UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPTUL MEDIULUI
IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Lect.univ.dr. Gabriel Manu

Student: Gușă Silivan Alexandru
1. Câteva consideraţii istorice

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de

modernă, la o privire mai atentă îşi poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul
secol XX. Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului pe care
tocmai l-am încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de
anumite reguli de salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să
respecte o serie de reguli ce nu intrau în dezacord cu natura.
Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută
rădăcinile dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparţineau net
altor ramuri de drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare şi
gestionare a resurselor naturale biotice.
Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporană
colectivă şi globală a problematicii mediului. Aşa după cum am mai arătat, finalitatea
acestuia este constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate
activităţilor antropice şi de prezervarea resurselor naturale. Existenţa sa a fost determinată
de politicile naţionale şi internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului şi
asumarea de către stat a acestor sarcini de interes general.
Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a
unei mişcări mondiale de opinie publică, care, desigur prefigurează într-un viitor nu prea
îndepărtat recunoaşterea unui drept universal al mediului.
2. Contribuţia dreptului internaţional şi a dreptului comparat

Ţinând seama de tinereţea şi de caracterul universal al dreptului mediului, este

firesc ca acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă. Astfel, experienţa
legislativă şi conceptele doctrinei, chiar mai presus decât configuraţia sistemelor
economice, culturale şi sociale diferite, pun, în fapt, aceeaşi problemă, aceea a
categoriilor de norme juridice de care avem nevoie pentru un mediu viabil.
 De asemenea, activitatea diferitelor organizaţii internaţionale deosebit de
penetrante în materie a condus la internaţionalizarea luptei pentru protecţia mediului şi la
crearea unei solidarităţi între popoare. Ca urmare a Conferinţei de la Stockholm din 1972,
urmată, după 20 de ani, de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro
din 1992, majoritatea statelor lumii s-au angajat la nivel internaţional să îndeplinească un
Plan de măsuri (Agenda 21), care are în vedere întreaga planetă.
Menţionăm, însă, că la 10 ani de la Conferinţa de la Rio a avut loc Reuniunea
Mondială la vârf, tot sub egida ONU, având ca obiectiv declarat un bilanţ al rezultatelor
obţinute în cei 10 ani şi amplificarea cooperării internaţionale pentru realizarea în fapt a
documentelor adoptate la Rio şi în special a Agendei 21 privind dezvoltarea durabilă.
S-au adoptat în acest sens Declaraţia de la Johanesburg privind dezvoltarea
durabilă şi Planul de punere în aplicare.
Documentele adoptate pot pune în evidenţă următoarele aspecte:
- dezvoltarea durabilă ca element principal al agendei internaţionale, cu corolarul
său, protecţia mediului;
- lupta împotriva sărăciei;
- folosirea resurselor naturale.
Cu alte cuvinte noţiunea de dezvoltare durabilă îmbrăţişează toate aceste aspecte,
fiind o noţiune integratoare.
Paşi concreţi îi reprezintă stabilirea unui fond mondial pentru eradicarea sărăciei
şi un Parteneriat pentru dezvoltarea Africii în scopul sprijinirii nevoilor de dezvoltare,
parteneriatul între guverne, oameni de afaceri şi societatea civilă (concretizarea resurselor
financiare înainte şi în timpul reuniunii, cifrate la aproximativ 300 miloane dolari SUA)
pentru Declaraţia de la Johanesburg – dezvoltarea durabilă (37 puncte) desigur fără forţă
juridică, la fel cu toate declaraţiile, reprezintă totuşi un izvor de drept prin respectarea sa
în cadrul mecanismelor de cooperare şi prin pătrunderea „spiritului” acestui act cu
caracter programatic în prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale. Planul de
punere în aplicare cuprinde o serie de aspecte politice, strategice, administrative, juridice
pentru realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile stabilite în Declaraţia de
principii şi în Agenda 21 adoptate la Rio de Janeiro în 1992.
Ca remarcă personală, „Rio +10” pare o verigă mai slabă a conferinţelor mondiale
organizate de Naţiunile Unite, mai ales prin faptul că nu s-a izbutit adoptarea unor măsuri
obligatorii atât de necesare pentru protecţia şi conservarea mediului la nivel mondial.
Organizaţia Naţiunilor Unite a constituit, încă de la Conferinţa de la Stockholm, pe
plan instituţional, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), care permite la
nivel mondial nu numai coordonarea tehnică şi ştiinţifică (cercetarea), dar şi armonizarea
sub aspectul dreptului.
La nivel regional, o asemenea sarcină este completată de activitatea desfăşurată
de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.
Deloc de neglijat, în acest proces, sunt cele două caractere ale dreptului mediului
şi anume:
- vocaţia universală a acestuia, şi
- caracterul tehnic al normelor.
Acestea conduc la utilizarea metodelor comparative şi la uniformizarea normelor
de drept, sub presiunea opiniei publice, pe de o parte şi prin necesitatea înscrierii
normelor în cadrul aceloraşi parametri tehnici şi ştiinţifici, pe de altă parte.
Cât priveşte România, prin încheierea Acordului de aderare cu Comunităţile
Europene, armonizarea legislativă cu cea a UE este o obligaţie asumată şi o condiţie de
aderare.

3. Dreptul internaţional al mediului ca sursă a dreptului naţional

Numeroasele texte internaţionale care au ca obiect protecţia mediului se

concretizează în convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale
(hard/ law) şi texte neobligatorii, cum sunt declaraţiile de principii, planurile de măsuri,
etc. - (soft-law), texte care sunt de o importanţă excepţională pe plan mondial şi desigur
naţional şi care alimentează permanent substanţa dreptului mediului la nivelul fiecărei
ţări.
Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, juridică, obligatorii
pentru statele semnatare.
Tratatele şi convenţiile din domeniul mediului, acordurile şi protocoalele cuprind
aproape toate sectoarele de protecţie a mediului, unele cu caracter general, adevărate
legi cadru, cum ar fi de exemplu, Convenţia privind protecţia mării, (1982) şi care
cuprind şi mecanismele de aplicare, control şi cooperare. Am mai putea enumera, tot
astfel şi alte convenţii cu vocaţie universală care privesc clima, conservarea
biodiversităţii, atmosfera, fauna şi flora, solurile etc.
În ceea ce priveşte România, după ratificarea lor de către Parlament, în
conformitate cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, tratatele respective fac parte din
dreptul intern.
Subliniem că alin.1 al aceluiaşi articol precizează că statul român se obligă să
respecte întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Alineatul (2) al respectivului articol precizează că „Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”
Rezoluţiile obligatorii sunt relativ rare, din lipsa de competenţă a organelor
internaţionale.
Dimpotrivă, rezoluţiile care nu au forţă obligatorie şi care emană de la
organisme interguvernamentale sau conferinţe internaţionale, sunt numeroase şi au o
importanţă din ce în ce mai mare în cadrul mecanismelor de cooperare la nivel mondial.
Acestea pot îmbrăca forma unor recomandări-directive, declaraţii de principii sau
programe de acţiune.
Recomandările-directive joacă, în general, un rol primordial în cadrul
activităţilor organismelor mondiale şi regionale privitoare la protecţia mediului.
Un rol deosebit la nivel regional european l-a jucat şi îl joacă Organizaţia pentru
Dezvoltare şi Cooperare Economică şi Consiliul Europei.
 Cu titlu de exemplu, ne-am putea referi la actele elaborate de Consiliul Europei în
domeniul protecţiei faunei şi florei sălbatice, în amenajarea teritoriului sau în ceea ce
priveşte răspunderea civilă pentru daunele aduse mediului prin activităţi periculoase.
Declaraţiile de principii nu se referă la acţiuni precise care trebuiesc îndeplinite;
ele fixează, însă, limite generale ce trebuiesc urmate de către state în cadrul acţiunilor de
cooperare internaţională sau pe plan intern, în cadrul politicilor şi strategiilor de protecţie
a mediului.
Principiile se realizează prin încheierea unor convenţii internaţionale cu
respectarea acestora sau în cadrul legislaţiei naţionale adoptate de fiecare stat în parte şi
care de asemenea receptează aceste principii în mod expres sau prin textele legale care le
fac aplicabile în mod concret.
Printre declaraţiile de principii, menţionăm Declaraţia de la Stockholm (1972) şi
Declaraţia de la Rio (1992), ca adevărate precepte fundamentale, linii directoare, atât pe
plan internaţional, cât şi în plan naţional, guvernând întreaga activitate de protecţie a
mediului în toate domeniile, inclusiv în cel legislativ.
Programele de acţiune sunt de dată ceva mai recentă, fiind adoptate pentru prima
oară după Conferinţa de la Stockholm din 1972 ("Plan de acţiune pentru mediu"). În
urma Conferinţei de la Rio de Janeiro din 1992 - Agenda 21 sau Planul de Acţiune pentru
secolul următor reprezintă o strategie mondială cuprinzând toate domeniile vieţii
economice şi sociale în care este integrată protecţia mediului ca o condiţie esenţială
pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.
În plan european putem menţiona faptul că în domeniul protecţiei mediului s-a
ajuns la cel de al VI-lea Plan de Acţiune.

4. Dreptul naţional al mediului (izvoare)

Este reprezentat în principal, nu numai de normele care au ca obiect protecţia şi

conservarea mediului, ci şi de normele care, neavând ca obiect protecţia mediului, se
adresează altor domenii, dar care în reglementarea raporturilor sociale din acele domenii,
fac referiri la protecţia mediului, cum ar fi, de pildă, exploatarea minieră sau petrolieră,
industria chimică, activitatea comercială etc.
Aceste reglementări constituie dreptul pozitiv.
Desigur, pe lângă acest izvor principal se înscriu, fiecare cu rolul său determinat,
atât jurisprudenţa, cât şi doctrina.
Reglementările legale, într-un sens larg, cuprind toate categoriile de norme
juridice, începând cu Constituţia şi continuând cu legea, ordonanţa guvernamentală,
hotărârea Guvernului, ordinul ministrului, deciziile Consiliilor organelor administraţiei
publice locale, regulamente şi altele asemenea.
Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, prevedea, cu titlu de principiu,
în articolul 134, alineatul 2, unele activităţi specifice ale Statului în domeniul de care ne
preocupăm, şi anume:
- exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (alin.2, lit.d);
- refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic (alin.2, lit.e);
- crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (alin.2, lit.f).
Analizând consacrarea la nivel constituţional a responsabilităţilor statului în
domeniul protecţiei mediului nu este greu de observat că aceste atribuţii erau menite să
răspundă unor sarcini de interes general.
Urmând logica reglementării constituţionale, considerăm necesar să punem în
evidenţă faptul că, în acelaşi context, statul era ţinut să asigure crearea condiţiilor
necesare pentru creşterea nivelului calităţii vieţii.
Calitatea vieţii, înţeleasă adeseori ca o noţiune complementară mediului
înconjurător, marchează, în opinia noastră, aspectul sociologic al mediului în care omul
trăieşte, proiectându-l şi pe planul raporturilor sociale de muncă şi de folosire a timpului
liber. Calitatea vieţii, considerată de unii autori1 ca neputând face obiectul dreptului, ar fi
putut, credem, să constituie, prin consacrarea constituţională şi un puternic fundament
moral şi social al protecţiei mediului.
1
A se vedea J. Lamarque “ Droit de la protection de la nature et de l’environnement” 1975, p.XIV.
 Prin Legea de revizuire a Constituţiei, nr.429/2003, aprobată prin referendum-ul
naţional din 18-19 noiembrie 2003 reglementarea la nivel constituţional a protecţiei
mediului a cunoscut cu adevărat o consacrare la nivelul cerinţelor actuale, am îndrăzni
să afirmăm, o adevărată revoluţie conceptuală.
Consacrarea la nivel constituţional a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, printre drepturile şi libertăţile fundamentale2, semnifică în fapt ridicarea
interesului general de protecţie a mediului la acela de principiu şi drept garantat şi ocrotit
prin legea fundamentală.
La alineatul (2) al articolului 35 se prevede expres că „statul asigură cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept”.
Tot la nivel constituţional se consacră şi faptul că titularul dreptului la mediu este
în acelaşi timp şi titularul îndatoririi de a proteja şi ameliora mediul înconjurător (alin.3).
Desigur în noua Constituţie nu se regăsesc dispoziţiile fostului art. 134
(Constituţia din 1991), pe care le-am descris mai sus, obligaţiile statului privind
protecţia mediului fiind prevăzute laconic la art.135 (alin.2) sub dispoziţia generică
„Statul trebuie să asigure: la litera. „e” – „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător
precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Tot la nivel constituţional este consacrată, în cadrul art. 44 (alin.7), o dispoziţie
prevăzută în Constituţia din 1991 (la alin.6) care reglementează protecţia proprietăţii
private, obligaţia titularilor acestui drept de a respecta sarcinile privind protecţia mediului
înconjurător, alături de asigurarea bunei vecinătăţi şi a altor obligaţii ce le revin potrivit
legii.
Semnificativă şi încurajatoare, această reglementare constituţională ni se pare, că
se completează cu dispoziţiile art.135 (alin.3) privind obligaţia de a proteja mediul a
tuturor persoanelor fizice şi juridice, indiferent de calitatea lor, inclusiv de faptul că sunt
sau nu proprietari. Această obligaţie este de, altfel, reglementată şi prin dispoziţiile art. 6

2
Constituţia României, cap.II ”Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale” – art.35 – „Dreptul la un mediu
sănătos”
şi 7 din Legea-cadru pentru protecţia mediului, nr.137/1995 cu modificările ulterioare cu
referire expresă la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Legea, ca izvor al dreptului mediului este cea mai întâlnită modalitate de
reglementare a raporturilor juridice din acest domeniu.
De mai mult de un sfert de veac, legislaţia românească de protecţie a mediului a
adoptat soluţia unei legi-cadru, care să statueze cadrul legal general, principiile, atribuţiile
şi răspunderile autorităţilor competente în acest domeniu.
După Conferinţa de la Stockholm din 1972 a fost adoptată Legea pentru protecţia
mediului nr.9/1973, lege-cadru care reprezenta, pentru acel moment, un progres
considerabil, stabilind un regim juridic general pentru elementele componente ale
mediului şi activităţile cu impact negativ asupra acestuia; legea a creat, de asemenea, într-
o anumită măsură, un sistem instituţional, stabilind totodată şi principii generale în acest
domeniu.
Legea pentru protecţia mediului nr.137/1995, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată prin OUG 91/2002 aprobată
prin Legea 294/2003, înlocuieşte precedenta Lege-cadru, arătând ca obiectiv proclamat că
reglementarea protecţiei mediului este socotită a fi de “interes public major pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii “.
Legea consacră principiile şi elementele strategice ce stau la baza propriilor sale
dispoziţii, reglementează sub aspectul protecţiei mediului activităţile economice şi sociale
cu impact asupra mediului şi abordează într-o viziune ştiinţifică atât metoda reglementării
transversale (regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor
chimice şi al pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiaţiilor ionizante şi
securităţii surselor de radiaţii), cât şi cea a reglementării sectoriale (protecţia resurselor
naturale şi conservarea biodiversităţii, a atmosferei, a apei şi a ecosistemelor acvatice, a
solurilor şi a ecosistemelor terestre etc.).
Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, din
diferite domenii, cum ar fi, de exemplu:
 - Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale
şi al zonei contigue a României;
- Legea nr.82/1993, cu modificările ulterioare, privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării;
- Legea apelor, nr.107/1996;
- Legea 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 privind regimul ariilor
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;
- Legea 214/2002 privind aprobarea OUG 49/2000 privind regimul de obţinere,
testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic;
- Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor;
- Legea 481/2001 privind aprobarea OUG 200/2000 privind clasificarea,
etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;
- Legea 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a peisajului adoptate la
Florenţa la 20 octombrie 2000;
- Legea 645/2002 pentru aprobarea OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea
şi controlul integrat al poluării.
- Legea privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, nr.103/1996, republicată în
2002;
- Legea nr.26/1996 privind Codul silvic;
- Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, etc
Există, de asemenea, legi speciale care, fără să se refere în principal la protecţia şi
conservarea mediului, cuprind şi unele dispoziţii interesând acest domeniu. Un exemplu
în acest sens îl poate constitui Legea nr.18/1991 cu modificările şi completările
ulterioare, a fondului funciar, care se referă la categoriile de folosinţă ale terenurilor şi la
ameliorarea şi conservarea solurilor, stabilind dispoziţii imperative în acest sens pentru
toate categoriile de deţinători de terenuri.
Actele guvernamentale care cuprind reglementări ce nu emană de la puterea
legislativă, pot fi:
 - Hotărâri ale Guvernului,
- Ordonanţe, în baza împuternicirii date de Parlament şi ordonanţe de urgenţă.
Ele sunt acte normative adoptate de către Guvern potrivit Constituţiei. Hotărârile
se emit pentru organizarea executării legilor, iar Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta ori în situaţii
deosebite.
Exemplificăm în acest sens:
- Hotărârea Guvernului nr.248/1994 pentru adoptarea unor măsuri în vederea
aplicării Legii 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
- Hotărârea Guvernului nr.267/1995 privind constituirea şi utilizarea Fondului de
Ameliorare a Fondului Funciar (prevăzut de Legea nr.18/1991, a fondului funciar);
- Ordonanţa Guvernului nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea
produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în
agricultură şi silvicultură, aprobată prin Legea nr.85/1995, precum şi alte exemple cum
ar fi cele de la punctele 4.4.2.1.;
Exemplele ar putea continua, actele normative din această categorie fiind foarte
numeroase, dar nu multitudinea lor, ci importanţa cuprinsului normativ le legitimează ca
izvoare formale ale dreptului pozitiv al mediului.
Menţionăm, însă, că Ordonanţele Guvernului se impun aprobării prin lege de către
Parlament.
Actele de reglementare ale autorităţilor publice locale sunt hotărârile adoptate de
consiliile locale în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în limitele competenţelor lor, pentru
protecţia şi conservarea mediului. În acest sens se pot adopta hotărâri privind
monumentele istorice şi arhitecturale, monumentele naturii, parcuri şi arii protejate de
interes local, amenajarea teritoriului etc.
Menţionăm că în unele situaţii aceste hotărâri sunt luate pentru conservarea
acestora până la reglementarea protecţiei lor pe calea legii.
Atribuţiile lor reglementare sunt prevăzute în Legea nr.215/2001, privind
administraţia publică locală.
 În această perioadă de creare a unui Sistem Legislativ Integrat pentru protecţia
mediului găsim încă în vigoare unele acte normative mai vechi, cum ar fi, de pildă,
Decrete sau Decrete-legi.
Ordine şi reglementări departamentale. Acestea sunt acte normative
subordonate legii în diferite domenii de activitate şi sunt emise de diverse organe ale
administraţiei publice centrale. Ele pot fi ordine ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente,
normative etc.
În acest sens exemplificăm:
- Ordinul Ministrului 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a
impactului asupra mediului;
- Ordinul Ministrului 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice
aplicabile etapelor procedurii cadru de evaluare a impactului şi de participare a
publicului la luarea deciziei în cazul proiectelor cu impact transfrontieră;
- Ordinul Ministrului 1388/2003 privind constituirea şi funcţionarea colectivului
de analiză tehnică la nivel central;
-Ordinul Ministrului 1182/2002 privind metodologia de gestionare şi furnizare a
informaţiei de mediu deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului;
- Ordin Ministrului nr.1041/12.11.2003 – constituirea sistemului de informaţii
privind sănătatea în relaţie cu mediul;
- Ordin Ministrului nr. 818/17.10.2003 – aprobarea procedurii de emitere a
autorizaţiei integrate de mediu;
- Ordin Ministrului nr.370/19.06.2003 – activităţile şi sistemul de autorizare a
laboratoarelor de mediu.

Alte izvoare ale dreptului mediului înconjurător pot fi, desigur cele ale
dreptului în general sau ale oricărei ramuri a acestuia, cum ar fi:
- cutuma sau obiceiul, ori dreptul creat de moravuri, care poate avea un rol
deosebit în protecţia mediului, având în vedere că se referă la mijloace tradiţionale ale
populaţiilor autohtone;
 - uzanţele internaţionale stabilite într-o anumită regiune şi care se referă în
special la interpretarea contractelor din mediul comercial. Pot fi, de pildă, acelea din
cadrul comerţului internaţional cu exemplare din specii exotice din faună sau floră şi se
pot referi la condiţiile de transport pentru supravieţuirea acestora.
Cât priveşte jurisprudenţa şi doctrina ca izvoare auxiliare de drept, ele pot avea
un rol deosebit în acest domeniu, cu o natură socială, filosofică, ştiinţifică şi care se
regăsesc în cadrul politicilor şi strategiilor de mediu.
Credem că am putea, cu acest prilej să ne îngăduim un demers pentru susţinerea
elaborării unui cod al mediului, care să sistematizeze, printr-o reglementare de
ansamblu, legislaţia, extrem de stufoasă, greu de cuprins, din domeniul protecţiei
mediului, mai cu seamă după avalanşa de acte normative adoptate în vederea
armonizării reglementărilor româneşti cu legislaţia UE din acest domeniu.