Sofocle

Sofocle (Greacă veche Σοφοκλῆς-Sofokles - n. cca. 496 î.Hr. - d.

406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Împreună cu Eschil și Euripide a
pus bazele tragediei clasice grecești. Aduce însemnate inovații în
tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea trilogiei prin crearea de
piese independente, mărirea numărului choreuților de la 12 la 15,
introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului,
importanța acordată decorului și costumelor. Opera marelui poet
tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese (după
diverse păreri și izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133, ba
chiar și de 140), dintre care ne-au mai rămas în întregime numai
șapte.

,, Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni așa cum ar trebui să fie, iar Euripide așa cum sunt.”
Scriitorul s-a născut în anul 496 î. Hr. în Colonos, cartier mărginaș al Atenei, într-o familie
înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educația specifică
tinerilor timpului, inițiindu-se în teoria și practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul
dintre cei mai renumiți maeștri ai Antichității, de la care a învățat arta folosirii instrumentelor
muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului și a exercițiilor fizice (călărie, conducerea
carului), căpătând probabil, și unele cunoștințe științifice

La 16 ani a fost ales de compatrioții săi conducător al tinerilor însărcinați a celebra prin cântări
și jocuri aniversarea glorioasă a Salaminei. Frumusețea-i contribuise, pe lângă talentele sale, în a
dobândi această cinste. N-avea însă o voce sonoră, de aceea a si fost scutit mai pe urma a se
supune datinei, care cerea ca poetul dramatic să joace în propriile piese. A apărut numai o dată
pe scenă, în rolul lui Tamiris orbul.

Sofocle a manifestat din tinerețe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaț în
operele homerice, în tragediile lui Eschil și în folclor răspuns la numeroasele probleme ale
timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce susținea
reprezentările pe scenă ale pieselor înaintașilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs
la Atena și a obținut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetății. În cei 60
de ani de creație cetățenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice,
fără a avea prilejul să-și manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar
Sofocle nu l-a simțit niciodată.

Preot laic al cultului unei zeități locale, Sofocle a înființat și o asociație literară și era prieten
apropiat cu persoane proeminente precum Ion din Chios, Herodot, Archelaos. Civilizat, manierat
și spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului
și seninătății. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocința lui „dulce”[5], aceștia îi făceau cel mai
măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor - îl asemuiau cu tragicul
Homer.

Sofocle s-a stins din viață în anul 406 î.Hr., la numai câteva luni după contemporanul său mai
tânăr, Euripide. A fost înmormântat la Colonos, în pământul său natal, căruia i-a adus laude și
slavă în ultima sa piesă: „Oedip la Colonos” La doi ani după moartea sa, Atena a fost înfrântă de
Sparta, ceea ce a însemnat sfârșitul unei perioade de aproximativ o sută de ani de supremație
culturală ateniană. Aflat în centrul vieții publice din Atena, Sofocle a fost trezorier imperial și
diplomat, fiind ales de doua ori general.

Și după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă, reprezentările pieselor sale
bucurându-se de mare succes. Din inițiativa lui Licurg, după 40 de ani de la moartea lui Sofocle,
i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele său a intrat în rândul eroilor, alături de Homer, Eschil
și alții.

Ca om politic, Sofocle n-a arătat totuși priceperea, deși a ocupat funcții în stat în timpul lui
Pericle . El n-a reușit să se adapteze tuturor meandrelor vieții politice a Atenei și să-și găsească
un loc stabil în evoluția conflictului dintre democrația sclavagistă și grupurile aristocratice
conservatoare. În tinerețe, Sofocle a înclinat spre acestea din urmă, simpatizând cu gruparea
reacționară a lui Cimon, ca apoi să adere la politica lui Pericle. Spre sfârșitul vieții sale Sofocle a
oscilat din nou, ajungând să participe chiar la un complot (în anul 411 i.Hr.) urzit în scopul
răsturnării guvernării democratice la Atena.

Inconsecvențele lui Sofocle în atitudinea politică se oglindesc în bună măsură și în piesele sale,
printr-o serie de șovăieli și compromisuri pe care le manifestă în hotărârea verdictului asupra
luptei dintre vechile și noile norme morale sau politice pe care le reclamă viața democratică și
instituțiile ei. Dar totul este explicabil întrucât însăși guvernarea democratică sclavagistă
cuprinde în sine contradicții, manifestă adesea nehotărâre și șovăială, este zdruncinată de lupte
interne și ciocniri de interese dezbinatoare.

În 413 î.Hr., când avea optzeci de ani, Sofocle a devenit comisar special pentru investigarea
dezastrului militar atenian din Sicilia.

Bibliografie

 Antigona, Editura Garamond, București, 2002, ISBN 973-9217-65-6

 Ovidiu Drimba, „Istoria literaturii universale”, București, Ed. Saeculum I.O. și Vestala,
2004, ISBN 973-9211-52-6
 Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, București, Editura Tineretului, 1961;
 Aram M.Frenkian, Interesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide, București,
Editura pentru literatura universală, 1969;
 Eugen Dinescu, Note explicative pe lângă tragediile lui Sofocle, Câmpulung, Tipografia,
legătoria de cărți și librăria Gh.N.Vlădescu, 1909;
 Zoe Duitrescu - Bușulenga, Sofocle și condiția umană, București, Albatros, 1974.
 Homer
Părintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj
aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în
Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele,
demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii
certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.

Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare

pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii
însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii,
„ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”.
Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine:
cel puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină.
Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a
poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se
pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de
slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia
sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i
se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani
mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră
când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe
Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul
secolului al IX-lea î.Hr.

Raportarea la Hesiod este subliniată de o legendă populară ce a stat la baza scrierii Întrecerea dintre
Homer şi Hesiod, potrivit căreia cei doi au rivalizat într-o competiţie poetică organizată pe insula Eubeea
în cinstea lui Amfidamas, regele insulei. Cu acel prilej, Homer ar fi fost învins de Hesiod, datorită nu atât
formei poetice, cât conţinutului versurilor sale, întrucât Homer prezenta acţiuni războinice, în timp ce
Hesiod îşi concentra arta pe temele muncii şi păcii. Verdictul a fost dat de fratele lui Amfidamas, Panides,
iar de atunci expresia „judecata lui Panides” a devenit sinonimă cu aprecierea pripită şi neîntemeiată.

Unele caracteristici ale biografiei lui Homer (de pildă cunoscuta legendă a cecităţii sale, reflectată şi în
portretele lui care ne-au parvenit) se datorează – mai mult decât informaţiilor precise referitoare la el —
obiceiului în virtutea căruia erau reprezentaţi în Antichitate aezii şi rapsozii, consideraţi orbi chiar în baza
povestirii homerice despre Demodocos, cântăreţul menţionat în Odiseea; ideea cecităţii lui Homer îşi are
originea în epoca Imnului homeric către Apollo, în jurul secolului al VI-lea î.Hr.

Activităţii sale poetice anticii îi atribuiau Iliada, Odiseea, Imnurile numite convenţional homerice,
poemul Margites, Batrahomiomahia şi câteva compoziţii poetice minore. Se spunea că mormântul lui se
afla pe insula Ios şi putea fi încă văzut în secolul al II-lea d.Hr.
 Euripide
Euripide (în greacă Εὐριπίδης; n. 480 î.Hr. - d. 406 î.Hr.)
a fost un poet tragic grec. Aristotel l-a supranumit „poetul
tragic prin excelență”.

Alături de Eschil și Sofocle, Euripide face parte din celebra

triadă a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei
clasice. Influențat într-o oarecare măsură de Protagoras,
Euripide a împărtășit unele concepții ale sofiștilor. Din vasta
operă a lui Euripide (circa 90 de piese) s-au păstrat 17
tragedii și o dramă satirică (între care „Ion, Ifigenia în
Aulis, Troienele, Rugătoarele, Fenicienele, Heraclizii,
Oreste, Hecuba, Medeea”.) El a fost primul autor dramatic
preocupat de prezentarea psihologiei feminine în variate
nuanțe și ipostaze. Pornind de la legende cu caracter
mitologic, Euripide a creat conflicte și caractere care
laicizează în măsură considerabilă dramaturgia elină, mutând accentul asupra omului și
problemelor sale sufletești. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalității, ci
purtători de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice și etice, nunță maxime. Din
acest motiv, Euripide a fost supranumit și „filosoful scenei”. Euripide a fost totodată un inovator
al teatrului antic grec: a restrâns în continuare rolul corului și a adus, alături de elementele
tragice, și elemente comice, prevestind astfel drama. A introdus în compoziția tragediei intriga,
peripeția, recunoașterea, prologul și așa-numitul „deus ex machina” , necesar pentru dezlegarea
nodului acțiunii. Euripide a inspirat mari scriitori ca Racine, Corneille, Voltaire, Lessing, Goethe
ș.a. În limba română, piese de Euripide au început să fie jucate în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în traducerile semnate de Panait Ioanide și Petre Dulfu.

Bibliografie
 Dicționar Enciclopedic Român (Q-Z), Editura politică, București, 1966

 Barrett, William Spencer (2007). West, M. L.. ed. Greek lyric, tragedy, and textual
criticism collected papers. Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-920357-1
 Conacher, D. J. (1967). Euripidean Drama: Myth, Theme, and Structure. London: Oxford
University Press
 Croally, N.T. (2007). Euripidean polemic: the Trojan women and the function of tragedy.
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 0-521-04112-0
 Euripides (1968). Segal, Erich. ed. Euripides: A Collection of Critical Essays. Englewood
Cliffs, NJ: Prentice-Hall
 Euripides (1983). Barrett, William Spencer. ed. Hippolytos. Oxford: Clarendon Press.
ISBN 0-19-814167-X
 Euripides (1997). „Introduction”. Plays VI. Methuen Classical Greek Dramatists. J.
Michael Walton, introduction. London: Methuen. pp. vii-xxii. ISBN 0-413-71650-3
 Gregory, Justina (1991). Euripides and the instruction of the Athenians. Ann Arbor:
University of Michigan Press. ISBN 0-472-10230-3
 Ippolito, P. (1999) (în Italian). La vita di Euripide. Naples: Dipartimento di Filologia
Classica dell'Universit'a degli Studi di Napoli Federico II
 Kitto, H. D. F. (1959). Greek tragedy: a literary study. New York: Barnes and Noble
 Kovacs, David (1994). Euripidea. Leiden: E.J. Brill. ISBN 90-04-09926-3
 Lefkowitz, Mary R. (1981). The lives of the Greek poets. London: Duckworth. ISBN 0-
7156-1721-4
 Lucas, Frank Laurence (2012). Euripides and his Influence. New York: Barnes and
Noble. ISBN 9781258337124
 Murray, Gilbert (1946). Euripides and His Age (ed. 2nd). London: Oxford University
Press
 Powell, Anton, ed (1990). Euripides, women, and sexuality. London: Routledge. ISBN 0-
415-01025-X
 Scullion, S. (2003). „Euripides and Macedon, or the silence of the Frogs”. The Classical
Quarterly 53 (2): 389–400. doi:10.1093/cq/53.2.389.
 Segal, Charles, ed (1993). Euripides and the poetics of sorrow: art, gender, and
commemoration in Alcestis, Hippolytus, and Hecuba. Durham, N.C.: Duke University
Press. ISBN 0-8223-1360-X
 Sommerstein, Alan H. (2002). Greek drama and dramatists. London: Routledge. ISBN 0-
415-26028-0
 Webster, T. B. L. (1967). The Tragedies of Euripides. London: Methuen
 Eschil
Eschil (625456 î.Hr.; greacă: Αἰσχύλος, Aischylos) a
fost un dramaturg grec antic, considerat părintele tragediei
clasice. S-a născut la Elefsina în anul 525 î.e.n. Tatăl său se
numea Ephorion și era descendent dintr-o familie nobilă și
înstărită.

A participat la Bătălia de la Marathon (490 î.Hr.) și

Salamina (480 î.Hr.) împotriva perșilor, unde a dat dovadă
de curaj și devotament. Este supranumit "părintele
tragediei universale". Tragediile lui Eschil prezintă
conflicte puternice, bazate pe subiecte simple și
concentrate, realizate într-un ton grav, iar eroii se află în
luptă cu destinul, manifestat prin intermediul zeilor. Eschil
a considerat drama (tragedia) un instrument de propagandă
națională, o modalitate capabilă să trezească spectatorilor
sentimente de care el însuși era profund animat: dragostea
de patrie, cultul virtuții, supunerea față de zei. Eschil a
introdus al doilea actor și a restrâns partea lirică în
favoarea celei dramatice. A scris peste 90 de piese din care
s-au păstrat doar 7: trilogia “Orestia” care cuprinde
“Agamemnon”, "Choeforele" (Choeforoi) și "Eumenidele" (Eumenides), "Cei 7 contra Tebei"
(Hepta epi Thebas), "Prometeu încătușat" (Prometheus desmotes) și "Perșii" (Persai). Eschil a
murit în anul 455 î.Hr. la Gela (Sudul Siciliei). “Perșii” este singura piesă cu subiect istoric care
s-a păstrat. Eschil a fost inspirat de actualitate după ce a participat activ la război, la bătăliile de
la Maraton și Salamina. Piesa este scrisă în 472 iar subiectul este povestea morții unui imperiu și
a unei civilizații. O civilizație împlinită, aflată la apogeu, dar care, sufocată de propria bogăție și
plenitudine, și-a pierdut resursele vitale și refuză să-și vadă propria vulnerabilitate. Opera lui
Eschil relevă sensuri profunde, existențiale: cumplita și neașteptata înfrângere a puternicei
mașini de război persane, la Salamina, de către o armată grecească puțin numeroasă, nu aduce cu
sine doar năruirea fantasticelor ambiții de cucerire ale unui imperiu, ci și agonia unei culturi și a
unei civilizații care a avut orgoliul invincibilității sale. Crezându-se atotputernic, venerându-se
pe sine ca pe un zeu, având convingerea că a adus visul de aur pe pământ si refuzând dreptul la
existență al celor care nu sunt aidoma lui, omul acestei civilizații își semnează propria
condamnare la pierire.

Bibliografie
 Eschil, traducere Nicolae Iorga, Prometeu înlănțuit, București, s.n., 1940
 Aristofan
Aristofan (în greacă: Ἀριστοφάνης, Aristophanes;
c.456 î.Hr. - c.386 î.Hr.) a fost un dramaturg grec,
cunoscut pentru comediile sale. Este cunoscut de
asemenea drept „Părintele Comediei” sau „Prințul
Comediei Antice”. Locul și data exactă a nașterii sale
sunt necunoscute, dar se estimează că avea în jur de
treizeci de ani în anii 420, când opera sa Participanții
la banchet a devenit un succes total în cadrul Teatrului
lui Dionisos. A trăit în dema Kudathenaion (la fel ca
omul de stat atenian Cleon), ceea ce înseamnă că
provenea dintr-o familie relativ înstărită, și prin urmare,
de educație aleasă. Este faimos pentru compunerea unor
comedii precum „Păsările”, pentru cele două festivale
dramatice ateniene : Bacanalele Urbane și Lenea. A
compus patruzeci de piese de teatru, dintre care au supraviețuit unsprezece; piesele sale sunt
singurele exemple de Comedie Veche Atică care a ajuns până la noi în stadiu complet; asta deși
avem și fragmente semnificative din operele unor contemporani de-ai lui Aristofan, Cratinos și
Eupolis. Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic, satirizând de multe ori pe
cetățenii bine cunoscuți ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul Războiului Peloponeziac
și de după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiți antici, sugerează că Aristofan a fost adus
în fața tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzația de defăimare a Atenei în
prezența străinilor; cât din aceste afirmații este adevărat nu putem ști cu exactitate. „Broaștele” a
primit onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit
posterior evenimentelor, Aristofan a primit de asemenea coroana civică pentru piesa sa. Conform
lui Vitruviu (vii., introducere) Aristofan a ajuns pentru prima oară în centrul atenției publice
atunci când a fost al șaptelea membru al juriului într-un concurs de literatură. A fost numit în
juriu datorită entuziasmului său pentru lecturile în bibliotecă. În cadrul concursului poeții
trebuiau să recite, fiind premiați în funcție de impresia lăsată membrilor juriului. Aristofan i-a
contrazis pe ceilalți membri ai juriului și pe audiență. A semnalat în mod corect că poetul cel mai
puțin plăcut de audiență era singurul poet adevărat, ceilalți doar recitând operele altora.

Aristofan a fost probabil victorios măcar o dată în cadrul Bacanalelor Urbane, cu

„Babilonieni”, în 426, și de cel puțin trei ori în Lenaia, cu „Acharnaeieni” în 425, „Cavalerii” în
424, și „Broaștele” în 405. Fii săi Araros, Philippus, și Nicostratus au fost de asemenea poeți
comici : despre Araros se spune că a fost implicat în compunerea „Avere II” în 388 și că s-ar fi
ocupat de reprezentarea postumă a operelor „Aeolosicon II” și „Cocalus”, care se pare că a primit
premiul Bacanalelor Urbane în 387, în timp ce Philippus a fost de două ori învingător la Lenaia
și se pare că a reprezentat unele comedii ale lui Eubulus (s-a spus despre al treilea fiu al lui
Aristofan că nu se chema Nicostratus, ci Philetaerus, iar un om cu acest nume este trecut în
catalogul victoriilor de la Lenaia cu două victorii, prima probabil spre sfârșitul anilor 370, după
Anaxandrides și imediat înainte de Eubulus).
 Aristofan apare în „Simpozionul” lui Platon, drept personaj care narează un mit comic privind
originea Erosului. Textul lui Platon a fost compus la o generație după evenimentele prezentate, și
este o încercare apologetică de a demonstra că Socrate și Aristofan nu erau inamici, în ciuda
atacului împotriva lui Socrate scris de Aristofan în „Norii” (varianta originală datând din 423
î.Hr.). Prin urmare, „Simpozionul” trebuie privit mai degrabă ca un capitol de început al
aprecierii lui Aristofan și a liricii sale, mai degrabă decât o descriere a unui eveniment istoric.

Dintre piesele care au supraviețuit, „Norii” nu s-a bucurat de succes în cadrul Bacanalelor
Urbane, clasându-se pe un loc trei considerat umilitor. În ea este satirizată educația sofistă, în
vogă printre aristocrații acelei perioade, Socrate fiind prezentat ca un sofist tipic. În „Apologia”
lui Platon, personajul Socrate sugerează că acea acuzare a stat la baza condamnării sale.
„Lysistrata” a fost compusă în timpul Războiului Peloponeziac, dintre Atena și Sparta, și
sugerează nu atât ideea de pace, ci ideea că cele două state ar trebui să se alieze pentru a conduce
împreună Grecia. În operă, se reușește aceasta atunci când femeile din cele două state își arată
corpurile și le interzic soților să facă sex cu ele până nu opresc războiul. „Lysistrata” a fost
ilustrată în detaliu de către Pablo Picasso și Aubrey Beardsley.

Lectură suplimentară
 Braunstein, Florence, Pepin, Jean-Francois, Rădăcinile culturii occidentale, Editura Lider
Superexim, p 53-54