UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPTUL MEDIULUI

Lect.univ.dr. Gabriel Manu

Student:Meșter Viorel
1. NOŢIUNEA DE MEDIU

Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur, cunoaşte
nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasele
medii ale societăţii umane.

“Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare
dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o
unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care
defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi activează, fiind
absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin
dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană).

O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2
la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora,
precum şi interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun moştenirea culturală; şi
- aspectele caracteristice ale peisajului”.

Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este,
în opinia noastră, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una
dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte cunoaştem,
un asemenea demers.
Oricum, noţiunea de “mediu” este considerată a cuprinde “ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.

2. DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca
element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea
şi dezvoltarea lor durabilă.
 3. PRINCIPII CE GUVERNEAZA DREPTUL MEDIULUI

Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice care

uneori ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului.
Dezvoltarea principiilor dreptului mediului în acte normative (interne şi internaţionale) şi
mai ale în doctrină este criticabilă deoarece sunt prea generale şi au un conţinut prea complex,
ceea ce a determinat dificultăţi în aplicarea lor practică.
De asemenea, în multe situaţii ele sunt numai enunţate în cuprinsul actelor normative fără
a li se determina conţinutul ca de exemplu în Legea română de protecţie a mediului nr. 137/1995.
De multe ori, mai ales în dreptul internaţional al mediului, statele fac doar trimitere la
acestea fără ca să adopte reguli concrete de protecţie. În fine, conţinutul principiilor dreptului
mediului este determinat în mod diferit în doctrină de diverşi autori trecându-se obstacole în
calea aplicării lor.

3.1. Clasificare

Pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind următoarele:
a) Principii interne şi principii internaţionale. Unele principii au deopotrivă
caracter intern şi internaţional.
b) Principii de bază şi principii decizionale (care au un rol esenţial în decizia de
mediu) existând intre aceste două categorii strânse legături. De exemplu, principiul „poluatorul
plăteşte” este şi principiu de bază, influenţând domeniul răspunderii juridice civile pentru mediu
şi decizional.
c) Principii tradiţionale considerate deja clasice în materie, ca de exemplu
„poluatorul plăteşte” şi principii noi afirmate în general după anul 1980 şi consolidate în
Declaraţia de la Rio cum sunt: principiul precauţiei, principiul dezvoltării durabile şi principiul
participării publicului.
d) Principii afirmate în mod expres în Legea protecţiei mediului.
e) Principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale care
se aplică numai într-un anumit domeniu, de exemplu principiul proximităţii care este specific
regimului juridic deşeurilor.
Legea cadru în materie, Legea nr. 137/1995 a consacrat protecţia mediului drept
„obiectiv de interes public major”, iar la baza reglementării sale a pus „principiile şi elementele
strategice care duc la dezvoltarea durabilă a societăţii”. În spiritul legii cea mai adecvată
formulare ar fi aceea de „principiu de bază”. Legea-cadru enumeră principiile de bază: principiul
precauţiei în luarea deciziilor (art. 3 lit. a); principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a
producerii daunelor (art. 3 lit. b); principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural (art. 3 lit. c), principiul „poluatorul plăteşte”.

3.2. Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător constituie un obiectiv

de interes public major.
 Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte pe termen lung în toate
compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de complexă se desfăşoară
după o concepţie unitară la nivel local şi naţional şi constituie o prioritate în cadrul activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana
vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.

3.3. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor

Este consacrat în art. 3 lit. c din Legea nr. 137/1995. El mai este formulat direct sau
indirect în toate actele normative (naţionale şi internaţionale) referitoare la protecţia mediului.
Prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei
activităţi. Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor
dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce
după ce poluarea a avut loc.
Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia profilactică a mediului şi operează practic
în două trepte. Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu,
raţiunea normelor dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua
treaptă când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul
autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi / sau autorizaţiilor de
mediu.
În această privinţă, în art. 9 alin. ultim din Legea protecţiei mediului 139/1995 se
prevede: Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect
sau program pentru confirmare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului,
raportate la standardele şi la reglementările în vigoare.

3.4. Principiul precauţiei

Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru protecţia mediului şi

alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în legătură cu
protecţia mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea acestui
principiu se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care desfăşoară
activitate economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul elaborării acordului
sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia, ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol posibil în legătură
cu mediul şi îndeamnă la acţiune cu băgare de seamă pentru a preveni, poluarea fiind astfel
înrudită cu principiul prevenirii poluării. Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror
decizii în domeniul protecţiei mediului pate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui
risc de poluare.

3.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic

natural apare formulat în diverse norme ale dreptului mediului în conformitate cu cerinţa
formulată la lit. c a art. 3 di Legea nr. 137/1995.
 Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele
acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte şi cuprinde
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor,
dintre specii şi între ecosisteme.
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate funcţională.
Biodiversitatea şi ecosistemele sunt specifice unui anumit cadru biogeografic natural care
trebuie conservată prin toate mijloacele ştiinţifice şi tehnice existente la dispoziţie, inclusiv prin
mijloacele juridice prevăzute de normele dreptului mediului.

3.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul” – adică persoana care
cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.

Bibliografie

1. Mircea Duţu, Tratat de Drept al mediului, vol. I şi II, editura Economică,

Bucureşti, 2007.

2. Mircea Duţu, Dreptul mediului – Tratat, vol. I, editura Economicã, Bucureşti,

2004.

3. Ernest Lupan, Dreptul mediului, partea specialã – tratat elementar, vol. II..

4. Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurãtor, editura Şansa SRL, Bucureşti,

2004.

5. Achim Gheorghe, Legislaţia mediului, editura Omnia, Braşov, 2002.