Despre a „nu te strădui prea mult”

13 Februarie, 2018 · Pr. Michael Gillis

În lupta pe care o ducem pentru a ne mântui, există multe situații care cer un efort mai
intens din partea noastră, să ne străduim mai mult. Un exemplu în acest sens este
încercarea de a coborî dimineața din pat pentru a ne ruga – presupunând, desigur, că în
noaptea precedentă ne-am culcat la o oră rezonabilă și că ne-am odihnit suficient. A nu ne
trezi din pat pentru a ne ruga doar din simplul motiv ca „nu avem chef” e o astfel de
situație clasică – ce face apel la un efort mai susținut din partea noastră. O altă situație de
acest gen apare atunci când folosim un limbaj indecent, nerespectuos sau sarcastic. Doar
pentru că ne-am făcut un obicei din a ne adresa celorlalți în acest mod și pentru că ni se
pare „firesc” un astfel de mod de vorbire, nu înseamnă că - adăugând puțin efort și
străduindu-ne să nu lăsăm cuvintele să iasă din gura noastră la întâmplare - nu putem să
ne schimbăm aceste obiceiuri. Sunt multe aspectele ale vieții noastre duhovnicești care
fac apel la un efort mai intens atunci când cădem sau eșuăm în lupta noastră.
Cu toate acestea, în acest articol nu e vorba despre acele situații în care terapia spirituală
de care avem nevoie pentru a trece peste o slăbiciune sau un păcat din viața noastră se
rezumă la „a ne strădui mai serios”. Acest articol este despre acele dăți în care a încerca
acest lucru NU este rezolvarea, ci chiar gândul că TREBUIE să te strădui mai mult poate
deveni chiar contra productiv, înșelându-te sau chiar ținându-te captiv într-un ciclu al
derutării, vinovăției și durerii.
Adesea aducem la lumină circumstanțe dureroase din viața noastră, gândindu-ne la rolul
pe care l-am avut în provocarea lor. Fie că e vorba despre relații eșuate, apropiați care Îl
resping (cel puțin aparent) pe Dumnezeu și care duc o viață auto-distructivă, dificultăți
financiare, probleme de sănătate, probleme psihologice sau chiar probleme legate de o
anume dependență. Ar putea fi relații dificile pe care nu le putem evita în familie, la
muncă sau la școală, relații care ne întristează sau care ne produc sentimente de furie și
nemulțumire și pe care nu le putem rezolva. De cele mai multe ori se întâmplă ca în astfel
de circumstanțe dureroase și frustrante să presupunem sau chiar să știm cu siguranță că
parte din motivul pentru care noi sau cei dragi ai noștrii suferă suferim suntem chiar noi,
este „vina” noastră. Și greșala vine odată cu gândul că „putem rezolva această problemă”.
Desigur, relațiile disfuncționale și altele asemena căderi cer pocăință și smerenie din
partea noastră, mai ales atunci când identficăm anumite greșeli sau păcate pe care le-am
comis. Iar atunci când putem să identificăm concret greșala noastră este uneori (dar nu
întotdeauna) de folos să ne smerim și să ne mărturisim persoanelor afectate păcatele și
căderile. Dar, cum am spus, nu întotdeauna. E nevoie de mult discernământ și de sfatul
unui părinte duhovnicesc sau al unei persoane înțelepte din viața noastră care să ne ajute
să discernem dacă și în ce măsură o mărturisire publică este o acțiune vindecătoare în
cadrul unei anumite relații. Dar atunci când nu putem identifica un anumit păcat sau o
anumită greșeală în relație, ci persistă doar un anumit sentiment general de vinovăție,
atunci e bine să ne spovedim păcatele numai părintelui nostru duhovnicesc.
ââââââââââ
Una din realitățile Creștin Ortodoxe de pretutindeni este aceea că într-o anumită măsură
suntem cu toții responsabili de suferința, de păcatul și dezbinarea din întreaga lume.
Precum Adam, tendința noastră este să dăm vina pe ceilalți pentru haosul în care se află
lumea, dar uneori nu putem să evităm a vedea complicitatea noastră sau chiar vina pe
care o purtăm în suferința și durerea celor apropiați nouă. Dar precum Adam după ce a
mâncat din fructul interzis, nu e nimic de făcut cu excepția faptului de a mărturisi. Mărul
nu poate fi pus înapoi în copac. Ruptura pe care am provocat-o în lume nu poate fi
îndreptată de mine. Poate fi îndreptată doar de către Mântuitorul nostru Domnul Iisus
Hristos. Dar putem să ne mărturisim. Vedem acest lucru la sfinții părinți precum Sf. Isaac
Sirul și Sf. Siluan Atonitul și mulți alții că ei mărturiesc păcatele întregii lumi ca și cum ei
înșiși sunt responsabili de toate păcatele, de toată durerea și de toată dezbinarea din lume.
Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi, vedem doar o fracțiune mica a păcatului nostru,
a complicității noastre în rupture și durerea întregii lumi. Și totuși acesta e lucrul pe care
îl putem face: ne mărturisim păcatele noastre atât cât suntem noi capabili să vedem.
Dar chiar mărturisirea, publică sau în taină, de cele mai multe ori nu schimbă situația și
nici nu ne scapă de durerea pe care o simțim în viețile noastre dar și în a celor din jurul
nostrum. Iar această durere, de cele mai multe ori o durere pe care nu o putem exprima în
cuvinte, pare să strige la noi că trebuie să facem ceva, că trebuie să încercăm mai tare să o
rezolvăm. Dar acest process de a încerca mai tare nu există.
Unul din motivele pentru care a încerca mai tare nu există este acela că deja am făcut tot
ceea ce a fost posibil cu mult timp în urmă, poate chiar ani, ne-am gândit oare ce am fi
putut face diferit, cum ar fi trebuit să ne rugăm, sau ce ar fi trebuit să spunem sau în ce
mod ne-am fi putut sacrifica pentru a face ca durerea să dispară, să vindecăm rănile din
relațiile noastre, din viețile noastre și a celor pe care noi îi iubim. Un alt motiv pentru
care a încerca mai tare nu există e acela că noi nu suntem și nici nu putem fi Mesia.
Putem suferi. Putem plânge alături de cei care plâng. Ne putem ruga și să dăm Domnului
nostru Hristos toată viața noastră. Dar noi nu putem mântui. Doar Domnul mântuiește. A
încerca mai tare nu este un răspuns.
Deci ce trebuie să facem? Nu ar trebui noi să facem ceva în această privință? Această
întrebare dezvăluie, cred eu, o înșelare profundă pe care o avem despre viața
duhovnicească.
Gândiți-vă pentru un moment la Maica Domnului stand lângă Crucea
Mântuiitorului Iisus. Ce ar fi putut Ea să facă? Era prezența Ei de prisos? Care e
scopul Ei de a fi acolo decât acela de a suferi împreună cu Fiul Ei? Suferința ei nu
e lipsită de înțeles. Nicio suferință nu e lipsită de sens dacă o înțelegem a fi o
împreună suferință cu Domnul, dacă e oferită Domnului ca o participare la
suferința Sa. Nu este acest lucru la fel cu ceea ce ne spune Sf. Pavel când vorbește
despre suferințele care împlinesc în trupul său lipsurile necazurilor lui Hristos?
(Coloseni 1:24)

Și cu toate acestea, nu ne simțim ca suferind împreună cu Hristos. Ne simțim

singuri și disperați. Ne simțim ca și cum am fi abandonați și ca și cum nimeni nu
ne înțelege sau ar putea vreodată să înțeleagă durerea, frustrarea și disperarea pe
care le simțim. Această durere se simte, în mod cert, foarte asemănător cu modul
în care Maica Domnului se simțea stând lângă Crucea Fiului Ei.

Dar ce ar fi putut Ea să facă? Nu putea decât să suporte suferința. Nu putea decât

să plângă până la epuizare și să aștepte Învierea. Foarte adesea și în viețile
noastre acesta e singurul lucru pe care îl putem face. De ce mai multe ori, în viața
de creștin trebuie să suferim, să îndurăm durerea, confuzia, sentimente de
disperare, să așteptăm Învierea și Mântuirea. Acest lucru nu înseamnă a nu face
nimic. Acest lucru e ceea ce Maica Domnului a făcut și încă mai face. Acest lucru
se referă la a fi părtaș suferințelor lui Hristos. Acest lucru înseamnă a fi parte din
Trupul lui Hristos.