Femeie luminoasă - Benjamin Fondane

Femeie luminoasă ca şesurile -n toamnă,

dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,

dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —

femeie cu gândirea ca un polen netrebnic

şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,

aş vrea să -l ar, să -l semăn, să-l secer şi să-l macin,

pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,

pământ tânăr în care mi -i tânără chemarea,

pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.

Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă -n deşert

nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare -n ceafă —

grăuntelui lumină să -i dăruiesc şi apă;

aş vrea să -l ar, să -l seamăn, să-l secer şi să-l macin

şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,

pământ, matrice da tă din ziua cea dintâi,

în care mă aşteaptă, ca -ntr-o oglindă, chipul.