Sunteți pe pagina 1din 5

JACQUES DERRIDA - STRUCTURA, SEMNUL ŞI JOCUL ÎN DISCURSUL ŞTIINŢELOR UMANE (IN

SCRIITURA SI DIFERENTA)

- in istoria conceptului de structura => eveniment de forma unei rupturi si a unei redublari
- pana la acest eveniment, structuralitatea structurii a fost mereu neutralizata, redusa
- i s-a atribuit un centru care orienta, echilibra, organiza structura si care limiteaza jocul structurii
(centrul unei structuri organizeaza si orienteaza coerenta sistmului => permite jocul elementelor in
interiorul formei totale)
- dar tocmai jocul deschis, centrul il si inchide; este punctul in care nu e posibila substituirea
continuturilor, transformarea elementelor etc.
- centrul este unic, constituie interiorul unei structuri, comanda structura, dar scapa structuralitatii
=> centrul e in interiorul si in afara structurii
- conceptul de structura centrata = conditia lui episteme = coerenta in contradictie (pt ca centrul
totalitatii nu apartine totalitatii ci isi are centrul in alta parte)
- coerenta in contradictie exprima mereu o dorinta
- structura centrata = joc intemeiat pe o imobilitat fondatoare/certitudini linistitoare, care se
sustrage jocului
- implicarea in joc => angoasa care poate fi stapanita pe baza acestei certitudini
- centru primeste denumirea de origine, scop, telos => repetitiile, substituirile, transformarile sunt
prinse intr-o istorie a sensului careia i se poate readuce la viata oricand originea/i se poate anticipa
sfarsitul => se poate realiza o arheologie sau escatologie
- centrul ca prezenta plina in afara jocului face posibila reducerea structuralitatii structurii
- pana la eveniment, istoria conceptului de structura = substituiri de centre, determinari ale centrului
- ex: istoria metafizicii => determinarea fiintei ca prezenta = forma matriciala (centrul = invariantul
unei prezente: eidos, arche, telos, energeia, ouisa-esenta, existenta, substanta, aletheia,
transcedentalitate, constiinta, Dumnezeu, om

- disruptia, ruptura - in momentul in care structuralitatea structurii a devenit o repetitie


- s-a regandit dorinta de centru in constituirea structurii, procesul semnificarii ce isi subordona
deplasarile si substituirile legii prezentei centrala (prezenta centrala - mereu deportata in afara de
sine in subtitutul ei - dar substitutul nu se substituie la nimic care i-a pre-existat)
- a inceput sa se considere ca nu exista centru, ca el nu poate fi gandit ca fiintare-prezenta, ca nu are
un loc natural, ca nu e un loc fix ci o functie, un ne-loc in care au loc inlocuiri de semne
- limbajul invadeaza campul problematic universal: totul devine discurs (in lipsa unui centru/origini)
- limbajul = un sistem in care semnificatul central (originar / transcedental) nu e absolut prezent in
afara unui sistem de diferente => absenta unui semnificat transcedental extinde jocul semnificatiei
- descentrarea sub forma gandirii structuralitatii structurii = urmare a: critica nietzscheana a
metafizicii, a conceptelor de fiinta si adevar (carora le sunt substituite conceptele de joc, interpretare
si semn fara adevar prezent; critica freudiana a prezentei la sine (a constiintei, a subiectului, a
identitatii cu sine, a proximitatii sau proprietatii fata de sine), distrugerea heideggeriana a metafizicii,
a onto-teologiei, a determinarii fiintei ca prezenta
- Nietzsche, Freud, Heidegger = un cerc ce descrie istoria metafizicii si distrugerea istoriei metafizicii
- nu are niciun sens sa ne lipsim de conceptele metafizicii pt a zgudui metafizica (nu dispunem de
limbaj strain de logica si postulatele ei
- ex: pana acum conceptul semn a insemnat mereu semn-a-ceva, semnificant ce trimite la un
semnificat; dar metafizica prezentei e distrusa prin conceptul de semn; acum semn inseamna canu
exista un semnficat transcedental, iar jocul semnficatiei nu mai are nicio limita
- ex: semnul prin definitie inseamna semnficant si semnificat ca 2 elemente distincte => nu are cum
sa depaseasca singur opozitia dintre sensibil si inteligibil pentru ca e determinat de aceasta opozitie
- nu ne putem lipsi de conceptul de semn, de complicitatea metafizica, fara a sterge diferenta in
identitatea cu sine a unui semnificat ce-si reduce la sine insusi semnificantul/il expulzeaza din sine
- 2 modalitati de a sterge diferenta semnificant-semnificat: 1. clasica = reducerea sau derivarea
semnificantului, subordonarea gandirii semnului; 2. punerea sub semnul intrebarii a sistemului in
care functiona precedenta reductie, a opozitiei sensibil-inteligibil
- paradox: reductia metafizica a semnului avea nevoie de opozitia pe care o reducea
- multitudinea discursurilor distructive si dezacordurile <= exista multe feluri de a fi prins in cerc
(reductia care incearca sa reduca opozitia dar are nevoie de ea)
- Nietzsche, Freud si Heidegger au operat cu conceptele metafizicii pe care au distrus-o tocmai prin
anularea universalitatii conceptelor si capacitatii de a le utiliza in moduri diverse

- etnologia (critica etnocentrismului) a luat nastere in momentul descentralizarii, cand epoca


europeana (istoria metafizicii) a fost dislocata, cand nu a mai fost considerata cultura de referinta
- etnologia se produce in elementul discursului => se foloseste de conceptele apartinand traditiei
etnocentriste chiar cand il denunta = o necesitate ireductibila
- calitatea unui discurs se masoara dupa rigoarea critica cu care e gandit in raport cu istoria
metafizicii si conceptele mostenite => raportarea critica la limbajul stiintelor umane si
responsabilitatea critica a limbajului => a pune problema statutului unui discurs care imprumuta
dintr-o mostenire resursele necesare deconstruirii insesi mostenirii => problema de economie si
strategie = nevoia unui limbaj critic al stiintelor umane
- exemplu: textul lui Levi-Strauss - opozitia natura/cultura = opozitie genitala filosofiei (opune natura
legii, institutiei, artei, tehnicii, libertatii, arbitrarului, istoriei, societatii, spiritului; Levi-Strauss a simtit
nevoia de a se folosi de aceasta opozitie si imposibilitatea de a se increde in ea
- el pleaca de la axioma: apartine naturii tot ce este universal, spontan, nu depinde de o cultura
particulara si de nicio norma determinata; tine de cultura tot ce depinde de un sistem de norme care
regleaza societatea si care poate sa varieze de la o structura sociala la alta, e relativ si particular
- Levi-Strauss vorbeste de un scandal, ceva ce nu mai tolereaza opozitia natura/cultura; el reclama
predicatele naturii si pe cele ale culturii; scandalul = prohibirea incestului
- prohibirea incestului = universala deci naturala; dar e o prohibitie, un sistem de norme, deci
culturala => contine ambele caracteristici care se exclud => singura regula universala
- dar scandalul nu exista decat in cazul unui sistem care acrediteaza diferenta natura/cultura (daca
prohibirea incestului nu mai e gandita prin opozitia natura/cultura => nu mai e un fapt scandalos)

=> limbajul poarta in sine necesitatea propriei critici


- 2 feluri de a opera critica:
1. chestionam sistematic si riguros istoria conceptelor natura/cultura atunci cand simtim ca opozitia
nu mai functioneaza (echivaleaza unei iesiri din filosofie, din metafizica - ceea ce e mai dificil de
realizat decat pare)
2. a pastra vechile concepte denuntandu-le, a le folosi ca pe niste unelte de folos inca; nu le mai
acordam valoare de adevar, nici semnificatie stricta, suntem gata oricand sa renuntam la ele daca nu
ne mai sunt de folos; le exploatam eficacitatea relativa si le utilizam pt a distruge vechea masina din
care faceau parte ca piese componente
= modul in care se critica limbajul stiintelor umane, asa se va putea separa metoda de adevara,
instrumentele metodei de semnificatiile obiective pe care le vizeaza => limbajul traditional =
INSTRUMENT DE METODA
=> conservarea ca instrument a ceea ce criticam din punctul de vedere al valorii de adevar
- exemplu: Levi-Strauss va continua sa conteste valoarea opozitiei natura/cultura = strict valoare
metodologica (=> reintegrarea culturii in natura); limbajul critic = bricolaj
- bricolaj = necesitatea de a imprumuta conceptele de care avem nevoie din textul unei mosteniri =>
toate discursurile sunt bricolaje
- exemplu: inginerul = opusul bricolierului; construieste totalitatea limbajului de care se foloseste =>
un mit, subiect si origine absoluta a propriului discurs, creatorul verbului, verbul insusi, idee
teleologica
- bricolajul = mitopoetic => inginerul = un mit produs de bricoleur
- dar daca incetam a mai crede in existenta unui inginer si a unui discurs rupt de receptarea istorica,
daca admitem ca orice discurs e obligat la un bricolaj => ideea de bricolaj e amenintata

=> necesitatea unui alt fir calauzitor


- bricolajul = activitate intelectuala si mitopoetica (Levi-Strauss)
- Levi-Strauss => stiinta structurala a miturilor si activitatilor mitologice; discurs despre mit care se
reflecta si se critica pe sine; „mitologicele” = virtutea mitopoetica a bricolajului
- noul discurs = abandonarea oricei referinte la un centru, la un subict, la o sursa privilegiata, la
origine, la o arhie absoluta => descentrare
- exemplu (Levi-Strauss): nu exista mituri de referinta, niciunul nu ar trebui sa aiba acest privilegiu
preferential, orice „mit de referinta” nu e decat o transformare a unor mituri care provin fie din
aceeasi societate fie din altele apropiate sau indepartate => ar fi fost legitima alegerea oricarui altuia
- exemplu (Levi-Strauss): nu exista unitate si nici sursa absoluta a mitului; totul incepe orin structura,
configuratie, relatie; nici discursul despre mitul care are o structura a-centrica nu poate sa aiba
centru si subiect absolute; pentru a sesiza forma si miscarea mitului discursul trebuie sa evite
centrarea unui limbaj ce descrie o structura a-centrica (discurs stiintific, ilosofic, episteme - exigenta
absoluta: centrul, originea, fundamentul); discursul epistemic are ca opus discursul mito-logic
(discursul structural cu privire la mituri) = mito-morf (unitatea e tendentiala, nu reflecta niciodata o
stare sau un moment al mitului; unitatea e un fenomen imaginar care incearca sa dea mitului o
forma sintetica, sa-l impiedice sa se dizolve in confuzia contrariilor; stiinta miturilor = anaclastica, in
sensul in care vizeaza reflectii ale caror raze nu au un focar decat virtual
=> absenta oricarui centru real si fix al discursului mitic si mitologic; absenta centrului => absenta
subiectului si absenta autorului
- de aceea bricolajul etnografic isi asuma functia mitopoetica: face sa apara ca pur mitologica, ca o
iluzie istorica, exigenta filosofica sau epistemologica a centrului

- apar si riscuri: problema raporturilor dintre filosofem si teorema si mitem si mitopoem (daca mito-
logica e mito-morfa toate discursurile sunt echivalente? nu mai exista exigente epistemologice care
sa deosebeasca intre mai multe calitati ale discursului despre mit?)
- dar trecerea dincolo de filosofie nu inseamna a intoarce pagina filosofiei (a filosofa deficitar) ci a
continua sa ii citesti pe filosofi intr-un anumit fel
- empirismul = forma matriciala a tuturor greselilor care constau in incercarea de a transgresa
filosofia in interiorul campului filosofic, care ameninta un discurs ce continua sa se doreasca stiintitfic
- problema empirismului si al bricolajului => propozitii contradictorii cu privire la statutul discursului
in cadrul etnologiei structurale
- structuralismul = critica insasi a empirismului; dar Levi-Straus nu prezinta studii empirice, ale caror
informatii sa fie susceptibile la completari sau infirmari
- schemele structurale sunt propuse cu titlul de ipoteze ce se bazeaza pe o cantitate finita de
informatie si care trebuie supuse la proba experientei
- exemplu: multimea miturilor unei populatii e o notiune care tine de discurs; o etnie nu e niciodata
un ansamblu inchis; un lingvist nu va putea niciodata elabora o gramatica inregistrand toate cuvintele
pronuntate dintotdeauna, fara a cunoaste interactiunile verbale ce vor avea loc in viitor => doar
gramatici partiale, schitate; nu putem realiza decat schite ale sintaxei mitologice => pot oricand sa fie
imbogatite, reduse, modificate etc.; dar nu poate exista pretentia unui discurs total
- totalizarea = inutila, imposibila in 2 moduri:
1. in stil clasic: efortul empiric al unui subiect ori al unui discurs finit care alearga in van pe urmele
unei bogatii infinite pe care nu va reusi niciodata sa o stapaneasca (finitudine, condamnare la
empiricitate)
2. prin conceptul de joc: daca infinitatea unui camp nu ar putea fi cuprinsa in totalitate de un discurs
finit => joc al substituirilot nesfarsite in limitele unei multimi finite; un astfel de camp permite
substituiri infinite pentru ca este finit; pentru ca nu e un camp inepuizabil ci ii lipseste un centru care
sa se opreasca si sa existe la baza jocului substituirilot
= MISCAREA SUPLIMENTARITATII = lipsa unui centru/origini care permite miscarea jocului: centrul nu
poate efi determinat si totalitatea nu poate fi epuizata deoarece semnul care inlocuieste centrul, care
il suplineste se adauga, apare in plus, ca supliment => aditiune din pricina lipsei pe latura
semnificantului
- exemplu: Levi-Strauss vorbea despre supraabundenta semnificantului in raport cu semnificatii pe
care poate sa ii imbrace: omul dispune de un surplus de semnificatie pe care le distribuie conform
unei legi a gandirii simbolice; semnificantul disponibil si semnificatul identificat trebuie sa ramana
intr-un raport de complementaritate = conditia gandirii simbolice
- Levi-Strauss se refera la acel semnificant flotant care constituie servitutea gandirii finite
- exemplu: cuvantul „mana” = expresia constienta a unei functii semantice cu rolul de a-i permite
gandirii simbolice sa se exercite in pofida contradictiei => se explica antinomiile (forta si actiune,
calitate si star, substantiv si adjectiv si verb, abstracta si concreta, omniprezenta si localizata) =>
mana e si nu e toate aceste lucruri; e doar un simbol in stare pura, forma susceptibila sa capete orice
continut simbolic; in cosmologie, mana = valoare simbolica zero, un semn marcand necesitatea unui
continut simbolic suplimentar fata de cel care constituie deja incarcatura semnificatului
- functia unor notiuni de tip „mana” este de a se opune absentei de semnificatie fara a comporta,
prin ea insasi, niciun fel de semnificatie particulara
=> supraabundenta semnificantului, caracterul suplimentar tine de o finitudine, de o lipsa ce cere
suplinita
- Levi-Strauss: referinta la joc = mereu prinsa intr-o tensiune:
1. cu istoria: condamnata; istoria = mereu complicele metafizicii teleologice si escatologiei => filosofia
prezentei careia s-a considerat ca istoria i-ar fi opusa
- determinarea fiintei ca prezenta => istoricitate (un concept precum cel de episteme l-a atras mereu
pe cel de istoria) ~ istoria = unitatea unei deveniri, traditie a adevarului, aproierea adevarului in
prezenta => miscarea unei reluari a istorice => anistorism pt Levi-Strauss (problema clasica)
- Levi-Strauss: respectul fata de structuralitate, originalitatea interna a structurii obliga la o
neutralizare a timpului si istoriei
- aparitia unei noi structuri = printr-o ruptura de propriul trecut, de propria origine, de propria cauza
- proprietatea organizarii structurale - descrisa desprinzandu-ne de conditionarile ei trecute, fara a
pune problema trecerii de la o structura la alta
- limbajul ia nastere dintr-o data => nu semnifica treptat ci in urma unei transformari
biologice/psihologice
- lentoarea, maturatia, travaliul continuu al transformarilor factuale, istoria
- modelul catastrofei (intrerupere naturala a inlantuirii naturale, abatere, bulversare, hazard) =>
specificitatea esentiala a unei structuri, originea unei noi structuri
- tensiunea joc-istorie = tensiune joc-prezenta
- jocul = disruperea prezentei
- prezenta = referinta semnficanta si substitutiva inscrisa intr-un sistem de diferente si in miscarea
unei inlantuiri
- jocul = joc al absentei si al prezentei => chiar alternativa prezenta-absenta => fiinta e privita ca
prezenta sau absenta pornind de la posibilitatea jocului nu invers
- Levi-Strauss: jocul repetitiei si repetitia jocului + etica a prezentei, nostalgie a originilor, a
nevinovatiei arhaice si naturale, a puritatii prezentei si a prezentei la sine prin cuvant
- tematica structuralista a imediatitatii distruse, intoarsa spre prezenta, pierdura sau imposibila, a
originii absente = fata trista, negativa, nostalgica, vinovata, rousseausista a gandirii despre joc
- fata cealalta: afirmatia nietzscheana, afirmare voioasa a jocului lumii si a nevinovatiei devenirii,
afirmarea unei lumi de semne lipsite de greseala, de adevar, de origine, oferindu-se unei interpretari
active
- aceasta afirmare nietzscheana = determina non-centrul altfel decat ca pierdere a centrului; joaca
jocul fara garantie de securitate (singurul joc sigur: a substitui niste piese date si existente, prezente);
in hazardul absolut, afirmatia se livreaza indeterminarii genetice, aventurii seminale a urmei

=> 2 interpretari ale interpretarii, ale structurii, ale semnului si ale jocului
1. incearca sa descifrez un adevar ori o origine care scapa jocului si ordinii semnului; necesitatea
interpretarii = exil
2. nu mai e intoarsa catre origine, afirma jocul si incearca sa treaca dincolo de om si umanism (omul
de-a lungul istoriei metafizicii sau onto-teleologiei a visat la prezenta plina, la temeiul linistitor, la
originea sau sfarsitul jocului) = interpretarea lui Nietzsche
- cele 2 interpretari ireconciliabile isi impart campul stiintelor umane
- nu trebuie sa fie diferite frapant, sa isi precizeze ireductibiliatea, trebuie intotdeauna sa alegem
- ne aflam inca intr-o regiune a istoricitatii in care categoria alegerii pare inconsistenta
- mai intai trebuie gandit solul comun si diferanta diferentei ireductibile
- nasterea unei intrebari