Sunteți pe pagina 1din 10

1.

Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii;


2. Formele criminalităţii;
3. Indicele criminalităţii: Starea; Structura;Nivelul; Dinamica.
4. Cauzalitatea criminalităţii.

1. Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii


Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care
cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu
anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de
vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri: [1]

 Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a
lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
 Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite
în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi
inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori
sociale referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale
comise primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de
criminalitate.
Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic,
fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în
societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe
localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o
anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le
produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută [2]şi studiată.
Conceptele de criminalitate cu un conţinut mai restrîns:

 criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană),


respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
 criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală,
criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se referă;
 criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea
recidiviştilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
 criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din
lumea arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se
referă.[3]

Fenomenologia criminalităţii presupune totalitatea infracţiunilor penale, care sînt comise într-o
anumită perioadă de timp şi într-o anumită societate. Ruşii consideră criminalitatea ca un fenomen
caracteristic prin orice formaţiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît şi
de cauze şi condiţii stabilite în mod concret, şi anume cele sociale, politice, culturare, economice,
istorice, etc.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem
(subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
Trăsăturile criminalităţii:
a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracţiuni, comise într-o
societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi
explicate comportamentele infracţionale, avînd în vedere diversitatea modalităţilor de săvîrşire a
infracţiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie
avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, structura şi
dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalităţii,
faptele antisociale provoacă daune destul de mari societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un
pericol sporit în societate, atentînd la ordinea şi securitatea publicului.
e) Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate prin legea
penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa
cum nu există doi indivizi identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.
f) Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu
manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.
2. Formele criminalităţiiÎn teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării
formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare
judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor) săvîrşite


sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au
fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este
înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz de plîngere
directă – şi este cunoscută.
2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiţi şi
cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluţionare în
instanţa de judecată.
4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa de
judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă
criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci,
nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi
autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate,
descoperite şi judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare,


verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale criminalităţii, ca:

 Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite
între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai
atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi
grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul
de unitar şi coerent.

 Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om
(sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest
sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor
aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie
penală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).
Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea, structura şi
dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta
făptuitorilor, şi anume:
 copilăria (0-12 ani);
 adolescenţa (12-22 ani);
 tinereţea (22-35 ani);
 vîrsta adultă (35-60/65 ani);
 vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]

Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de
importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica penală punctul
de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil,
infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

 Infracţiuni uşoare;
 Infracţiuni mai puţin grave;
 Infracţiuni grave;
 Infracţiuni deosebit de grave;
 Infracţiuni excepţional de grave.

3. Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dinamica


În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura
şi dinamica.

 Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi
a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează


combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

 Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au


comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă
valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o
perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000,
10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în spaţiu permite
compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp
stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit în
diferite perioade de timp.

 Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura


acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul
general al criminalităţii şi tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele
care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se,
totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

 Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în


societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. Structura desemnează modul
de organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea
fiecărui element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă
caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

4. Cauzalitatea criminalităţii
Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei
dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt
fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt
fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiţie.
Deci, specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar
ajută la producerea lui. Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

 Cauzele legate de persoana criminalului;


 Cauzele referitoare la mediu.

b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

 Sărăcia;
 Lipsuri materiale;

c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

 Temperamentul;
 Caracterul;

d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;


e) Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:

 O ceartă sau conflict;

f) Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

 Debilitatea mintală;
 Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe negative


din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege o cauză, adică
factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens.
Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înţelege ceva mai
mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o condiţie.
În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a) Factorii economici;
b) Factorii sociali;
c) Factorii demografici;
d) Factorii politici;
e) Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

 Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de
persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
 cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
 cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
 cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
 cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
 cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
 cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
 cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu,
dorinţa de răzbunare;
 cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
 cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau
alte boli de natură psihică;
 cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

 cauze fizice (anatomice-morfologice);


 cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
 cauze psihice;
 cauze sociale.

REACŢIA SOCIALĂ
ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/reactia-sociala-impotriva-
criminalitatii/

1. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii;


2. Tendinţe moderne în politica penală.
1. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii

Originile reacţiei sociale împotriva criminalităţii, coincid cu originea societăţii. Societatea, care este
mediul natural al omului, ca să-şi poată îndeplini funcţiile sale, are nevoie de echilibru, deoarece
între tedinţiele individuale ale membrilor săi şi interesele vieţii sociale, colective, există contraste.
Echilibrul indică armonizarea acestor tendinţe şi interese nu rareori opuse, căci numai aşa este
posibilă coexistenţa şi cooperarea membrilor în societate. Individul trebuie să-şi limiteze libertatea şi
dorinţele sale în măsura în care i-o cere interesul colectiv. Însă, pentru ca membrii societăţii să-şi
poată conforma activitatea lor a echilibrului social, este nevoie de un anumit sistem de prescripţii
morale şi normative.
În decursul istoriei sale, omenirea a cunoscut etape şi codificări interesante în ceea ce priveşte
evoluţia criminalităţii, precum şi măsurile de protecţie socială pe care le-a adoptat, pentru a diminua
şi preveni acest fenomen.
Reacţia socială faţă de criminalitate cuprinde ansamblul măsurilor şi mijloacelor pre-infracţionale şi
post-infracţionale, juridice şi extra-juridice, cu care societatea a înţeles să contracareze
criminalitatea.
În funcţie de caracterul lor, aceste măsuri şi mijloace au format modele de reacţie socială faţă de
criminalitate, şi anume:
a) Modelul represiv de reacţie socială;
b) Modelul preventiv de reacţie socială;
c) Modelul mixt;
d) Modelul curativ.
Reacţia socială în momentul comiterii actului infracţional a fost, o lungă o perioadă de timp, în
totalitatea represivă.
Modelul represiv de reacţie socială contra criminalităţii a fost primul pe care l-a adoptat societatea
umană, în eforturile de a se opune crimelor în societate.
Modelul represiv constituie o reacţie socială post – infracţională. Ea survine după ce crima a fost
înfăptuită şi nu poate fi anulată, devine deja realitate. Mijlocul de bază de reacţionare a modelului
represiv este pedeapsa penală. Societatea răspunde la actele de natură infacţională, prin aplicarea
unor măsuri de reprimare, care formează pedepse.
Obiectul modelului represiv de reacţie socială este fapta, adică, în cazul dat, atenţia este concetrată
asupra faptei, de unde esenţa şi orientarea acestui model.
Modelul represiv pornea de la ideea că oricine a făcut un rău, trebuie să sufere, la rîndul său, un rău.
Avînd ca atribute principale severitatea, represiunea socială, materializată prin pedepse, modelul
represiv urmărea socpul intimidării individuale şi colective. Foartea des, pedepsele aplicate nu erau
proporţionate cu gravitatea faptei comise şi nici într-un caz nu ţineau cont de personalitatea
făptuitorului, vîrsta, dezvoltarea mintală, cu excepţia doar a statului său social. De exemplu, codul lui
Hammurabi, prevedea pedepsa capitală pentru 34 de cazuri, în majoritatea absolută, pentru
infracţiunile contra proprietăţii. De exemplu, art. 9, care prevedea vinderea lucrurilor furate, se
pedepsea cu moartea.
Acest tip de cauze penale erau considerate, la acea epocă, foarte periculoase. Legea talionului, în
Codul lui Hammurabi, în modul următor: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, etc.
Astfel, modelul represiv de reacţie socială, se caracterizează prin cruzimea pedepselor şi execuţiilor
sălbatice, care au fost întîlnite chiar şi în a II-a jumătate a sec. a XVIII în Franţa.
Modelul preventiv. Începînd cu mijlocul sec. al XVII-lea, au loc iniţiative de reformare a dreptului
penal şi a criminologiei, prin care se înscriu ideile lui Cesario Beccaria. Aceste 2 idei au permis
apariţia modelului preventiv de reacţie socială împotriva criminalităţii. Cel mai important punct de
sprijin în apariţia modelului preventiv, a jucat tratatul despre delicte şi pedepse a lui Cesario
Beccaria.
Astfel, toate ideile lui ar putea fi sistematizate în modul următor:
a) Principiul legalităţii, care presupune o codificare a infracţiunilor şi pedepselor. Este deci, necesară
elaborarea unor legi scrise, clare şi accesibile. Ulterior, acest principiu şi-a găsit reflectare şi în
Republica Moldova, unde, conform art. 3 din Codul Penal al R. M., nimeni nu poate fi declarat
vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri de
judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
În aceste împrejurări, principiul legalităţii, permite manifestarea „liberului arbitru”, potrivit căruia
fiecare cetăţean, cunoscînd exact limitele legale ale faptei sale, decide între o conduită legală sau
ilegală.
b) Caracterul retributiv al pedepsei, care presupune existenţa unei proporţionalităţi, între infracţiunea
comisă şi pedeapsa aplicată ulterior. Sancţiunea penală apare ca răsplata legală pentru fapta
comisă.
c) Caracterul echitabil al pedepsei. Pentru ca pedeapsa să-şi producă efectul pe care trebuie să-l
aşteptăm, ajunge ca răul pe care ea îl cauzează, să-i depăşească binele, pe care criminalul îl poate
obţine în rezultatul crimei.
d) Principiul umanismului, expus de Beccaria, prin faptul că pedeapsa nu trebuie să urmărească
provocarea de chinuri şi suferinţe vinovatului. Acest principiu este prezent în toate documentele
internaţionale şi codificările naţionale. Astfel, art. 4 din Codul Penal al R. M., prevede că legea
penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului.
e) Caracterul preventiv al pedepsei, potrivit căruia, scopul pedepsei trebuie să fie împiedicarea
persoanelor care au comis crima, precum şi deturnarea celorlalţi cetăţeni din calea crimei.
f) Promptitudinea pedepsei – cu cît crima va fi mai prompt şi rapid pedepsită, cu atît mai utilă va fi
aceasta. După C. Beccaria, dacă persoanei care a comis un delict îi va fi aplicată pedeapsa într-un
timp foarte scurt, atunci aceasta va de învăţătură pentru ceilalţi.
g) Desfiinţarea torturii, care, în timpurile lui Beccaria era aplicată şi ca mijloc de obţinere a probelor
în cadrul anchetei şi ca mijloc de pedeapsă.
h) Înlăturarea ierarhiei probelor, care propune introducerea sistemului de acuzare oficială şi legală în
procedura penală, precum şi necesitatea şedinţelor de a fi publice.
La baza aprecierii judecătorului, trebuie să stea propria convingere, iar procedurile secrete să fie
anulate.
Aceste propuneri Beccariene le găsim în alin. 2, art. 27, Codul de Procedură Penală a R. M. şi
anume, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma
cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are o putere probantă dinainte stabilită.
i) Desfiinţarea pedepsei cu moartea. C. Beccario considera că nu este nici necesară, nici utilă,
aplicarea pedepsei cu moartea, însă, totuşi, el admitea necesitatea pedepsei capitale, ca excepţie,
de exemplu în cazul cînd comiterea de noi crime, nu ar putea fi altfel împiedicată. Tot Beccario
spunea că „spectacolul îngrozitor, dar momentan al morţii unui condamnat, este o frînă mai slabă,
decît lungul şi continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa”.
j) Necesitatea prevenirii crimelor. Este o idee de bază care răzbate din întreaga lucrare, iar în finalul
acesteia, într-un paragraf separat, sunt expuse chiar şi unele mijloace de prevenire a crimelor.
Astfel, opera lui C. Beccario întruneşte în finalul său, o paletă vastă de idei criminologice, avansate
pentru acea perioadă de timp, spre exemplu următoarele:
1. Legile trebuie să fie publicate pentru ca toţi oamenii să le poată cunoaşte;
2. Legile nu trebuie să facă diferenţă între bogaţi şi săraci, între nobili şi persoanele de rînd;
3. Închisorile trebuie să fie mult mai umane.
Aceste idei a lui Beccario, au servit drept bază pentru apariţia şi răspîndirea modelului preventiv de
reacţie socială anti-infracţională.
Ulterior, acesta a fost axat pe doctrina pozitivistă, apărută în sînul şcolii pozitiviste italiene. Astfel, la
sfîrşitul sec. al XIX, în urma apariţiei unor lucrări semnate de reprezentanţii acestor şcoli, s-a impus
din ce în ce mai mult teza că lupta împotriva criminalităţii dusă numai prin mijloacele represive şi
doar în limitele pedepselor fixate în Codurile Penale naţionale, s-a dovedit în foarte multe cazuri,
ineficientă.
Enrico Fairy, criminologul şi omul politic italian, întemeitorul acestei doctrine, critica modelul represiv,
arătînd puterea limitată a acestuia.
Teza principală este aceea că pedeapsa prin sine însăşi nu constituie o ispăşire, dar este un mijloc
de apărare socială, prin care se urmăreşte tratamentul şi recuperarea criminalului. Pe lîngă această
teză, în sînul şcolii pozitiviste au apărut şi altele, care priveau infracţiunea şi infractorul ca fenomene
naturale, iar cauzalitatea infracţionalităţii fiind pusă pe seama unei multitudini de factori, şi anume:
a) Pentru instanţa de judecată are importanţă comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
b) Justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea infractorului şi de cauzele
şi condiţiile concrete, care au determinat sau au favorizat comiterea faptei anti-sociale;
c) Imaginea clasică a unui om rezonabil, puternic din punct de vedere emoţional, stăpîn pe actele
sale şi întotdeauna liber să aleagă, trebuie înlăturat.
E. Fairy, considerînd că pedepsele modelului represiv au un efect insuficient şi limitat în
contracararea criminalităţii, a propus înlocuirea lor cu măsuri de ordin social şi economic. De
exemplu:
• Reducerea consumului de alcool;
• Iluminarea străzilor;
• Salarizarea decentă;
• Reducerea timpului de muncă, etc.
În viziunea reprezentanţilor modelului preventiv, sistemul represiv are o importanţă limitată în
prevenirea criminalităţii, mult mai importante fiind măsurile de ordin social şi economic, care ar putea
mult mai eficient să limiteze rolul factorilor criminogeni. Deci, încă o caracteristică a acestui model,
ţine de aceea că pentru realizarea prevenirii generale, este suficientă siguranţa şi promptitudinea
pedepsei, şi nu severitatea acesteia.
Modelul preventiv reprezintă o reacţie socială pre-infracţională. El are loc înaintea comiterii de
infracţiuni şi urmăreşte neadmiterea săvîrşirii lor. Obiectul modelului preventiv îl constituie cauzele
criminalităţii, deci factorii care generează acest fenomen. Mijloacele utilizate sunt:
a) Sociale;
b) Economice, adică extra-juridice.
Modelul mixt de reacţie socială apare în urma îmbinării modelului represiv şi celui preventiv. Astfel,
ca rezultat al luptei de idei dintre şcoala clasică şi şcoala pozitivistă, s-a şi născut acest model mixt,
cu un caracter represiv – preventiv. Modelul mixt, îmbină represiunea penală cu prevenţia generală
şi specială a pedepselor penale. Printre reprezentanţii modelului mixt, a fost Mark Ancel, care, în
anul 1954, publică în lucrarea sa Noua apărare socială, un şir de idei, şi anume:
1. Folosirea de către societate atît a mijloacelor economice, sociale, educative, cît şi a mijloacelor de
represiune penală ce au scopul de a neutraliza infractorii. Infracţiunea este considerată ca o faptă
socio-umană, se impune de aici cunoaşterea personalităţii infractorului.
Scopul pedepsei penale nu constă în a provoca suferinţă infractorului, dar de a-i oferi tratamentul
necesar în vederea resocializării sale. După Ancel, sistemul reacţiei sociale post-infracţionale,
format din mijloace penale, promovează ideea individualizării tratamentului, în scopul resocializării
infractorului, în raport cu personalitatea acestora.
Individualizarea nu trebuie să se realizeze numai în momentul aplicării pedepsei de către justiţie, dar
şi în procesul executării pedepsei.
Adepţii acestui model, au venit şi cu ideea de stare periculoasă şi au propus măsuri de siguranţă ca
elemente distincte de pedeapsă. Modelul mixt a avut o importanţă destul de mare, iar o serie de idei
ale acestui model, şi-au găsit reflectarea în legislaţia penală a unor state, nu esteo excepţie nici
Republica Moldova, care în capitolul X al Codului Penal, prevede măsuri de siguranţă.
Măsurile au ca scop înlăturarea unui pericol şi prevenirea săvîrşirii faptelor prevăzute de legea
penală. Astfel, măsuri de siguranţă sunt următoarele:
1. Măsuri de constrîngere cu caracter medical;
2. Măsuri de constrîngere cu caracter educativ;
3. Expulzarea şi confiscarea specială.
Modelul curativ de reacţie socială împotriva criminalităţii. A prins contur după cel de-al II-lea război
mondial, întărirea lui fiindu-se făcută în baza criticilor aduse în adresa modelului represiv,
concomitent cu rezultatele obţinute în cunoaşterea personalităţii criminalului şi cu lansarea ideii
resocilizării infractorului. Denumirea dată modelul curativ vine de la analogia medicinei clinice,
deoarece modelul curativ îşi propune să-l trateze pe infractor asemenea medicinei, care tratează un
bolnav. În linii mari, ambele cazuri parcurg aceleaşi etape.
Principalele idei ale modelului curativ de reacţie socială anti-infracţională, erau următoarele:
a) Politicile penale naţionale trebuie să fie îndreptate spre resocializarea infractorului, precum şi spre
reintegrarea imediată a acestuia, în societate;
b) Pedepsele stabilite, urmau să aibă la bază, metode de tratament ce urmau a fi stabilite în urma
examinării bio-psiho-sociale a infractorului;
c) Pentru fiecare infractor urma să fie formulat un diagnostic şi un pronostic, care ar servi la o
reducere mult mai eficientă;
d) Pentru fiecare infractor, în final, trebuie să fie elaborat un tratament individual de resocializare pe
etape, şi anume:
De la individualizarea juridică a pedepsei şi pînă la individualizarea acesteia în timpul executării.
e) Elaborarea şi adoptarea unui ansamblu de măsuri şi programe sociale, economice, politice,
culturale, capabile să asigure reintegrarea socială cît mai adecvată a infractorului, după executarea
pedepsei privative de libertate.
Modelul curativ se deosebeşte esenţial de celelalte două modele şi prin faptul că un rol important în
realizarea lui, îl au şir de aspecte, şi anume:
1. Prognozarea criminologică;
2. Strategia luptei reieşind din cauzalitate şi starea reală a luptei;
3. Programarea luptei anti-infracţionale.
Ideile de tratament, bazate pe individualizare şi tratamentul individual de resocializare, şi-au găsit
consacrări în majoritatea statelor europene, precum şi în S.U.A., Australia, Japonia. De exemplu, în
Franţa, este introdus, în 1959, examenul de personalitate şi examenul medico-psiho-social.
În SUA, în cadrul modelului curativ, au fost adoptate un şir de măsuri, printre care iniţiativa civilă de
reacţie socială anti-infracţională. Poliţia a organizat cursuri speciale pe programul Poliţia şi cetăţenii
împotriva criminalităţii. Ca rezultat, locuitorii oraşelor, în special studenţii, au fost implicaţi în serviciul
de patrulare.
În Republica Sud-Africană, s-a mers şi mai departe, unde pentru o plată în serviciul de patrulare,
erau implicaţi şomerii. Astfel de iniţiative s-au încercat şi în Republica Moldova, cînd studenţii
Universităţii Criminologie efectuau patrulare în mun. Chişinău.
Tot în cadrul modelului curativ, au fost lansate în practică, instituţiile alternative la detenţie, în
privinţa minorilor. În r. Ungheni, îşi desfăşoară activitatea primul centru de justiţie comunitară pentru
minori delincvenţi.
2. Tendinţe moderne în politica penală

Prin tendinţe moderne în politica penală, putem evidenţia următoarele:


1. Tendinţa neoclasică;
2. Tendinţa moderată.
Tendinţa neoclasică, ca orientarea teoretică, s-a constituit ca o reacţie faţă de modelul curativ, aspru
criticat din cauza abuzului de psihiatrie, metodelor şi tehnicilor de tratament neeficiente. Unele
proceduri judiciare, ca sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, eliberarea „pe cuvînt”, duc la o
inegalitate flagrantă a şanselor indivizilor, în funcţie de poziţia socială ori financiară a acestora, nu
rareori generînd chiar corupţia celor abilitaţi cu aplicarea acestor măsuri.
Tendinţa neoclasică reduce rolul intimidant al pedepsei în prim plan, pledînd pentru renunţarea la
măsurile alternative închisorii, limitarea liberării condiţionate. Graţie acestei tendinţe dominantă
acum în Europa, s-a lărgit cîmpul de încriminare şi de sporire generală a severităţii pedepselor.
După părerea criminologului autohton Igor Ciobanu, la care ne alăturăm şi noi, sporirea pedepselor,
fără adoptarea unor măsuri complexe care ar permite eradicarea sărăciei în Republica Moldova, şi
ridicarea condiţiilor de viaţă, nicidecum nu va duce la stoparea fenomenului infracţional.
Trebuie înlăturate cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează criminalitatea în Republica
Moldova, dar nu de agravat pedepsele.
În raportul general al seminarului european asupra alternativelor la pedeapsa cu închisoarea, care s-
a desfăşurat sub organizarea Institutului Helsinki pentru prevenirea şi controlul criminalităţii, în
perioada 26-28 septembrie 1987, la Helsinki, se arată că în răspunsurile primite din partea
guvernelor statelor europene, se specifică următoarele: „Pedeapsa cu închisoarea este o sancţiune
care, în majoritatea cazurilor nu poate duce spre schimbarea situaţiei personale ori sociale înspre
bine, a celor condamnaţi. Dimpotrivă, folosirea pedepsei cu închisoarea conduce, în mod frecvent,
spre înrăutăţirea situaţiei.
În concluziile sale, seminarul lansează ideea că pedeapsa cu închisoarea poate fi necesară doar în
funcţie de 2 criterii, şi anume:
a) În cazul săvîrşirii infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, ca de exemplu: acte
de terorism, omucidere;
b) În cazul infractorilor faţă de care anterior au fost aplicate pedepsele non-privative de libertate,
dar care nu au avut nici un efect.
Tendinţa moderată. Aceasta este ultima tendinţă, apărută în cadrul modelelor de reacţie socială
împotriva criminalităţii, unde se încearcă îmbinarea şi compromisul între modelul preventiv, modelul
curativ şi tendinţa neoclasică represivă. Tendinţa moderată este politica moderată a naţiunilor sec.
XXI, reprezentînd politica „bunului simţ”.
Ea se axează pe ideea că atît o represiune foarte dură, cît şi renunţare completă la aceasta, vor
duce la creşterea continuă a fenomenului 3K (crima, criminalitate, criminal). Tot cetăţenii trebuie să
înţeleagă că lupta împotriva criminalităţii nu poate fi dusă numai prin mijloace represive şi că
această luptă nu este numai problema poliţiei şi a altor organe de drept, ci este lupta tuturor.
Cetăţenii trebuie să se implice cît mai activ în soluţionarea problemelor comunităţii din care fac
parte, inclusiv probelemelor criminalităţii.
Unele idei şi propuneri ale tendinţei moderate se întîlnesc în cadrul modelelor preventiv şi curativ de
reacţie socială anti-infracţională, însă, drept an al apariţiei moderate se consideră a fi anul 1985,
cînd această tendinţă a fost dominantă în cadrul Congresului al VII-lea de la Milano, cu denumirea
„Prevenirea criminalităţii pentru libertate, justiţie, pace şi dezvoltare”. Lucrările Congresului s-au
finalizat cu importante principii care s-au transformat în planul de acţiuni de la Milano.
Punctele cheie ale acestui plan, ţin de exploatarea şi încurajarea diverselor forme de participare a
comunităţii la prevenirea şi contracarea fenomenului criminal, prin crearea alternativelor la detenţie,
printre care, ca de exemplu, aplicarea cît mai frecventă a pedepsei cu munca neremunerată în
serviciul comunităţii.
Deopotrivă cu aceste 2 mari tendinţe moderne, în cadrul grupului de orientări contemporane, s-au
formulat şi alte curente, cea mai specifică fiind tedinţa radicală. Fundamentată de şcoala de
criminologie (Noua criminologie). Ea-şi propune abolirea politicii penale şi a întregului sistem penal,
datorită faptului că acesta nu şi-a dovedit eficacitatea, provocînd doar suferinţe fizice şi morale
condamnaţilor.
Tendinţa radicală propune o strategie de înlocuire treptată a actualei politici penale, cu un sistem de
instanţe de control social, organizate la nivelul colectivităţii. Principala teză propusă de către Baratta,
care susţine că cea mai reuşită acţiune reformatoare a dreptului penal contemporan nu este
substituirea acestuia cu un drept penal perfecţionat, dar înlocuirea lui prin altceva mai bun şi eficient
protecţiei societăţii şi drepturilor omului contra criminalităţii.
Criminalitatea în Moldova a crescut semnificativ de la declararea independenței în 1991. În
societate au apărut grupări criminale organizate conduse de autorități criminale - „hoți în lege”, care,
parțial, începând cu anul 2001 au fost arestate și condamnate la perioade mari de detenție.
Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a criminalității organizate care colaborează strîns
cu rețele internaționale de criminali și care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă,
trafic și prelevarea ilegală a organelor umane.
În 2015, cea mai mare rată a infracționalității rămîne a fi înregistrată în localitățile urbane și mai cu
seamă în mun. Chișinău – 173 de infracțiuni la 10 mii de locuitori, ceea ce depășește nivelul mediu
pe țară de 1,6 ori. În dependență de distribuția geografică a infracționalității, se constată o
concentrare mai mare în regiunea centrală și de sud, inclusiv UTA Găgăuzia (87, și respectiv 92 de
infracțiuni la 10 mii locuitori). Un nivel mai scăzut al infracționalității a fost înregistrat în zona de
nord.[1]
La nivel de raion, cea mai mare rată a infracționalității s-a înregistrat în Ialoveni (106 infracțiuni la 10
mii locuitori), Cantemir (105 infracțiuni la 10 mii locuitori) și Căușeni (99 infracțiuni la 10 mii locuitori).
La polul opus se află raioanele: Rîșcani (66 infracțiuni la 10 mii locuitori), Nisporeni (63 infracțiuni la
10 mii locuitori) și Fălești] (54 infracțiuni la 10 mii locuitori).[1]