emancipat sau dat spre adopţie in alta familie
- soţia defunctului căsătorită fără manus
Toţi moştenitorii sui heredes vin la moştenire ; cei de gradul
întâi in cote – părţi egale iar moştenitorii de grad subsecvent vin la
44
moştenire prin reprezentare iar împărţirea se face pe tulpini (de
exemplu nepoţii succed in locul tatălui care a precedat in moarte
bunicului dar primesc doar partea pe care acesta ar fi primit-o daca
ar mai fi in viata )
In dreptul clasic roman fiicele necăsătorite sau căsătorite fără
manus veneau la moştenire in cote – părţi egale cu fraţii lor ;
diferenţa intre bărbaţi si femei era data de faptul ca acestea din
urmă neavând potestas nu puteau avea sui heredes , descendenţii lor
nefiind sub puterea lor.
Veritabila noţiunea de moştenitor se referea la moştenitorul
testamentar care de cele mai multe ori era un descendent ; noţiunea de
heres suus se refera mai degrabă la continuarea proprietăţii după
moartea lui pater familias , acest concept bazându-se pe ideea de
coproprietate a copiilor cu tatăl lor. Singurul lucru care se schimba
o data cu moartea lui pater familias este dreptul la partaj si libera
administrare a lucrurilor, tatăl nemaifiind prezent ca prin
autoritatea sa să menţină unitatea patrimoniului.
In dreptul roman arhaic a existat chiar situaţia in care fraţii
au consimţit sa rămână in codevălmăşie după moartea tatălui
constituind in fata pretorului un fel de societate.
Acest fapt a fost atestat de textul Codex Veronensis descoperit
la 1816 si care dovedeşte existenta acestor tipuri de societăţi bazate
pe contracte ce dădeau naştere de drepturi si obligaţii intre părţi si
îndepărtează ideea susţinută in trecut potrivit căreia cele mai vechi
obligaţii erau de natura delictuala si nu contractuala.

AGNATUS PROXIMUS

Legiuirea decemvirala indica faptul ca in lipsa lui sui heredes

succesiunea legala este oferita in linie colaterala celui mai apropiat
agnat in grad de rudenie dar in timp ce in cazul lui sui heredes se
vorbeşte de chemarea acestuia la succesiunea ab intestat , in cazul
agnatului se vorbeşte de familiam habeto ; astfel agnatul nu este
considerat moştenitor ci doar intra in posesia bunu rilor prin
ocupaţiune urmând a devenii proprietarul acestor lucruri prin
uzucapiune.
Acest raţionament deriva din faptul ca proprietatea lui pater
familias asupra familiei in sens roman se manifesta prin puterea
exercitata de acesta , putere care dispare o data cu dispariţia
obiectului asupra căreia sa se manifeste (pater familias neavând
descendenţi)
Dreptul succesoral al agnaţilor îmbracă doua particularităţi
semnificative:
- nu include reprezentarea , colateralii neputând veni la moştenire
prin reprezentare – este cazul defunctului cu doi fraţi din care
unu a precedat in moarte ; copii care sunt nepoţii lui de cuius
nu pot veni la moştenire alături de unchiul lor,
- prezenta unui agnat superior e xclude definitiv prezenta la
moştenire a gradului imediat inferior. Succesiunea se deschide o
singura data si devoluţiunea din grad in grad nu este acceptata;
fie ca agnatul accepta sau ref uza moştenirea , prezenta sa
exclude celelalte grade.
La originea denumirii de agnatus proximus – masculinul termenului
indica faptul ca aceasta succesiune era posibila numai in ca zul
bărbaţilor dar ulterior , prin extensie aceasta a fost aplicata si
femeilor dar cu restricţii considerabile astfel încât doar colateralul
cel mai apropiat , respectiv sora este inclusa .

45
GENTILES

Legiuirea decemvirala stabileşte o a treia categorie de

moştenitori civili ab intestat :gentilii.
Instituirea acestora îşi are originea in vechea forma de
proprietate gentilica asupra pământului si asemenea agnaţilor, nu au
titlu de moştenitor conform celor prevăzute de Legea celor XII Table.
Se pare ca moştenirea revenea in bloc întregii ginţi dar o data
cu căderea in desuetudine a dreptului gentilic in timpul republicii ,
ginta îşi pierde capacitatea juridica si implicit si capacitatea de a
moştenii un patrimoniu astfel încât patrimoniul defunctului revenea
gentililor in părţi egale.

MOSTENIREA TESTAMENTARA

TESTAMENTUL IN VECHIUL DREPT CIVIL

In conformitate cu tradiţia romană testamentul primitiv se făcea

sub forma calatiis comitiis sau sub forma celui in procinctu . Cea de-
a treia forma de testament relativ noua era testamentul per aes et
libram – prin arama si balanţă.

TESTAMENTUL CALATIS COMITIIS

Acest tip de testament sa făcea in fata adunării curiate –

comitia curiata - si care se întrunea in doua zile fixe ale anului :24
martie si 24 mai.
Prin acest tip de testament, testatorul putea sa îşi desemneze
moştenitorul , testamentul servind la instituirea de moştenitor.
La origine testamentul calatis comitiis reprezenta desemnarea de
către pater gentis a succesorului sau si transmiterea către acesta a
întregii autorităţi asupra ginţii si asupra proprietăţii comune si
inalienabile asupra pământului; desemnarea verbala se facea in termeni
solemni:Titius heres esto.
Ulterior, o data cu căderea in desuetudine a puterii ginţii si
transformarea proprietăţii comune a ginţii asupra pământului in
proprietate privata a fiecărei familii , pater familias capătă la
rândul sau dreptul de a avea libertate testamentara fără ca aceasta sa
fie limitată la descendenţi sau sui heredes.
In mâinile lui pater familias testamentul devine mai întâi de
toate un mod de transmitere a bunurilor , un act patrimonial spre
deosebire de pater gentis care prin testament nu transmi
te
proprietatea asupra pământului (aceasta fiind inalienabila si
indivizibila si aparţinând ginţii) ci doar îşi desemnează succesorul
căruia ii transmite puterea si autoritatea sa asupra ginţii.
Testamentul era făcut sub forma unei declaraţii orale in fata
adunării curiate si era un act suveran mai întâi al lui pater gentis
si apoi al lui pater familias , comitia curiata neavând posibilitatea
de a refuza sau autoriza testamentul deşi se pare ca la origine exista
posibilitatea sancţionării prin vot a testamentului de către adunarea
curiată.
Momentul in care testamentul capătă o semnificaţie patrimoniala
induce unele modificări in sensul ca pater familias spre deosebire de
pater gentis poate institui mai mulţi moştenitori ( de regula pe toţi
cei care cutuma ii chema la mo
ştenire inclusiv femei), are
posibilitatea de aşi dezrobi sclavii, de a numi un tutore pentru copii

46
săi minori, poate face legate sau sa gratifice cu unele din bunurile
sale individual determinate persoane ce nu au calitatea de mostenitor.
Urmarea dezvoltării in special teritoriale a statului roman ,
înainte de sfârşitul Republicii testamentul calatis comitiis încetează
sa existe datorita in principal restricţiilor de timp si spaţiu pe
care le impunea : se putea face doar de doua ori pe an si doar la Roma
unde se întruneau adunările curiate.

TESTAMENTUL IN PROCINCTU

A doua dintre cele mai vechi forme de testament , testamentul in

procinctu se făcea in fata armatei gata de a intra in lupta.
Denumirea provenea de la o pisa de echipament a soldatului roman ,
cinctus ce înconjura rinichii.
Înaintea unei lupte , comandantul era si cel care lua auspiciile.
Auspiciile constau in interpretarea ritualica a diferitelor semne
(zborul sau cântecul păsărilor etc.) iar daca aceste erau favorabile
urma apelul si aranjarea armatei in ordinea de bătaie. După aranjarea
in ordinea de bătaie urma o perioada de aşteptare in vederea oferirii
unui sacrificiu. In acest mome nt de aşteptare când se realiza
sacrificiul cei ce doreau puteau sa-si facă testamentul in procinctu.
Astfel înaintea unei lupte când exista posibilitatea ca un pater
familias sa moara , acesta avea posibilitatea sa-si facă testamentul
fără a mai aştepta reuniunile bianuale ale adunărilor curiate.
Instituirea moştenitorului se făcea printr-o declaraţie verbala
in fata celorlalţi tovarăşi de arme aşa cum ar fi putut sa o facă si
in fata adunării poporului iar testatorul indica oral numele eredelui
in prezenta a trei sau patru persoane ce luau act de aceasta; ideala
era prezenta întregii adunări ce urma sa ia parte la bătălie.
La origine asemenea testamentului calatis comitiis , testamentul
in procinctu avea menirea de a desemna succesorul lui pater gentis
înaintea unei bătălii in cadrul căreia putea intervenii moartea
testatorului. Ulterior testamentul in procinctu capătă valoare
patrimoniala.
Testamentul in procinctu fata de cel calatis comitiis a avut o
viata mai lunga continuând sa existe si in timpul Republicii dar va
cadea si el in desuetudine ; dispariţia sa a fost marcata de decadenta
ceremonialului dinaintea unei lupte armate.

TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM

Atât testamentul calatis comitiis cat si cel in procinctu nu au

fost abrogate in mod formal ci au căzut treptat in desuetudine făcând
loc testamentului per aes et libram.
Forma testamentului per aes et libram include doua operaţiuni
juridice:
- mancipatio familiae – forma de început a testamentului este o
mancipaţiune făcuta in prezenta a cinci martori , cetăţeni romani
puberi si a libripens – cel ce cântarea metalul preţ cu balanţa de
arama. Rolul comparatorului era jucat de un apropiat al lui pater
familias si purta denumirea de emptor familiae. După pronunţarea unor
cuvinte simbolice (afirm ca in baza însărcinării tale averea ta este
in paza mea si pentru ca tu sa-ti poţi face testamentul in mod
juridic , potrivit legii, sa-mi fie cumpărata averea cu aceasta arama
si aceasta balanţă de arma) emptor familie loveşte balanţa cu arama
(metalul preţ) pe care o remite testatorului si rolul sau ia sfârşit.
Emptor familie nu intra in posesia averii, testamentul nu se face in

47
 favoarea sa, el nu este însărcinat cu executarea sa si nu are in fapt
nici o legătura cu testamentul fiind doar o persoana menit a s
îndeplinească o formulă. Formula rostită de emptor familie a fost
interpretata ca având valoarea simbolică de a pune familia
testatorului sub garda sa pentru ca acesta sa distribuie urmând
dispoziţiile testatorului .
- nuncupatio testamenti - era declaraţia testamentara propriuzisă
si care consta in pre
zentarea tablelor pe care erau scrise
dispoziţiile testamentare alături de rostirea unei formule consacrate
(aşa cum sunt scrise pe aceste tab le unse cu ceara , aşa le
dau,leg,testez;prin urmare voi , romani , sa-mi daţi mărturia
voastră.).După aceasta prezentare martorii îşi puneau semnătura pe
tablete si sigiliile pe sfoara ce lega tabletele
Deşi a existat si o forma oral a a testamentului per aes et
libram, forma scrisa a acestuia a fost cea care s-a impus datorita
avantajelor sale in ceea ce priveşte păstrarea secretului si probarea
voinţei testatorului.
Exista posibilitatea ca tablele sa fie prezentate deschise sau
închise. In cazul prezentării lor închise era păstrat secretul cu
privire la conţinutul dispoziţiilor testamentare chiar fata de
martori , numele testatorului fiind scris pe partea exterioara a
tablelor. Tablele erau închise printr-un fir sigilat cu sigiliile
martorilor care se semnau pe partea exterioara a tablelor
satisfăcându-se in acest mod exigen
ţa autenticităţii şi a
caracterului secret al testamentului.
Testamentul era scris de testator sau numai dictat de acesta iar
cel ce prin abuz de încredere aducea modificări in scrierea voinţei
testatorului era pedepsit iar dispoziţia respectiva era nulă.
Actului scris i se adăuga un scurt proces verbal cu privire la
îndeplinirea formelor si toate aceste formalităţi au devenit
obligatorii printr-un senatusconsult din timpul domniei lui Nero.

TESTAMENTUL IN DREPTUL PRETORIAN

Testamentul pretorian nu este un testament de tip nou ci o

simplificarea a testamentului civil prin înlăturarea solemnităţilor ce
incomodau practica zilnica.
Astfel dreptul pretorian inlatura din testamentul per aes et
libram partea mancipatio familiae care nu mai este decât o
formalitate lipsita de conţinut juridic iar din cuprinsul nuncupatio
testamenti se renunţa la prezentarea orala a conţinutului tablelor in
fata martorilor rămânând doar tablele pe care sunt consemnat e
dispoziţiile testatorului , semnăturile si sigiliile martorilor.
Pretorul , atunci cand acorda bonorum posessio nu se mai preocupa
decât de table , nu mai este intere sat de îndeplinirea formelor
mancipaţiunii ci doar de semnarea si sigilarea testamentului de şapte
martori; s-a ajuns la aceasta cifra prin alăturarea la cei cinci
martori necesari mancipaţiunii si pe emptor familiae si librispens.
Martorii trebuiau sa fie reuniţi împreună si in acelaşi timp.
In dreptul pretorian ceea ce contează nu este atât solemnitatea
ce înconjoară realizarea testamentului cât posibilitatea probării prin
intermediul depoziţiei celor şapte martori a voinţei testatorului.
Prin Edictum Perpetuum codificat de Salvius Iulianus se impune o
redactare definitiva in cazul testamentului pretorian :”daca tabletele
testamentului sunt semnate de şapte martori , voi da posesia urmând
tabletele cele mai recente.”

48
 TESTAMENTUL IN DREPTUL IMPERIAL

Testamentul calatis comitiis cade in desuetudine încă dinainte de

sfârşitului Republicii si ulterior in fata testamentului per aes et
libram se impune forma pretoriană .
Treptat apare un fenomen de contopire a dreptului civil cu cel
pretorian si procedura formulară este înlocuită de o justiţie
administrativa astfel încât in perioada imperiala apar patru forme de
testament (primele doua provenind din testamentul per aes et bibram):
- testamentul nuncupativ ( oral, declarativ) ,
- testamentul tripartit ( scris),
- testamentul olograf
- testamentul public – apud acta- făcut in fata unui magistrat

TESTAMENTUL NUNCUPATIV

Testamentul nuncupativ , oral , deriva din testamentul per aes et

libram si consta in declararea moştenitorului fără o prealabilă
mancipaţiune in fata unui număr de martori reuniţi împreună si in
acelaşi timp.
Iniţial se apela la un număr redus de martori (cinci) asemenea
testamentului de drept civil renunţându-se la prezenta , devenita
inutila, a lui emptor familiae si a lui libripens .
Ulterior, sub influenta dreptului pretorian numărul necesar de
martori este stabilit la şapte pentru toate testamentele inclusiv cele
orale.

TESTAMENTUL TRIPARTIT

Testamentul tripartit a fost creat de Theodosiu al II-lea si

Valentian in anul 439 si Justinian spune ca se numeşte astfel ca
urmare a provenienţei sale din trei surse: dreptul civil , respectiv
vechiul testament per aes et libram , din dreptul pretorian si din
dreptul imperial , respectiv constituţiunile imperiale ce l-au
consacrat.
Din dreptul civil , după eliminarea mancipaţiunii, provine
principiul unităţii actului , respectiv unitatea de timp,loc si act .
Acest principiu necesita concursul simultan al martorilor , in
acelaşi loc precum si realizarea actului intr-o perioada de timp fără
întreruperi sau alte preocupări.
Continuitatea actului viza doar îndeplinirea formalităţilor
testamentare ; testatorul putea sa redacteze testamentul la momente
de timp diferite după propria voinţă dar atunci când începe sa-si
manifeste oral voinţa in fata martorilor aceasta trebuia sa se facă
fără întreruperi sau alte preocupări excepţie făcând cazurile
evenimentelor neprevăzute sau o necesitate urgenta a testatorului.
Cat timp testamentul nu era complet , testatorul putea modifica
fără restricţie ceea ce a declarat dar o data actul încheiat orice
modificare dorita de acesta impunea realizarea unui alt testament.
La redactarea testamentelor ca de altfel la redactarea tuturor
actelor de drept civil era ceruta limba latina dar ulterior se fac
concesii imperiale care permit si utilizarea limbii greceşti.
Din dreptul pretorian provine necesitatea prezentei a şapte
martori precum si exigenta semnării si aplicării sigiliil
or
martorilor

49
 Din dreptul imperial provine exigenta subscripţiilor martorilor
si a însuşi testatorului iar daca acesta era analfabet se impunea
prezenta unui al optulea martor. Subscripţia nu era o semnătura
simpla ci o fraza mai mult sau mai puţin lunga scrisa de man a
martorului si încheiata cu cuvântul subscripsi .
Nu era necesar ca testamentul sa fie scris de mana testatorului
dar o dispoziţie a lui Justinian a impus ca numele moştenitorului sa
fie scris de mana acestuia.
Subscripţia testatorului nu era necesara daca in cuprinsul
actului acesta declara ca l-a scris cu propria-i mana.
Testamentul tripartit a fost predominant in perioada post clasică
si dominant si a îmbrăcat doua forme : închis si deschis.
Testamentul închis fie ca era scris pe table de lemn acoperite cu
ceara fie ca era scris pe papirusuri sub forma de sul asigura
secretul dispoziţiilor sale iar subscripţiile martorilor nu fac decât
sa ateste autenticitatea documentului. Acest tip de testament s-a
impus in general in fata celui deschis.
Testamentul deschis a apărut in special in zonele orientale ale
imperiului sub influenta obiceiurilor orientale care presupuneau
redactarea testamentului de către un notar de profesie (tabularius)
iar subscripţiile martorilor garantau conformitatea dintre clauzele
scrise si declaraţiile orale.

TESTAMENTUL OLOGRAF

Testamentul olograf este o forma complet noua de testament ce a

apărut ca urmare a acceptării in imperiu a uzanţelor orientale , in
special cele greceşti in materia redactării actelor.
Romanii au împrumutat de la greci obiceiul de a consemna in scris
diversele acte juridice intre părţi in vederea probării ulterioare a
acestora. Aceste documente cu valoare juridica scrise cu mana se
numeau chirographus.
Testamentul olograf este testamentul scris in întregime de mana
testatorului neavând in aceasta forma nevoie de autentificarea făcuta
de martori. Testamentul olograf este menţionat de o constituţiune a
împăratului Valentianus al III-lea care se referea la un anum it
testament făcut de o femeie de condiţie ilustra numita Miccea care
locuind la tara nu a reuşit sa strângă numărul necesar de martori si
si-a redactat testamentul in forma olografa si l-a remis unui notar
de stat.
Testamentul olograf nu a fost inclus de reforma juridica a lui
Justinian , constituţiunea care la consacrat nefiind inclusa in
Codex. Cu toate acestea Justinian recunoaşte testamentul olograf
intr-un singur caz cel al partajului de ascendent.
Astfel daca testamentul este scris in întregime de mana tatălui
se permite ca acesta sa facă in mod expres partajul bunurilor intre
copii săi fără a mai fi nevoie de martori – testamentum parentis
inter liberos.
Testamentul olograf al lui Valentianus al III-lea a fost baza ce
a dat naştere mai ales in occident la trecerea testamentului olograf
ulterior in legislaţiile moderne.

TESTAMENTUL PUBLIC

In cazul acestei forme de test ament , testatorul face o

declaraţie publica in fata unui magistrat provincial sau urban.
Declaraţiile astfel făcute sun
t notate de funcţionarii

50
 administraţiilor judiciare sau municipale, sunt puse in scris intr-un
act public ce nu necesita prezenta martorilor si care este conservat
la grefa administraţiei judiciare sau municipale.
Acest tip de testament a fost recunoscut printr-o constituţie a
lui Theodosius si Honorius in 413 .
Aceasta constituţie precizează si o forma particulara a
testamentului public , acela oferit împăratului si care era rezervat
doar personajelor de seama. Aceasta forma era singura ce permitea
testamentul conjunctiv reciproc – printr-un act unic testatorii se
numesc erezi reciproc.
Aceste forme de testament public au avut o existenta exclusiv
orientala si nu au lăsat urme in dreptul modern.

TESTAMENTE EXTRAORDINARE

In ultima parte a dreptului roman pe lângă formele consacrate de

testamente au fost recunoscute si anumite forme speciale aplicabile
celor aflaţi in situaţii speciale si care erau obligaţi sa dispună de
patrimoniul lor mortis causa intr-un anumit mod.

TESTAMENTUL ORBULUI

In epoca clasica dominata de testamentul oral nu prezenta nici o

particularitate
In perioadele dominate de testamentul scris orbul trebuia sa aibă
opt martori din care al optulea era tabularius-ul oraşului. In fata
celor opt martori orbul îşi manifesta oral voinţa iar tabularius o
redacta in scris. Textul era apoi recitit in f ata martorilor si
confirmat de testator.
Prezenta lui tabularius era obligatorie sub sancţiunea nulităţii
acesta fiind investit cu o funcţie cvasipublică pentru o mai buna
garantare.

TESTAMENTUL SURDOMUTULUI

Testamentul surdomutului trebuia scris in întregime de mana

acestuia înainte de a fi semnat de martori.
Aceasta forma de testament a fost reglementata printr-o
constituţiune a lui Justinian , primul care a permis accesul
surdomuţilor la testament.

TESTAMENTUL ANALFABETULUI

In epoca clasica cel care nu ş tia sau nu putea scrie putea

recurge doar la testamentul oral fiind exclus de la testamentul
scris.
Printr-o constituţiune a împăraţilor Theodosius al II –lea si
Valentian se cere ca testamentul analfabetului sa fie redactat in
prezenta unui al optulea martor care subscria in locul testatorului ,
absenţa acestuia atrăgând nulitatea testamentului.

TESTAMENTUL PESTIS CONDITIUM

Daca testatorul era bolnav de ciuma sau alta boala contagioasă

printr-o constituţiune a lui Diocletian se renunţă la condiţia de
unitate a actului si se permite martorilor sa subscrie pe rând sau
chiar numai sa comunice cu testatorul printr-un mijloc oarecare.

51
 Aceasta forma a testamentului era menita sa impiedice raspandirea
bolii.

TESTAMENTUL RURI CONDITUM

Deoarece pentru cei ce locuiau in mediul rural uneori era dificil

sa întrunească numărul de martori prevăzut de lege printr-o
constituţiune a lui Justinian se permite scăderea numărului de
martori l cinci chiar daca aceştia erau analfabeţi.
In locul celor ce nu ştiau sau nu puteau sa scrie era permisa
subscrierea de ceilalţi martori in locul lor dar erau obligaţi ca
după moartea testatorului sa declare sub jurământ ca voinţa acestuia
a fost îndeplinită.

VOLUNTAS INTESTATI

Daca cel ce anterior a făcut un testament voia sa îl revoce

instituind moştenitori pe cei chemaţi prin lege era necesara o simpla
declaraţie sub jurământ confirmata de cinci martori .
Acest voluntas intestati nu era un veritabil testament deoarece
determina deschiderea succesiunii ab intestat , insa este eficace in
ceea ce priveşte anularea testamentului precedent.

TESTAMENTUL PARENTUM INTER LIBEROS

Printr-o constituţie a împăratului Constantin se stabilea ca dacă

tatăl, fără respectarea formei testamentare si-a manifestat dorinţa
de a institui descendenţii chemaţi prin lege trebuia respectata
voinţa acestuia in ceea ce priveşte cotele părţi ce urmau a fi
distribuite acestora.
Ulterior Justinian stabileşte anumite formalităţi de îndeplinit :
datarea documentului, stabilirea cotelor părţi in litere si nu in
cifre iar actul trebuia scris in întregime de mana testatorului.
Nu este un testament propriu zis ci o dispoziţie speciala mortis
causa asimilata testamentului.

DIVISIO PARENTIS INTER LIBEROS

In cadrul cotelor legale pater familias stabileşte si bunurile

individuale ce vor reveni descendenţilor săi realizând astfel dinainte
un partaj ce va obliga magistratul ce va prezida succesiunea.
Divisio parentis inter liberos nu era un testament propriu zis ci
o dispoziţie mortis causa privind repartizarea bunurilor individuale
ce constituiau masa succesorala.
In epoca clasica nu era necesar actul scris dar Justinian va
impune ca actul sa fie scris in întregime de mana testatorului si
chiar subscris de succesor sau de majoritatea fiilor.

TESTAMENTUL IN FAVOAREA BISERICILOR SI A INSTITUTIILOR DE BINEFACERE

Împăratul Constantin a admis pentru prima data posibilitatea

facerii testamentului in favoarea bisericilor fără restricţii privind
forma actului.
Ulterior Marcian a extins prevederea si in favoarea instituţiilor
de binefacere iar Justinian a impus realizarea actului scris in ceea
ce priveşte exprimarea voinţei.

52
TESTAMENTUL MILITAR

Testamentul pentru care dispensa privind formele ordinare a fost

cea mai radicala a fost testamentum militis.
Acesta a apărut urmarea provincializării armatei si infuziei de
elemente greceşti. In virtutea instrucţiunii date guvernatorilor
soldaţii romani puteau alege sa testeze intre formele romane sau cele
locale dar o data alegerea făcuta aceştia trebuiau sa respecte
exigentele sistemului juridic adoptat. Astfel s-a ajuns ca soldatul
cetăţean sa testeze valabil folosind formele greceşti iar soldatul
peregrin sa testeze chiar folosindu-se de forma per aes et libram.
Privilegiile acordate militari
lor in materia facerii
testamentului au fost atât de multe încât nu pot fi tratate unitar
dar se poate afirma ca testamentul militar nu este doar o infuzie a
elementelor greceşti ci si o transformare a testam entului in
procinctu căzut in desuetudine încă de pe vremea lui Cezar.
Testamentul militar intra in uz din vremea lui Cezar si ulterior
numeroase constituţiuni imperiale au contribuit la compoziţia sa.
Forma testamentului militar nu mai impune prezenta mancipaţiunii
si nici măcar a unei declaraţii sau a unui înscris subscris de
martori ; este suficienta o declaraţie orală sau scrisă sub o forma
oarecare dar care sa exprime clar voin ţa testatorului , aceeaşi
libertate având si revocarea testamentului.
Singura problema care putea sa apăra era probarea ulterioara a
testamentului , probare care la rândul sau putea fi făcuta intr-un
mod oarecare.
Acest privilegiu a fost acordat mai întâi soldaţilor aflaţi in
campanie, a fost extins apoi asupra tuturor soldaţilor de pe uscat si
de pe mare pentru ca in timp acesta sa f ie extins , cu mici
modificări, chiar si asupra civililor ce însoţesc armata in campanie.
In timpul împăratului Marcus Aurelius chiar si fiilor de familie
le este permis sa testeze dar numai asupra bunurilor achiziţionate in
timpul serviciului militar (peculium castrense)
După lăsarea la vatra , cu mici excepţii – soldaţii din Egipt,
testamentul nu mai poate fi făcut decât in formel e ordinare .
Testamentul militar îşi pierde valabilitatea după lăsarea la vatra
sau in unele situaţii îşi mai păstrează valabilitatea încă un an după
lăsarea la vatră.
Legat de conţinutul testamentului militar , sursele juridica
clasice admit ca acesta nu se supune normelor sistemului testamentar
roman ; astfel :
- poate institui moştenitori sub un termen suspensiv cert sub o
condiţie rezolutorie sau sub un termen extinctiv;
- poate institui erezi ce in mod normal nu au vocatia de a
participa la moştenire :peregrinii, latinii iuniani , orbii,
deportaţii;
- Se puteau face mai multe testamente fără ca cel mai nou sa le
înlăture pe cele ce i-au precedat; testamentul mai vechi fiind
aplicat in măsura in care noile dispoziţii testamentare nu-l fac
imposibil de aplicat.
Reforma juridica a lui Justinian va reduce testamentul militar la
forma speciala de testament permisa soldaţilor in situaţii deosebite.

53
 TESTAMENTI FACTIO

Testamenti factio in sens general semnifică capacitatea

persoanei de a face testament – testamenti fatio activa - de a fi
instituit ca moştenitor – testamenti factio pasiva - sau de a
participa sub orice forma la facerea unui testament.
Înainte de a se lua in discuţie daca testamentul unei persoane a
fost făcut urmând regulile dreptului civil se analiza mai intâi daca
persoana respectiva a avut testamenti factio.

TESTAMENTI FACTIO ACTIVA

Condiţiile pentru a dispune de testamenti factio activa erau:

- status civitatis – era necesar cetăţenia romana sau existenta lui
ius comercii;
- status libertatis – testatorul trebuia sa fie liber;
- status familiae – testatorul trebuia sa fie pater familiae.
Nu era suficienta existenta acestor condiţii ci trebuia ca
testatorul sa si fie conştient si sigur ca are aceasta calitate de
testamenti factio activa.
In funcţie de îndeplinirea acestor condiţii precum si de perioada
istorica de raportare caracterizata de edictele sau constituţiunile ce
au intervenit diversele categorii de oameni erau trataţi diferit in
ceea ce priveşte testamenti factio activa; astfel:
- latinii aveau testamenti factio activa ca orice cetăţean roman
cu excepţia latinilor iuniani si a sclavilor eliberaţi fără forme
solemne;
- peregrinii nu aveau testamenti factio activa dar fiind cetăţenii
propriilor lor cetăţi puteau testa in conformitate cu normele
propriei legi naţionale; după edictul lui Caracala din 212 prin
care s-a acordat statutul de cetăţean tuturor locuitorilor
imperiului, au căpătat si peregrinii testamenti factio activa
cu excepţia celor dediticii care erau peregrini ce opuseseră
rezistenta dominaţiei romane si a căror cetate fusese distrusa .
In aceeaşi categorie intrau si sclavii care suferiseră pedepse
grave in perioada de sclavie;
- sclavii nu aveau testamenti factio activa cu excepţia sclavilor
statului care puteau testa jumătate din averea lor;
- fiul de familie deşi liber nu putea testa fiind sub puterea
tatălui sau; putea face o donaţie mortis causa cu acceptul
tatălui sau. Începând cu Caesar fiul de familie poate dispune
prin testament de peculium castrense iar mai târziu , Constantin
I a permis ca acesta sa dispună prin testament si de peculium
quasi castrense care era constituit de banii is bunurile
câştigate de acesta in slujba statului.
- prizonierul de razboi nu poate testa fiind captiv la inamic; el
era considerat ca fiind sclav si testamentul sau era nul. In
cazul in care a testat înainte de a fi făcut prizonier si se
întorcea de la inamic testamentul sau era valabil iar in cazul in
care murea in prizonierat deşi murea ca sclav testamentul sau era
considerat valabil.
- alienatul cu exceptia perioadelor de lu ciditate, persoana
risipitoare si impuberul datorita varstei, nu aveau testamenti
factio activa
- femeia deşi putea avea un patrimoniu , nefiind o persoana sui
iuris nu putea avea testamenti factio activa dar in anumite
condiţii putea testa . Astfel se recurgea la o coemptio fiduciara

54
 care ii permitea sa sufere o capitis deminutio minima prin
pierderea status familiae ; ulterior după intrarea sub puterea
noului tutore putea sa testeze cu acordul acestuia. Începând cu
Hadrian se înlătură necesitate de a face coemptio si femeia
putea testa cu acordul tutorilor săi nefiind nevoita sa recurgă
la o mancipaţiune fictivă. Treptat se înlătură si obligativitatea
acordului tutorelui in următoarele cazuri:
 daca nici un erede legitim nu reclama moştenirea
 vestalele erau privite ca având testamenti factio activa
 femeile cu trei copii capătă testamenti factio activa in
perioada imperiala
 sub Jutinian femeile capătă capacitatea completa de a testa.
Evoluţia capacitaţii de a testa a femeii îşi are originea in
caracterul primitiv al testamentului care face din acesta mai
intâi de toate un act de transmitere a puterii si nu un act de
dispoziţie.
- alte persoane cărora nu le era acordat testamenti factio activa
erau :
 persoanele intestabilis - cei care după ce au fost martorii
unei mancipaţiuni sau purtători de balanţă refuza sa depună
mărturie despre ceea ce a văzut si auzit intr-un cadru
solemn desfăşurat in fata sa .Erau asimilaţi acestora si cei
care au redactat texte defăimătoare.
 persoanele servi poenae sunt cei care si-au pierdut
testamenti factio activa ca urmare a unei condamnări penale.
 exilaţii si deportaţii
 ereticul si apostatul – dreptul roman creştin va retrage
testamenti factio activa celor care abandonează public si
voluntar religia creştină sau renunţă la caracterul
sacerdotal sau religios fără dispensă canonică.

MOMENTUL CAND SE CERE TESTAMENTI FACTIO ACTIVA

In ceea ce priveşte momentul in care se cere capacitatea de a

face testament trebuie sa se facă distincţie de capacitatea de fapt si
cea de drept .
Capacitatea de fapt reprezintă posibilitatea de a întocmi
testamentului si este apreciata doar la acel moment al întocmirii
testamentului. Astfel in cazul unei persoana care are capacitatea de
drept si de fapt de a testa dar ulterior apare o situaţie de fapt care
nu-i mai permite acest lucru , testamentul o data întocmit rămâne
valabil; este situaţia celui care posterior întocmirii testamentului
devine bolnav mintal sau orbeşte sau devine surdo mut.
Capacitatea de drept este ceruta a fi îndeplinită a tât la
momentul facerii testamentului cat si la momentul morţii testatorului.
Astfel o persoana alieni iuris daca testează (cu excepţia
situaţiilor de peculium castrense) testamentul este nul chiar daca
persoana devine sui iuris .

TESTAMENTI FACTIO PASSIVA

Esenţa existentei testamentului este instituirea de moştenitor si

de aceea pentru ca un testament sa fie valabil făcut trebuie să
instituie moştenitor iar moştenitorul instituit trebuie sa aibă
vocaţia de a fi erede , cu alte cuvinte sa aibă testamenti factio
pasiva.
55
 Regulile după care se apreciază existenta testamenti factio
activa si a testamenti factio passiva nu sunt aceleaşi diferenţa
principala provenind de la faptul că şi o persoana incapabila poate fi
instituita moştenitor. Astfel:
- peregrinii nu aveau testamenti factio passiva ; testamentul fiind
un act pur de drept civil peregrinii care nu beneficiau de ius
comercii nu puteau nici testa nici nu puteau fi gratificaţi dar
beneficiau de prevederile sistemului de drept propriu cetăţii in
care locuiau;
- latinii având ius comercii aveau si testamenti factio passiva
chiar si in cazul latinilor iuniani sau ai celor care proveneau
din sclavi dezrobiţi fără respectarea formelor solemne.
- sclavului nu i-a fost recunoscuta testamenti factio passiva in
perioada de început a dreptului roman dar ulterior , practicienii
dreptului , cu scopul de a găsi un moştenitor convenabil atunci
când situaţia averii testatorului indica că va muri insolvabil
au permis instituirea sclavilor. Astfel ,testatorul doritor sa
scape de ruşinea executării bunurilor sale după moarte ca
urmarea stării de insolvabilitate a patrimoniului sau , din
dragoste pentru fiul sau îl dezmoştenea sau îl instituie sub
condiţia – daca vrea - si instituie in primul sau al doilea rang
unul din sclavii săi. Pentru aşi putea institui un sclav
testatorul trebuia mai intâi sa-l dezrobească fiind creata astfel
instituţia dezrobirii prin testament. In cazul sclavilor aceştia
erau moştenitori necesari , neputând refuza succesiunea. Astfel
sub numele sclavului se face venditio bonorum – executarea
bunurilor - si acesta va fi lovit de infa mia rezultata din
aceasta. Romanii au admis chiar si instituirea sclavului altuia,
in acest caz nefiind necesara si dezrobirea acestuia. Beneficiul
moştenirii se transmitea împreună cu sclavul însuşi. Daca pana in
momentul morţii testatorului sclavul îşi dobândea libertatea
acesta va putea moştenii in nume propriu; dacă la data morţii
testatorului este încă sclav va accepta moştenirea sub
autoritatea stăpânului sau si beneficiul a
v trece asupra
acestuia.
- femeia nu avea la începuturi testamenti factio passiva deoarece
in cadrul sistemului testamentului suveran se punea problema
desemnării succesorului lui pater gentis iar femeia neavând
potestas era exclusa atât activ cat si pasiv de la moştenire.
Ulterior când testamentul lui pater familias devine pur
patrimonial se menţine aceasta situaţie , chiar Legea celor XII
Table vorbind doar de masculinul lui heres suus si proximus
agnatus dar mai târziu prin interpretarea textelor legiuirii
decemvirale se extinde calitatea de testamenti factio passiva si
asupra femeii. Legea Voconia susţinuta de Ca ton cel Bătrân
interzice cetăţenilor din prima clasa a censului sa instituie
moştenitori femei cu excepţia vestalelor ; argumentul acestei
legi era faptul ca bunurile celor mai ilustre familii romane
puteau trece prin căsătoria ulterioară a femeii in mâini străine
in detrimentul Republicii. Treptata aceasta lege cade in
desuetudine iar spre sfârşitul republicii se recunoaşte deplina
testamenti factio passiva a femeii.
- persoanele incerte nu aveau testamenti factio passiva – legatul
lăsat unei persoane incerte es te nul. Aceasta regulă avea
consecinţe jenante in cazul copiilor postumi care nu puteau fi
instituiţi. In dreptul roman copii postumi erau copii născuţi sau
adoptaţi in peri
oada cuprinsa intre momentul fa
cerii

56
 testamentului si momentul morţii testatorului spre deosebire de
dreptul modern care considera a fi postumi doar copii concepuţi
dar născuţi după moartea testatorului. Dreptul pretorian va
remedia aceasta situaţie acordând bonorum possesio si postumilor.
Erau considerate persoane incerte si persoanele juridice astfel
încât nu se putea testa in favoarea oraşelor sau instituţiilor.
Diverse constituţiuni imperiale au permis excepţii de la aceasta
regula iar dreptul creştin va merge mai departe permiţând
instituirea bisericilor, asociaţiilor pioase sau oraşelor.
- intestabilis si mai târziu ereticii si apostaţii nu vor avea
testamenti factio passiva

MOMENTUL CAND SE CERE TESTAMENTI FACTIO PASIVA

Moştenitorul testamentar trebuie sa aibă testamenti factio pasiva

in momentul întocmirii testamentului si sa păstreze aceasta calitate
in mod continuu din momentul deferirii moştenirii si pana la
dobândirea ei.
Trebuie avute in vedere trei omente:
m momentul facerii
testamentului , cel al deferirii moştenirii si cel al dobândirii
acesteia; in toate aceste mome nte moştenitorul trebuie sa aibă
testamenti factio pasiva si mai mult intre momentul deferirii – care
nu coincide întotdeauna cu momentul morţii lui de cuius – si momentul
dobândirii trebuie ca aceasta calitata sa fie pastra ta in mod
continuu.
Este permis ca intre momentul facerii testamentului si cel al
deferirii moştenirii , moment care de regula coinc ide cu moartea
testatorului , se poate pierde testamenti factio pasiva fără anularea
instituirii; este cazul cetăţeanului roman instituit moştenitor si
care in timpul vieţii testatorului devine peregrin si apoi redevine
cetăţean roman înainte de moartea testatorului.

57