PREFAŢĂ

Vremea nu lasă aproape pe nimeni indiferent. Marinar care pleacă pe mare sau pilot care
urmează să ridice în aer sute de pasageri, gospodină care doreşte să atârne rufe la uscat sau
generali ai unei armate ce plănuieşte să deplaseze trupe, oameni obişnuiţi cu programul lor de zi
cu zi, agricultori care depind de „hachiţele“ vremii, cu toţii suntem mai mult sau mai puţin legaţi
de meteorologie.
Popoarele din vechime credeau că zeii erau responsabili şi vinovaţi pentru orice furie a
naturii. Nu se cunoştea cauza schimbării vremii, nu se putea prezice nimic, fiindcă... Poseidon
sau Zeus făceau ce voiau ei în ceea ce-i privea pe greci, Osiris le schimba timpul egiptenilor… şi
aşa mai departe.
Treptat, oamenii au reuşit să facă legătura între diverse fenomene şi ulterioarele
schimbări ale vremii. În mod clar, activitatea lunii influenţa apele, unele animale se comportau în
mod specific înaintea anumitor schimbări în starea vremii, felul norilor a început să-i
„înştiinţeze“ pe oameni despre precipitaţii.
Marii înţelepţi ai Antichităţii nu puteau nici ei să rămână în afara acestei preocupări
pentru vreme, aşa că au gândit asupra problemelor meteo şi au generat diverse opinii.
Anaxagoras a încercat să arate printr-o schemă cum funcţionează formarea precipitaţiilor,
Empedocle vedea fenomenele acestea în mod mai larg: prin combinarea elementelor
fundamentale - aer, foc, apă, pământ luând naştere diversele forme de precipitaţii, vântul, ceaţa,
canicula.
Aristotel a scris chiar o lucrare în care trata mai multe ştiinţe ale pământului - vremea,
seismologia, geografia, lucrare de referinţă pentru o perioadă bună de timp şi pe care a denumit-o
într-un fel care va face istorie: „Meteorologia“. El a reuşit să explice anumite fenomene fizice
care contribuie la schimbarea vremii, cum ar fi condensarea, şi a abordat problema circuitului
apei în natură.
Începuturile abordării cu adevărat ştiinţifice a vremii se găsesc în perioada Renaşterii,
când savanţii au creat primele aparate cu care aduceau măsurabilitate, obiectivitate în
problematica schimbării timpului. A apărut primul termometru, creat de Galileo Galilei, iar
savantul Evangelista Torricelli (1608-1647), matematician şi fizician italian ilustru, a inventat
barometrul cu mercur. Torricelli a introdus mercur într-un tub de sticlă lung de 1 metru, închis la
capăt. Când l-a băgat cu gura în jos într-un vas în care se afla tot mercur, a eliberat capătul
deschis al tubului şi nivelul de mercur din tub a coborât. Nivelul mercurului se oprea mereu în
jurul valorii de de 75 cm, indiferent de vreme. A fost primul aparat cu adevărat important -
devenit esenţial pentru navigatorii care duceau mărfuri peste mări şi oceane, iar după numele
savantului Torricelli a fost denumită unitatea iniţială de măsură a presiunii - torr, şi a fost luată în
calcul până la definitiva unitate pentru presiune - pascalul -, care a căpătat acest nume după
savantul Blaise Pascal, care a pus în evidenţă variaţiile presiunii exercitate de aer în timpul
ascensionării unui munte.
Încă de la 1420, în „Cronicile Braşovului“ apar referiri la fenomene meteorologice
deosebite. Datorită lui Grigore Ureche ştim că în anul 1504 au căzut ploi abundente, care au
cauzat inundaţii: „Peste vară au fost ploi grele şi puhoaie de apă cât s-au făcut multă înecare“,
scria cronicarul în „Letopiseţul Ţării Moldovei“, iar despre seceta din anul 1585 scria: „Mare
secetă s-au făcut în ţară, cât au secat toate izvoarele, văile, bălţile...“. Dimitrie Cantemir, în
1816, a abordat în lucrarea „Descriptio Moldaviae“ şi probleme de climă şi geografie, ba chiar şi
hidrologie - „Despre apele Moldovei“.
Putem considera că preocuparea ştiinţifică şi didactică pentru meteorologie pe teritorii
româneşti a apărut odată cu introducerea în programa de studii a Şcolii Vasluiene din Iaşi a
disciplinei meteorologie, studiindu-se mai ales un manuscris grecesc obţinut de la biblioteca
mitropoliei.
Serviciul Meteorologic al României a fost înfiinţat în anul 1884, fiind condus de Ştefan
Hepites, la iniţiativa căruia România s-a înscris printre ţările fondatoare ale Organizaţiei
Meteorologice Internaţionale. În anul 1908, Serviciul Meteorologic din România a fost integrat
în Observatorul Astronomic şi Meteorologic din Bucureşti, sub autoritatea Ministerului
Instrucţiunii Publice. Din anul 1908 a început sondarea sistematică a atmosferei cu ajutorul
baloanelor, cercetări făcute de către staţiile meteorologice militare. Importanţa cunoaşterii
prognozei meteo pentru agricultură a făcut ca în anul 1920 să se creeze Institutul Meteorologic
Central în cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.
În 1936 s-a organizat reţeaua de observaţii sinoptice cu personal bugetar, iar la Constanţa
s-a înfiinţat primul centru regional de prognoză.
Perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost fecundă în privinţa meteorologiei, dată fiind
importanţa prognozei corecte pentru operaţiunile militare, aşa încât din 1941 a început activitatea
de sondaj din avion, iar institutul a primit un sediu pe bulevardul Magheru, în care a funcţionat
mai multă vreme.
După război, în 1946, Nicolae Topor a început să elaboreze pentru prima oară prognoze
pe durată lungă şi foarte lungă. În 1950 au fost instalate radiotelefoane în staţiile meteorologice
de munte, făcându-se astfel trecerea la un sistem complex, integrat, de meteorologie.
În 1956 s-a trecut la comunicaţiile meteorologice prin codul Morse, cu ajutorul
telegrafului, fiind introduse teleimprimatoarele. Din 1959 s-au făcut măsurători sistematice
conform cu reglementările OMM, la 4 termene de observaţii standard, la trei staţii: Bucureşti,
Constanţa, Cluj. În 1961, Institutul Meteorologic s-a mutat în sediul pe care îl ocupă şi astăzi, pe
soseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 97. Calculatorul a intrat şi în serviciul meteo în anul 1965, când s-
au realizat primele integrări numerice ale modelelor de prognoză.
Primul radar meteo a fost instalat în anul 1967, la Bucureşti, iar în 1973 a început
construirea unei reţele radar naţionale. Progresul ştiinţific a adus tot mai mult calculatoarele în
meteorologie, metodele au tot evoluat, astfel că astăzi avem de-a face tot mai rar cu „timpul
probabil“, cu care au crescut bunicii noştri, certitudinea ştiinţifică făcându-şi loc din plin.