Sunteți pe pagina 1din 167

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor


Program de studii: Finanțe și Bănci

FINANȚE PUBLICE

Iași
2017

1
CUPRINS

Introducere.....................................................................................................................................................................5
Obiectivele cursului.....................................................................................................................................................8
Structura cursului……………………………………………………………………….…………...9
U1. Sistemul financiar……..……………………………………………………………................11
U1.1. Introducere........................................................................................................................................................11
U1.2. Competențele unității de învățare…………………………………………………………….11
U1.3. Relațiile financiare
...........................................................................................................................................................................................
12
U1.4. Finanțele publice
...........................................................................................................................................................................................
12
U1.5. Finanțele private..............................................................................................................................................16
U1.6. Relațiile de credit............................................................................................................................................19
U1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări............................................................................................................21
U1.8. Rezumat..............................................................................................................................................................23
U1.9. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................................................................24
U1.10. Teme de casă…………………………………………………………….…………...……..25
U2. Bunurile publice…………...………………………………………………………………..…
26
U2.1. Introducere…………………………………………………………………………...............26
U2.2. Competenţele unității de învățare…………………………………………………………….26
U2.3. Definirea și caracteristicile bunurilor publice........................................................................................27
U2.4. Producția de bunuri și fixarea prețurilor ȋn domeniul sectorului public.........................................32
U2.5. Furnizarea bunurilor publice.......................................................................................................................36
U2.5.1. Cantitatea optimǎ a bunurilor publice
.............................................................................................................................................................................
37
U2.5.2. Eficiența furnizǎrii bunurilor publice prin prisma entitǎților implicate.......................38
U2.6. Rezumat………………………………………………………………………………………42
U2.7. Test de autoevaluare………………………………………………………………………….42
U3. Sistemul cheltuielilor publice…………..
……………………………………………..............44
U3.1. Introducere........................................................................................................................................................44
U3.2. Competențele unităţii de învăţare...............................................................................................................45
U3.3. Conținutul cheltuielilor publice...................................................................................................................45
U3.4. Clasificarea cheltuielilor publice................................................................................................................47
U3.5. Rezumat.............................................................................................................................................................50
U3.6. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................................................................50
U3.7. Teme de casă…………………………………………………………………………………51
U4. Indicatori de apreciere a evoluției și eficienței cheltuielilor publice..……….……………..52
U4.1. Introducere........................................................................................................................................................52
U4.2. Competențele unităţii de învăţare...............................................................................................................52
U4.3. Eficiența cheltuielilor publice
...........................................................................................................................................................................................
52
U4.4. Indicatori de apreciere a evoluției și eficienței cheltuielilor publice...............................................52
U4.5. Rezumat..............................................................................................................................................................57
2
U4.6. Teme de casă……………………………….………………………………………………...63
U5. Cheltuieli pentru acțiuni și obiective economice………………………………….
………....64
U5.1. Introducere…………………………………………………………………………………...64
U5.2. Competenţele unității de învățare….……………………………………………….………...64
U5.3. Necesitatea existenței sectorului de stat...................................................................................................65
U5.4. Formele clasice de intervenție a statului ȋn activitatea economicǎ.................................................68
U5.5. Metodele indirecte de sprijinire a unor ȋntreprinderi și sectoare.......................................................71
U5.6. Rezumat……………………………………………………………………………......……..73
U5.7. Test de evaluare a cunoștințelor……………………………………………………..……….73
U6. Sistemul veniturilor publice……………………….
…………………………………….........75
U6.1. Introducere........................................................................................................................................................75
U6.2. Competențele unităţii de învăţare...............................................................................................................75
U6.3. Considerații generale asupra veniturilor publice…………………………..………...….........76
U6.4. Principiile generale ale
impunerii……………………………………………………….........78
U6.5. Noțiuni generale privind impozitele și taxele.........................................................................................80
U6.6. Rezumat..............................................................................................................................................................89
U6.7. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor......................................................................................89
U6.8. Teme de casă……………………………………………………………………......…….….91
U7. Opinii privind impozitarea cotă unică și impozitarea progresivă…………………………92
U7.1. Introducere........................................................................................................................................................92
U7.2. Competențele unităţii de învăţare...............................................................................................................92
U7.3. Clasificarea veniturilor bugetare………………………………………………………..
…….93
U7.4. Controverse privind impozitarea cotă unică și impozitarea progresivă………………………
94
U7.5. Rezumat...........................................................................................................................................................103
U7.6. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor....................................................................................103
U8. Considerații privind impozitele………………….…………………….…………....………
104
U8.1. Introducere.....................................................................................................................................................104
U8.2. Competențele unităţii de învăţare.............................................................................................................106
U8.3. Caracteristicile impozitelor directe și indirecte ………………………………….……........106
U8.4. Efecte provocate de creşterea presiunii fiscale ……………………………….
…………….108
U8.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice.............................................110
U8.6. Rezumat...........................................................................................................................................................115
U8.7. Teme de casă………………………………………………………………………..….…...115
U8.8. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor....................................................................................116
U9. Evaziunea fiscală…………...…………………………...
………………………………........117
U9.1. Introducere.....................................................................................................................................................117
U9.2. Competențele unităţii de învăţare.............................................................................................................117
U9.3. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale............................................................................................118
U9.4. Evaziunea fiscală în
România……………………………………………………………….120
U9.5. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale............................................................................................122
3
U9.6. Eliminarea corupţiei……………………………………………………………….………..123
U9.7. Sancţionarea evaziunii fiscal…………………………….………………………………….126
U9.8. Rezumat..........................................................................................................................................................128
U9.9. Test de evaluare a cunoştinţelor...............................................................................................................128
U10. Dubla impunere juridică internațională………………………...
………………………...129
U10.1. Introducere...................................................................................................................................................129
U10.2. Competențele unităţii de învăţare..........................................................................................................129
U10.3. Conținutul dublei impuneri juridice internaționale………...…............................................129
U10.4. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaționale……………..……….
…….....131
U10.5. Rezumat........................................................................................................................................................134
U10.6. Test de evaluare a cunoştinţelor.............................................................................................................135
U10.7. Teme de casă………………………………………………………………………………135
Bibliografie……………..………………………………………………………………………...136
4
Introducere

Finanțele publice sunt un domeniu al economiei care analizează politica fiscală și bugetară
a guvernului. Ne vom axa în principal asupra funcțiilor microeconomice ale guvernului, asupra
modului în care guvernul afectează alocarea resurselor și distribuirea veniturilor.
În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice, statul pune la dispoziţia
membrilor societăţii o gamă largă şi variată de bunuri (servicii) publice, în condiţii specifice.
Procurarea acestor bunuri presupune înfăptuirea unui amplu proces de redistribuire a veniturilor şi a
averii persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele de decizie politică.
Bunurile publice pe care statul le oferă membrilor societăţii se realizează prin acţiuni cu
caracter social, economic, de menţinere a ordinii interne, de protejare a mediului, de apărare
naţională, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale etc. Mărimea şi structura diferitelor categorii de
acţiuni variază de la o ţară la alta, în funcţie de o multitudine de factori interni şi externi.
În majoritatea ţărilor lumii, alături de sectorul privat, care produce şi livrează bunuri
individuale prin mecanismul pieţei, fiinţează un sector public, care furnizează bunuri colective, în
condiţiile stabilite de instituţiile politice abilitate (parlament, guvern, ministere, consilii locale,
primării). În asemenea economii, denumite mixte, autorităţile publice joacă un rol important în
stabilirea cadrului legal în care se desfăşoară activitatea economică privată, precum şi în
satisfacerea nevoilor colective.
În sectorul privat, actul de vânzare-cumpărare este condiţionat de acordul părţilor
contractante cu privire la cantitate, calitate, preţ, condiţii de livrare şi de plată etc. În sectorul
public, desfăşurarea activităţii producătoare de bunuri (servicii) publice şi finanţarea acesteia au la
bază decizia instituţiei politice competente, care trebuie să fie acceptată de membrii comunităţii.
Aici, în măsura în care decizia unei instituţii politice se adoptă prin vot, aceasta devine obligatorie
pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care au votat împotrivă. Ca urmare, persoanele fizice şi
juridice vizate de o asemenea decizie vor trebui să suporte impozite, taxe ori contribuţii pentru
finanţarea instituţiilor (activităţilor) producătoare de bunuri publice, indiferent dacă au fost sau nu
de acord cu măsura stabilită.
Prin impunere fiscală, guvernul decide cum va obţine resursele de care are nevoie de la
gospodării şi firme, precum şi modul de repartizare a lor pentru consumul şi investiţiile colective.
Banii obţinuţi prin impunerea fiscală reprezintă mijlocul prin care resursele reale sunt transferate
1
din sfera bunurilor private în cea a bunurilor colective.
O dată ce guvernul a decis să colecteze anumite impozite, el are o gamă variată de mijloace
la dispoziţie. El poate să pună impozit pe venit, profit sau vânzări. Poate să-i impoziteze pe bogaţi
sau pe săraci, pe tineri sau pe bătrâni. Problema care se pune din acest punct de vedere constă în
găsirea criteriilor care să ajute la crearea unui sistem fiscal corect şi eficient. Indiferent de
principiul după care se organizează, majoritatea sistemelor fiscale moderne încearcă să încorporeze
conceptele de corectitudine şi echitate.

1Samuelson, P., Nordhaus, W., Economie, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 369
5
Concepţiile despre finanţele publice au evoluat continuu de-a lungul anilor. În această
evoluţie se conturează două etape distincte: prima corespunde, în linii generale, maşinismului,
capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar cea de-a doua – dezvoltării monopolurilor
(secolul XX şi mai cu seamă după marea recesiune economică mondială). Concepţiile din prima
etapă sunt considerate clasice, iar cele din etapa următoare, moderne.
Concepţiile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală predominantă în perioada
capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii
din partea autorităţilor publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea
legilor obiective ale pieţei.
Principiile formulate de către adepţii doctrinei liberale, care au stat la baza finanţelor
2
publice în concepţia economiştilor clasici pot fi sintetizate astfel :
 cheltuielile publice, reduse la minimum, ar trebui să acopere, pe seama contribuţiei
generale, numai costul serviciilor, instituţiilor şi lucrărilor publice strict necesare
societăţii şi pe care piaţa nu le poate furniza;
 dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii prestate de judecători,
poliţişti şi alţi agenţi publici, cheltuielile publice conduc la diminuarea capitalului
productiv al ţării;
 impozitele constituie un rău, deoarece influenţează procesul reproducţiei şi afectează
acumularea de capital productiv; ele constituie însă un rău necesar, pentru că asigură
colectarea resurselor necesare finanţării cheltuielilor publice indispensabile
societăţii; impozitul cel mai bun este acela care reclamă cel mai mic efort din partea
contribuabilului, ţine seama de posibilităţile acestuia şi este dinainte cunoscut şi nu
arbitrar;
 veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltuielile publice,
deoarece deficitul bugetar obligă statul să apeleze la emisiunea de bani sau să
contracteze împrumuturi pentru scopuri neproductive;
 apelul la împrumuturi este nefast, deoarece conduce la creşterea datoriei publice,
care antrenează cheltuieli bugetare suplimentare cu plata dobânzilor aferente,
constituind o povară pentru generaţiile viitoare.
În această epocă a statului-jandarm, în care prevala doctrina liberalismului economic,
preocuparea specialiştilor era orientată cu precădere spre problemele procurării resurselor necesare
statului, utilizării lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori,
contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului,
respectării anumitor reguli care ţin de disciplina financiară şi de buna gestionare a fondurilor,
3
conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic .
La începutul secolului al XX-lea şi mai cu seamă după marea recesiune economică din
1929-1933, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă (statul bunăstării), care îşi

2Văcărel, I., ş.a.Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003, p. 32-33
3Ibidem p. 34
6
lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului, se afirmă
tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un
rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să
prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor sale, ci înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au afirmat cu tot mai multă vigoare concepţiile
neoliberale, care susţin necesitatea retragerii statului din economie, renunţarea acestuia la folosirea
taxelor, impozitelor, subvenţiilor de la buget şi a altor instrumente financiare şi monetare pentru
influenţarea activităţii economice, lăsarea pieţei să se autoregleze prin mijloacele sale specifice.
Expresia de finanţe publice este asociată cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi
alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Specialiştii în domeniu nu au ajuns la un consens în ce priveşte explicarea conceptului de
finanţe publice. Astfel, de o anumită manieră erau abordate obiectivele politicii financiare
promovate de autorităţile publice în secolul al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea,
altfel au fost tratate acestea după marea recesiune economică mondială din 1929-1933 ori imediat
după cea de-a doua conflagraţie mondială şi cu totul altfel au fost privite în anii `80-`90. Într-un fel
sunt văzute lucrurile de adepţii doctrinei clasice liberale, altfel de către susţinătorii doctrinei
keynesiste ori de către adepţii doctrinei liberale.
Ştiinţa finanţelor, în concepţia lui Luigi Einaudi, reprezintă “ştiinţa legilor în conformitate
cu care oamenii se îngrijesc de satisfacerea anumitor nevoi speciale care, spre deosebire de nevoile
4
obişnuite private, se numesc publice”.
Economistul american J. Buchanan afirmă că “finanţele publice studiază activitatea
5
economică a guvernului, considerat ca unitate”.
Enciclopedia americană a activităţii bancare şi financiare tratează finanţele publice în sens
restrâns şi în sens larg. În primul caz, finanţele publice se referă la veniturile publice (impozite) şi
cheltuielile publice, precum şi la managementul datoriei publice. În cel de-al doilea caz, finanţele
publice se referă la toate activităţile guvernului generatoare de beneficii economice sau de costuri.
O asemenea concepţie cuprinde nu numai domeniile finanţelor şi economiei politice, dar şi alte
ştiinţe sociale. În orice sistem al finanţelor publice există, în mod inerent, o politică fiscală de
fundamentare, care se referă în principal la sporirea veniturilor şi la administrarea eficientă a
finanţelor publice şi până la politicile fiscale moderne, care se referă la criterii normative
(capacitatea de plată, egalitate de sacrificiu, sacrificiu total minim etc.) şi la adaptarea finanţelor
publice la planificarea macroeconomică în asemenea domenii cum ar fi măsurile anticiclice,
6
creşterea economică şi stabilitatea.

4L. Einaudi, Principi di scienza della finanza, Torino, 1945, p.3


5J.Buchanan, The Public Finances, Richard D. Irwin, Inc., Illinois, 1965, p.9
6 Encyclopedia of Banking & Finance, Charles J. Woelfel, IRWIN, Chicago, p. 941 – vezi I. Văcărel ş.a. Finanţe
Publice, Ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.38
7
J. Richard Aronson scria că “finanţele publice constituie studiul activităţii financiare a
guvernelor şi autorităţilor publice. Ele sunt o parte a studiului economiei şi, prin urmare, se referă la
alocarea resurselor rare. Finanţele publice sunt în mod specific interesate în efectele activităţii
guvernamentale (sectorul public) asupra alocării resurselor. Este ea eficientă? Este ea echitabilă?
Finanţele publice ca şi economia au ambele dimensiuni – pozitivă şi normativă. Analiza pozitivă
vizează construirea de modele pentru a arăta efectele reacţiei oamenilor la stimulentele economice
şi financiare. Analiza normativă oferă criteriul care să ne ajute să stabilim dacă schimbările
7
economice şi financiare aşteptate pot fi considerate dezirabile”.
În domeniul finanţelor publice au fost făcute numeroase analize asupra creşterii cheltuielilor
publice. În acest sens se distinge şi cea bazată pe studiul ofertei de bunuri publice emanată de la
puterea publică, demonstrând faptul că creşterea cheltuielilor publice nu rezultă din cererea venită
de la agenţi privaţi, ci din comportamentul de ofertă al administraţiilor şi decidenţilor politici, care
încearcă să maximizeze satisfacţia lor, în afara arbitrajului eficient al contribuabililor-alegători.
Această teorie emanată de curentul “opţiunilor publice” aparţine concepţiei neoliberale despre stat,
care aplică raţionamentul economic în analiza vieţii politice şi a opţiunilor politice. Acest curent
apărut în anul 1960 în SUA, prin lucrările lui J. Buchanan, G. Tullock şi a altor economişti, s-a
dezvoltat puternic în anii ’70-’80, prin multiple teze care denunţă nivelurile excesive atinse de
cheltuielile publice şi de prelevările obligatorii, pe baza cauzelor acestor creşteri.
Literatura din domeniul finanţelor publice dezvoltă tezele privind creşterea cheltuielilor
publice şi progresia corelativă a prelevărilor obligatorii. Acestea sunt orientate pe trei teme: piaţa
politică; birocraţia; fenomenele de asimetrie şi de iluzie financiară.
Aceste teorii dezvoltă mai multe raţionamente privind conţinutul şi rolul deciziei referitoare
la cheltuielile publice şi eficienţa lor. Ele iau în studiu rolul partidelor politice în formularea
opţiunilor privind cheltuielile publice, prin redistribuirea resurselor, comportamentele decidenţilor
şi managerilor, ca subiecţi ai birocraţiei, şi fenomenele de asimetrie şi iluzie financiară, prin
încercările puterilor publice de a acorda avantaje anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de
interese, împărţind finanţarea cheltuielilor asupra unui număr foarte mare de contribuabili. În acest
fel, există o asimetrie a avantajelor, dar şi a costurilor, puţin perceptibile, însă larg dispersate şi
difuze.

Obiectivele cursului
Cursul intitulat Finanțe publice îşi propune să prezinte și să analizeze rolul și
funcțiile statului, modul în care guvernul elaborează și utilizează politica fiscală
și bugetară, metodele folosite pentru gestionarea bugetelor publice și finanțarea
deficitelor bugetare.
În acest sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili să:
 utilizeze limbajul de specialitate;

7J. R. Aronson, Public Finance, McGraw-Hill Book Company, New York, St. Louis, 1985, p.23
8
 facă distincție în tre sectorul public și cel privat;
 opereze cu noțiu ni precum:cote de impunere, impozite, taxe, contribuții;
 analizeze un bugget public;
 cunoască atribuțiile ordonatorilor de credite;
 identifice și selecteze cele mai eficiente proiecte de investiții p ublice;
 identifice și selecteze cele mai flexibile și mai ieftine surse de finanțare a
investițiilor publice;

Cerinţe preliminare
Pentru a putea opera cu noțiunile prezentate în acest curs, stud enții trebuie
să parcurgă cursu rile de Microeconomie și de Macroeconomie.

Mijloace de lucr u
Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită utilizarea unor m ijloace sau
instrumente de lu cru speciale.

Structura cursului
Cursul Fin anțe publice este structurat pe 10 unități de î nvățare. La
rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: introducere, competențe,
aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple,
probleme rezolvate, teste de autoevaluare și de evaluare a cu noștințelor.
Pentru testele de autoevaluare răspunsurile corecte sunt indicate la finalul
acestora. La sfârşitul fiecărei unități de învățare sunt indic ate aplicații
propuse spre rez olvare și teme de control. Rezolvarea ac estora este
obligatorie. Acesttea vor fi predate în format electronic sau pe suport de
hartie la ultimele 2 întâlniri tutoriale sau la examenul scris.

Durata m edie de studiu individual


Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de
Finanțe publice (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de
autoevaluare şi re zolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore
pentru fiecare unitate.

Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă , care va fi
formată din: nota de la un test scris, ce va conţine aplicații practice și

9
noțiuni teoretice din materia prezentată în cadrul acestui curs, (test ce va
deţine o pondere de 60% în nota finală) şi notele aferente aplicațiilor și
temelor de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine o
pondere de 40% în nota finală.

1
0
Unitatea de învăţare U1. Sistemul financiar

Cuprins
U1.1. Introducere...........................................................................................................................11
U1.2. Competențele unității de învățare..................................................................................11
U1.3. Relațiile financiare..............................................................................................................12
U1.4. Finanțele publice.................................................................................................................12
U1.5. Finanțele private.................................................................................................................16
U1.6. Relațiile de credit................................................................................................................19
U1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări.................................................................................21
U1.8. Rezumat.................................................................................................................................23
U1.9. Test de evaluare a cunoştinţelor......................................................................................24
U1.10. Teme de casă……………………………………………………………...…25

U1.1. Introducere
Când vorbim despre FINANȚE avem în vedere fie finanțele private ale agenților
economici, fie finanțele publice ale statului. Analiza conținutului celor două
noțiuni poate viza în egală măsură cele trei modalități de manifestare a lor: ca
practică, ca politică și ca teorie.
Pentru a-și putea exercita funcțiile și sarcinile sale, statul are nevoie de resurse
financiare care iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut. La
formarea produsului intern brut participă numeroase entități, cum ar fi
întreprinderile, organismele bancare și financiare, de asigurări sociale și de bunuri,
etc., la nivelul cărora iau naștere procese de formare, repartizare și utilizare a
fondurilor financiare. Sistemul financiar și de credit care funcționează în economie
este format din subsisteme, cum sunt: finanțele întreprinderilor, bugetul statului
(central și local), asigurările sociale, asigurările de bunuri, persoane și răspundere
civilă și creditul. Fiecare subsistem reflectă fonduri și se delimitează prin
participanții la formarea lor, metodele utilizate în acest scop și destinațiile pe care
le capătă.

U1.2. Competențele unității de învățare


Această unitate de învăţare îşi propune formarea unei imagini corecte asupra
sistemului financiar, formarea unei logici financiare în conformitate cu rolul
finanțelor în realizarea obiectivelor macro și microeconomice. La sfârşitul acestei
unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice şi să descrie elementele care stau la baza sistemului financiar;
 explice importanţa finanțelor la nivelul economiei publice și private;
 identifice relațiile și fluxurile financiare la nivel micro și macroeconomic.
Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.
1
1
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U1.3. Relaţiile financiare


Sistemul financiar cuprinde mai multe categorii de relaţii financiare, care se
individualizează în funcţie de participanţii la procesul de repartizare a resurselor băneşti, de
locul de constituire şi destinaţia fondurilor, dar şi de metodele folosite pentru crearea şi
repartizarea fondurilor.
Sistemul financiar este format din:
- sistemul financiar public (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetul
trezoreriei statului, bugetele fondurilor externe rambursabile şi nerambursabile, creditul
public);
- sistemul financiar privat (creditul bancar, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere
civilă, societățile financiare non-bancare, finanţele întreprinderilor).
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului intern brut sau a
componentelor sale, relaţii ce reprezintă transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme
sau populaţie şi invers.
Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece relaţiile băneşti
presupun o contraprestaţie, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare sau o bază
legală generatoare, nu sunt obligatorii şi nu au neapărat sau de regulă un caracter de continuitate.
Sistemul financiar este format din sistemul financiar public și sistemul financiar privat.
Relațiile financiare sunt parte a relațiilor economice. Relațiile bănești cuprind sistemul relațiilor
financiare, deci au o arie mai largă de manifestare. Acest lucru ne îndreptățește să afirmăm că o
relație financiară este obligatoriu o relație bănească, în schimb reciproca nu se adeverește decât
dacă aceasta din urmă îndeplinește anumite condiții.

Exemplificaţi mai multe tipuri de relații financiare care iau naștere în economie.

U1.4. Finanţele publice


Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în
calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca pârghie de influenţare a
desfăşurării ansamblului activităţilor economico-sociale.
Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale
centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public.
Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care generează creanţe (drepturi de
1
2
încasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al dreptului
constituţional şi al dreptului administrativ.
Legislația stabileşte:
 caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor;
 caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;
 faptul că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestaţie
directă şi imediată;
 metodologia derulării relaţiilor între buget şi particulari, între entităţi publice sau
între acestea şi cele private;
 atribuţiile şi obligaţiile celor ce administrează bani publici;
 caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relaţii;
 obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia de stat (centrală
şi locală);
 metodologia gestiunii fondurilor publice.
Existenţa finanţelor publice are un caracter obiectiv, care nu ţine de voinţa sau imaginaţia
cuiva şi nici de decizia unei autorităţi publice. Ele există pentru a servi la realizarea unor sarcini şi
obiective bine determinate, lucru ce se realizează prin funcţiile care le exercită, şi anume, funcţia de
repartiţie şi funcţia de control. Între aceste două funcţii există o legătură strânsă, o interacţiune
continuă, în sensul că prima funcţie creează câmp larg de acţiune celei de-a doua şi invers.

Funcţia de repartiţie
Funcţia de repartiţie cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele: constituirea
fondurilor şi distribuirea acestora.
La constituirea fondurilor financiare participă întreaga masă de contribuabili, în rândul cărora se
regăsesc:
 regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat;
 societăţi comerciale cu capital privat sau mixt;
 organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu caracter lucrativ;
 instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;
 populaţia;
 persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Din veniturile acestora se prelevă la dispoziţia statului sau a altor entităţi de drept public, o parte
mai mult sau mai puţin importantă, forma pe care o îmbracă prelevarea fiind şi ea extrem de
diversă: impozite, taxe, contribuţii de asigurări sociale şi asigurări de sănătate, contribuţii pentru
constituirea unor fonduri speciale cu destinaţie economică sau socială, amenzi, penalizări;
vărsăminte din profitul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat; venituri din
valorificarea unor bunuri proprietate de stat, bunuri confiscate sau fără stăpân; împrumuturi de stat
primite de la persoane fizice şi/sau persoane juridice; rate din împrumuturi acordate anterior de stat
şi care sunt rambursate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
1
3
Izvorul acestor prelevări îl reprezintă, în cele mai frecvente cazuri, PIB, şi mai rar produsul social
total, avuţia naţională sau transferurile primite din străinătate. Partea covârşitoare a acestor
prelevări este de natură fiscală, ea fiind în creştere pe măsura restrângerii sectorului economic de
stat.
Deci constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii PIB între diverse
persoane fizice şi juridice, pe o parte, şi stat, pe de altă parte.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie constă în distribuirea fondurilor mobilizate
anterior şi generează relaţii financiare între stat, pe de o parte, şi beneficiarii acestor fonduri,
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte. Concret, are loc stabilirea cheltuielilor publice pe
destinaţii: acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură); protecţie şi asigurări sociale;
acţiuni cu caracter economic; apărare publică, etc. În fond, acest proces de distribuire este un act de
decizie politică, întrucât de regulă, cererea de resurse financiare, ca expresie a nevoii sociale (care
are, în principiu, un caracter nelimitat), depăşeşte cu mult oferta de resurse financiare posibil de
mobilizat, care are o determinare obiectivă, funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei. Aceasta
implică inventarierea, cuantificarea şi ierarhizarea nevoilor sociale, stabilirea de către autoritatea
publică a anumitor opţiuni în funcţie de anumite criterii, conform cu obiectivele fiecărei etape de
dezvoltare.
Prin intermediul finanţelor are loc şi o redistribuire a resurselor financiare pe plan
internaţional, care se realizează pe următoarele căi:
a) primirea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, completează resursele financiare ale
ţării, iar pe de altă parte, antrenează cheltuieli cu rambursarea ratelor scadente şi plata
dobânzilor aferente;
b) acordarea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, presupune plăţi din resursele
financiare ale ţării, iar pe de altă parte, generează încasări de rate scadente, inclusiv dobânzi
achitate de debitori;
c) achitarea de cotizaţii şi contribuţii datorate organismelor internaţionale de către stat sau alte
entităţi de drept public şi chiar organizaţii internaţionale pe teritoriul ţărilor membre (ex.
prelevările asupra importului de produse agricole, practicat în cadrul UE);
d) renunţarea la unele drepturi fiscale în conformitate cu unele convenţii internaţionale,
încheiate între state (ex. convenţii vamale sau convenţii pentru evitarea dublei impuneri);
e) primirea şi acordarea de ajutoare externe, fie în cadrul unor programe elaborate de
organismele de asistenţă internaţională (ex. TEMPUS, SAPARD), fie pentru înlăturarea
consecinţelor grave ale unor calamităţi naturale, războaie, revoluţii.
Această redistribuire pe plan internaţional se realizează pe baza unor acorduri şi convenţii bi şi/sau
multilaterale, ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv, cu
sau fără contraprestaţie directă.

Funcţia de control
Pe măsură ce partea din PIB, redistribuită prin intermediul finanţelor publice a crescut, a sporit şi
necesitatea şi importanţa funcţiei de control. Statul este interesat să supravegheze şi să controleze
următoarele:
1
4
 modalităţile de mobilizare a resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor generale
ale societăţii;
 destinaţia pe care o capătă resursele, cu luarea în seamă a priorităţilor stabilite de
organele competente;
 utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială, sau
de altă natură;
 armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă, referitor la
dimensionarea resurselor mobilizate la dispoziţia statului şi la destinaţia pe care ele o
capătă.
Controlul exercitat de stat are o sferă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii
sociale, care ţin de sectorul public, respectiv activitatea economică, cultural-educativă, de protecţie
şi asigurări sociale, de menţinere a ordinii publice, de apărare a ţării.
În fiecare din aceste domenii, controlul vizează cel puţin trei aspecte, şi anume:
 sarcinile specifice ce revin fiecărui domeniu şi modul de realizare a lor;
 efortul financiar din partea statului pe care îl implică desfăşurarea activităţii
respective;
 efectele utile ce se obţin şi care pot fi cuantificate şi evaluate în bani.
Primul obiectiv care se urmăreşte de organe specializate de control, pe domenii de activitate,
întrucât fiecare domeniu are sarcini specifice, al căror mod de îndeplinire nu poate fi evaluat decât
de asemenea organe. Ele urmăresc şi eforturile şi efectele utile, ce nu pot fi cuantificate şi
exprimate în bani. Celelalte două obiective sunt comune tuturor domeniilor de activitate şi sunt
urmărite de organe de control cu profil economico-financiar, capabile să facă judecăţi de valoare
necesare stabilirii priorităţilor şi opţiunilor, cu prilejul trierii nevoilor sociale.
Controlul asupra activităţii economice în general, ca şi cel asupra laturii economice (efort-
efect) a celorlalte activităţi sociale, este un control mijlocit de bani (un control prin leu în
România). Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au numeroase organe, începând cu
Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării proiectului de buget şi a contului de
încheiere a execuţiei bugetare. Controlul financiar propriu-zis se exercită de către:
- organele Ministerului de Finanţe, Trezoreriei, băncilor şi ale altor instituţii financiare care
participă la execuţia de casă a bugetului;
- organele specializate de control din ministere, departamente, întreprinderi de stat şi
instituţii publice, care exercită controlul financiar propriu;
- direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile financiare, Garda Financiară,
precum şi Curtea de Conturi, ca organ specializat de control financiar cu atribuţii exclusive
de control în sectorul public.
Exemple: Guvernul este autoritatea executivă care are responsabilitatea
elaborării proiectului de buget de stat pe care îl supune aprobării parlamentului și
răspunde de gestiunea fondurilor publice și execuția bugetului de stat.
Parlamentul aprobă bugetul de stat, legile de rectificare a acestuia și contul
general privind execuția bugetului public național.
1
5
Identificați sursele de constituire a fondurilor financiare publice.

Să ne reamintim...
Relațiile financiare publice iau naștere în procesul repartiției produsului intern
brut. Finanțele publice îndeplinesc trei funcții principale, și anume: funcția de
repartiție și funcția de control. Pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor sale statul
are nevoie de importante resurse bănești ce sunt reflectate în cadrul bugetelor
publice.

U1.5 Finanţele private


Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor
necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii normale de
profitabilitate. Profitabilitatea normală apare atunci când agentul economic obține un câştig pe
care el îl consideră satisfăcător în condițiile de risc asumate și care îi permite să-şi continue
activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest câştig este interpretat şi ca o recompensă
destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în activitatea
pe care o desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii între variante.
Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între mai multe variante rentabilitate
- risc, referitoare la modalitatea de utilizare a resurselor financiare disponibile la un moment dat.
Teoria finanţelor a abordat în ultimii 50 de ani o mulţime de probleme de mare interes
pentru participarea eficientă a agenţilor economici pe piaţa financiară, multe dintre acestea fiind
azi consacrate ca teorii. Dintre acestea, le vom aborda pe cele mai renumite pentru contribuţia la
dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit în fundamentarea deciziei
şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.
a) Teoria portofoliului, creată de Henry Markovitz în anii '50 şi publicată în articolul
Portfolio Selection (Journal of Finance, vol. 7, nr. 1, martie 1952) şi în lucrarea Portfolio
Selection: Efficient Diversification of Investments, New York, Willey, 1959.
Contribuţia majoră a acestei teorii la dezvoltarea de fond şi pragmatică a finanţelor
constă în aceea că, în decizia financiară, se ia în considerare în mod sistematic covarianţa
preţurilor marii majorităţi a activelor financiare. Un operator raţional, atunci când constituie un
portofoliu de active financiare, trebuie să ţină seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra
ansamblului portofoliului, diversificându-l pe acesta din urmă pe seama unui arbitraj între risc şi
rentabilitate, astfel încât portofoliul format să răspundă cel mai bine obiectivelor investitorului,
în condițiile concrete existente pe piață.
b) Modelul preţului de echilibru pe piaţa financiară, elaborat de William Sharpe şi
publicat în articolul A Simplified Model for Portfolio Analysis (Management Science, vol. 9, nr.
1, ianuarie 1963) şi în lucrarea Portfolio Theory and Capital Markets, New York, McGraw Hill,
1970.
1
6
Modelul lui Sharpe este cunoscut sub numele de modelul CAPM (Capital Asset Pricing
Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza valorilor
mobiliare şi evaluarea performanţelor administrării averii. Concluzia teoriei dezvoltate de
Sharpe este că, pe o piaţă concurenţială, riscul trebuie remunerat şi că acesta nu poate fi eliminat
prin diversificarea plasamentelor, adică prin compunerea portofoliilor din active ale căror
câștiguri nu sunt corelate în mod pozitiv. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee
statistice (varianţă, dispersie) şi este cunoscut în limbajul de specialitate sub numele de
coeficientul beta. Chiar dacă prin utilizarea acestui coeficient câştigul pe piaţa financiară nu
poate fi garantat, modelul CAPM rămâne totuşi până azi abordarea fundamentală cea mai
convingătoare în problema portofoliilor şi a pieţei financiare. Ipoteza eficienţei acestei pieţe, pe
care de altfel este fondat modelul, continuă să nu fie unanim acceptată, fiind obiect de
controversă între susţinătorii analizei financiare fundamentale şi adepţii analizei tehnice.
c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului, elaborată de
Merton Miller şi Franco Modigliani (laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, 1987) şi
publicată în articolele The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments
(American Economic Review, vol. 48, nr. 3, iunie, 1958) şi Corporate Income Taxes and the
Cost of Capital: a Correction (American Economic Review, vol. 53, nr. 3, iunie, 1963).
Până la apariţia acestei teorii, abordările şi regulile în materie de teorie financiară erau
bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără
nici o încercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului
de echilibru. Teoria lui Miller şi Modigliani arată că pe o piaţă financiară eficientă nu există o
rată de îndatorare sau o rată de distribuţie optime. S-a încercat o atenuare a caracterului tranşant
al acestei afirmaţii prin aşa numita „teorie a compromisului” (Stewart Myers - Determinants of
Corporate Borrowing în Journal of Financial Economics; vol. 5, nr. 2, noiembrie 1977). Merton
Miller a combătut această teorie într-o notă (1977) către Asociaţia Americană de Finanţe,
arătând că practica financiară are următoarele caracteristici:
preocuparea managerilor de a menţine o rată de îndatorare rezonabilă şi
tendinţa de a promova o rată de distribuire a profitului mai mare decât ar justifica-
ointeresul fiscal al acţionarilor, manifestată în cazul unui mare număr de societăţi
comerciale.
d) În anii '70 au început să se dezvolte şi alte teorii, pornind mai ales de la inovaţiile
în materie de active financiare şi piaţă financiară. Este vorba, în primul rând, de apariţia
activelor de tip opţiuni (1973), pentru care s-a încercat formularea unor principii de evaluare.
De asemenea, este vorba de încercările de aplicare a teoriei semnalelor la problemele
financiare, pornind de la asimetria informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi de
formularea teoriei de agent, care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între
acţionari şi manageri. Această din urmă abordare ridică noi probleme în teoria firmei: firma nu
mai este privită ca o entitate compactă ce ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate
definită univoc, ci ca un organism complex, al cărui comportament este rezultanta unui proces
de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale diferitelor grupuri, categorii, indivizi
care o formează. O
1
7
astfel de abordare permite un demers de integrare mai profundă a teoriei financiare a firmei în
teoria controlului managerial formulată în anii '30 de Berle şi Means şi reactivată la începutul
anilor '80 de John Kenneth Galbraith (Ştiinţa economică şi interesul public).
Obiectul finanţelor private vizează în principal următoarele aspecte:
 constituirea și sporirea capitalului social;
 repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
 plasarea eventualelor disponibilităţi excedentare;
 obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a
activităţii lucrative;
 mobilizarea creanţelor și lichidarea obligațiilor comerciale și fiscale;
 identificarea și atragerea celor mai convenabile surse de finanțare a investițiilor
productive.
În exercitarea atribuțiilor sale, managerul financiar colaborează îndeaproape cu
specialiștii în drept comercial și fiscal ai firmei, pentru a se asigura respectarea cadrului
legislativ al desfăşurării operaţiunilor financiare ale firmei, adică principiile, regulile,
instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni.
În acest sens, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor private se
derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie/managerului firmei în cauză, cu
respectarea prevederilor contractelor economice/financiare încheiate cu terţii și a cadrului legal
existent.

Identificați sursele de finanțare a activității agenților economici. Analizați


conjunctura economică actuală și precizați care ar putea fi posibilitățile agenților
economici de relansare sau de dezvoltare pe piața internă și externă.

Să ne reamintim...
Obiectul finanțelor private include: constituirea (modalitatea
deconstituire) a capitalului social; repartizarea profitului (acumularea,
capitalizarea, remunerarea acţionarilor); plasarea eventualelor
disponibilităţi; obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru
derularea curentă a activităţii lucrative; mobilizarea creanţelor; lichidarea
obligaţiilor.
 Cele mai renumite teorii, prin contribuţia la dezvoltarea finanţelor ca
ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit în fundamentarea deciziei şi
comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară, sunt: teoria
portofoliului; modelul prețului de echilibru pe piața financiară; teoria
structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului; alte teorii
apărute după 1970 (teoria semnalelor, teoria de agent, teoria controlului
managerial).

1
8
U1.6 Relaţiile de credit
Agenții economici nu dispun întotdeauna de totalitatea resurselor financiare necesare
pentru a-şi constitui activele imobilizate şi circulante implicate de derularea proceselor
productive. Pentru a şi le procura, aceștia intră în relaţie cu anumiţi parteneri, cel mai adesea
specializaţi, care au posibilitatea să le pună la dispoziţie asemenea resurse financiare. Acest tip
de raporturi între agenţii economici se includ în sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor
financiare în sensul cel mai larg de cuprindere a lor.
Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului intern brut sau a
componentelor sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea
acoperirii unor nevoi temporare de finanțare.
Caracteristicile relaţiilor de credit sunt:
a) Au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Agentul care
utilizează fondurile ce fac obiectul transferului bănesc, numit debitor, poate utiliza mijloacele
numai o perioadă de timp determinată, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a
procurat. Agentul care oferă fondurile, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al
respectivelor mijloace;
b) Sunt purtătoare de dobândă, respectiv renunțarea temporară la utilizarea
disponibilităților bănești ce fac obiectul relaţiilor de credit trebuie remunerată. Dobânda este
prețul împrumutului și se constituie ca un câștig al împrumutătorului, respectiv un cost pentru
împrumutat. Costul remunerării se poate exprima în unități monetare (suma plătită periodic
creditorului) sau procentual, ca o rată a dobânzii (ceea ce permite comparația cu o serie de
indicatori macro și microeconomici, exprimați sub formă procentuală: inflație, rata creșterii
economice, etc.).
Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului de resurse.
Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii,
deși pot exista și excepții (creditele pe termen scurt pot finanța integral achiziția de materii
prime sau alte operațiuni de exploatare).
În finanţarea investiţiilor se apelează în mod frecvent la credit. Practica bancară recentă
prevede participarea investitorului cu resurse financiare proprii la co-finanțarea investiției, într-o
proporție de cel puțin 20% din valoarea acesteia. Această practică este benefică pentru
stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă investitorilor două avantaje importante:
 evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade îndelungate, oferind
alternativa fructificării lor în susţinerea şi derularea activităţilor care se preconizează
a se efectua cu obiectul investiţiei;
 cointeresează investitorul să folosească în mod eficient banii împrumutați, deoarece
altfel riscă să-și piardă și propriul capital.
Creditul bancar poate fi utilizat pentru finanțarea activității firmelor care înregistrează
variații sezoniere în volumul de activitate. Volumul unei activităţi de producţie, de exemplu,
înregistrează pe parcursul unui an variaţii lunare, cu nivele intermediare, un nivel minim şi un
nivel maxim. Activele circulante necesare reflectă fidel aceste nivele de activitate, generând
1
9
nevoi de finanțare de mărime corespunzătoare.
De aceea, în practică, agenţii economici angajează mai degrabă resursele financiare
proprii la nivelul mediu sau la nivelul minim de activitate şi apelează la credite, ca sursă
alternativă de finanţare, pentru nevoile ce depăşesc nivelul de autofinanţare ales.
Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de completare a
resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace, astfel încât banii
creditorilor să contribuie la atingerea obiectivului de creștere a valorii firmei și nu să determine
reducerea valorii capitalurilor ce aparțin acționarilor/proprietarilor firmei.
Pentru aceasta câștigurile pe care le obține firma din activitatea sa productivă (din
exploatare) trebuie să poată asigura plata dobânzilor (remunerarea creditorilor), rambursarea
ratelor scadente și să permită și obținerea unui excedent ce va fi folosit pentru dezvoltarea firmei
în viitor.
Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor de
credit.
În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică în trei categorii:
 pe termen scurt,
 pe termen mediu şi
 pe termen lung.
Duratele de timp ce identifică aceste termene sunt diferenţiate în funcţie de alte
caracteristici ale respectivelor relaţii. Astfel, în cazul creditului bancar pentru nevoi curente,
termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin durate între
90 şi 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. În cazul creditului de investiţii,
însă, duratele sunt de până la 1 an pentru termenul scurt, între 1 şi 3-5 ani pentru termenul mediu
şi peste 5 ani pentru termenul lung. Această variabilitate a duratei apare în mod specific şi la alte
categorii de credite.
În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică în
trei mari categorii:
 credit bancar, în care creditor este o instituţie bancară;
 credit public, în care debitor este statul;
 credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le
propune creditorul şi care are costuri mai mari față de creditul bancar, datorită
riscurilor mai mari pe care le implică această categorie financiară.
Un agent economic poate acorda credit comercial după cum urmează:
 în calitate de furnizor, livrând bunuri și/sau servicii în contul promisiunii de a
plăti a debitorului (clientului), în formă titlurizată (pe baza unei cambii, cec sau
alt instrument de credit formal) sau netitlurizată (doar pe baza facturii de livrare);
 în calitate de client, în contul unui avans bănesc pe care l-a acordat unui furnizor,
care se obligă să-i livreze bunuri și/sau servicii la o dată ulterioară
Un agent economic poate primi credit comercial în următoarele ipostaze:
 în calitate de furnizor, când primeşte un avans de la un client în contul unei livrări
2
0
ulterioare, astfel încât el îşi creează o obligaţie comercială;
 în calitate de client, când furnizorul să-i livreze bunuri și/sau servicii în contul

promisiunii de a plăti la o dată ulterioară.

Exemple
Un agent economic, pe parcursul derulării activității sale, se poate afla în
următoarele situații:
 să apeleze la un credit bancar pentru completarea surselor proprii de
finanțare, pentru care va plăti costul împrumutului, dobânda;
 să beneficieze de un credit comercial, negociat cu partenerul de afaceri;
 să acorde un credit comercial partenerilor de afaceri;
 să crediteze statul atunci când consideră oportună investiția în titluri de
stat.

 Studiați impactul financiar al unui credit bancar pentru finanțarea


activității curente și pentru finanțarea activității de investiții la nivelul
unui agent economic.

Să ne reamintim...
Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului intern brut sau a
componentelor sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti
în vederea acoperirii unor nevoi temporare. Acestea prezintă anumite
caracteristici: au caracter rambursabil și sunt purtătoare de dobândă. Creditele
sunt de mai multe categorii în funcție de calitatea participanților la procesul de
creditare: credit bancar, credit public, credit comercial.

U1.7 Relaţiile de asigurări şi reasigurări


Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se
stabilesc între asiguraţi şi asigurători.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul plății unei sume de bani
(prima de asigurare) îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva acțiunii unor evenimente.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia riscurile
asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele
asigurate.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de
asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau
unei terţe persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.
Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici:
 este un contract sinalagmatic: părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente;
 este un contract oneros;
2
1
 are un caracter aleatoriu;
 este un contract de bună credinţă;
 este un contract de adeziune;
 este un contract succesiv – se execută eşalonat.
 este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă exprimat în formă
scrisă de cele două părţi.
Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond de
asigurare la nivelul societăţii de asigurări. Acesta se formează în mod descentralizat pe baza
primelor de asigurare achitate de asiguraţi şi se utilizează în mod centralizat pentru:
 acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit;
 acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate;
 constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii.
Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănească şi se constituie pe baza
principiului mutualităţii, care presupune participarea tuturor membrilor comunităţii de risc la
formarea sa, dar repartizarea acestuia se realizează numai către acei asiguraţi care suferă
prejudicii în urma producerii riscurilor asigurate.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asiguratori îmbracă două forme şi se
desfăşoară în dublu sens astfel:
 un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare, iar sensul acestuia este de la
asiguraţi la asigurători;
 cel de-al doilea flux ia naştere în momentul producerii riscurilor sau evenimentelor
asigurate când societăţile de asigurări sunt obligate să achite despăgubirile sau
sumele
asigurate, iar sensul este invers, de la asigurători la asiguraţi.
Astfel, relaţiile de asigurări sunt relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate,
care iau naştere în procesul constituirii şi repartizării fondului de asigurare gestionat de
societatea de asigurări.
Funcţiile îndeplinite de relaţiile de asigurare sunt:
1. Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de
accidente (în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume
asigurate (în cazul asigurărilor de persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor
intervin anumite evenimente. Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei şi
dezvoltării asigurărilor.
2. Funcţia de prevenire a pagubelor a apărut şi s-a dezvoltat îndeosebi după cel de-al
doilea război mondial şi ea se exercită pe două căi principale, şi anume:
a) prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor (construirea
de diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii, finanţarea
unor programe educaţionale pentru asiguraţi, etc.);
b) prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe asigurat la o conduită
preventivă permanentă (participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, obligaţia
asiguratului pe linia eliminării sau limitării pagubelor, etc.).
2
2
3. Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între momentul încasării
primelor şi momentul plăţii despăgubirilor sau a sumelor asigurate, decalaj important, îndeosebi
în cazul asigurărilor de viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Astfel, societăţile de
asigurare concentrează temporar sume de bani foarte importante pe care apoi le plasează pe piaţa
capitalului (constituirea de depozite sau disponibilităţi curente la bănci, acordarea de credite pe
termen scurt sau efectuarea unor diverse operaţiuni pe seama resurselor mobilizate) în scopul
obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei afacerilor.
4. Funcţia de repartiţie, cu cele două componente ale sale:
 de formare a fondului de asigurare pe baza primelor;
 de utilizare a acestuia pentru achitarea despăgubirilor sau a sumelor asigurate.
5. Funcţia de control, care urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a fondului
de asigurare.

Exemple
Dezvoltarea continuă a industriei asigurărilor reprezintă o componentă
indispensabilă a progresului economic şi social, deoarece permite controlul
riscurilor, promovează metode de prevenire a riscurilor şi oferă garanţii necesare
desfăşurării activităţilor persoanelor şi companiilor. Este necesar ca persoanele
fizice și juridice să cunoască evenimentele generatoare de pagube, pentru a le
preveni sau a se pune la adăpost.

Identificați tipurile de riscuri ce se manifestă în societate și modalitățile de


prevenire sau asigurare. Exemplificați tipuri de asigurări facultative și obligatorii
existente pe piața românească a asigurărilor.

Să ne reamintim...
Relațiile de asigurări iau naștere în procesul constituirii fondurilor de asigurări
șial utilizării acestora, fiind gestionate de instituții specializate, conform legii,
denumite societăți de asigurare. Asigurarea este o metodă de a ţine sub control
aspectele financiare ale unei situaţii viitoare necunoscute.

U1.8. Rezumat
Relaţia dintre finanţe publice – finanţe private
Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarele
deosebiri şi asemănări:
 finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele
private sunt generate de existenţa întreprinderii, ca celulă economică
producătoare de profit;
 finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, pe când sfera de
2
3
manifestare a finanţelor private este la nivel microeconomic;
 scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor
publice prin intermediul bunurilor publice, iar în cazul finanţelor private se
urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii
profitului;
 finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt subiect al
dreptului comercial;
 la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai
întâi a cheltuielilor publice, care trebuiesc efectuate pentru a asigura
desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei
statului, după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor
cheltuieli;
 la nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea
în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine, după care
se
stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.
Atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu probleme
de echilibru financiar.

U1.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor


1. Care dintre următoarele funcții sunt specifice finanțelor publice:
a) Funcția de repartiție
b) Funcția de compensare
c) Funcția de control
d) Funcția de finanțare
e) Funcția de remunerare.
2. La care dintre următoarele credite poate apela un agent economic
pentru desfășurarea activității curente:
a) Credit public
b) Credit comercial
c) Credit bancar
d) Credit ipotecar
3. Care dintre următoarele funcții sunt specifice asigurărilor:
a) Funcția de conducere
b) Funcția de compensare
c) Funcția de alocare
d) Funcția de prevenire
e) Funcția financiară
4. Caracteristicile relațiilor de credit sunt:
a) Au caracter nerambursabil
b) Sunt purtătoare de dobândă
c) Au caracter rambursabil
2
4
d) Iau naștere numai între persoane juridice

Răspunsuri corecte:
1. a, c;
2. b,c;
3. b,d,e;
4. b,c.

U1.10. Teme de casă


Realizați un proiect de 4 pagini în care să urmăriți:
1. Explicați rolul finanțelor publice și al celor private.
2. Categorisiți tipurile de relații financiare ce iau naștere în
economie.
3. Identificați relațiile de credit.

2
5
Unitatea de învăţare 2. Bunurile publice
Cuprins
U2.1. Introducere..............................................................................................................................................26
U2.2. Competenţele unității de învățare....................................................................................................26
U2.3. Definirea și caracteristicile bunurilor publice................................................................................27
U2.4. Producția de bunuri și fixarea prețurilor ȋn domeniul sectorului public.................................32
U2.5. Furnizarea bunurilor publice................................................................................................................36
U2.5.1. Cantitatea optimǎ a bunurilor publice.............................................................................37
U2.5.2. Eficiența furnizǎrii bunurilor publice prin prisma entitǎților implicate..............38
U2.6. Rezumat…………………………………………………………………………………..42
U2.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………..42

U2.1. Introducere

Decizia de a analiza gradul intervenției guvernamentale pe diverse piețe poate fi


argumentatǎ pe seama legǎturilor, subliniate cu mult interes de teoria economicǎ, ȋntre acest nivel al
intervenției statului ȋn economie și eșecul pieței sau distribuția inadecvatǎ și inoportunǎ a resurselor
financiare publice. Bunurile publice furnizate prin intermediul unui mecanism de tip non-piațǎ sunt
considerate expresie a intervenției statului ȋn vederea corectǎrii eșecului pieței. Mecanismele pieței
nu pot satisface, ȋn totalitate, necesitǎțile indivizilor. Nevoile resimțite la nivelul colectivitǎții (ca de
exemplu nevoia de apǎrare naționalǎ, nevoia de protecție socialǎ etc.) sunt satisfǎcute pe seama unor
bunuri care nu ȋntrunesc, ȋntrutotul, caracteristicile bunurilor private. In acest sens, am definit ȋn
prima parte a acestei unitǎți conceptul de bun public pur și principalele caracteristici ale acestor
bunuri, oferind exemple de bunuri publice pure, bunuri publice cu capacitate limitatǎ, supuse
aglomerǎrii, bunuri publice cu capacitate de excludere prin preț și bunuri private pure. In
urmǎtoarea parte, am prezentat producția de bunuri și modalitǎțile prin care se fixeazǎ prețurile
bunurilor publice, pentru ca, ȋn cea de a treia parte sǎ analizǎm principalele probleme ce pot apǎrea
ȋn furnizarea bunurilor publice – cantitatea optimǎ și eficiența acestor bunuri și servicii atȃt din
punctul de vedere al beneficiarilor, cȃt și a celor care le asigurǎ furnizarea.

U2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Dupǎ parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va fi capabil:


- sǎ defineascǎ și sǎ caracterizeze bunurile publice;
- sǎ enumere beneficiile aduse de bunurile publice ȋn comparație cu cele private;
- sǎ exemplifice tipuri de bunuri publice, private sau mixte;
- sǎ precizeze care sunt factorii determinanți ai cererii și ofertei de bunuri publice;
- sǎ analizeze diversele modalitǎți prin care se poate stabili prețul bunurilor publice;

2
6
- sǎ identifice problemele ce pot apǎrea ȋn furnizarea bunurilor publice (cantitatea
optimǎ a bunurilor publice, eficiența furnizǎrii bunurilor publice prin prisma
entitǎților implicate).

Durata medie de parcurgere a celei de a doua unităţi de învăţare este de 2-3 ore.

U2.3. Definirea și caracteristicile bunurilor publice

Bunurile publice pure sunt bunuri de care se bucurǎ toatǎ lumea, ȋn comun, astfel ȋncȃt,
consumarea unui asemenea bun de cǎtre individ nu afecteazǎ consumul aceluiași bun de cǎtre un alt
8
individ.
Spre deosebire de bunurile private, bunurile publice pure se caracterizeazǎ prin urmǎtoarele
trǎsǎturi:
1. Oferta pentru bunul public pur este neconcurențialǎ, ȋn sensul cǎ, la un anumit cost al
bunului sau serviciului, consumul bunului respectiv de cǎtre un nou consumator nu va afecta
beneficiile obținute de cǎtre ceilalți consumatori deja existenți. Cu alte cuvinte, aceastǎ
caracterisitcǎ a bunurilor publice pure semnificǎ faptul cǎ, atȃt costul marginal (Cmg), pentru
9
producǎtor, cȃt și beneficiul marginal (Bmg), pentru consumator, vor fi zero.
producǎtor: Cmg = 0
consummator: Bmg = 0

De asemenea, prin prisma acestei caracteristici, se mai poate specifica faptul cǎ bunurile
publice pure, spre deosebire de cele private, sunt indivizibile, ȋn sensul cǎ sunt consumate ȋn
aceeași cantitate de cǎtre toți consumatorii.

Exemple

In cazul unui bun privat (mere) presupunem cǎ existǎ doar doi consumatori, A și B, care
consumǎ urmǎtoarele cantitǎți: A consumǎ 3 mere, iar B consumǎ 4 mere. Impreunǎ consumǎ 7
mere. In cazul unui bun public pur (apǎrare naționalǎ) cantitatea consumatǎ de A este CA, cantitatea
consumatǎ de B este CB, iar atȃt A, cȃt și B consumǎ aceeași cantitate oferitǎ de administrația
publicǎ, G. Cu alte cuvinte, CA = CB = G. Grafic, aceastǎ caracteristicǎ a bunurilor
publice poate fi reprezentatǎ astfel:

Preț Preț
CB CA+B CM
CA CM
pA+B
p CB
pA
CA+B

8Samuelson, Paul, The Pure Theory of Public Expenditure, The Review of Economic and Statistics, November 1954.
9Kraan, D.J., Budgetary Decisions – A Public Choice Approach, University Press, Cambridge, 1996, p.33-37.
2
7
pB CA
QA QB QA+QB G
Cantitatea consumatǎ din bunul privat (Bprivat) Cantitatea consumatǎ din bunul public (Bpublic)

Figura 2.1. Consumul bunurilor publice vs. consumul bunurilor private

Explicații (figura 2.1.):


 pe abscisa sunt reprezentate cantitǎțile consumate din bunul privat (Bprivat) și, respectiv,
bunul public (Bpublic);
 pe ordonatǎ sunt reprezentate prețurile pe care indivizii sunt dispuși sǎ plǎteascǎ pentru
consumul bunului privat, respectiv, a bunului public;
 ȋn cazul bunurilor private, indivizii pot consuma, la același preț, p, cantitǎțile A și, respectiv,
B, din aceste bunuri;
 cantitatea totalǎ furnizatǎ din bunul privat va fi datǎ de ȋnsumarea cantitǎților consumate de
cǎtre fiecare individ: QA+B = QA + QB, iar cantitatea optimǎ furnizatǎ se va stabili ȋn
condițiile ȋn care costul marginal (CM) va fi egal cu beneficiul marginal, exprimat prin
dreapta ce ne indicǎ cererile agregate ale celor doi consumatori (CA+B);
 spre deosebire de bunurile private, ȋn cazul bunurilor publice pure, cantitatea consumatǎ de
fiecare individ,va fi aceeași,G, chiar dacǎ cei doi consumatori evalueazǎ bunul public la
valori diferite, pA și, respectiv pB. Și ȋn acest caz, cantitatea optimǎ va fi determinatǎ ȋn
urma egalitǎții dintre costul marginal și benficiul social, reprezentat de curba CA+B.
Pornind de la acest aspect, o problemǎ cu care se confruntǎ teoria bunurilor publice este
aceea a cantitǎții optime furnizate. Orientativ se poate aprecia cǎ bunurilor publice trebuie sǎ fie
oferite ȋntr-o cantitate cel puțin egalǎ cu „eșecul pieței” (Fozzard, 2004). Practic, cantitatea totalǎ de
bunuri publice oferitǎ de cǎtre administrația publicǎ este reprezentatǎ de ponderea categoriilor de
cheltuieli publice ȋn produsul intern public.

2. De la consumul bunurilor publice pure nu poate fi exclus niciun individ (nonexcludere). In


acest sens, argumentele care justificǎ imposibilitatea excluderii indivizilor de la consumul bunurilor
publice sunt de naturǎ tehnicǎ, economicǎ și socialǎ – costurile de excludere ar fi foarte mari și nu
ar fi justificate din punctul de vedere al rațiunii economice.
Accesul la bunurile și serviciile publice este astfel liber și nelimitat. Este nelimitat ȋn sensul
cǎ ar fi foarte dificil de controlat consumatorii acestora și, mai ales, de interzis celor care nu plǎtesc
impozite sǎ le consume. Accesul este liber pentru cǎ, ȋn mod paradoxal, cantitatea disponibilǎ din
bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci cȃnd acesta este consumat de cǎtre un individ
oarecare.
In acest context, apare problema pasagerului clandestin (free rider). Chiar dacǎ bunurile
publice pure sunt considerate a fi distribuite ȋn mod gratuit societǎții, nu trebuie uitat faptul cǎ
indivizii au obligația prevǎzutǎ, prin Constituție, de a plǎti impozite, taxe și contribuții, care pot
reprezenta un „preț” al bunurilor publice pure de care beneficiem cu toții. In condițiile ȋn care
anumiți indivizi nu ȋși achitǎ obligațiile fiscale fațǎ de stat, dar beneficiazǎ de servicii, precum cele
de apǎrare naționalǎ, aceștia se transformǎ ȋn așa-numiții pasageri clandestini. Aceastǎ problemǎ
2
8
poate fi ilustratǎ prin intermediul matricei cȃștigurilor/pierderilor, ȋn funcție de decizia unui individ
de a-și plǎti sau nu obligațiile fiscale („dilema deținutului”) și de decizia administrației publice de a
furniza sau nu un anumit bun public.

Exemple
10
In tabelul 2.1. este prezentatǎ urmǎtoarea situație :
 presupunem cǎ existǎ doi indivizi, A și B, plǎtitori de impozite și un anumit bun
public, furnizat de cǎtre administrația publicǎ;
 A va beneficia de 10 u.m. și va plǎti 5 u.m. dacǎ bunul public este furnizat;
 ȋn condițiile ȋn care bunul public va fi furnizat (nu va exista niciun pasager clandestin, iar B
va contribui și el), beneficiul sǎu net va fi de 10 – 5 = 5 u.m.;
 ȋn cazul ȋn care bunul public nu va fi furnizat, atunci A va pierde cele 5 u.m.;
 dacǎ A nu va plǎti contribuția, dar bunul public va fi furnizat ca urmare a contribuției
celorlalți indivizi, atunci beneficiul va fi de 10 u.m.;
 ȋn cazul ȋn care niciunul dintre cei doi indivizi nu plǎțește contribuțiile și bunul public nu va
fi furnizat, A nu va obține niciun cȃștig, dar nu va ȋnregistra nici pierdere.

Tabelul 2.1. Matricea cȃștigurilor/pierderilor


Strategii B contribuie (bunul public va fi B nu contribuie (bunul public nu
furnizat) va fi furnizat)
A contribuie 5 -5
A nu contribuie 10 0
Sursa: Cullis și Jones (1998)

Sǎ ne reamintim…

Acel bun care ȋntrunește simultan cele douǎ trǎsǎturi de neconcurențialitate și


nonexcludere este considerat un bun public pur. Exemplul clasic de bun public pur este
cel al apǎrǎrii naționale, considerat ca atare de mai mulți teoreticieni (Epple și
Romano, 2000; Gruber, 2005), prin prisma modului de finanțare a acestor servicii (nu
se produce
excludere) și prin prisma lipsei de rivalitate ȋntre consumatori, și chiar producǎtori. Intr-o altǎ
accepțiune, bunurile publice de acest tip sunt considerate bunuri pe care orice consumator, chiar
dacǎ dorește sau nu, le consumǎ. De asemenea, ȋn ceea ce privește furnizarea bunurilor publice, se
considerǎ cǎ aceasta are la bazǎ principiul de monopol natural (Hillman, 2005). Argumentul ȋn
favoarea acestui principiu ȋl constituie faptul cǎ o furnizare concurențialǎ a bunurilor publice pure
ar fi ineficientǎ, conducȃnd la costuri suplimentare nenecesare.

10 Cullis J., Jones P., Public Finance and Public Choice, Oxford University Press, 1998, p.48.
2
9
Totuși, și ȋn cazul bunurilor publice se poate vorbi despre efectul aglomerǎrii, aspect care
determinǎ trecerea bunurilor publice pure ȋntr-o altǎ categorie care presupune și excluderea de la
consumul lor. Este vorba despre bunuri publice ce pot fi furnizate consumatorilor adiționali pȃnǎ la
o anumitǎ limitǎ, dicolo de care beneficiile consumatorilor existenți sunt afectate și bunurile
respective devin rivale ȋn consum. Kraan (1996) denumește aceste bunuri ca fiind bunuri publice cu
capacitate limitatǎ. Apariția unui consumator adițional va cauza fie o creștere a costului pentru
producǎtor, datoritǎ ajustǎrii capacitǎții de producție la noile cerințe, fie o scǎdere a beneficiului
pentru consumator, ca urmare a efectului de aglomerare. Grafic, aceste aspecte pot fi reprezentate
astfel:

Beneficiul Beneficiul
individual individual

Beneficiu constant Beneficiu descrescǎtor

a) b)

Nr. consumatori N1 N2 Nr. consumatori Figura 2.2.


Beneficiile ȋn cazul bunurilor publice supuse aglomerǎrii
Sursa: Hillman
(2003)

Explicații (figura 2.2.):


 ȋn figura 2.2.a este reprezentat grafic beneficiul ȋnregistrat de fiecare consumator al bunului
public pur. Avȃnd ȋn vedere caracteristicile bunurilor publice, acest beneficiu va fi același
(constant) pentru toți consumatorii;
 ȋn figura 2.2.b este reprezentat grafic beneficiul ȋnregistrat de fiecare consumator, ȋn
condițiile bunurilor publice supuse aglomerǎrii. Pe mǎsurǎ ce numǎrul de consumatori crește
de la N1 la N2, acest beneficiu descrește, iar respectivul bun public nu mai poate fi consderat
pur, deoarece nu mai este satisfǎcutǎ condiția de neconcurențialitate. In acest caz, se poate
vorbi despre un bun public impur, sau general vorbind, despre un bun mixt (semipublic sau
semiprivat).
Alǎturi de bunurile cu capacitate limitatǎ, care sunt rivale ȋn consum, dar care nu exclud de
la consum, mai existǎ și acele bunuri care nu sunt rivale ȋn consum, dar de la al cǎror consum sunt
excluși anumiți indivizi. Este vorba despre așa-numitele bunuri publice de club (club goods).
Aceastǎ categorie cuprinde acele bunuri de care beneficiazǎ doar un grup limitat de indivizi, ceilalți
beneficiind de ele doar prin intermediul externalitǎților, deci, indirect sau deloc. In aceastǎ
categorie sunt incluse, de exemplu, bunurile publice locale furnizate de cǎtre autoritǎțile
administrativ-teritoriale, care sunt accesibile numai comunitǎții respective, cum ar fi: transmisiunile
radio locale
3
0
sau evenimentele sportive locale netelevizate. Acest tip de bunuri a fost studiat pentru prima oarǎ
11
de Tiebout .
Aceste douǎ tipuri de bunuri publice, cele cu capacitate limitatǎ și cele de club ȋntrunesc
trǎsǎturi specifice atȃt bunurilor publice pure, cȃt și bunurilor private. Aceste categorii intermediare
sunt denumite de numeroși teoreticieni (Hillman, 2003; Gruber, 2005; Hyman, 2005) bunuri publice
impure. In tabelul 2.2. sunt prezentate categoriile de bunuri private și bunuri publice pure, precum
și categoriile intermediare, specificȃndu-se totodatǎ și alte aspecte referitoare la furnizarea lor,
modul de finanțare, beneficiari etc.
Tabelul 2.2. Tipologia bunurilor
Bunuri publice cu capacitate limitatǎ, supuse
Bunuri private pure aglomerǎrii, posiblitate de excludere de la consum
sunt bunuri consumate colectiv, dar supuse
au costuri de excludere mici; aglomerǎrii;
sunt produse de firme private, guvern, firme sunt produse de firme private, guvern, firme
private aflate sub contracte guvernamentale; private aflate sub contracte guvernamentale;
 sunt distribuite prin intermediul pieței sau se poate stabili un preț;
stabilite prin decizii guvernamentale; sunt finanțate din venituri provenite din
sunt finanțate din venituri provenite din vȃnzǎri vȃnzǎri sau din impozite.
sau impozite.
Bunuri publice cu capacitate de excludere prin preț
sunt produse de firme private, guvern, firme Bunuri publice pure
private aflate sub contracte guvernamentale;
 sunt distribuite prin intermediul pieței, au costuri de excludere mari;
consumul este disponibil ȋn limita cantitǎții și sunt produse de cǎtre guvern sau firme private
calitǎții solicitate de colectivitate; (contractate de guvern);
se poate stabili un preț; nu se poatestabili un preț pentru aceste bunuri;
existǎ o legǎturǎ ȋntre plata prețului și utilizarea cantitatea și calitatea sunt stabilite pe baza
bunului; deciziilor colective;
sunt finanțate din venituri provenite din vȃnzǎri sunt finanțate din impozite, taxe și contribuții.
sau din venituri provenite din impozite.
Sursa: Hyman (2005)

Alǎturi de bunurile publice mai sunt menționate și bunurile mixte sau cvasipublice. Aceste
bunuri sunt, de fapt, externalitǎți ale bunurilor private.

Exemple
1) Curatenia realizatǎ ȋntr-un apartament ȋn care locuiesc ȋn chirie mai multi studenți

11 Kraan, D.J., Budgetary Decisions – A Public Choice Approach, University Press, Cambridge, 1996.
3
1
poate fi consideratǎ a prezenta caracteristicile unui serviciu public – toatǎ lumea va beneficia de o
baie curatǎ sau de o bucǎtǎrie frumos amenajatǎ. Este dificil sǎ fie exclus vreunul din acei studenți
de la aceste beneficii. Totuși, unor studenți le pasǎ mai mult de curǎțenie decȃt altora. In mod
similar, și ȋn ceea ce privește apǎrarea naționalǎ, un bun public pur, persoanele care se tem de
atacurile externe vor considera acest serviciu public ca fiind foarte important, ȋn compație cu cei
care nu au asemenea temeri și se simt ȋn siguranțǎ. Cu toate acestea, toatǎ lumea va participa la
finanțarea bunului public.
2) Dacǎ cineva beneficiazǎ de pregǎtire profesionalǎ apelȃnd la serviciile unei firme
care furnizeazǎ astfel de programe, contra cost, se poate considera cǎ bagajul de cunoștințe
dobȃndit ca urmare a programului de pregǎtire urmat poate conduce la creșterea eficienței activitǎții
desfǎșurate de cǎtre individul nostru, și, prin urmare poate avea efecte favorabile asupra activitǎții
desfǎșurate la nivelul ȋntregii firme angajatoare. Pentru firmǎ, aceasta este o externalitate, un bun
cvasipublic, care spre deosebire de bunurile publice nu este distribuit prin intermediul bugetului
12
public.
3) Un stadion cu locuri neocupate la un meci este un bun mixt care acceptǎ
excluderea și este non-rival. El poate deveni rival, adicǎ bun privat, dacǎ tarifele se diminueazǎ și
crește cererea.
4) O stradǎ aglomeratǎ care este un bun mixt cu non-excludere și rival poate deveni
non-rival, adicǎ bun public dacǎ se produce o descongestionare a traficului și accesul
consumatorilor nu mai este frȃnat, eventual prin intrarea ȋn folosințǎ a unui alt traseu.
Un bun public pur poate deveni impur dacǎ se pierde una din cele douǎ condiții specifice.
5) Accesul gratuit la un traseu rutier ȋl face sǎ fie un bun public. Dar perceperea unui
tarif pentru utilizarea lui reprezintǎ o restricție prin care se pierde non-excluderea, iar bunul devine
mixt; la fel ȋn situația aglomerǎrii sale, bunul pierzȃnd caracteristica de non-rivalitate.
Uneori, chiar și un bun privat poate sǎ devinǎ un bun mixt.
6) Un produs privat oferit gratuit la ȋnceput primilor consumatori printr-o politicǎ
promoționalǎ se caracterizeazǎ ȋn aceastǎ perioadǎ prin non-excludere (prețul fiind zero) și
rivalitate (consumul unor indivizi reducȃnd oferta disponibilǎ pentru ceilalți indivizi).

U2.4. Producția de bunuri și fixarea prețurilor ȋn domeniul sectorului public


Dupǎ cum am prezentat, sectorul public asigurǎ o multitudine de bunuri și servicii pe
care firmele de private nu le pot oferi sau nu le oferǎ din diverse motive. Este vorba despre:
- bunuri publice pure (apǎrarea naționalǎ, servicii de poliție și securitate);
- bunuri non-rivale (parcuri și servicii de transport);
- utilitǎți publice (servicii de apǎ și canalizare);
- bunuri private pure (bǎuturi produse ȋn condiții demonopol de stat).
Atunci cȃnd excluderea este posibilǎ, bunurile capǎtǎ un preț, iar sectorul public devine
generator de venituri și urmǎrește alocarea eficientǎ a resurselor.

12 Cullis, J., Jones, P., Public Finance and Public Choice, Oxford University Press, 1998, p.51-52.
3
2
Existǎ trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul procesului de
determinare a prețului:
a) utilitǎțile numite monopoluri naturale;
b) bunurile publice suprasolicitate;
c) alte bunuri și servicii pe care sectorul privat le oferǎ ȋn cantitǎți insuficiente sau pe care
sectorul public le produce și oferǎ, prin tradiție.

a) Utilitǎțile publice
Este consideratǎ o utilitate publicǎ, o societate comercialǎ cu statut de unic ofertant de
anumite bunuri sau servicii esențiale și face obiectul reglementǎrilor guvernamentale. Cele mai
cunoscute utilitǎți publice sunt societǎțile care oferǎ servicii de apǎ, electricitate, gaz și telefon.
Controlul public se exercitǎ fie prin atributele proprietǎții guvernamentale directe (sau
naționalizate) așa cum se face ȋn Marea Britanie, fie prin reglementǎri publice, ca ȋn SUA.
Agenții economici care reprezintǎ utilitǎți publice se caracterizeazǎ prin cheltuieli ridicate
pentru bunuri de capital și costuri medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri publice pure,
existȃnd, cel puțin teoretic, restricții de preț (sunt bunuri ce permit excluderea) și de acces (sunt
bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintǎ bunuri private, fiind oferite ȋn condiții avantajoase
și existȃnd rețele extinse de furnizare a serviciilor care sǎ nu restricționeze accesul pentru cei mai
mulți consumatori. De aceea, pe termen lung, marii producǎtori ȋși permit sǎ promoveze tarife
inferioare micilor producǎtori.
In aceste condiții, piața prezintǎ caracteristicile monopolului. Costurile fixe, generate de
exemplu la un furnizor de apǎ, de echipamente de tipul rezervoarelor, apeductelor și sistemului de
distribuție, sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea ce face ca la creșterea producției,
costul total mediu sǎ fie descrescǎtor. O nouǎ firmǎ care ar dori sǎ pǎtrundǎ ȋn acest domeniu ar
trebui sǎ-și construiascǎ aceleași facilitǎți ca și firma monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi
substanțiale ȋn ȋncercarea de a cȃștiga o cotǎ de piațǎ.
Serviciile care reprezintǎ utilitǎți publice sunt ȋn general asigurate de companii publice sau
firme private reglementate de stat. Apariția unui al doilea producǎtor ar antrena creșterea costurilor
medii și deci prețuri mai mari solicitate consumatorilor. De aceea, ȋn domeniul utilitǎților publice
este mai eficient sǎ funcționeze o firmǎ mare, cu poziție de monopol.
b) Bunurile publice suprasolicitate
Dupǎ cum am precizat, bunurile publice se caracterizeazǎ prin non-rivalitate ȋn consum.
Parcurile, autostrǎzile, plajele utilizate, fǎrǎ a deveni aglomerate, nu limiteazǎ consumul celorlalți
subiecți. Atunci cȃnd se manifestǎ o cerere ȋn exces, pentru a se evita suprasolicitarea bunurilor
publice, se practicǎ eliminarea nonrivalitǎții prin aplicarea unor tarife de acces. Astfel, se previne
suprautilizarea bunurilor și se maximizeazǎ efectele oferite de facilitǎțile publice.
c) Alte bunuri produse de sectorul public
Sectorul public oferǎ numeroase bunuri și servicii pe care le furnizeazǎ pieței și sectorului
privat, bunuri și servicii pe care și acesta din urmǎ ar putea sǎ le asigure dacǎ nu ar exista
reglementǎri contrare. Cȃteva exemple ȋn acest sens vizeazǎ ȋnvǎțǎmȃntul superior, colectarea
33
deșeurilor sau producția unor bǎuturi alcoolice. Explicația care stǎ la baza implicǎrii sectorului
public ȋn aceste activitǎți se rezumǎ la externalitǎți pozitive, la nivelul veniturilor și la tradiții.
Apariția bunurilor cu externalitǎți pozitive (numite și bunuri benefice) oferǎ avantaje
suplimentare societǎțiii fațǎ de cele de care beneficiazǎ direct indivizii. Astfel, consumatorii
individuali sunt dispuși sǎ plǎteascǎ mai puțin pentru aceste bunuri fațǎ de cȃt apreciazǎ societatea
ȋn ansamblu. Pentru creșterea consumului de aceste bunuri, societatea sprijinǎ fie producǎtorul
privat, fie consumatorul și oferǎ serviciile la prețuri inferioare pieței. In aceastǎ categorie se includ
locuințele, ȋngrijirea medicalǎ, educația, muzeele de artǎ etc.
Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri. De
exemplu, sistemul de loterie sau producția de bǎuturi monopol de stat sunt generatoare de venituri.
Dar dincolo de acest efect, scopul implicǎrii sectorului public ȋn aceste domenii este
limitarea criminalitǎții și violenței. De asemenea, colectarea gunoiului reprezintǎ o activitate cu
efect asupra sǎnǎtǎții publice.
Referitor la problematica prețului bunurilor publice pure, vom prezenta ȋn continuare
abordarea clasicǎ ȋn ceea ce privește prețul bunurilor publice, prin prisma modelului de echilibru de
tip Lindahl.
Acest model de echilibru a fost elaborat de cǎtre economistul suedez Erik Lindahl, ȋn anul
1919. Modelul se referǎ la faptul cǎ furnizarea bunurilor publice se face pentru o cantitate ce atinge
un punct de echilibru atunci cȃnd toți indivizii se ȋnțeleg asupra cantitǎții furnizate și asupra
prețurilor acestora. Suma prețurilor de tip Lindahl este egalǎ cu costul furnizǎrii bunurilor publice,
iar un set de prețuri Lindahl reflectǎ proporția ȋn care povara fiscalǎ este suportatǎ de fiecare
13 14
individ ȋn parte . Modelul are la bazǎ urmǎtoarele ipoteze :
 fie doi indivizi, A și B, fiecare dintre ei consumȃnd o cantitate Xa, respectiv Xb dintr-un bun
privat X și o cantitate BP dintr-un bun public;
 funcția de utilitate a consumatorului A va fi de forma: UA = U(Xa, BP), iar funcția de
utilitate a consumatorului B va fi de forma: UB = U(Xb, BP);
 pentru a beneficia de bunul public, BP, cei doi indivizi vor trebui sǎ sacrifice o anumitǎ
sumǎ de bani, moment ȋn care se va pune problema modului ȋn care aceastǎ sumǎ este
suportatǎ de cei doi consumatori;
 se presupune cǎ A va contribui cu o sumǎ de bani egalǎ cu s, iar B va contribui cu o sumǎ de
bani egalǎ cu (1-s);
 constrȃngerile bugetare ale celor doi consumatori vor fi:
YA = Xa + sBP și YB = Xb + (1-s)BP.
In aceste condiții, dacǎ s = 0, atunci ȋntreaga povarǎ a furnizǎrii bunului public va fi
suportatǎ de cǎtre consumatorul B, iar dacǎ s = 1, situația se va inversa. Acestea sunt cele douǎ

13 http://www.economyprofessor.com/economictheries/lindahl-equilibrium.html.
14 Bergstrom, Th., Lecturer Notes on Public Economics: Lecture 4 – Lindahl Equilibrium, University of
California, Santa Barbara, March 2002, p.1-3.
34
cazuri extreme, ȋn funcție de care se va discuta modul de alocare și prețul la care se alocǎ bunurile
15
publice. Din punct de vedere grafic, situația este reprezentatǎ ȋn figura urmǎtoare :

BP

CA

CB
S P

0 M 1 s

Figura 2.3. Prețul bunurilor publice Sursa: Lindahl (1919)

Explicații (figura 2.3.):


 pe abscisǎ este reprezentatǎ suma de bani pe care trebuie sǎ o plǎteascǎ cei doi indivizi
pentru ca bunul public sǎ fie furnizat, s (0 < s < 1);
 pe ordonatǎ este reprezentatǎ cantitatea de bun public furnizatǎ, BP;
 CA și CB reprezintǎ curba preferințelor celor doi consumatori pentru bunul public BP, ȋn
funcție de suma de bani pe care trebuie sǎ o plǎteascǎ;
 atunci cȃnd s = 0, A va opta pentru o cantitate maximǎ din bunul public BP, ȋn timp ce B va
opta pentru o cantitate minimǎ, deoarece va trebui sǎ suporte ȋntreaga povarǎ a achitǎrii
sumei s;
 atunci cȃnd s = 1, A va opta pentru o cantitate minimǎ din bunul public, deoarece, de data
aceasta va trebui sǎ suporte ȋntreaga povarǎ, iar B va opta pentru o cantitate maximǎ;
punctul M este punctul din care situația se inverseazǎ.
Prin urmare, punctul de intersecție dintre cele douǎ curbe, P, reprezintǎ acea combinație
dintre suma pe care cei doi indivizi acceptǎ sǎ o plǎteascǎ, M, și cantitatea de bun public furnizat,
S. Altfel spus, P reprezintǎ punctul ȋn care cei doi indivizi convin asupra deciziilor privind politicile
publice. Concluzia la care ajunge Lindahl este aceea cǎ prețul bunurilor publice corespunde
utilitǎții marginale a fiecǎrei pǎrți participante la procesul de consum.

15 Lindahl, E., Just Taxation – A Positive Solution, translated from German by Elizabeth Henderson, Die
Gerechtigkeit der Besteuerung, Lund, 1919, Part I, Chapter 4, p.85-98.
3
5
Modelul elaborat de cǎtre economistul suedez constituie un reper ȋn domeniul finanțelor
publice, ȋn ceea ce privește modul ȋn care se poate stabili prețul bunurilor colective. El a fost
analizat, totodatǎ, prin prisma mai multor abordǎri, cea mai cunoscutǎ fiind cea a lui Johansen din
anul 1963. Dacǎ, pornind de la ipotezele anterioare, se va considera un punct T, pentru care s = 0,5,
adicǎ cei doi indivizi A și B vor contribui cu aceeași sumǎ de bani, doar o parte din cererea lui A
pentru bunul public BP va fi satisfǎcutǎ, ceea ce ȋnseamnǎ cǎ A va solicita o sporire a cantitǎții de
bunuri publice alocate. Consumatorul B va accepta aceastǎ solicitare numai ȋn condițiile ȋn care
costul furnizǎrii va fi redistribuit celor douǎ pǎrți, caz ȋn care cererea lui A va fi satisfǎcutǎ dacǎ va
accepta, la rȃndul sǎu, sǎ suporte o parte a noului cost. Aceastǎ situație poate fi reprezentatǎ grafic
astfel:

A
d

U3
U1 U2
O B C D BP
Figura 2.4. Preferințele indivizilor pentru bunurile publice ȋn funcție de nivelul impozitǎrii

Sursa: Cullis și Jones, 1998

Explicații:
 pe abscisǎ este reprezentatǎ cantitatea de bun public furnizatǎ, BP;
 pe ordonatǎ este reprezentatǎ cantitatea furnizatǎ de piațǎ pentru un bun privat, X;
 dreptele AB, AC și, respectiv, AD reprezintǎ combinația dintre cantitatea de bun public
consumatǎ și cantitatea de bun privat consumatǎ de un individ;
 curbele U1, U2, U3 reprezintǎ curbele de indiferențǎ ce caracterizeazǎ un individ ȋn funcție
de coșul de consum reprezentat de bunul public BP și bunul privat X;
 dreapta d reunește punctele de tangențǎ dintre dreptele consumului și curbele de indiferențǎ.
In aceste puncte, consumatorul obține maximul de utilitate;
 ȋn condițiile ȋn care nivelul impozitǎrii va scǎdea, indivizii vor solicita cantitǎți mai mari din
bunul public furnizat (OB, OC, OD).
Soluția propusǎ de Johansen depinde, ȋnsǎ, de alocarea inițialǎ a resurselor ȋntre A și B. Mai
mult decȃt atȃt, cei doi indivizi vor urmǎri, mai degrabǎ, minimizarea nivelului impozitelor pe care

3
6
va trebui sǎ ȋl plǎteascǎ fiecare pentru cantitatea de bun solicitat, astfel ȋncȃt, preferințele reale ale
16
celor doi indivizi, vis-à-vis de bunul public, vor fi distorsionate .

U2.5. Furnizarea bunurilor publice


Crearea de bunuri publice reprezintǎ o problemǎ de decizie colectivǎ. Accesul la
bunurile publice este gratuit și nediscriminatoriu, dar aceasta nu ȋnseamnǎ cǎ producerea și eventual
ȋntreținerea ofertei de bunuri publice se realizeazǎ cu costuri zero. Cineva trebuie sǎ plǎteascǎ și, de
cele mai multe ori, nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu aceștia ȋn totalitate sunt și cei care
suportǎ cheltuielile pentru realizarea bunurilor publice.
Existǎ douǎ modalitǎți prin care se obțin fonduri pentru producția de bunuri publice: acord
voluntar, impozitare obligatorie.
Acordul voluntar reprezintǎ o cale de susținere materialǎ a producției de bunuri publice, nu
foarte frecventǎ ȋn practicǎ. Dificultatea acestei soluții constǎ ȋn tendința unor indivizi de a ascunde
propria apreciere a bunului public ȋn scopul de a fi considerați nonbeneficiari și de a scǎpa de platǎ.
Acordul voluntar reflectǎ voința unanimǎ, fǎrǎ coerciție și face obiectul modelului de schimb
voluntar.
Aceastǎ abordare pe baze voluntare a schimbului presupune ca:
- fiecare bun public ar trebui sustinut financiar printr-o fiscalitate distinctǎ, cunoscutǎ;
- acordul unanim al tuturor membrilor societǎții trebuie folosit ȋn decizia privind producția
(ce și cȃt) unui bun public.
Impozitarea obligatorie este o cale frecventǎ de susținere materialǎ a producției de bunuri
publice.
Cererea de bunuri publice se determinǎ prin ȋnsumarea cererilor individuale ale membrilor
societǎții. Pentru un bun privat cererea totalǎ se obține prin ȋnsumarea cererilor individuale (la
diferite nivele de preț se adunǎ cantitǎțile cerute de fiecare persoanǎ).
Pornind de la aceste aspecte privind furnizarea bunurilor publice, literatura de specialitate
are ȋn vedere urmǎtoarele aspecte:
a) cantitatea optimǎ care trebuie furnizatǎ dintr-un anumit bun public;
b) eficiența furnizǎrii bunurilor publice prin prisma entitǎților implicate. In acest sens, pot fi
considerate urmǎtoarele forme:
dacǎ este mai eficient ca furnizarea bunurilor publice sǎ fie fǎcutǎ de cǎtre sectorul
public sau de cǎtre sectorul privat;
dacǎ ȋn cazul bunurilor publice locale, furnizarea sǎ se facǎ la nivel centralizat sau sǎ
fie lǎsatǎ la latitudinea unitǎților administrativ-teritoriale.

U2.5.1. Cantitatea optimǎ a bunurilor publice


Pentru a arǎta modul ȋn care se determinǎ cantitatea optimǎ a bunurilor publice care trebuie
furnizatǎ, la un moment dat, vom porni de la ipotezele exprimate ȋn subcapitolul ȋn care am
dezbǎtut

16 Cullis J., Jones P., Public Finance and Public Choice, Oxford University Press, 1998, p.57
3
7
prețurile bunurilor publice (2.4.). Ținȃnd cont de modelul prezentat, o alocare eficientǎ de tip
Pareto
se va realiza ȋn condițiile ȋn care consumatorul A ȋși va maximiza funcția de utilitate, dar nu va
max , , ( , ) ( , )= + = + + ( )

afecta nivelul de utilitate al consumatorului B. Matematic, acest demers poate fi transpus astfel:

Rezolvȃnd aceastǎ problemǎ de optim, se va ajunge la concluzia cǎ atunci cȃnd suma ratelor
marginale de substituție dintre bunul privat și bunul public va egala costul marginal al furnizǎrii
unei unitǎți suplimentare din bunul public va fi atinsǎ cantitatea optimǎ din respectivul bun. Grafic,
aceastǎ situație poate fi reprezentatǎ astfel:

RMS
RMSa + RMSb CMg

RMSa

RMSb
*
BP BP
Figura 2.5. Cantitatea optimǎ a bunurilor publice

Explicații (figura 2.5.):


 pe abscisǎ aste reprezentatǎ cantitatea de bun public furnizatǎ, BP;
 pe ordonatǎ sunt reprezentate ratele marginale de substituție, RMS, pentru douǎ bunuri
private, RMSa și respectiv RMSb;
 dreapta CMg reprezintǎ costul marginal;
*
 se considerǎ cǎ se va furniza o cantitate optimǎ de bun public, BP , ȋn condițiile ȋn care
suma ratelor marginale de substituție dintre bunul privat și bunul public RMSa +RMSb va
egala costul marginal al furnizǎrii unei unitǎți suplimentare din bunul public, CMg.
Condiția de optim specificatǎ anterior poartǎ denumirea, ȋn literatura de specialitate, de
Regula Convenționalǎ (Conventional Rule) a estimǎrii beneficiilor furnizǎrii bunurilor publice. In
legǎturǎ cu Regula Convenționalǎ (RC) au fost formulate și pǎreri contra acesteia. In acest sens,
amintim opiniile a doi economiști, Atkinson și Stern (1973) care, preluȃnd afirmațiile lui Stiglitz și
Dasgupta (1971), conform cǎrora aplicarea RC ar conduce la o supra, respectiv sub-ofertǎ de bunuri
publice concluzioneazǎ cǎ acest fapt depinde, ȋnsǎ, și de modul de finanțare a bunurilor publice.
Astfel, aplicarea unei scheme de impozitare ce are la bazǎ cote progresive simple sau compuse pe
tranșe de venit, ȋn condițiile restricției impuse de RC, va conduce la niveluri ale producției de
bunuri publice situate peste sau sub nivelul producției obținute ȋn cazul ȋn care nu se ține cont de
17
RC sau cȃnd impozitarea se face prin aplicarea unor cote procentuale proporționale .

17 Atkinson A.B., Stern N.H., Pigou, Taxation and Public Goods, Review of Economic Studies, Vol41, No.1, 1974.
3
8
U2.5.2. Eficiența furnizǎrii bunurilor publice prin prisma entitǎților implicate
Problematica furnizǎrii eficiente a bunurilor publice nu se rezumǎ doar la determinarea
cantitǎții optime ce trebuie oferitǎ consumatorilor, ci și la entitǎțile implicate ȋn acest proces. In
acest sens, se pot lua ȋn considerare, pe de o parte furnizarea publicǎ sau privatǎ a bunurilor
publice, iar, pe de altǎ parte furnizarea centralizatǎ sau descentralizatǎ a bunurilor publice locale.
In legǎturǎ cu primul aspect, vom prezenta cȃteva opinii ale economiștilor formulate de-a
lungul timpului:
 Singer (1972) considera cǎ rolul guvernului ȋn cceea ce privește bunurile publice
este
sǎ globalizeze cererea consumatorilor pentru aceste bunuri și sǎ o transfere
18
producǎtorilor din sectorul privat ;
 Brown și Jackson (1990) afirmau faptul cǎ un bun public este disponibil pentru
consum dacǎ este furnizat, ȋn mod colectiv, fie prin aranjamente private voluntare,
fie, ȋn mod public, prin intermediul bugetului.
Așa cum se poate observa, ȋn conținutul acestor afirmații pot fi identificate cȃteva dintre
caracteristicile furnizǎrii bunurilor publice.
In primul rȃnd, este vorba despre problema pasagerului clandestin. Datoritǎ faptului cǎ
existǎ numeroși indivizi care se sustrag de la plata obligațiilor fiscale necesare constituirii
fondurilor pentru finanțarea cheltuielilor publice, din rațiuni de eficiențǎ economicǎ sectorul privat
nu este tentat sǎ intervinǎ pentru a furniza astfel de bunuri. Motivația este foarte simplǎ. Atȃta
vreme cȃt agenții economici urmǎresc maximizarea profitului, aceștia nu vor furniza bunuri pentru
care nu ȋși pot recupera cel puțin costul producerii lor. Dificultatea sau imposibilitatea acoperirii
costurilor de producere se datoreazǎ, pe de o parte, faptului cǎ indivizii nu ȋși fac publice
preferințele pentru consumul unui anumit bun public, neexistȃnd o piațǎ a lor, iar, pe de altǎ parte,
dacǎ totuși entitǎțile private ar furniza bunuri publice la un anumit preț, se considerǎ cǎ acesta ar fi
mult prea ridicat și greu de suportat de cǎtre indivizi.
In al doilea rȃnd, se considerǎ cǎ sectorul privat nu are capacitatea necesarǎ producerii de
bunuri publice. In acest sens, putem da exemplul construcției de autostrǎzi care se face ȋn
majoritatea cazurilor prin finanțare publicǎ integralǎ.
Aceste aspecte prezentate anterior reprezintǎ argumente ȋn favoarea furnizǎrii bunurilor
publice de cǎtre entitǎți aparținȃnd administrației guvernamentale (instituții publice).
In altǎ ordine de idei, se afirmǎ din ce ȋn ce mai mult ideea unei furnizǎri complementare a
bunurilor publice de cǎtre sectorul privat. De altfel, se și recomandǎ ca acolo unde este posibil,
furnizarea publicǎ sǎ fie ȋnlocuitǎ cu cea privatǎ. Aceste noi cerințe pot fi rezultatul unei creșteri a
bunǎstǎrii sociale și a nevoii de calitate a produselor oferite.
O altǎ problemǎ are ȋn vedere controversele create ȋn jurul furnizǎrii bunurilor publice
locale. Acest tip de bunuri sunt bunuri care exclud de la consumul lor anumite persoane și fac parte

18Nemec J., Wright G., Finanțe publice – teorie și practicǎ ȋn tranziția central europeanǎ, Editura Ars Longa,
București, 1997, p.75.
3
9
din categoria bunurilor de club. Ȋn cazul bunurilor publice locale, excluderea se realizeazǎ pe
criterii geografice. Problema care apare ȋn acest caz constǎ ȋn opțiunea pentru una dintre cele douǎ
alternative de furnizare a acestor bunuri: la nivel centralizat sau la nivel descentralizat.
Modelele elaborate ȋn vederea justificǎrii alegerii uneia dintre cele douǎ alternative au ȋn
vedere urmǎtoarele aspecte:
 ȋn cadrul unui sistem centralizat, finanțarea cheltuielilor publice se face, ȋn principal, prin
intermediul impozitelor, caz ȋn care, comunitǎțile publice locale vor beneficia de același
volum de bunuri publice. De asemenea, alegerea bunurilor publice se face la nivelul puterii
legislative alcǎtuitǎ din reprezentanți ai comunitǎții locale;
 ȋn cadrul unui sistem descentralizat, bunurile publice sunt finanțate din impozitele și taxele
stabilite de fiecare administrație localǎ ȋn parte, iar selectarea bunurilor publice se face de
cǎtre reprezentanții administrațiilor publice locale.
19
Astfel, în lucrarea Local Government , J. Cullis şi Ph. Jones construiesc un exemplu în
care
presupun că populaţia unui anumit stat ar fi împărţită în două regiuni. Un bun public este furnizat în
ambele regiuni, costul său urmând a fi suportat în mod egal de rezidenţii celor douǎ zone. In figura
următoare este ilustrată cererea a doi indivizi reprezentanţi ai celor două regiuni. D A reprezintă
cererea de bun G a celor din regiunea A, iar DB cererea manifestată de cei din zona B. Preţul pe
care fiecare individ trebuie sǎ-l achite pentru a beneficia de bunul G este P = MC.

preţ

DB
2

5 1 3
P MC
4

DA

0 qb q mediu qa QG
Figura 2.6. Diagrama pierderilor aduse de centralizare

In această diagramă, dacă un regim centralizat ar oferi aceeaşi cantitate de bun (q mediu),
diferenţa între nivelul cerut şi cel oferit ar putea fi analizată ca un compromis de către cei doi
consumatori. Cantitatea medie de bun public oferită este mai mică decât cantitatea cerută de
individul din A, dar mai mare decât cantitatea cerută de individul din regiunea B. In mod inevitabil,
pierderile de bunăstare sunt resimţite de ambii indivizi şi au fost redate prin triunghiurile 123 şi
145. Triunghiul 123 indică pierderea pe care individul din A o suportă deoarece nu i se oferă
cantitatea

19 J. Cullis şi Ph. Jones, Local Government, Oxford University Press Inc, New York, 1998, p. 293-294
4
0
a
din bunul G pe care o doreşte. Individul poate fi dispus să plătească mai mult (q med23q în loc de
a a
qmed13q ) pentru a obţine unităţile adiţionale de la q mediu la q . Triunghiul 145 reprezintă
pierderea suferită de cel de al doilea individ deoarece el este nevoit să consume mai mult decât ar fi
b b
dorit sau ar fi fost necesar. El plăteşte q 51qmed pentru unităţile suplimentare în loc de q 54qmed.
Dacă acest bun ar fi fost asigurat şi oferit la nivel local de fiecare regiune în parte ar fi răspuns
mult mai bine cerinţelor cetăţenilor respectivi. Fiecare ar fi beneficiat de cantitatea dorită, iar
pierderile de bunăstare ar fi fost evitate. Descentralizarea permite fiecărei unităţi teritoriale să ofere
bunuri şi servicii de calitate prompt şi în cantităţile cerute de comunitate. Acest aspect este ilustrat
20
de teorema descentralizării :
„Pentru un bun public a cărui arie de consum se întinde pe mai multe zone geografice
(colectivităţi locale) şi al cărui cost de producţie este acelaşi atât la nivel central, cât şi la nivel
local, va fi întotdeauna mai uşor (sau cel puţin la fel de uşor) ca acel bun să fie produs în cantităţi
optime în sens paretian la nivel local decât la nivel central”. De asemenea, contribuabilii vor fi mult
mai bine informaţi despre modul cum sunt cheltuiţi banii publici. Ideile enunţate coroborate cu
faptul că politicienii sunt aleşi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de cei direct interesaţi
(locuitorii zonei respective) şi nu numiţi „de la centru” conduce la crearea unui mecanism prin care
populaţia poate mult mai rapid să sancţioneze sau să încurajeze „performanţa” politică a celor aleşi
în funcţie cheie. Descentralizarea presupune pe lângă oferirea unor servicii cât mai aproape de
cetăţean şi un grad mai ridicat de transparenţă a administraţiei publice: nu se vor mai „pierde”
resurse financiare pe relaţia transferurilor (verticale) de la nivel central la cel local.
Mai mult, centralizarea presupune ca autorităţile administrativ-teritoriale să se bazeze în
permanenţă pe resursele suplimentare oferite la nivel central. Cu alte cuvinte, ele vor fi mai
ineficiente în condiţiile unei constrângeri destul de „libere”, iar gradul de dependenţă se va acutiza
în detrimentul celor care aşteaptă utilizarea deplină, oportună, potrivit criteriilor de eficienţă şi fără
risipă a resurselor, în condiţiile maximizării utilităţii consumatorilor de bunuri publice.
Revenind la exemplul anterior, Oates mai adaugă unele comentarii:
a b
 Dacă cantităţile q şi q ar fi foarte apropiate ca valoare, atunci cantitatea medie oferită la
nivel central ar fi foarte aproape de cea optimă. Este evident următorul fapt: cu cât este mai
mare diferenţa între regiuni din punct de vedere financiar şi al preferinţelor, cu atât un
sistem centralizat va fi mai dezavantajos, iar pierderea de bunăstare este cu atât mai acută cu
cât gusturile şi puterea de cumpărare a oamenilor din acele zone este mai heterogenă.
 Ca şi în alte cazuri, neajunsurile sistemului centralizat depind de costul elasticităţii cererii.
Cu cât cererea este mai inelastică, cu atât aria triunghiurilor 123 şi 145 va fi mai mare.
Descentralizarea se dovedeşte adesea a nu aduce eficienţa dorită prin politicile de
redistribuire. Când indivizii prezintă o anumită mobilitate între diferite autorităţi locale, o economie
locală care practică impozite mai mari asupra rezidenţilor cu venituri semnificative va determina
aceşti indivizi să se deplaseze către acele regiuni cu un regim fiscal mai indulgent.

20 Oates, W. E. (1972), Fiscal Federalism, New York: Harcourt Brace Jovanovich.


4
1
Continuând această idee, literatura de specialitate oferă câteva ipoteze cu privire la criteriile
pe care indivizii le au în prim plan atunci când iau decizia deplasării spre anumite regiuni. In anul
1956, Tiebout afirma că întotdeauna indivizii vor opta pentru acele regiuni caracterizate de o ofertă
largă de servicii publice la un cost competitiv (se ignoră cheltuielile aferente mutării dintr-o regiune
în alta, precum şi alte externalităţi). Putem presupune astfel, că fiecare individ se simte îndreptăţit a
se „aronda” acelei administraţii locale ale cărei politici se apropie cel mai mult de doleanţele sale.
Acest aspect a fost analizat şi de către Samuelson, care, cu doi ani înainte, atrăgea atenţia asupra
dificultăţii prestării unor servicii publice care să satisfacă comunităţile cu multi locuitori. Pe măsură
ce regiunile se măresc şi creşte populaţia din aceste zone, scade gradul de omogenitate şi, în mod
automat, nivelul de satisfacere a nevoilor fiecărui locuitor. De exemplu, dacă într-o anumită regiune
se alocă sume semnificative către sprijinirea artei şi culturii, cei care nu sunt de acord cu această
formă de cheltuire a banului public se vor putea deplasa spre acele comunităţi locale unde
cheltuielile publice au drept destinaţii obiective mai apropiate de nevoile lor imediate.
Prin aceste efecte descrise de Tiebout şi Samuelson este întărită şi teorema descentralizării:
diferenţele între serviciile publice în ceea ce priveşte calitatea lor, „cantitatea” pusă la dispoziţie,
rapiditatea oferirii lor către populaţie sau diferenţele în ceea ce priveşte regimul fiscal (taxe şi
impozite locale) sunt semnificative în decizia multor indivizi cu privire la alegerea zonei in care vor
locui şi îşi vor desfăşura activitatea. Astfel, existenţa unor servicii publice ce nu corespund nevoilor
membrilor comunităţii echivalează cu oferirirea unui bun public de către un sistem centralizat în
cantităti suboptimale (insuficienţă sau surplus).

Rezumat

Spre deosebire de bunurile private care sunt furnizate prin intermediul pieței și pentru
care, prin confruntarea cererii și a ofertei pentru un anumit bun, se poate stabili prețul acelui bun, ȋn
cazul bunurilor publice nu putem vorbi despre o piațǎ de desfacere a acestora și, prin
urmare, nici din prețul aferent unui anumit bun public. Dacǎ ne referim la bunurile publice furnizate
de cǎtre administrația publicǎ, am putea considera cǎ nivelul obligațiilor fiscale pe care trebuie sǎ le
achite o persoanǎ reprezintǎ un „preț” al bunurilor publice furnizate de cǎtre administrația centralǎ
sau localǎ, dar ținȃnd cont de faptul cǎ bunurile publice pure nu sunt rivale ȋn consum și, prin
urmare, nu se pot divide, nici un individ nu va beneficia de o cantitate de bunuri proporționalǎ cu
nivelul impozitelor plǎtite.

Analizați care sunt factorii determinanți ai ofertei de bunuri publice.

U2.6. Test de evaluare a cunoștințelor

4
2
1. Care dintre urmǎtoarele bunuri sau servicii le considerați a fi bunuri publice pure? Dar
bunuri private? De ce?
a. alimentarea cu apǎ la nivelul unui municipiu;
b. ȋnvǎțǎmȃntul medical de stat vs pregǎtirea medicalǎ oferitǎ de o firmǎ specializatǎ ȋn
acest sens;
c. programele televiziunii publice vs programele televiziunii locale;
d. un site de internet care oferǎ informații privind programul de zbor al avioanelor.
2. Estimați care este cantitatea optimǎ de bunuri publice furnizate ȋn statele dezvoltate,
comparativ cu țǎrile emergente sau ȋn tranziție.
3. Studiați modul de furnizare a bunurilor publice ȋn țǎrile dezvoltate, comparativ cu țǎrile
emergente sau ȋn tranziție.
4. Testați ipoteza lui Tiebout ȋn cadrul Uniunii Europene.
5. Cum poate fi estimatǎ cererea de bunuri publice. Stabiliți reperele unui model teoretic, ȋn
acest sens.

4
3
Unitatea de învăţare U3. Sistemul cheltuielilor publice

Cuprins
U3.1. Introducere.......................................................................................................................44
U3.2. Competențele unităţii de învăţare.............................................................................45
U3.3. Conținutul cheltuielilor publice..................................................................................45
U3.4. Clasificarea cheltuielilor publice................................................................................47
U3.5. Rezumat...............................................................................................................................50
U3.6. Test de evaluare a cunoştinţelor.................................................................................50
U3.7. Teme de casă………………………………………………………………..51

U3.1. Introducere
Statul trebuie să asigure indivizilor bunurile publice finanţându-le printr-un sistem de
impozite, dar impozitele nu trebuie să constituie niciodată o piedică pentru schimburile
economice şi trebuie să servească exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor publice. De
asemenea, statul trebuie să se implice pentru alinierea externalităţilor la o activitate
concurenţială. Politica financiară a statului trebuie să fie neutră, cheltuielile publice
neavând voie să influenţeze viaţa economică.
Teoria economică ortodoxă clasică (începând cu Adam Smith) a promovat idea
că guvernul trebuie să se servească de puterea sa fiscală pentru a asigura cetăţenilor
anumite servicii (publice), ale căror caracteristici speciale le fac greu de furnizat, în mod
adecvat, prin intermediul pieţelor. Mai recent, există convingerea că teoria neoclasică a
bunurilor publice şi a externalităţilor a oferit fundamentele ştiinţifice necesare utilizării
resurselor publice în vederea asigurării unui set de bunuri publice, caracterizate prin non-
exclusivitate şi non rivalitate în consum.
Pe scurt, în exprimarea lui Abraham Lincoln, funcţia „legitimă” a guvernului ar fi
aceea de a face lucrurile pe care oamenii nu le pot face deloc, sau nu le pot face foarte
bine atunci când acţionează în mod individual şi separat. Aceasta ar constitui funcţia
productivă a statului, a cărei manifestare este condiţionată de ceea ce economiştii teoriei
bunăstării apreciază a fi „eşecul pieţelor”. Potrivit acestora, fiecare persoană, lăsată la
latitudinea propriilor sale resurse şi planuri, nu ar cheltui sau ar cheltui „prea puţin”
pentru asigurarea unor bunuri precum securitate, educaţie, sănătate, infrastructură fizică
sau pentru protejarea mediului natural, ceea ce ar conduce la o „subproducţie”. În ciuda
predicţiilor teoriei standard, viabilitatea şi exclusivitatea acestor „funcţii”
guvernamentale întâmpină serioase rezerve, unele dintre acestea fiind expuse şi susţinute
deja prin invocarea problemelor de calcul economic ale alocării politico-birocratice a
resurselor.

4
4
U3.2. Competențele unităţii de învăţare
Această unitate de învăţare îşi propune să familiarizeze studenții cu sistemul
cheltuielilor publice, să cunoască principiile care stau la baza efectuării cheltuielilor
bugetare și să analizeze evoluția cheltuielilor publice în vederea stabilirii în viitor a
politicii bugetare.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice şi să descrie sistemul cheltuielilor publice;
 clasifice cheltuielile publice;
 identifice și să cuantifice efectele și eficiența cheltuielilor bugetare;
 calculeze și să interpreteze indicatorii de apreciere a evoluției cheltuielilor
publice. Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U3.3. Conţinutul cheltuielilor publice


Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor care se efectuează de la
bugetul statului, din bugetele locale, din fondurile speciale, din fondurile proprii ale agenţilor
economici cu capital de stat şi ale instituţiilor publice cu acţiunile social-culturale, dezvoltarea
economică-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publică, înfăptuirea suveranităţii şi
independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.
Îndeplinirea celor două funcţii ale statului, cea internă şi cea externă, se realizează printr-un
sistem complex de instituţii şi organe: organe politice şi administrative, armată, poliţie,
jandarmerie, justiţie şi procuratură, instituţii de învăţământ, cultură, artă, sănătate, protecţie şi
asigurări sociale, etc. Pentru întreţinerea şi funcţionarea acestora, statul efectuează în fiecare an
cheltuieli importante. De asemenea, statul alocă o parte din cheltuieli pentru dezvoltarea anumitor
sectoare economice, subvenţionarea anumitor activităţi, promovarea exportului, contracararea
concurenţei străine, etc. Toate aceste cheltuieli efectuate de stat sunt denumite generic cheltuieli
publice. Ele dau conţinut celei de-a doua faze a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi exprimă
relaţii economico-sociale în formă bănească ce iau naştere între stat, pe de o parte, şi diverşi
beneficiari - persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor
financiare publice, în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului.
Cheltuielile publice, mai restrânse decât cheltuielile sectorului public, înglobează:
a) cheltuielile publice efectuate de administraţiile centrale de stat din fondurile bugetare,
extrabugetare şi fonduri cu destinaţie specială;
b) cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale;
c) cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale din resursele publice prelevate
de la membrii acestora.

4
5
De menţionat, că, pentru a obţine cheltuielile publice totale este necesară operaţiunea de
consolidare ce constă în însumarea cheltuielilor efectuate de diferitele categorii de administraţii
publice, dar cu eliminarea transferurilor de resurse făcute între acestea, în vederea evitării dublelor
înregistrări.
Se impune, de asemenea, a se face o delimitare între noţiunea de cheltuieli publice şi cea de
cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul
administraţiei publice şi care sunt finanţate atât din resurse bugetare (centrale sau locale), cât şi din
fondurile proprii ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale aparţinând statului, precum şi din
veniturile realizate de instituţiile publice şi lăsate la dispoziţia acestora pentru autofinanţare.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă din bugetul de stat, din
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi din bugetul asigurările sociale de stat, fiind o parte a
cheltuielilor publice.
De altfel, delimitarea cheltuielilor bugetare în ansamblul cheltuielilor publice este facilitată de
principiile care stau la baza efectuării lor:
 orice cheltuială bugetară, pentru a putea fi efectuată, trebuie să răspundă cerinţei
constituţionale de a fi aprobată de Parlament; acesta reglementează, prin Legea
finanţelor publice, principiile generale de organizare a finanţelor publice, inclusiv
regimul cheltuielilor publice, iar prin legea anuală a bugetului de stat, nivelul diferitelor
categorii de cheltuieli publice în fiecare an financiar. Cuprinderea în buget a unei
cheltuieli şi aprobarea acesteia nu dă automat dreptul de a o efectua, fiind necesară a
aprobare expresă în acest sens;
 aprobarea cheltuirii resurselor bugetare nu are un caracter global, ci este strict
individualizată pe destinaţii şi beneficiari; schimbarea destinaţiei este admisă numai în
anumite condiţii şi în limita competenţelor prevăzute de lege;
 alocarea resurselor pentru efectuarea cheltuielilor bugetare nu se face în mod automat, în
virtutea faptului că există anumite prevederi în buget, ci treptat, pe măsura justificării
sumelor acordate anterior, în condiţiile realizării sarcinilor specifice şi eventual, corelat
cu îndeplinirea planului de venituri proprii;
 sumele acordate de la buget pentru efectuarea cheltuielilor publice au caracter
nerambursabil, dar autorizarea bugetară este limitată în timp; necheltuirea fondurilor
alocate pentru o anumită destinaţie până la finele exerciţiului financiar determină
retragerea fondurilor respective;
 utilizarea fondurilor bugetare este supusă controlului financiar preventiv şi ulterior, în
legătură cu necesitatea, oportunitatea, legalitatea şi realitatea cheltuielilor bugetare, aşa
încât să se asigure un regim sever de economii şi o eficienţă sporită în utilizarea banului
public;
 finanţarea unei instituţii publice se realizează de la un singur buget, în funcţie de gradul
de subordonare: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat.

4
6
U3.4. Clasificarea cheltuielilor publice
Utilitatea unei astfel de clasificări rezidă în faptul că, pe de o parte, ea permite urmărirea
modului în care resursele băneşti mobilizate la dispoziţia statului sunt orientate spre anumite
obiective de natură economică, politică, socială, militară, iar pe altă parte, facilitează analiza
dinamicii cheltuielilor publice, nu numai ca volum global, ci şi pe diferitele lor componente.
Din multitudinea de clasificări întâlnite în literatura de specialitate şi în practica financiară şi
statistică a statelor contemporane, prezentăm pe cele considerate mai semnificative.
1. Clasificările administrative au cunoscut o anumită evoluţie în timp şi au la bază fie
structura administrativă a statului, fie funcţiile fundamentale ale acestuia; au rezultat de aici
două tipuri de clasificări: o clasificare organică şi o clasificare funcţională.
Clasificarea organică este cea mai veche clasificare şi are la bază criteriul instituţiilor prin
care se efectuează cheltuielile publice: ministere, departamente, unităţi administrativ teritoriale, etc.
Această clasificare are o valoare practică, regrupând cheltuielile după autoritatea administrativă
care, prin legea bugetară, este autorizată să le efectueze. Valoarea sa ştiinţifică este însă scăzută,
pentru că nu pune în evidenţă natura diversă a cheltuielilor pe care le poate efectua o autoritate
administrativă şi nu asigură o comparabilitate în timp a cheltuielilor, având în vedere frecventele
schimbări intervenite în structura guvernelor, organizarea ministerelor sau subordonarea instituţiilor
publice.
Clasificarea funcţională este de dată mult mai recentă, fiind introdusă pentru prima oară, în
1947, în SUA. Ea încearcă să pună în evidenţă rolul statului în diferite domenii ale vieţii economice
şi sociale, grupând cheltuielile publice nu după ministere ci în raport de principalele funcţii ale
statului: funcţia de administraţie generală, cea de apărare naţională, asigurarea ordinii publice şi a
siguranţei naţionale, acţiunile social-culturale, acţiunile economice, etc., cu note specifice de la o
ţară la alta şi de la o etapă la alta. Fiecare din aceste funcţii se divide pe subfuncţii (ex.: acţiunile
social-culturale se subdivid în: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă socială, etc.).
cheltuielile fiecărei subfuncţii sunt divizate apoi în raport de natura lor economică (cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital, etc.). O asemenea grupare
se prezintă Parlamentului sub forma unei anexe la legea bugetară anuală şi are numai o valoare
informativă, nu şi o valoare juridică. Ea indică rolul politic şi economic al cheltuielilor publice,
făcând trecerea de la clasificarea organică spre clasificările politice şi economice.
2. Clasificările politice
Sub aspect politic, cheltuielile se împart în două categorii: cheltuieli neutre şi cheltuieli active.
În concepţia clasicilor, cheltuielile publice trebuiau să fie neutre, să nu influenţeze direct
mediul economic şi social. Această neutralitate absolută dorită de clasici nu era practic realizabilă,
cheltuielile publice având cel puţin anumite incidenţe indirecte de natură economică sau socială:
creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, utilizarea forţei de muncă în domeniul serviciilor
publice, lansarea de comenzi pentru întreprinderile ce execută lucrări publice, etc.
În concepţia modernă, cheltuielile publice au un caracter activ, prin intermediul lor
urmărindu-se atingerea unor obiective extrem de diverse.
În raport de natura obiectivelor stabilite, cheltuielile active pot fi împărţite în mai multe categorii:
4
7
 cheltuieli active, ce vizează direct sau indirect un obiectiv politic. Este cazul “fondurilor
speciale” sau “fondurilor secrete”, sustrase procedurilor ordinare de control şi care
permit, spre exemplu, subvenţionarea unui partid sau a unui ziar. Indirect, alocarea din
fondurile publice a unor sume destinate protecţiei unei anumite clase sau categorii
sociale, va menţine influenţa politică a guvernanţilor în rândul acelei clase sau categorii
sociale;
 cheltuieli active prin care se urmăresc obiective sociale sunt acelea care tind să
amelioreze condiţiile de trai ale populaţiei şi să atenueze inegalităţile sociale: cheltuieli
cu asistenţa socială, alocaţii, indemnizaţii şi ajutoare sociale, etc.
 cheltuieli prin care se urmăresc obiective economice. Subvenţiile, alocaţiile bugetare,
cheltuielile pentru investiţii, constituie, alături de facilităţile fiscale şi de credit,
procedee frecvente de intervenţie financiară în economie;
 cheltuieli prin care se urmăresc obiective diverse: formarea profesională şi ridicarea
nivelului general de cultură, protecţia mediului ambiant, dezvoltarea în profil teritorial,
etc.
3. Clasificările economice utilizează două criterii de clasificare: unul, care împarte cheltuielile
publice în cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (de investiţii), iar un
altul, care le împarte în cheltuieli privind serviciile publice (administrative sau efective) şi
cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente (de funcţionare) asigură întreţinerea curentă şi funcţionarea în bune
condiţii a instituţiilor publice. Ele nu lasă să subziste nimic în urma lor, reprezentând un consum
definitiv de PIB şi presupun o permanentă reînnoire, pe măsura consumului public.
În raport de conţinutul lor economic, cheltuielile curente se împart în cheltuieli de personal şi
cheltuieli materiale şi servicii. Primele vizează drepturile salariale, drepturile de deplasare, detaşare
şi contribuţiile aferente salariilor cuvenite personalului din sectorul public. Cea de-a doua categorie
cuprinde cheltuielile făcute pentru cumpărarea materialelor şi serviciilor necesare bunei funcţionări
a instituţiilor publice: materiale şi furnituri de birou, hrană, medicamente şi materiale sanitare,
echipament, manuale şcolare, energie electrică, termică, poştă, telefon, etc.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sunt cele care permit achiziţionarea sau construirea
de bunuri publice de folosinţă îndelungată, contribuind la îmbogăţirea şi modernizarea sectorului
public (construirea de autostrăzi, porturi, aeroporturi, baraje, sisteme de irigaţii, şcoli, spitale,
clădiri administrative, centrale nucleare, etc.). Ele nu reprezintă un consum definitiv de PIB, ci o
transformare a bogăţiei publice şi uneori creează chiar premise de sporire a acesteia. De altfel,
pornind de la acest aspect al efectelor economice pe care le au cheltuielile publice, se vehiculează şi
o altă împărţire a acestora în cheltuieli productive şi cheltuieli neproductive. Cheltuielile de
funcţionare sunt considerate de regulă cheltuieli neproductive, ele asigurând subzistenţa sectorului
public. Unele dintre ele pot avea, în mod indirect, şi un caracter productiv: plata salariilor
angajaţilor din vămi poate contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a activităţii de
comerţ exterior.

4
8
Cheltuielile de capital sunt în general cheltuieli productive, fie direct (înzestrarea tehnică a unei
regii autonome), fie indirect, cum este cazul cheltuielilor cu echipamentul social-cultural (şcoli,
spitale, etc.). Sunt însă şi cheltuieli de capital care în mod evident, nu au un caracter productiv, cum
este cazul pentru procurarea echipamentelor militare.
4. Clasificările financiare au în vedere momentul şi modul în care cheltuielile publice
afectează resursele financiare ale statului. Se disting, din acest punct de vedere, trei
categorii de cheltuieli: cheltuieli definitive, cheltuieli temporare şi cheltuieli virtuale.
Cheltuielile definitive sunt acelea care presupun o ieşire definitivă de resurse din tezaurul
public, atât pentru asigurarea funcţionării curente a instituţiilor publice, cât şi pentru realizarea de
investiţii în sectorul public. Ele nu sunt nici precedate şi nici urmate de o intrare corelativă de
resurse financiare publice. Majoritatea cheltuielilor publice au un caracter definitiv.
În raport de modul în care afectează resursele bugetare, unele cheltuieli definitive
(majoritatea) sunt înscrise în mod explicit în buget, altele îmbracă forma aşa-ziselor cheltuieli
fiscale. Această din urmă noţiune a apărut în deceniul al şaptelea în SUA şi desemnează ansamblul
avantajelor fiscale acordate contribuabililor (exonerări, reduceri, deduceri din materia impozabilă)
şi care conduc la o diminuare a încasărilor fiscale, având efecte financiare similare alocaţiilor sau
subvenţiilor bugetare. Numărul şi durata aplicării acestor măsuri fiscale cu caracter derogatoriu
diferă de la o ţară la alta, fiind abrogate sau modificate frecvent. Obiectivele astfel urmărite sunt
diverse: stimularea investiţiilor sau a comerţului exterior; sprijinirea construcţiei de locuinţe;
încurajarea economiilor băneşti; realizarea de transferuri sociale; acordarea unor ajutoare regionale
sau sectoriale.
Cheltuielile temporare nu reprezintă sarcini definitive pentru stat, ci sunt ieşiri temporare de
resurse financiare publice, care vor fi urmate la intervale mai apropiate sau mai îndepărtate de timp
de intrări corelative de fonduri. Asemenea operaţii au un caracter divers: rambursări de credite sau
avansuri acordate anterior; credite şi avansuri acordate în anul curent; împrumuturi acordate
colectivităţilor locale pentru acoperirea golurilor temporare de casă, în aşteptarea încasărilor fiscale
viitoare; avansuri acordate de stat în contul furniturilor ce urmează a fi achiziţionate pentru sectorul
public. Ele mai sunt denumite operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturi speciale ale
trezoreriei publice.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze numai în anumite circumstanţe. Cheltuielile de acest fel au o existenţă condiţionată,
devenind reale numai dacă se realizează condiţia respectivă. Exemplul clasic îl constituie garanţiile
pe care statul le acordă pentru a facilita acordarea unor împrumuturi către întreprinderi publice sau
private, colectivităţi publice sau chiar state străine. Dacă debitorul devine insolvabil, statul preia
sarcina împrumutului. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi fondurile de rezervă şi de intervenţie
înscrise în buget, pe care guvernul le utilizează dacă se produc evenimente deosebite: calamităţi
naturale, conflicte sociale grave, războaie, etc.
Cheltuielile publice mai pot fi clasificate şi după alte criterii: după caracterul lor permanent sau
incidental întâlnim cheltuieli ordinare şi cheltuieli extraordinare. Acest criteriu a stat mult timp
chiar la baza prezentării documentelor bugetare.
4
9
Cheltuielile ordinare sunt cele care se fac în mod regulat, necesită o permanentă reînnoire,
datorită principiului continuităţii serviciului public. Cheltuielile de funcţionare sunt de regulă,
cheltuieli ordinare.
Cheltuielile extraordinare (excepţionale) se efectuează numai în situaţii deosebite, nivelul
acestora fiind mai greu de estimat, iar finanţarea lor se asigură, de regulă, pe calea împrumuturilor
sau prin emisiune monetară.
Exemple
În România, gruparea cheltuielilor publice este reglementată prin clasificaţia
indicatorilor privind finanţele publice, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice
şi care cuprinde o clasificaţie funcţională şi o clasificaţie economică a acestora.
Ca anexă la legea anuală de aprobare a bugetului de stat, Guvernul prezintă
Parlamentului un document de sinteză a proiectului de buget ce are la bază
aceste două clasificări.
Conform clasificării funcţionale, în Legea bugetului de stat, cheltuielile
bugetare sunt grupate în mai multe părţi, corespunzând principalelor funcţii ale
statului. Funcţiile principale (părţile) se divid, unde este cazul, pe subfuncţii
(capitole), iar acestea din urmă, pe baza criteriului juridic, sunt divizate pe
instituţii publice (subcapitole).

U3.5. Rezumat
Cheltuielile publice au o arie mai largă decât cheltuielile bugetare. Pentru a obține
cheltuielile publice totale este necesară operațiunea de consolidare.
Cheltuielile publice cuprind toate cheltuielile care se efectuează în sectorul public, atât
de la bugetul statului (pe plan local sau central), cât şi din fondurile proprii ale regiilor
autonome şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat, instituţii de stat, pe seama veniturilor
obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la cheltuielile care se finanţează de la bugetul
administraţiei centrale de stat, bugetele locale şi din bugetul asigurărilor sociale. Prin urmare,
cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice, ele fiind deci o parte a
acestora.
Din punctul de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pot reprezenta:
- un consum de finitiv de produs intern brut (cheltuieli curente);
- avansare de produs intern brut (cheltuieli de capital).

U3.6. Test de evaluare a cunoștințelor

1. Cheltuielile publice exprimă:


5
0
a) relații economic-sociale în formă bănească, prin care se distribuie fonduri publice;
b) cheltuieli făcute de stat pentru refacerea imaginii sale în strinătate;
c) în toate cazurile exprimă un consum definitive de produs intern brut;
d) în toate cazurile exprimă o avansare de produs intern brut;
e) totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat.
2. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:
a) cheltuieli de personal;
b) cheltuieli definitive;
c) cheltuieli cu investițiile;
d) cheltuieli virtuale;
e) cheltuieli temporare;
f) cheltuieli de la bugetul de stat.
3. Cheltuielile reale reprezintă:
a) Cheltuieli pentru investiții;
b) Un consum definitive de produs intern brut;
c) Cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri și poduri;
d) Nici una din variantele de mai
sus. Răspuns:
1. a.
2. b,d,e.
3. b.

U3.7. Temă de casă


Analizați și interpretați clasificarea cheltuielilor bugetare din cadrul bugetului de stat în 2009.
Sursa www.mfin.ro.

5
1
Unitatea de învăţare U4. Indicatori de apreciere a evoluției și
eficienței cheltuielilor publice

Cuprins
U4.1. Introducere.......................................................................................................................52
U4.2. Competențele unităţii de învăţare.............................................................................52
U4.3. Eficiența cheltuielilor publice.....................................................................................52
U4.4. Indicatori de apreciere a evoluției și eficienței cheltuielilor publice............52
U4.5. Rezumat...............................................................................................................................57
U4.6. Teme de casă………………………………………………………… ……..63

U4.1. Introducere
Guvernul procedează la selecţionarea şi ierarhizarea nevoilor sociale şi, respectiv, la
dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi: prioritate,
oportunitate, eficienţă şi eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a ser viciilor publice,
nivelul standardelor intern aţionale.

U4.2. Competențele unittăţii de învăţare


 identifice și să cuantifi ce efectele și eficiența cheltuielilor bugetare;
 calculeze și să interpret eze indicatorii de apreciere a evoluției cheltuielilor
publice. Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcur gere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U4.3. Eficiența cheltuielilor publice


Literatura de specialitate utilizează ca şi concepte pentru evaluarea nivelului cheltuielilor
publice repartizate pe obiective şi acţiuni, în condiţii optime, eficienţa , eficacitatea şi
economicitatea. Acestea se concre tizează în calcularea unor indicatori pe seama comparării
efectelor obţinute cu eforturile financiare corespunzătoare. Eficienţa, este dată de raportul dintre
efectele obţinute şi eforturile financiare respective, eficacitatea, de raportul dintre efectele obţinute
şi cele prevăzute, iar economicitatea, compară raportul dintre eficacitate şi grad ul de realizare a
rezultatelor prevăzute.
Cost
Eficienta  Re zultate

5
2
Dintre acestea, eficienţa cheltuielilor publice ocupă din ce în ce mai mult locul principal
între criteriile de selectare, urmare a capacităţii de a stabili priorităţile în cadrul legilor bugetare
anuale sau în bugetele program multianuale, prin care cheltuielile se adoptă ca sarcini maxime.
În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, precum şi a celor
cuprinşi în programe cu un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins
trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor, exprimată în minimizarea posibilă a cheltuielilor,
realizându-se astfel şi echilibrul între puterea legislativă şi cea executivă. Cheltuielile publice diferă
de la un stat la altul în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile
social - politice interne, precum şi de conjuctura internaţională.
Eficienţa cheltuielilor publice se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social, atunci
1
când :
 este posibilă alegerea celei mai bune alternative, adică mai puţin costisitoare, în raport cu
rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului
respectiv;
 modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării
utilităţii la consumator, urmare a performanţelor obţinute;
 maximizarea utilităţii la consumator, comportând şi latura economică (cel mai mic preţ
plătit şi cel mai mic cost în utilizare);
 puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Toate aceste aspecte, coroborate, implică minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor de
finanţat, ceea ce permite costuri sociale minime, preţuri accesibile plătite de consumatori, creşterea
calităţii consumului de bunuri publice şi, implicit, a satisfacţiei consumatorului public, a bunăstării
sociale.
Cheltuielile publice implică limitarea unei acţiuni a pieţei şi substituirea metodelor non-
piaţă ale alocării. Există, de aceea, abordări ale eficienţei relevând împărţirea activităţii economice
între sfera pieţei şi cea a statului.
Privită ca o valoare economică, eficienţa nu este singura valoare, dar este singura care poate fi
neglijată atât în termeni ai bunăstării economice, cât şi ai abilităţii în atingerea obiectivelor sociale.
Eficienţa, care este relaţia dintre bunurile şi serviciile produse de un program sau o activitate
(ieşirile) şi resursele utilizate pentru a le produce (intrările), şi se măsoară prin costul pe unitate de
producţie. Eficienţa trebuie evaluată faţă de nişte standarde, de pildă, costul unitar al activităţii într-
o perioadă anterioară sau costul unitar al desfăşurării unei activităţi similare într-o altă instituţie.
Astfel, problemele eficienţei au o importantă legătură în abordarea lor, după cum urmează:
 împărţirea activităţii economice întrele sectoarele piaţă şi non-piaţă;
 împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice sectorului public şi celui privat;
 operarea sectorului public non-piaţă, atât în privinţa alocării resurselor între utilizatorii
competitori, cât şi a nivelului imputurilor, în ordinea atingerii unor obiective date.
În concepţia economiştilor despre eficienţă există două dimensiuni ale acesteia care sunt
utilizate separat, dar intercondiţionat: eficienţa alocativă a resurselor şi eficienţa resurselor.

5
3
Eficienţa alocativă a resurselor reprezintă capacitatea de a stabili priorităţile în cadrul
bugetului, de a distribui resursele pe baza priorităţilor guvernului şi eficacităţii programelor şi de a
redirecţiona resursele la vechile priorităţi la cele noi, sau de la activităţi mai puţin productive la cele
cu productivitate mai mare, în conformitate cu obiectivele guvernului. Eficacitatea, care se referă la
măsura în care obiectivele politicii, programului sau activităţii sunt îndeplinite, depinde strâns de
deciziile privind alocarea resurselor.
Cercetarea eficienţei alocării resurselor este o temă sistematică, în care conceptul optimalităţii
al lui Pareto joacă rolul central. O alocare a resurselor este deschisă ca fiind corespunzătoare
optimului lui Pareto, dar nici o alta nu poate fi făcută mai bine, fără să-i facă rău consumatorului
final.
Economia bunăstării paretiene dezvoltă propuneri referitoare la dorinţa alocării alternative a
resurselor. Astfel, ele se bazează, în mod necesar pe judecăţi de valoare.
Aceste judecăţi trebuie explicate urmare a faptului că s-a dezvoltat o tendinţă nefericită, mai
ales în literatura de specialitate, prin afirmarea că, criteriul lui Pareto se bazează pe motive
obiective sau că, judecăţile de bază sunt în general acceptabile, necontroversate sau necunoscute.
Pentru a face explicate judecăţile de valoare, care sunt mai puternice decât pot apărea la prima
vedere, devine mai uşor de evaluat semnificaţia criteriului lui Pareto. În acest sens, economistul
bunăstării, Alfredo Pareto, se baza pe patru judecăţi de valoare cheie.
Prima dintre acestea o reprezintă preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din
societate, luaţi separat, mai curând decât a unei entităţi, numită „societate” sau „stat” sau a unui
grup sau clasă socială. O altă judecată relevă faptul că, unii factori neeconomici care afectează
bunăstarea indivizilor pot fi ignoraţi; s-a crezut că alocarea resurselor economice poate fi separată
de factorii sociali, psihologici şi politici, cu condiţia ca ei să nu poată avea efect restrictiv direct
asupra schimbului pe piaţă. De asemenea, o trebuinţă individuală trebuie să fie considerată cea mai
bună judecată a bunăstării sale proprii: cu alte cuvinte, există un consumator complet şi
suveranitatea producătorului, susţine o altă judecată de valoare. Ultima, dar nu şi cea mai puţin
importantă judecată afirmă că, dacă o anumită schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea
la o ultimă persoană, fără să reducă pe aceasta la o alta, atunci schimbarea trebuie să fie considerată
ca având drept efect final creşterea bunăstării sociale. Asemenea caracteristici ale teoriei paretiene
au contat pentru asocierea lor tradiţională cu capitalismul competitiv. Cu toate acestea, ea s-a
dezvoltat subsecvenţial în direcţiile care fac ambivalente implicaţiile lor pentru rolul statului.
Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în trei subprobleme:
 eficienţa schimbului;
 eficienţa tehnică;
 omniprezenţa eficientă a lui Pareto.
Eficienţa schimbului se referă la asigurarea că un grup dat al bunurilor de consum este
alocat între indivizi într-o asemenea măsură, încât să devină imposibile unele realocări viitoare ale
bunurilor care ar urmări să facă o persoană mai bogată, fără ca altă persoană să devină mai săracă.
Această alocare poate fi realizată pentru a permite indivizilor să-şi ajusteze pachetele lor de
consum, ca răspuns al preţurilor relative. Ea cere ca rata marginală a substituţiei între două bunuri
5
4
să fie egală pentru toţi consumatorii. Această rată marginală a substituţiei măsoară o acceptare a
consumatorilor de a da un bun în schimbul altuia. Nici o altă realocare nu este posibilă astfel încât
să satisfacă condiţia ca vreunul din consumatori să sufere. Când cantităţile fixate a două bunuri
trebuie să fie împărţite între doi consumatori, există multiple alocări alternative care satisfac
condiţia necesară a eficienţei schimbului.
Eficienţa tehnică priveşte în mod special nivelul operaţional şi depinde de înţelegerile
pentru implementarea programelor din cadrul unităţilor care cheltuiesc pe baza unor sisteme de
administrare eficiente şi eficace. Deci, aceasta vizează combinarea optimală a factorilor de
producţie. Rata marginală a substituţiei între oricare doi factori trebuie să fie egală pentru toate
bunurile produse.
Eficienţa omniprezentă a lui Pareto este atinsă atunci când rata marginală a transformării
factorilor este egală cu rata marginală comună a substituţiei. Într-un asemenea punct al eficienţei
omniprezente a lui Pareto nici o realocare a bunurilor sau factorilor nu poate face o persoană mai
bogată, fără să facă simultan pe o alta mai săracă.
În concluzie, există numai o unică alocare a resurselor, şi anume aceea a optimului lui
Pareto. În schimb există o infinitate de asemenea puncte, fiecare corespunzând diferitelor distribuţii
ale bunăstării, în afara optimului: care dintre aceste puncte sunt atinse, depinde în mod critic de
factorul înzestrărilor care furnizează punctul de plecare pentru schimbul pieţei.
Cu toate acestea, însuşi criteriul lui Pareto nu oferă un mecanism de alegere între acestea.
Însă, pentru o economie de piaţă, atingerea optimalităţii lui Pareto presupune o serie de condiţii,
printre care:
 să existe o informare perfectă;
 toţi indivizii să dorească să-şi maximizeze utilitatea lor;
 să nu existe nici o externalitate;
 să existe o perfectă competiţie între cumpărători şi între vânzători;
 toţi producătorii să-şi maximizeze profitul.
Nerespectarea acestor condiţii sunt ipotezele considerate ca puncte de plecare în dezvoltarea
teoriei eşecului pieţei. El furnizează modalitatea de înţelegere asupra proprietăţilor eficienţei a
pieţelor perfecte. Se subliniază că eficienţa alocativă a resurselor necesită ca preţurile să fie egale
totdeauna cu costurile marginale.
După cum am arătat mai sus, eficienţa resurselor reprezintă o altă dimensiune economică
utilizată de specialişti. Fiind formulate condiţiile necesare pentru eficienţa alocativă a resurselor,
presupunerea maximizării profitului garantează că firmele ar produce oricare rezultate cu costuri
minime.
În teoria economică s-a argumentat că preţul bunăstării, ca efect al proastei alocări directe a
resurselor provenite din distorsiuni, asemenea monopolului, este foarte mic comparativ cu costurile
impuse de mai multe imputuri care sunt absolut necesare pentru producerea unui anumit nivel al
output-urilor.

5
5
Se foloseşte termenul „x - ineficienţă” pentru descrierea unor asemenea pierderi. Gradul de x
- ineficienţă este definit ca fiind diferenţa dintre eficacitatea maximală a utilizării intrărilor şi
utilizarea actuală.
Realizarea eficienţei alocative necesită ca toate x - ineficienţele să fie eliminate. În timp ce
în economie s-au făcut frecvente presupuneri asupra x – ineficienţei, concentrându-se atenţia asupra
problemelor alocării optime, pe de altă parte s-a argumentat că x - ineficienţa este omniprezentă.
Acest domeniu al eficienţei cheltuielilor publice a fost foarte cercetat, iar una din concluziile
la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici actuali este dată de afirmaţia că, serviciile publice nu trebuie
să fie procurate întotdeauna în mod liber şi cu titlu gratuit. Aceasta se bazează pe faptul că, spre
deosebire de mecanismul preţului liber, în acest caz, costul unitar al ieşirii bunurilor este constant,
adică costul marginal este egal cu costul mediu (preţul este egal cu costul marginal).
O altă concluzie la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici privind eficienţa cheltuielilor publice
este aceea că, oriunde este posibil, furnizarea publică de servicii publice trebuie să fie înlocuită cu
furnizarea privată. Dar, acestea rămân aproape afirmaţii referitoare la faptul că, producţia publică
circumscrie mai puţin eficienţa-x, decât producţia privată, deoarece, pentru aceasta din urmă se
manifestă o solicitare reziduală, pe seama căreia îşi poate însuşi beneficiile pentru x-eficienţa
ridicată.
Opţiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele cvasipiaţă,
prin utilizarea voucherelor (cupoane, bonuri valorice).
În ceea ce priveşte redistribuirea dorită a veniturilor, acestea trebuie să fie implementate prin
transferuri cash, nu prin avantaje (servicii) în natură. Atunci când un serviciu nu este transferabil
direct sectorului privat, opţiunea ofertantului poate fi restabilită către consumator prin introducerea
cupoanelor. Acestea ar trebui să fie răscumpărabile pentru achiziţionarea unui serviciu specific, de
la diverşi furnizori. Sunt introduse recompense pentru x-eficienţă, stimulând mecanismele pieţei în
sectorul public.
În concluzie, putem afirma că, preţul pieţei este preferabil achiziţiei publice la preţuri zero.
Spre deosebire de firmele competitive, serviciile publice nu au încă mecanisme încorporate care să
promoveze x-eficienţa. În schimb, în întreprinderea privată, x-ineficienţa este cuprinsă în politica
managementului şi a forţei de muncă de către proprietarii care îşi pot însuşi orice economii la cost.
În sectorul public, interesele consumatorului sunt susceptibile să fie subminate printr-o alianţă a
producătorilor (manageri şi lucrători) care va substitui propriile ei ţeluri, eliberată de riscul
falimentului.
Oriunde este posibil, producţia privată trebuie să fie substituibilă producţiei publice. Unde
această opţiune nu este posibilă, trebuie să fie introduse mecanismele cvasipiaţă, asemenea
voucherelor, care combină finanţarea publică cu utilizarea privată. Economia bunăstării paretiene a
diminuat sever importanţa generală a pieţei libere ca un alocator eficient al resurselor, concluzia
formulată fiind că sectorul public este ineficient şi iraţional. Această afirmaţie, însă, nu este valabilă
în totalitate.

5
6
Deşi preţurile joacă un rol deosebit de important în promovarea eficienţei alocative, există
orientări bine stabilite în teorie, în care eficienţa alocativă poate fi îmbunătăţită prin alterarea sau
suprimarea rolului preţurilor.

U4.4. Indicatori de apreciere a evoluției cheltuielilor publice


Analiza evoluției cheltuielilor publice este deosebit de importantă pentru a putea aprecia pe
de o parte gradul de implicare a statului în viața economică și socială iar pe de altă parte calitatea
serviciilor și bunurilor publice oferite de instituțiile statului. Acest lucru este posibil, în primul rând,
printr-o analiză sub aspect cantitativ, urmărind evoluţia nivelului absolut şi relativ, iar în al doilea
rând sub aspect calitativ, urmărind structura acestora. Pentru o apreciere corectă trebuie să se ţină
seama de faptul că, fiind exprimat valoric, nivelul absolut al cheltuielilor publice este influenţat de
evoluţia preţurilor, de procesul de depreciere monetară.
În acest sens se poate vorbi de o modificarea nominală a cheltuielilor publice, atunci când
acestea sunt exprimate în preţuri curente şi de o modificarea reală, atunci când acestea sunt
exprimate în preţuri constante (de referinţă), prin intermediul indicelui de creştere a preţurilor.
Determinarea creşterii nominale şi reale a cheltuielilor publice, în cifre absolute, se poate
realiza conform relaţiilor:
n n n
 Cp 1/0 = Cp 1 - Cp 0;
r r r
Cp 1/0 = Cp 1 - Cp 0,
în care:
n r
 Cp 1/0,  Cp 1/0 - creşterea absolută, nominală şi respectiv reală a cheltuielilor publice în
perioada curentă (1) faţă de perioada de referinţă (0);
n n
Cp 1, Cp 0 - nivelul absolut al cheltuielilor publice din perioada curentă (1) şi perioada de
referinţă (0), exprimat în preţuri curente;
r r
Cp 1, Cp 0 - nivelul absolut al cheltuielilor publice din perioada curentă (1) şi perioada de
referinţă, exprimat în preţuri constante.
Întrucât, de regulă, cheltuielile publice nu sunt exprimate în preţuri constante, analiza
evoluţiei acestora presupune transformarea lor din preţuri curente în preţuri constante, prin relaţia:
r n
Cp 1 = Cp 1 : Ip1/0,
în care, Ip1/0 este indicele de modificare a preţurilor bunurilor de consum în perioada curentă faţă de
perioada de referinţă.
n r
Evident, pentru perioada de referinţă Cp 0 = Cp 0.
O altă modalitate de asigurare a comparabilităţii datelor, mai ales atunci când se fac analize
la nivel internaţional, constă în exprimarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie
internaţională, şi care are un caracter relativ stabil (euro, dolarul SUA). Şi atunci, însă, este necesar
a se avea în vedere cursurile de schimb dintre monedele diferitelor state şi nivelul preţurilor din
fiecare stat, ceea ce imprimă comparaţiilor internaţionale o valoare relativă. Alte elemente de
incertitudine sunt generate de inegalităţile în dezvoltarea aparatului statistic al diferitelor state,
metodele de calcul al PIB, tehnica de înscrierea a cheltuielilor publice în buget, modul de

5
7
repartizare a sarcinilor publice între stat şi alte organisme publice, etc., în ciuda eforturilor ONU de
a defini norme precise de calcul, care să faciliteze comparaţiile între statele membre.
Distincţia între mărimile nominale şi cele reale nu este însă suficientă. Este nevoie, ca în
continuare, să facem distincţie între modificarea absolută şi cea relativă. Creşterea relativă se poate
determina fie calculând indicii de creştere a cheltuielilor publice sau sporul relativ (  %) faţă de
propriul nivel al acestora, înregistrat în perioada de referinţă, fie urmărind corelaţia existentă între
nivelul şi dinamica cheltuielilor publice şi nivelul şi dinamica altor indicatori, cel mai adesea
produsul intern brut sau numărul de locuitori.
În primul caz, păstrând notaţiile anterioare, creşterea relativă se determină astfel:
Cpn Cpn  Cpn
n n
ICp 1/0 = Cpn 100 =  Cp + 100 = 100 + 100;
1 1 0

Cpn
0 0
Cpr Cpr  Cpr
r r
100 =  Cp + 100 = 100 + 100,
1 1 0

ICp 1/0 = Cpr Cpr


0 0
În care:
n r
ICp 1/0, ICp 1/0 - indicele creşterii relative, nominale şi respectiv reale a cheltuielilor publice;
n r
 Cp ,  Cp - sporul relativ nominal şi respectiv real al cheltuielilor publice.
Deosebit de semnificativă este analiza evoluţiei cheltuielilor publice în raport cu evoluţia
PIB, prin calcularea ponderii pe care cheltuielile publice o deţin în PIB:
Cp
GCp/PIB = PIB 100 .
Calculul se poate efectua având în vedere ansamblul cheltuielilor publice sau diferite
categorii de cheltuieli publice, atât cheltuielile cât şi PIB fiind exprimate în preţuri curente.
Un asemenea mod de abordare a evoluţiei cheltuielilor publice ne fereşte de a trage
concluzia greşită că sporirea cheltuielilor publice este simplă reflexie a sporirii generale a bogăţiei
publice, ca urmare a creşterii PIB.
Aceeaşi corelaţie între evoluţia cheltuielilor publice şi evoluţia PIB poate fi analizată şi prin
intermediul altor indicatori, cum sunt coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea
cheltuielilor publice (Kdv) sau elasticitatea cheltuielilor publice (eCp):
I
Kdv = Cp1/ 0
,
I
PIB1/ 0

În care:
ICp1/0, IPIB1/0 reprezintă indicii de creştere a cheltuielilor publice şi respectiv a PIB în
perioada curentă faţă de perioada de referinţă;
Cp
1/ 0
Cp
eCp = 0 ,
PIB1/ 0
PIB0
în care:
Cp0,  Cp1/0 - cheltuielile publice şi respectiv modificarea acestora în perioada de referinţă;

5
8
PIB0,  PIB1/0 - produsul intern brut şi respectiv modificarea acestuia în perioada de
referinţă.
Valorile supraunitare ale acestor indicatori semnifică tendinţa de creştere a părţii din PIB
utilizată pentru finanţarea cheltuielilor publice, în timp ce valorile subunitare exprimă tendinţa de
restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.
Deosebit de sugestivă este şi analiza evoluţiei cheltuielilor publice în raport cu evoluţia factorului demografic.
Calculul cheltuielilor publice medii pe locuitor şi comparaţia acestora cu mărimea PIB pe locuitor scoate în evidenţă
discrepanţele mari existente între ţările cele mai
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare.
Cp/loc = . .

In anul 2006, nivelul mediu al cheltuielile guvernamentale ale țărilor member ale UE27 s-a
situate la 46,8% din PIB, cea mai scăzută valoare din ultimii 5 ani (tabelul 3.1). Comparând nivelul
cheltuielilor publice în PIB în cadrul țărilor post comuniste, membre ale UE, observăm diferențe
destul de semnificative. În Ungaria, cheltuielile guvernamentale depășesc 50% din PIB, în timp ce,
în câteva state, noi membre ale UE, acest nivel nu depășește 35%: Romania (35%), Lituania (34%),
Estonia (33%). Mărimea adecvată a cheltuielilor guvernamentale este dificil de determinat, ea
depinzând în fiecare țară de politicile sociale ale acesteia.
Tabelul 4.1. Cheltuielile guvernamentale pe țări, în procente din PIB
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
EU 27 - - 46.9 47.5 47 47.1 46.8
BG - - 39.7 40.3 39.7 39.6 37.1
CZ 41.8 44.5 46.3 47.3 45.1 44.9 43.6
EE 36.5 35.1 35.6 34.6 34.1 33.4 33.0
LV 37.3 34.6 35.6 34.8 35.8 35.6 37.2
LT 39.1 36.8 34.8 33.2 33.4 33.6 34.0
HU 46.5 47.3 51.3 49.1 48.9 49.9 51.9
PL 41.1 43.8 44.2 44.6 42.6 43.3 43.9
RO 40.6 38.8 39.6 33.6 32.7 33.6 35.0
SL 47.4 48.2 47.1 47.1 46.5 46.0 45.3
SK 50.5 44.3 44.8 40.5 38.0 38.4 37.7
Sursa: Eurostat, Economy and finance, Government statistics

Cheltuielile publice per locuitor au început să crească începând cu anul 2002. În anul 2006,
media UE27 a atins nivelul de aproape 11.000 euro pe cap de locuitor, în timp ce, în România și
Bulgaria, nivelul cheltuielilor publice per locuitor se situa în jurul valorii de 1.500 de euro (tabelul
4.2).
Tabelul 4.2 Cheltuielile guvernamentale pe țări, per locuitor, în euro, perioada 2000-2006
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
EU 27 - - 9,566 9,806 10,126 10,522 10,992

5
9
BG - - 841 917 1,017 1,123 1,211
CZ 2,503 3,004 3,632 3,754 3,903 4,397 4,843
EE 1,622 1,775 2,031 2,219 2,407 2,782 3,252
LV 1,337 1,368 1,511 1,493 1,728 2,013 2,633
LT 1,381 1,433 1,507 1,584 1,760 2,037 2,379
HU 2,371 2,760 3,571 3,620 3,981 4,401 4,632
PL 1,994 2,429 2,425 2,240 2,280 2,776 3,126
RO 731 777 880 813 917 1,235 1,576
SL 5,035 5,422 5,696 5,980 6,223 6,491 6,864
SK 2,067 1,940 2,167 2,201 2,390 2,719 3,072
Sursa: Eurostat, Economy and finance, Government statistics

U4.5. Rezumat
Analiza cheltuielilor publice (în special a celor bugetare), ca disciplină de specialitate,
contribuie în mod hotărâtor la formarea capacităţii de înţelegere a complexităţii
fenomenelor şi proceselor economice, ajută la elaborarea programelor de măsuri pentru
creşterea rentabilităţii modului de utilizare a banilor publici. Perfecţionarea continuă a
metodelor şi tehnicilor de analiză în contextul economiei de piaţă, a multitudinii de
fenomene şi procese economice constituie problematica majoră pentru utilizarea eficientă a
resurselor umane, materiale şi financiare ale instituţiei publice, cuantumul, structura şi
ponderea cheltuielilor publice sunt determinate de gradul de dezvoltare social-economic al
ţării, de mărimea produsului naţional brut, de metodele şi tehnicile folosite pentru
dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale, de înfăptuirea acţiunilor social-culturale, de
rolul statului în activitatea social-economică, nivelul de civilizaţie şi chiar de condiţiile
politice, istorice ale perioadei respective.

Aplicație rezolvată
Se cunosc următoarele date referitoare la structura economică a cheltuielilor bugetului de
stat şi a altor indicatori la nivelul României în anii 2007 şi 2008:
INDICATORI UNITĂŢI DE MĂSURĂ 2007 2008
Cheltuieli curente milioane lei preţuri curente 54.122,6 67.943,6
Cheltuieli de capital milioane lei preţuri curente 7.820,7 8.302,5
Imprumuturi milioane lei preţuri curente 6,2 6,3
Rambursări de credite milioane lei preţuri curente 2.680,9 2.615,5
PIB milioane lei preţuri curente 412.7 1,5 503.958,7
6
0
Indicele preţurilor bunurilor de
consum (an de referinţă 2005) % 111,76 118,8
Populaţie milioane locuitori 21,56 21,53
Curs de schimb mediu anual RON / EUR 3,3373 3,6827
Curs de schimb mediu anual RON / USD 2,4383 2,5189
Sursa: www.bnro.ro, www.insse.ro, www.mfinante.ro
Să se determine:
a) cheltuielile bugetului de stat în 2007 şi 2008 în expresie nominală şi în expresie
reală;
b) modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor bugetului de stat în expresie
nominală şi reală;
c) modificarea ponderii cheltuielilor bugetului de stat în PIB;
d) cheltuielile bugetului de stat medii pe locuitor exprimate în euro şi în dolari;
e) modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor bugetului de stat pe locuitor în euro
şi dolari în 2008 faţă de 2007;
f) elasticitatea cheltuielilor bugetului de stat în raport cu PIB.

a) Nivelul absolut al cheltuielilor bugetului de stat (CBS) în preţuri curente


CBSn 2007  54.122,6  7.820,7  6,2  2.680,9  64.630,4 milioane lei preţuri
curente
CBSn 2008  67.943,6  8.302,5  6,3  2.615,5  78.867,9 milioane lei preţuri
curente
Nivelul absolut al cheltuielilor bugetului de stat (CBS) în preţuri constante
C n
r BS 2007 64.730,4
C BS  Ipret   57.829,63 milioane lei preţuri constante
2007
2007 / 2005 1,1176
C n
r BS 2008 78.867,9
C BS    66.387,12 milioane lei preţuri constante
Ipret
2008

2008 / 2005 1,188


b) Modificarea absolută în expresie nominală a CBS
C n Cn Cn  78.867,9  64.630,4  14.237,5 milioane lei
BS BS BS
2008 / 2007 2008 2007

preţuri curente
Modificarea relativă în expresie nominală a CBS
CBSn 14.137,5
%C nBS  2008 / 2007
100  100  22,03%
2008 / 2007 Cn 64.630,4
BS
2007

Modificarea absolută în expresie reală a CBS


CBSr2008 / 2007  CBSr2008  CBSr2007  66.387,12  57.829,63  8.557,49 milioane lei
preţuri constante Modificarea relativă în expresie reală a C BS

6
1
r
%C r  CBSr 2008 / 2007 100  8.557,49 100  14,8%
BS
2008 / 2007 C 57.829,63
BS
2007

c) Ponderea CBS în PIB


C
G / PIB
 PIB
BS 2007
100  64.630,4 100  15,66%
C 2007 412.761,5
BS 2007

C
G / PIB
 PIB
BS2008
100  78.867,9 100  15,65%
C 2008 503.958,7
BS 2008

Modificarea ponderii CBS în PIB în anul 2008 faţă de 2007


GC BS / PIB  GC / PIB  GC / PIB  15,65 15,66  0,01puncte
2008 / 2007 BS 2008 BS 2007

procentuale

d) Cheltuielile bugetului de stat medii pe locuitor exprimate în euro

C C
BS 2007 1 64.730,4 106 1
BS EUR / loc      898,24EUR/ l
2007 Populatie Cschimb 21,56106 3,3373
2
0
0
7 2007

C C
BS 2008 1 78.867,9 106 1
BS EUR / loc      994,69EUR/ loc
2008 Populatie Cschimb 21,53106 3,6827
2
0
0
8 2008

Cheltuielile bugetului de stat medii pe locuitor exprimate în dolari

C C
BS 1 64.630,4 106 1
BS USD / loc  2007
    1.229,42USD/ loc
2007 Populatie Cschimb 21,56 106 2,4383
2
0
0
7 2007

C C
BS 1 78.867,9 106 1
BS USD / loc  2008
    1.454,27USD/ loc
2008 Populatie Cschimb 21,53 106 2,5189
2
0
0
8 2008

e) Modificarea absolută şi relativă a CBS în EUR/loc în 2008 faţă de 2007


C C C
BSEUR / loc2008 / 2007 BSEUR / loc2008 BSEUR / loc2007  994,69  898,24  96,45EUR / loc
C
BSEUR / loc2008 / 2007 96,45
%C BSEUR / loc2008 / 2007  C 100  100  10,74%
898,24 BSEUR / loc2007

Modificarea absolută şi relativă a CBS în USD/loc în 2008 faţă de 2007


C C C
BSUSD / loc2008 / 2007 BSUSD / loc2008 BSUSD / loc2007  1.454,27 1.229,42  224,85USD / loc
C
BSUSD / loc2008 / 2007 224,85
%C BSUSD / loc2008 / 2007  C 100  100  18,29%
1.229,42
BSUSD / loc2007

f) Elasticitatea (e) cheltuielilor bugetului de stat în raport cu PIB

6
2
C
BS 2008 / 2007 14.237,5
C
e  BS 2007 64.630,4 14.237,5 412.761,5
CBS / PIB PIB  503.958,7  412.761,5  64.630,4  91.197,2  0,997
2008 / 2007
PIB
412.761,5
2007

e = 0,997 < 1 => în dinamica lor, cheltuielile bugetului de stat au cunoscut o creştere
mai lentă decât cea a produsului intern brut; la modificarea cu 1% a PIB, cheltuielile
bugetului de stat s-au modificat cu 0,997%.

U4.6.Temă de casă
Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor curente ale bugetului
asigurărilor sociale de stat în România în anii 2007 şi 2008:
INDICATORI UNITĂŢI DE MĂSURĂ 2007 2008
Cheltuieli de personal milioane lei preţuri curente 12.271 13.482,1
Bunuri şi servicii milioane lei preţuri curente 5.255,8 5.869,1
Dobânzi milioane lei preţuri curente 2.992,9 3.137
Subvenţii şi fonduri de rezervă milioane lei preţuri curente 3.953 5.363,2
Transferuri între unităţi ale administraţiei milioane lei preţuri curente 7.342,1 12.656,3
publice
Alte transferuri milioane lei preţuri curente 10.602,2 12.616,9
Asistenţă socială milioane lei preţuri curente 10.709,8 13.505,7
Alte cheltuieli milioane lei preţuri curente 995,8 1.313,3
Produsul intern brut (PIB) milioane lei preţuri curente 412.761,5 503.958,7
Indicele preţurilor constante (Ip) - an de % 106,57 113,28
referinţă 2006
Curs de schimb (Cs) RON / USD 2,4383 2,5189
Populaţie milioane locuitori 21,56 21,53
Să se determine:
a) cheltuielile curente ale bugetului asigurărilor sociale de stat (CcBASS) în 2007 şi
2008
b) modificarea absolută şi relativă a CcBASS în expresie nominală şi în expresie
reală;
c) modificarea ponderii CcBASS în PIB;
d) CcBASS medii pe locuitor exprimate în dolari;
e) coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea CcBASS
f) elasticitatea CcBASS în raport cu PIB.

6
3
Unitatea de ȋnvǎțare 5. Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni
economice

Cuprins
U5 .1. Introducere……………………………………………………………………..64
U5.2. Competenţele unității de învățare….…………………………………….…….64
U5.3. Necesitatea existenței sectorului de stat.........................................................................65
U5.4. Formele clasice de intervenție a statului ȋn activitatea economicǎ......................68
U5.5. Metodele indirecte de sprijinire a unor ȋntreprinderi și sectoare...........................71
U5.6. Rezumat…………………………………………………………………………73
U5.7. Test de evaluare a cunoștințelor………………………………………………..73

U5.1. Introducere
Intr-un stat democratic modern, rolul cel mai important al autoritǎților publice este de
a acționa ȋn vederea asigurǎrii unui trai decent al populației. Cheltuielile publice,
efectuate din fondurile bugetului public național, fondurile extrabugetare sau fondurile instituțiilor
și ȋntreprinderilor publice, prin intermediul unor programe economice și sociale adecvate,
reprezintǎ
un important sistem de pȃrghii ȋn vederea ȋndeplinirii acestui rol. Ele constituie o parte ȋnsemnatǎ a
valorii nou create ȋn țarǎ, cu titlul de consum definitiv cȃnd se adreseazǎ populației ȋn scopul de a
proteja sau cu titlu de avans cȃnd se efectueazǎ pentru finanțarea investițiilor. Totuși, discuțiile
privind eșecul pieței și mijloacele de corectare a acestuia prin intervenția sectorului public tind sǎ
nu atribuie ȋntotdeauna o „aurǎ” favorabilǎ statului. Prin fiscalitatea propusǎ la un moment dat sau
destinația pe care o capǎtǎ unele cheltuieli publice, populația și agenții economici considerǎ, de
foarte multe ori, cǎ statul nu ia ȋntotdeauna cele mai bune decizii privind ajustarea tuturor
imperfecțiunilor ȋntȃlnite pe diverse piețe. O astfel de percepție asociatǎ sectorului public indicǎ
nemulțumirea generalǎ ȋn ceea ce privește eficiența cheltuirii banilor publici. Nici ȋn ceea ce
privește rolul guvernului ȋn sprijinirea activitǎților de naturǎ economicǎ a unui stat, pǎrerile nu sunt
ȋntotdeauna favorabile. Cheltuielile economice realizate din fonduri publice sunt destinate finanțǎrii
obiectivelor și activitǎților cu caracter economic din sectorul public și la subvenționarea unor
societǎți cu capital mixt sau privat din ramuri economice, considerate de interes național de cǎtre
autoritǎțile publice.

U5.2. Competenţele unităţii de învăţare


Dupǎ parcurgerea modulului curent, studentul va fi capabil:
- sǎ argumenteze necesitatea existenței sectorului de stat;
- sǎ exemplifice și sǎ analizeze modalitǎțile de intervenție a statului ȋn economie;
6
4
- sǎ enumere și sǎ caracterizeze principalele direcții (directe și indirecte) de sprijinire a
activitǎții economice;
- sǎ identifice și sǎ descrie tendințele manifestate ȋn ultimii ani cu privire la
oportunitatea și modalitǎțile de intervenție a statului ȋn economie

Durata medie de parcurgere a celei de a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.

U5.3. Necesitatea existenţei sectorului de stat


Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reflectă amploarea şi
modalităţile de implicare a statului în economie. Ele sunt destinate finanţării companiilor
naţionale, regiilor autonome, societăţi comerciale cu capital de stat, mixt sau privat sau vizează
obiective sau acţiuni economice de interes naţional. Se cunosc mai multe pȃrghii folosite de stat
pentru a interveni ȋn viața economicǎ: cheltuielile publice ca mijloc de stimulare a activitǎții
economice, ȋncheierea de contracte cu agenții economici pentru realizarea de achiziții publice,
impunerea anumitor comportamente pe piațǎ, ajutorarea ȋntreprinderilor mici sau mijlocii.
Dintre acestea, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate în primul rând către
întreprinderile de stat din sectorul public, ele reprezentȃnd instrumente importante de acțiune ȋn
direcția dezvoltǎrii, ajutorǎrii și stimulǎrii activitǎților economice ale acestora.
Sectorul public cuprinde ȋntreprinderile cu capital majoritar de stat avȃnd ca obiect al activitǎții
producția de bunuri sau prestarea de servicii și ȋn care statul dispune de puterea de decizie.
Sectorul public s-a creat prin ȋnființarea de cǎtre stat a unor ȋntreprinderi proprii ȋn anumite
ramuri strategice sau ȋn ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiții masive),
dar ofereau o rentabilitate nesigurǎ. În perioada contemporană sectorul public deţine un loc
important în economia multor ţări dezvoltate. În anul 1990, el reprezenta 20% în Austria, 20%
în Italia, şi 14% în Germania, tendinţa fiind totuşi de reducere a ponderii acestui sector.
Existenţa sectorului public în economie are mai multe explicaţii:
a) necesitatea înfiinţări unor întreprinderi de stat în ramuri economice fundamentale pentru
economia naţională şi cu importanţă strategică pentru stat, care nu pot fi lăsate exclusiv
în administrare privată. Întreprinderile publice deţin în multe state poziţii de monopol în
transporturi, energie, siderurgie, telecomunicaţii, aeronautică, apărare;

Exemple

Construirea unor ȋntreprinderi, ȋn special cu caracter militar, pentru care statul a


suportat integral finanțarea de la buget. Germania, Japonia, SUA au cheltuit sume importante ȋn
21
ajunul și ȋn cursul celor douǎ rǎzboaie mondiale cu construirea de ȋntreprinderi publice . Se
apreciazǎ cǎ ȋn Franța, formarea sectorului public este „rodul istoriei” deoarece acest proces are
rǎdǎcini istorice (manufacturile Gobelins și Sevres au fost create de ministrul

21 Vǎcǎrel, I., Finanțele publice. Teorie și practicǎ, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, București, 1981, p.80;
6
5
J.B. Colbert ȋn 1665) și a continuat dupǎ primul rǎzboi mondial; ȋn anii 1930-1940 industria de
22
armament, aeronauticǎ și cǎile ferate franceze au fost puse sub controlul statului .

b) existenţa anumitor ramuri şi sectoare de activitate în care, rentabilitatea fiind scăzută,


capitalul privat nu este interesat. Întrucât importanţa economică şi socială a acestor
sectoare este deosebită, statul a preluat sarcina finanţării lor (ex. transportul urban);
c) nivelul ridicat al cheltuielilor implicat de anumite obiective sau activităţi (dezvoltarea
infrastructurii, aeronautică, cercetarea în domeniul nuclear, spaţial sau militar), care
depăşeşte adesea posibilităţile sectorului privat, autoritatea publică fiind singura în
măsură să le susţină;
d) interesul statului de a-şi asigura o sursă de venituri prin înfiinţarea de întreprinderi
proprii sau participarea la capitalul social al unor societăţi mixte (cu capital de stat şi
privat);
e) necesitatea preluării, în anumite situaţii de către stat, prin răscumpărare, a unor
întreprinderi private aflate în situaţia de faliment şi a căror activitate prezintă importanţă
pentru stat. În afara despăgubirilor, statul suportă şi cheltuielile necesare reutilării şi
modernizării acestora.

Exemple

In perioada anilor 1970-1980 industria textilǎ, industria siderurgicǎ și șantierele navale


din Franța au fost susținute pentru a depǎși grele perioade de crizǎ. De importante subvenții
bugetare au beneficiat și ȋntreprinderi siderurgice din Belgia, Marea Britanie și Italia. In SUA, ȋn
1993, concernul industrial Chrysler – amenințat de faliment – a fost sprijinit de statul american
printr-un ȋmprumut de circa 1 miliard de dolari; prin intervenția statului au fost salvate cele zece
mii de locuri de muncǎ ale concernului. SUA susțin puternic și agricultura, dar autoritǎțile federale
acordǎ sprijin puternic și cercetǎrii științifice și ȋntreprinderilor mici și
mijlocii.

Dincolo de aceste situaţii fortuite, având în vedere că în principiu, o activitate economică este
gestionată mai eficient în regim privat, este de preferat restrângerea sectorului de stat prin
privatizare. Ea facilitează alocarea mai bună a resurselor prin mecanismele pieţei, creşterea
rentabilităţii întreprinderilor privatizate, înlăturarea risipei. Statul realizează venituri din
privatizări şi îşi diminuează cheltuielile publice pentru activităţi economice.
Ponderea cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice în totalul cheltuielilor
publice diferă, de la ţară la ţară, dar mai ales, pe grupe de ţări, în raport de nivelul de dezvoltare. In
țǎrile dezvoltate, cheltuielile publice pentru acțiuni și obiective au o pondere care variazǎ ȋntre 8% -
12% din totalul cheltuielilor publice, iar ȋn țǎrile care fac eforturi de dezvoltare, ponderea acestor
cheltuieli este ȋn urcare (ca expresie a efortului depus de aceste ţări pentru emancipare economică şi
reducere a decalajului care le separă de ţările dezvoltate). În schimb, ponderea acestor cheltuieli în

22 Toulouse, J.B., de Leusse, J.F., Rolland, Y., Pillot, X., Finances publiques et politiques, Editura Economicǎ,
1987, p.384.
6
6
PIB nu prezintǎ diferențe semnificative între cele două grupe de ţări: astfel, ȋn țǎrile mai puțin
dezvoltate economic, ponderea ȋn PIB a acestor cheltuieli depǎșește 7%, ȋn timp ce ȋn țǎrile mai
puternic dezvoltate, aceste cheltuieli nu depǎșesc ȋn general 6% din PIB.

Exemple

In anul 2005, Canada și SUA au ȋnregistrat o pondere a cheltuielilor publice privind


obiectivele și acțiunile economice ȋn total cheltuieli publice de 10,1% și respectiv 11,87%. In alte
state, valorile au fost și mai reduse: Franța 6,92%, Danemarca 7,49%, Marea Britanie 8,27%,
Germania 8,48%. La polul opus s-au aflat țǎri precum: Republica Cehǎ 20,27%, Letonia 16,12%,
Romȃnia 15,7%, Grecia 15,02%, Slovacia 14,02%, Bulgaria 13%, Lituania 12,92%. In ceea ce
privește ponderea cheltuielilor analizate ȋn PIB, am evidențiat urmǎtoarele evoluții: Marea
Britanie 3,69%, Franța 3,72%, Danemarca 3,91%, Germania 3,95%, SUA 4,31%, Canada 4,7%,
Japonia 5,17%, ȋn timp ce valori mai semnificative s-au
23
remarcat ȋn: Slovacia 9,43%, Republica Cehǎ 8,79%, Grecia 7,47%, Romȃnia 7,12% .

Analizați evoluția ȋnregistratǎ de structura cheltuielilor pentru acțiuni și obiective


economice ȋn totalul cheltuielilor bugetului general consolidat și ȋn PIB ȋn Romȃnia,
pentru perioada ultimilor 15 – 20 ani.
Intreprinderile publice au un mecanism de finanțare ca și cele private. Faptul cǎ ele sunt
proprietatea statului face sǎ fie supuse constrȃngerii guvernamentale și sǎ aibǎ o anumitǎ
specificitate ca unitǎți ce satisfac unele utilitǎți publice. Acest aspect face ca unele prețuri și
tarife sǎ fie controlate sau chiar stabilite de guvern, apǎrȃnd astfel un „conflict” ȋntre
ȋntreprindere (care are nevoie de libertate, de autonomie, de dinamism comercial) și autoritatea
publicǎ care este responsabilǎ de evoluția prețurilor, de asigurarea satisfacerii interesului
general. In anumite cazuri prețurile și tarifele respective pot fi elemente importante ȋn
dezvoltarea pe termen lung (ȋn transporturi, de exemplu). Apare astfel necesitatea compensǎrii
prin subvenții a veniturilor insuficiente ale acestor ȋntreprinderi publice. O altǎ caracteristicǎ
este legatǎ de finanțarea investițiilor și de constituirea fondurilor proprii. Finanțarea investițiilor
este o caracteristicǎ importantǎ care apare atunci cȃnd ȋntreprinderile se pot autofinanța, prin
credite bancare, ȋmprumuturi obligatare sau din alocații de la buget. In cele mai multe cazuri
statul este acela care acordǎ alocații, ajutoare rambursabile sau ȋmprumuturi ȋn condiții
avantajoase.
Intre ȋntreprinderile publice și stat existǎ fluxuri financiare ȋn ambele sensuri: ȋntreprinderile de
stat prelevǎ la buget o serie de impozite, directe și indirecte, taxe, sau contribuie cu vǎrsǎminte,
contribuții la alte fonduri financiare centralizate; ȋn plus, ele efectueazǎ și alte vǎrsǎminte
nefiscale (dividende, sume din concesionǎri sau ȋnchirieri). La rȃndul sǎu, bugetul alocǎ fonduri
24
ȋntreprinderilor publice, ȋn principal subvenții pentru finanțarea unor cheltuieli .

23 Government Finance Statistics Yearbook, 2006, IMF;


24 Vǎcǎrel, I. și colectiv, Finanțe publice, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, ediția a V-a, București, 2006, p. 297-298.
67
Sub aspectul conţinutului economic, cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice
reprezintă o avansare de PIB, creând premise pentru sporirea avuţiei naţionale. Unele dintre ele
reprezintă cheltuieli curente sau de funcţionare, asigurând desfăşurarea activităţilor economice,
altele constituie cheltuieli de capital, asigurând finanţarea obiectivelor de investiţii, iar altele
sunt cheltuieli de transfer (subvenţiile).
Cu toată diversitatea lor, formele prin care statul sprijină întreprinderile, fie ele publice sau
private, pot fi grupate în două categorii: forme clasice sau directe de intervenţie şi ajutor şi
forme indirecte de sprijin, care nu presupun transferuri explicite de mijloace băneşti.
Principalele ajutoare financiare directe îmbracă formele subvenţiilor, investiţiilor,
împrumuturilor cu dobândă subvenţionată, ajutoare financiare pentru difuzarea de informaţii,
studii de marketing, organizarea de expoziţii. Ajutoarele financiare indirecte constau în
acordarea de facilităţi fiscale, precum şi acordarea de garanţii la împrumuturile contractate de
întreprinderi.
Tendinţa care se manifestă în ţările dezvoltate este de a reduce volumul ajutoarelor directe
acordate întreprinderilor şi sectoarelor şi de a practica pe scară mai largă degrevările fiscale.

U5.4. Formele clasice de intervenţie a statului în activitatea economică


a) Subvenţiile deţin ponderea cea mai importantă în cadrul cheltuielilor cu caracter
economic efectuate de stat şi reprezintă principala formă de manifestare a ajutorului financiar
direct al acestuia, acordat unor întreprinderi sau sectoare de activitate. Ele au nu numai un rol
financiar (de acoperire a unor cheltuieli), dar constituie şi un important instrument al politicii
economice a statului.
În esenţă, subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către
întreprinderi (sau cetăţeni), cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu o
afectaţie specială. Prin intermediul lor statul introduce în mecanismul spontan de alocare a
resurselor, mijlocit de preţuri, elementul corector, de reglare conştientă, asigurând o
redistribuire a veniturilor.
Subvenţiile economice acordate de stat vizează atât activitatea internă cât şi exportul.
Subvenţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în subvenţii pentru
producţie, destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor de comerţ sau celor
de prestări servicii, şi subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi servicii,
pentru a acoperi o parte din preţul acestora.
La rândul lor, subvenţiile destinate sectorului productiv pot îmbrăca forma:
subvenţiilor pentru exploatare (sau de funcţionare), când acoperă pierderile unor întreprinderi,
cauzate de faptul că statul impune întreprinderilor publice ce produc bunuri şi servicii de
utilitate publică practicarea unor preţuri (tarife) de vânzare ce nu acoperă integral costurile de
producţie (cazul transporturilor, agriculturii, energiei termice şi a combustibilului pentru uzul
casnic etc.); subvenţii de echipament acordate pentru completarea surselor proprii de finanţare a
unor investiţii pe care statul vrea să le încurajeze (de exemplu protecţia mediului); subvenţii de

6
8
adaptare, acordate pe o perioadă de timp limitată şi care urmăresc adaptarea producţiei
întreprinderilor la schimbările structurale.
Experienţa a demonstrat că sunt frecvente cazurile în care prin subvenţiile acordate
producătorilor (în special cele de exploatare) nu s-a atins obiectivul propus (protecţia
utilizatorilor de bunuri şi servicii, fie ei persoane fizice, instituţii publice sau alţi agenţi
economici). De aceea, ele ar trebui să fie acordate nu producătorilor ci direct consumatorilor.
Aceasta presupune practicarea unor preţuri şi tarife la nivel real (aşa cum este el determinat de
costuri) şi acordarea subvenţiilor prin alte mecanisme, consumatorilor care nu pot face faţă
nivelului lor real şi pe care statul doreşte să-i protejeze.
Subvenţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date de GATT (Acordul General pentru
25
Tarife și Comerț) , orice măsură de sprijin şi protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale
unei ţări, care au drept efect nemijlocit creşterea exporturilor ţării respective. Pentru că
influenţează condiţiile de concurenţă şi perturbă relaţiile comerciale dintre state, Acordul
interzice, în principiu, folosirea acestora. Totuşi, după Runda Uruguay, prin “Codul pentru
subvenţii şi măsuri compensatorii”, ţările în curs de dezvoltare beneficiază de o anumită
flexibilitate în utilizarea subvenţiilor de export, cu condiţia notificării la GATT a acestora şi a
elaborării unor programe pentru diminuarea şi eliminarea lor progresivă.
Scopurile urmărite de state prin subvenţiile de export sunt diferite, după cum este vorba de ţări
dezvoltate sau ţări în curs de dezvoltare. Primele vizează cucerirea de noi pieţe de desfacere sau
menţinerea şi consolidarea poziţiei pe pieţele existente; ţările în curs de dezvoltare urmăresc în
principal sprijinirea producţiei autohtone pentru a face faţă concurenţei externe. De prime de
export beneficiază mai ales agricultorii pentru produsele exportate.
Subvenţiile de export îmbracă cel mai adesea, forma bănească (prime de export), fiind stabilite
în sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau ca diferenţă între preţul cel mai ridicat de pe
piaţa internă şi preţul cel mai scăzut de pe piaţa externă a aceluiaşi produs. Ele joacă deci rolul
de egalizare a veniturilor ce se obţin din export cu veniturile ce s-ar obţine prin vânzarea la
intern.
Alteori, subvenţiile pentru export pot apărea sub forma unor avantaje acordate exportatorilor.

Exemple

Avantajele acordate exportatorilor pot ȋmbrǎca cel mai adesea forma restituirilor de la
buget a unor impozite (îndeosebi indirecte) plătite de către exportatori, aferente mărfurilor
exportate. De asemenea, exportatorii mai pot beneficia și de acordarea unor facilităţi la transportul
pe calea ferată a mărfurilor destinate exportului, avantaje valutare, în sensul că, statele în care nu
este asigurată convertibilitatea monedei naţionale lasă la dispoziţia exportatorilor valuta
încasată pentru a o folosi în activitatea lor sau pentru a efectua tranzacţii la

25
G.A.T.T. (General Agreement on Tariffs and Trade) este o ȋnțelegere multilateralǎ interguvernamentalǎ. Prin G.A.T.T.
se organizeazǎ reuniuni regulate cu caracter comercial pentru delegații țǎrilor membre. Ințelegerea a intrat ȋn vigoare la
1 ianuarie 1948 și are sediul la Geneva. Romȃnia participǎ la activitatea acestui organism din anul 1958, devenind
membrǎ cu drepturi depline ȋn anul 1971.
6
9
bursă. Acestea nu reprezintă cheltuieli efective pentru stat, ci doar renunţarea la unele venituri
bugetare (primele două) sau la o parte din disponibilităţile valutare (cea de a treia).
b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă pentru
dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare. La baza alocării resurselor în acest caz nu stă
întotdeauna criteriul eficienţei economice, obţinerea de profit, ci satisfacerea unor nevoi de ordin
general. Astfel, statul suportă integral cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi în ramurile
de importanţă strategică (transporturi, energie, siderurgie, electronică). S-a ajuns în acest fel, ca
statul să deţină în unele ţări monopolul asupra unor sectoare de activitate: producerea energiei
electrice (Grecia, Franţa, Canada), transportul feroviar şi aerian (Spania, Grecia, Italia), poştă şi
telecomunicaţii (marea majoritate a ţărilor dezvoltate). De asemenea, prin intermediul bugetului de
stat se finanțeazǎ investiții de interes național ȋn infrastructurǎ, aerospațiale, transporturi, locuințe
sau pentru amenajarea teritoriului ȋn țǎri precum Franța, Italia, Germania.

Exemple
Pentru dezvoltarea regiunii Mezzogiorno, statul Italian a acordat o importantǎ
alocație bugetarǎ globalǎ, care se folosește pentru dezvoltarea infrastructurii, dar și a
activitǎții de
26
producție.

De asemenea, statul participă alături de capitalul privat la constituirea de societăţi mixte, sau în
calitatea de acţionar unic, acordă întreprinderilor publice dotaţii de capital din fonduri bugetare,
care nu modifică capitalul social al întreprinderii (Franţa).
Statul ajută propriile întreprinderii şi prin intermediul comenzilor publice, pentru executarea de
lucrări, livrări de bunuri şi prestări de servicii, practicând preţuri ridicate în favoarea
furnizorilor. Deşi accesul la asemenea comenzi ar trebui să fie egal şi deschis pentru toţi
ofertanţii, indiferent de ţara de origine, adjudecarea lor se face, de regulă în favoarea
furnizorilor autohtoni. Astfel, deși poate ar prezenta prețuri și tarife mai scǎzute, foarte puține
comenzi publice se onoreazǎ de ȋntreprinderi din alte țǎri (ȋn cadrul Uniunii Europene),
deoarece fiecare stat comunitar ȋși protejeazǎ propriile ȋntreprinderi.
c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă întreprinderilor publice sau
private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăţi financiare temporare, de
trezorerie ori legate de restructurare. Nivelul dobânzilor la aceste împrumuturi este redus, sub
cel practicat de băncile comerciale, diferenţa de dobândă fiind acoperită de la buget sau din alte
fonduri speciale, iar termenele de rambursare sunt convenabile. De asemenea împrumuturi
beneficiază frecvent agricultorii pentru procurarea de maşini agricole, îngrăşăminte, material
semincer etc.
d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii
de marketing, organizarea de expoziţii. Statul oferă gratuit sau contra unor chirii sau taxe reduse
sisteme informaţionale moderne şi asistenţă tehnică de specialitate. De asemenea, el finanţează

26 Vǎcǎrel, I., Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economicǎ, 1996, p.149.
7
0
parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe, reclamă cu caracter general, organizarea
de târguri şi expoziţii, participă la societăţi mixte pentru vânzarea mărfurilor pe piaţa externă,
acoperă uneori cheltuielile de transport.

Exemple

In SUA se asigurǎ un ajutor pentru difuzarea de informații tehnice printr-o instituție


specializatǎ, National Tehnical Information Service, iar ȋn Marea Britanie sunt puse la dispoziția
exportatorilor fonduri pentru realizarea programelor de promovare a exporturilor și asistențǎ
financiarǎ pentru misiunile comerciale ȋn strǎinǎtate ȋn favoarea anumitor piețe selecționate. In
Olanda, statul sprijinǎ financiar organizarea de acțiuni privind exportul de noi produse sau
exportul ȋn țǎri ȋn curs de dezvoltare; chiar și ȋn țǎri slab dezvoltate sunt finanțate acțiuni care
vizeazǎ dezvoltarea exporturilor, oferirea de informații referitoare la schimburile
comerciale, participarea la manifestǎri exoziționale ș.a.

Prezentați caracteristicile ajutoarelor de stat naționale globale (dinamica, ponderea ȋn


PIB și ȋn cheltuielile guvernamentale) acordate ȋn Romȃnia ȋn perioada ultimilor ani și
comparați acești indicatori cu cei ȋnregistrați la nivelul Uniunii Europene.

e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de


prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi şi asigură între 20% şi 50% din
finanţarea necesară. Avansurile se restituie din încasările realizate din vânzarea în străinătate a
noilor produse. Aceastǎ formǎ de ajutor s-a utilizat ȋn Franța cȃnd s-au acordat avansuri
rambursabile pentru prezentarea ȋn strǎinǎtate a unor produse aronautice, navale, electronice și
mecanice franțuzești (de exemplu AIRBUS).

U5.5. Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare


Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare se referă la:
a) Avantaje fiscale care nu reprezintă transferuri băneşti, ci se constituie în facilităţi şi
degrevări fiscale care micşorează sarcina fiscală a întreprinderilor beneficiare. Ele nu apar
înscrise explicit în buget ca şi cheltuieli, statul renunţând însă la o parte din încasările la care
este îndreptăţit, motiv pentru care ele se numesc şi cheltuieli fiscale. Formele pe care le îmbracă
avantajele fiscale sunt diverse: amânarea plăţii impozitelor fără perceperea de majorări de
întârziere (credit fiscal), dreptul de a practica amortizarea accelerată a capitalului fix, reducerea
impozitului pentru impozitul reinvestit sau pentru profitul aferent producţiei exportate, reduceri
sau scutiri de taxe vamale pentru importul de tehnologie, maşini şi utilaje sau materii prime
deficitare, dreptul de a constitui unele fonduri (de rezervă, de risc) pe seama profitului brut
înainte de impozitare. Scopul acordǎrii acestor avantaje fiscale este acela de a ajuta, stimula și
cointeresa agenții economici.

Exemple
7
1
Se apreciazǎ cǎ, ȋn Uniunea Europeanǎ, facilitǎțile fiscale reprezintǎ cam 1/3 din sprijinul
total acordat de stat, țǎrilor membre. In SUA nivelul lor a depǎșit nivelul subvențiilor curente
27
(ȋn anii 1990 depǎșirea a fost de trei ori) , acordȃnd facilitǎți fiscale pentru stimularea creșterii
cheltuielilor de investiții ȋn cercetare, pentru dezvoltarea ȋntreprinderilor industriale de vȃrf sau
permițȃnd aplicarea sistemului de amortizare acceleratǎ.
b) Garantarea de către stat a împrumuturilor bancare angajate de întreprinderi, statul
asumându-şi obligaţia ca, atunci când debitorul devine insolvabil, să asigure rambursarea
împrumutului. Riscul ca această cheltuială virtuală să devină certă este mai mare în cazul
garanţiilor acordate pentru exporturi în ţări cu datorii externe mari şi care prezintă riscuri
politice.
Activităţile economice sunt finanţate de întreprinderile respective pe seama resurselor proprii,
obţinute în urma valorificării şi încasării produselor şi serviciilor realizate. Ele îşi pot completa
aceste resurse pe seama împrumuturilor bancare sau obligatare, în raport de necesităţi şi de
posibilităţile de rambursare.
Toate aceste forme ale cheltuielilor publice destinate finanțǎrii unor acțiuni și obiective
economice pot fi clasificate și dupǎ conținutul lor economic. In cadrul cheltuielilor curente,
destinate ȋntreținerii și funcționǎrii ȋntreprinderii, sunt incluse: subvențiile (cheltuieli de
transfer), avansurile rambursabile, ȋmprumuturile cu dobȃndǎ subvenționatǎ, cheltuielile
financiare; ȋn cheltuielile de capital sunt cuprinse investițiile destinate modernizǎrii și
restructurǎrii ȋntreprinderilor, realizǎrii de construcții, locuințe, amenajǎri teritoriale ș.a.
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finanţează pe seama unor surse
interne şi externe şi anume:
a) bugetul de stat, ca principală sursă internă prin care sunt susţinute întreprinderile
publice sau private aflate în dificultate, ce desfăşoară activităţi în condiţii
dezavantajoase sau au nevoie de sprijin pentru finanţarea investiţiilor;
b) fondurile cu destinaţie specială constituite în afara bugetului şi care se utilizează pentru
dezvoltarea şi modernizarea unor sectoare de activitate;
c) fondurile comunitare cu caracter structural, ca sursă de finanţare externă pentru ţările
membre ale Uniunii Europene: Fondul european de orientare şi garanţie agricolă
(FEOGA), destinat înfăptuirii politicii comunitare în domeniul agricol; Fondul
european de dezvoltare regională (FEDER), destinat finanţării investiţiilor productive,
dezvoltării infrastructurii, a întreprinderilor mici şi mijlocii, etc.;
d) fondurile oferite de instituţiile bancare şi financiare internaţionale pentru finanţarea
acţiunilor economice, în special în ţările în curs de dezvoltare (Banca Europeană pentru
Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială).
Analiza cheltuielilor publice destinate pentru acțiuni și obiective economice evidențiazǎ o serie
de aspecte privind eficiența, uneori contestatǎ, dupǎ cum am vǎzut și ȋn introducerea acestei
unitǎți, a acestor cheltuieli. Nu de puține ori ajutoarele financiare sau avantajele fiscale nu sunt

27 Ford, R., Suyker, W., Industrial Subsidies in the OECD economies, OECD Economics Studies nr.15/1990, p.52.
7
2
utilizate pentru obiectivul stabilit. Nici autoritatea publicǎ nu exercitǎ ȋntotdeauna un control
riguros asupra acestor ajutoare financiare, asupra subvențiilor ȋndeosebi, constatȃndu-se chiar
un dezinteres al statului ȋn a urmǎri rezultatele obținute ȋn urma ajutoarelor acordate. In
rapoartele ȋntocmite de Curtea de Conturi din multe țǎri se evidențiazǎ faptul cǎ nu sunt fǎcute
verificǎri și analize serioase asupra utilizǎrii subvențiilor, cǎ nu se controleazǎ dacǎ
ȋntreprinderile beneficiare de subvenții au ȋndeplinit condițiile impuse la acordarea lor.
Nu toate formele ajutoarelor publice sunt ȋn mǎsurǎ sǎ conducǎ la o cointeresare și stimulare a
activitǎții beneficiarilor; se considerǎ cǎ ajutoarele financiare publice cele mai eficiente sunt
cele legate de reducerea obligațiilor fiscale,deavantajele fiscale. Țǎrile dezvoltate au redus
28
volumul ajutoarelor financiare directe și au folosit pe scarǎ mai largǎ degrevǎrile fiscale .
Intervenția statului ȋn economie, prin acordarea de ajutoare publice conduce la diminuarea
prosperitǎții economiei ȋn ansamblu, limitȃnd motivația ȋntreprinderilor de a-și ȋmbunǎtǎți
indicatorii de performanțǎ, funcționȃnd ȋn continuare pe seama ȋntreprinderilor eficiente
economic. De aceea, acordarea ajutoarelor de stat trebuie sǎ fie bazatǎ pe reguli bine stabilite și
acordarea lor sǎ fie motivatǎ și limitatǎ ȋn timp.

U5.6. Rezumat
Subventiile bugetare reprezintǎ sume prevǎzute ȋn bugetul public pentru a susține o
activitate de interes național, constituind o formǎ de intervenție a statului dictatǎ de
necesitǎți de politicǎ economicǎ, financiarǎ, de protecție socialǎ sau de alt ordin. Subvențiile pot
avea caracter de duratǎ (finanțarea activitǎții de cercetare, a unor programe speciale de cercetare și
dezvoltare etc.) sau conjuncturale (subvenționarea unor mǎrfuri de larg consum, a ȋntreprinderilor
mici și mijlocii, a ȋntreprinderilor aflate temporar ȋn dificultate, a producției de export ș.a.).
In cadrul GATT se acționeazǎ ȋn vederea liberalizǎrii complete a comerțului internațional,
ceea ce implicǎ din parte statelor participante eliminarea treptatǎ a formelor de subvenționare,
inclusiv susținerea prețurilor, acordarea de prime producǎtorilor, ȋnlesnirile fiscale pe plan intern,
29
taxe vamale și mǎsuri netarifare (contingentǎri , licențe discreționare, monopol valutar ș.a.).
Pentru țǎrile ȋn curs de dezvoltare și pentru cele ȋn tranziție, ȋntre care intrǎ și Romȃnia, s-a stabilit
un regim diferențiat de respectare a prevederilor GATT, respectiv reduceri de subvenții ȋn trepte și
la termene mai depǎrtate etc. ȋn funcție de stadiul dezvoltǎrii economice și de necesitǎțile de
dezvoltare.
Alǎturi de subvențiile propriu-zise, un alt instrument de sprijin acordat de autoritǎți
producǎtorilor interni ȋl reprezintǎ primele de export, principalele forme ale acestora fiind: primele
de export ȋn bani, restituirea unei pǎrți din impozitele și taxele plǎtite de exportatori, avantaje
valutare, reduceri de tarif la transport pe calea feratǎ a mǎrfurilor destinate exportului, cota zero
pentru TVA.

28 Vǎcǎrel, I., Op. cit., p.148.


29 contingentarea reprezintǎ procesul de stabilire a limitelor cantitative ori valorice ale importului sau exportului
unei țǎri;
7
3
U5.7.Test de evaluare a cunoștințelor
1. Care sunt modalităţile de intervenţie a statului în economie?
2. Care sunt fluxurile financiare existente între întreprinderile de stat şi bugetul de stat?
3. Daţi exemple de ajutoare financiare directe.
4. Specificați resursele din care sunt acordate ajutoarele financiare ȋntreprinderilor și
principalele domenii beneficiare ale acestora ȋn Romȃnia.
5. Daţi exemple de ajutoare financiare indirecte.

7
4
Unitatea de învăţare U6. Siste mul veniturilor publice

Cuprins
U6.1. Introducere.......................................................................................................................75
U6.2. Competențele unităţii de învăţare............................................................................75
U6.3. Considerații generale a supra veniturilor publice……………………… .…76
U6.4. Principiile generale ale impunerii…………………………………… ……78
U6.5. Noțiuni generale privind impozitele și taxele........................................................80
U6.6. Rezumat.............................................................................................................................89
U6.7. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor..................................................89
U6.8. Teme de casă………………………………………………………… …….91

U6.1. Introducere
Creşterea prelevărilor ob ligatorii la bugetul public este o realitate incontestabilă a
economiilor contemporane, determinată de sporirea continuă a cheltuielilor
publice, caracteristică valabilă pentru toate statele lumii. Fiscalitatea c a atribut al
suveranităţii statale s-a dovedit a fi singura posibilitate de finanţare şi susţinere a
statului şi instituţiilor sale, indiferent de tipurile acestuia. Deşi este r esimţită de
societate ca un rău nece sar, fiscalitatea este o povară, o cauză de n emulţumiri
pentru oricare contribuab il, indiferent cât de ridicat este simţul civic al acestuia.
Prin fiscalitate se poate înţelege totalitatea impozitelor şi taxel or pe care
contribuabilii le datoreaz ă statului. Presupune, de asemenea, ansamblul
mijloacelor prin care se percep şi colectează aceste obligaţii şi în acelaşi tim p
înseamnă totalitatea reglementărilor, a legilor, şi a practicilor care asigură
încasarea tuturor veniturilor statului. Măsurarea volumului contribuţiilor băneşti
prelevate la bugetul public se apreciază prin gradul de fiscalitate, suportat de
contribuabili, fie că este vorba de persoane fizice ori juridice. Cu acelaşi înţeles
sunt folosiţi termeni ca: presiune fiscală, coeficien t fiscal, tensiune fiscală s.a.

U6.2. Competențele unittăţii de învăţare


Această unitate de învăţa re îşi propune să familiarizeze studenții cu noțiunile de
impozite și taxe, să cunoa scă obligațiile și drepturile contribuabililor. La sfârşitul
acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 explice conținutul econ omic al impozitelor și taxelor;
 determine venitul impozabil;
 calculeze valoarea impozitelor și taxelor datorate statului;
 aplice corect cotele de impunere în funcție de natura materiei impozabile;

7
5
 identifice și să aplice facilitățile fiscale oferite de stat;
 cuantifice impactul impozitelor directe și al celor indirecte asupra activității
agentului economic.
Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-3 ore.

U6.3. Consideraţii generale asupra veniturilor publice


După revoluţia din 1989, România a parcurs o etapă extrem de agitată, atât din punct de
vedere social-politic, dar mai ales din punct de vedere economic. Adaptarea la democraţie şi la
economia de piaţă au fost adevărate pietre de încercare pentru toţi cetăţenii acestei ţări, care s-au
confruntat cu numeroase schimbări, nu întotdeauna plăcute. Restructurările întârziate din economie
au condus la disponibilizări şi la revolte sindicale, la compromisuri politice şi multe “găuri negre”
în bugetul de stat. Partidele politice perindate la putere au urmărit de cele mai multe ori păstrarea
electoratului şi nu realizarea unei adevărate reforme economice, aşa cum era necesar, care să
conducă în timp la creşterea economică şi a nivelului de trai.
Începând cu anul 1995, România şi-a exprimat dorinţa de a deveni membru cu drepturi
depline al Uniunii Europene, scop în care a fost adoptată Strategia naţională de pregătire a
aderării României la Uniunea Europeană. Din păcate, în anii care au urmat, factorii responsabili nu
au urmărit cu perseverenţă atingerea obiectivelor prevăzute în Strategie, în principal încheierea
tranziţiei spre economia de piaţă şi obţinerea calificativului de “economie funcţională” pentru
pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
Abia în anul 2000 guvernul a elaborat Strategia naţională de dezvoltare economică a
României pe termen mediu.
În etapa de tranziţie la economia de piaţă în România, se poate remarca o anumită
restrângere a rolului finanţelor publice în activitatea economică şi în asigurarea condiţiilor pentru
reproducţia lărgită a produsului intern brut. Dacă în perioada conducerii centralizate a economiei,
aproximativ 2/3 din resursele bugetare erau destinate finanţării investiţiilor, în prezent, cheltuielile
bugetare cu caracter economic au fost devansate de cele social-culturale.
Renunţarea la sistemul centralizat de conducere a economiei şi înlocuirea lui cu mecanismul
conducerii economiei prin intermediul pârghiilor economico-financiare, care lasă o mai mare
libertate agenţilor economici dar, în acelaşi timp, tinde să dirijeze decizia acestor agenţi în sensul
dorit de guvernanţi, au făcut necesare reforma întregului nostru sistem fiscal. Acest proces a fost
marcat de încercarea de acordare a unor facilităţi fiscale şi a altor avantaje pentru agenţii
economici, care să le canalizeze activitatea către anumite sectoare, să încurajeze reinvestirea
profitului, să faciliteze acumularea de capital. Fără a fi încununate întotdeauna de succes şi mereu
cenzurate de necesitatea acoperirii cheltuielilor bugetare, aceste măsuri au sporit, totuşi, capacitatea
de
7
6
autofinanţare a agenţilor economici, ceea ce era, de altfel, absolut necesar în condiţiile retragerii tot
mai pronunţate a statului din activitatea economică.
În plan social, prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă redistribuire a
veniturilor între membrii societăţii, în vederea corectării unor inegalităţi existente între indivizi şi a
30
asigurării unor condiţii minime de viaţă pentru toţi cetăţenii.
Importante influenţe ale finanţelor publice pot fi identificate şi în domeniul politic şi
administrativ. Democratizarea vieţii noastre economico-sociale a antrenat un proces de reorganizare
şi restructurare a instituţiilor statului.
Prin intermediul impozitelor, taxelor si contribuţiilor, statul preia la buget între 40%- 50% si
chiar mai mult din PIB - în ţările dezvoltate şi între 30% - 40% - în ţările în curs de dezvoltare.
Aşadar, rolul cel mai important al impozitelor se reflectă în aportul acestora la formarea resurselor
financiare necesare statului.
Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez Pierre Lalumiere sublinia că
impozitele pot fi folosite pentru a “încuraja sau pentru a descuraja o anumita activitate economică.
Fără sa înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc
31
de intervenţie în domeniul economic şi social” .
Cu toată legitimitatea lor, prin efectele pe care le au asupra situaţiei contribuabililor,
impozitele pot provoca proteste colective sau rezistenţa individuală a acestora în legătură cu plata
impozitului, generând fenomenul de „antifiscalism”. Acesta poate îmbrăca forme mai mult sau mai
32
puţin violente, mai mult sau mai puţin radicale, care au avut o anumită evoluţie în timp.
Formele tradiţionale de manifestare a rezistenţei la impozit cunosc o mare diversitate:
revolte fiscale, cum au fost cea din anii ’50 (mişcarea “poujardistă”) şi cea din anii ’70 (mişcarea
NICOUD), ambele în Franţa; frauda fiscală, ca manifestare a antifiscalităţii individuale; economia
subterană; organizarea de partide politice, ligi ale contribuabililor sau grupuri de presiune
antifiscale.
Antifiscalitatea modernă se caracterizează prin rezistenţa ideologică şi doctrinară, ce a
determinat o generalizare a criticilor la adresa fiscalităţii, pe fondul revenirii în prim plan a ideilor
liberale.
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, in
conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit prevederilor legii privind finanţele publice
(legea 500/2002), resursele financiare publice se constituie si se gestionează printr-un sistem unitar
de bugete, si anume:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele fondurilor speciale;
 bugetele locale;
 bugetul trezoreriei statului;

30 Drăcea, M., Finanţe publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 53


31 Pierre Lalumiere, Les finances publiques, Paris, Librairie “Armand Colin”, 1970, pp. 180-181
32 M. Bouvier ş.a. Finances Publique, Editura LGDJ, Paris, 1995, p.520
7
7
 bugetul instituţiilor publice cu caracter autonom.
Nu trebuie să neglijăm însă faptul că, într-o ţară industrializată modernă, statul se implică în
toate sferele vieţii economice. Instrumentele pe care acesta le utilizează cu scopul de a influenţa
33
activitatea economică privată se pot împărţi în trei mari categorii :
1. Impozitele, care reduc veniturile şi, prin urmare, cheltuielile cu caracter privat, furnizând
resursele necesare sectorului public (pentru construcţia de poduri, drumuri, colectarea
gunoaielor, etc.). Sistemul fiscal serveşte, de asemenea, la descurajarea unor activităţi,
precum fumatul, prin aplicarea accizelor şi la încurajarea altora, cum ar fi construcţia de
locuinţe, prin aplicarea unor impozite mai mici;
2. Cheltuielile, care determină firmele sau lucrătorii să producă anumite bunuri şi servicii
(servicii educaţionale, apărare naţională, protecţie publică), şi transferurile de la buget
(pentru asistenţa şi protecţia socială), care asigură veniturile unei părţi a populaţiei;
3. Reglementările sau măsurile de control, care permit ori nu permit oamenilor să
desfăşoare anumite activităţi economice (de exemplu reglementări referitoare la limita în
care este admisă poluarea, la condiţiile de muncă, etc.).

U6.4. Principiile generale ale impunerii


Un sistem fiscal poate fi considerat raţional dacă îndeplineşte mai multe cerinţe, dacă este
organizat şi funcţionează pe baza anumitor principii. Aceste principii au în vedere ca aşezarea şi
încasarea impozitelor să corespundă atât obiectivelor social-economice ale politicii fiscale ale
statului din perioada respectivă, cât şi interesele plătitorilor.
Determinarea bazei impozabile şi determinarea impozitului (impunerea) presupun
efectuarea, pe baza prevederilor legii, a unui complex de operaţiuni atât de către subiectele
impozabile cât şi de către organele fiscale. Stabilirea impozitului de plată are o latură politică şi una
de ordin tehnic (care cuprinde metodele şi tehnicile folosite pentru determinarea bazei impozabile şi
a sumei impozitului). Sub aspect politic, fiecare impozit trebuie să răspundă unor cerinţe, să
concorde cu anumite principii. Pentru prima dată, asemenea principii au fost formulate de Adam
Smith, reprezentant de frunte al economiei politice clasice din a doua
Plătitorii trebuie să contribuie cu impozite şi
taxe în funcţie de venituri şi de avere.
Presupune impunerea diferenţiată a
Echitatea fiscală
veniturilor şi a averii şi stabilirea unui
(justețea impunerii)
minimum de venit neimpozabil, sarcina
fiscală să fie stabilită pe baza puterii
contributive, să fie generală.
Mărimea impozitelor datorate să fie certă şi
Certitudinea impunerii nu arbitrară: termenele, modalităţile şi
sumele de plată să fie clare, precise.

33 Idem, p.336
7
8
Impozitele şi taxele trebuie să fie percepute
Comoditatea perceperii
la termenele şi după o procedură cât mai
impozitelor
simplă şi mai convenabilă pentru plătitori.
Sistemul fiscal să facă posibilă încasarea
Randamentul
impozitelor cu cheltuieli cât mai mici şi să
impozitelor
fie cât mai acceptabil pentru plătitori.
Un venit impozabil să fie impus o singură
Unicitatea impunerii dată şi cu un singur impozit într-o anumită
perioadă de timp.
Menţinerea la acelaşi nivel al randamentului
Stabilitatea impozitelor impozitelor în toate fazele ciclului
economic. Reclamă legislaţie stabilă.
Impozitele să se poată adapta în timp
cerinţelor bugetare (să poată fi majorate
PRINCIPIILE Elasticitatea impozitelor
când economia se dezvoltă şi să poată fi
GENERALE
reduse când cheltuielile bugetare scad).
ALE
Impozitul se calculează prin aplicarea
IMPUNERII Proporţionalitatea
cotelor proporţionale. Asigură realizarea
impunerii
echităţii.
Cotele de impozit şi impozitul cresc pe
Progresivitatea
măsura creşterii venitului impozabil şi a
impunerii
averii fapt ce afectează echitatea fiscală.
Baza impozabilă (mărimea venitului
impozabil), cuantumul averii şi impozitul se
Realitatea impunerii
determină pe baza calculelor bine
fundamentate, fără supra sau subevaluări.
Impozitele să aibă reguli simple de calcul şi
Simplitatea impunerii
de încasat.
Impozitele şi taxele să aibă un asemenea
Neutralitatea impunerii cuantum încât nici să nu stimuleze nici să nu
afecteze activitatea contribuabililor.
Modul de impunere să fie echitabil,
Moralitatea impunerii suportabil, legiferat şi aplicat în funcţie de
natura, mărimea venitului şi a averii.

Figura 6.2 – Principiile generale ale impunerii


(Sursa: Bistriceanu,Gh.D. - Sistemul fiscal al României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, pag. 72)

7
9
34
parte a secolului al XVIII-lea şi primul sfert al secolului al XIX-lea . Aceste principii sunt
35
prezentate schematic în figura 1.2.

U6.5. Noțiuni generale privind impozitele și taxele


Impozitul este plata bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă) efectuată
de persoane fizice şi juridice la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele
prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi
imediat.
Impozitul este necesar pentru satisfacerea cerinţelor societăţii, fiind un element component al
circuitului economic şi îndeplineşte trei funcţii principale, şi anume:
a) o funcţie financiară, prin care se asigură venituri bugetului statului şi bugetelor locale;
b) o funcţie economică, adică este un element component al economiei publice, al
mecanismului economico-financiar;
c) o funcţie politico-socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agenţilor economici
şi ale grupelor de populaţie.
Taxa este plata care se efectuează de persoane fizice şi juridice, către instituţii publice, de
regulă pentru serviciile prestate acestora de către stat.

U6.5.1. Principalele elemente ale impozitului


Orice act normativ prin care se instituie un impozit, trebuie să precizeze persoanele în
sarcina cărora cade pata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitelor,
termenele de plată, sancţiunile care se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu-şi onorează
obligaţiile fiscale la termene stabilite, sustrag materia impozabilă şi încalcă alte dispoziţii ale
reglementărilor fiscale, pentru ca statul să poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale
urmărite la introducerea acestora. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele elemente ale
impozitului.
36 37
Tabelul 6.1 – Elementele impozitului ,
Elementele impozitului Definiţie, explicaţii Observaţii

Persoana fizică sau juridică obligată Uneori, impozitul datorat de o persoană e


prin lege la plata impozitului. La vărsat la buget de altă persoană
Plătitorul (subiectul
impozitul pe salariu, subiect al (impozitul pe venituri din salarii datorat
(1) impozabil,
impozitului este muncitorul sau statului e vărsat la buget de cel ce
contribuabilul)
funcţionarul, la impozitul pe profit plăteşte drepturile salariale)
agentul economic, etc.
Suportatorul impozitului Persoana ce suportă efectiv Suportatorul impozitului poate fi altă
(2)
(destinatarul) impozitul. Aceasta coincide sau nu persoană decât subiectul deoarece se

34 Smith, A. - Avuţia naţiunilor, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti 1965, pag. 242 - 244
35 Bistriceanu, Gh. D. - Sistemul fiscal al României , Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, pag. 72
36 Idem, pag.58-69
37 Moşteanu, T. - Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pag.166-167
8
0
cu subiectul impozitului. folosesc diferite metode pentru a
transpune impozitele plătite în sarcina
altor persoane (de ex. în cazul TVA,
subiectul este persoana ce realizează
activitatea de comerţ, iar suportatorul
este consumatorul final).
Materia supusă impunerii. Aceasta este pentru impozitele directe,
venitul sau profitul, iar pentru impozitele
indirecte, preţul produsului ce face
(3) Obiectul impunerii
obiectul vânzării, tariful serviciului
prestat, preţul bunului importat sau
exportat.

Din ce anume se plăteşte impozitul. În cazul impozitelor pe venit, obiectul


coincide cu sursa; în cazul impozitelor
(4) Sursa impozitului
pe avere, impozitul se plăteşte din
venitul realizat de pe urma averii.

Se foloseşte la exprimarea Se exprimă prin unitate monetară în cazul


(5) Unitatea de impunere dimensiunii obiectului impozabil. impozitelor pe venit, m.p. de suprafaţă
utilă la impozitul pe clădiri, etc.

Impozitul eferent unei unităţi de Impozitul poate fi stabilit în sume fixe


(6) Cota de impunere impunere. sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive, regresive)
Totalitatea măsurilor care se iau de Se folosesc trei metode de evaluare a către
organele fiscale în legătură cu materiei impozabile: metoda evaluării fiecare
subiect impozabil pentru indirecte bazată pe prezumţie, metoda identificarea
Asieta (modul de aşezare obiectului impozabil, evaluării directe în care se folosesc
(7)
a impozitului) stabilirea mărimii materiei diferite probe, registre, acte şi metoda
impozabile şi determinarea normativă prin care materia impozabilă
impozitului datorat statului. este evaluată de legea impozitului
respectiv.
Data până la care impozitul trebuie Sunt prevăzute în fiecare act normativ
achitat statului. institutor de venituri bugetare. Depăşirea
(8) Termenul de plată
termenelor atrage după sine majorări şi
penalităţi de întârziere.

(Sursa: Moşteanu, T. - Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pag. 166-167

U6.5.2. Sistemul cotelor de impunere


Obiectul impozabil determinat în mod concret cantitativ şi calitativ formează baza
impozabilă. Cota de impunere reprezintă suma sau procentul care se aplică asupra bazei
impozabile
8
1
şi cu ajutorul căreia se calculează impozitul. Actele normative prevăd obiectul impozabil în general,
impersonal. Aceasta înseamnă că, în fiecare caz în parte obiectul impozabil trebuie să fie
concretizat atât cantitativ cât şi calitativ, arătându-se aşadar, natura şi mărimea fenomenului
generator al impozitului de plată.
Determinarea bazei impozabile necesită două operaţiuni şi anume identificarea obiectului
impozabil şi stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativă) şi apoi evaluarea şi măsurarea,
adică determinarea lui cantitativă, pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, dar de obicei pe
un an). Justa determinare a bazei impozabile are o importanţă excepţională sub aspect politic,
economic, social, financiar şi juridic având în vedere faptul că mărimea impozitului de plată în
sarcina subiectului impozabil depinde în mod direct de determinarea corectă a bazei impozabile şi
că volumul impozitului se stabileşte în funcţie de natura şi mărimea acestei baze. Cuantumul
impozitului depinde deci de volumul bazei impozabile şi de mărimea cotelor de impunere.
Cotele de impozit sunt diferenţiate în funcţie de natura şi mărimea venitului impozabil, a
38
averii, precum şi de categoriile de plătitori. Ele se pot clasifica dupa cum urmează :
A. Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite în sumă fixă (egală), neschimbată, independent de
mărimea venitului impozabil, de mărimea averii sau de situaţia socială a plătitorului. Aceste cote se
utilizează când bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale, ca de exemplu, la calcularea
impozitului agricol în sumă fixă pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile clădite şi
neclădite (sub formă de cotă în sumă fixă pe mp), la calcularea impozitului forfetar datorat de
anumiţi ambulanţi, la aplicarea taxelor asupra mijloacelor de transport în comun, etc.
Denumită şi capitaţie, impozitul în sumă fixă s-a practicat în orânduirea feudală şi în
primele stadii de dezvoltare ale orânduirii capitaliste. Având în vedere inechităţile pe care le
produce, în prezent nu se mai foloseşte acest sistem cu unele excepţii (în anul 1990, guvernarea
Tatcher a încercat introducerea acestui tip de impozitare în scopul de a limita cheltuielile
administraţiei de stat britanice; reacţia populaţiei faţa de acest sistem a condus la eşecul guvernării
Tatcher în Marea Britanie, înlăturată de la putere dupa 11 ani).

A. cote fixe (în sumă fixă, egală, forfetară)

proporţionale
orizontale
B. cote procentuale progresive simple
verticale
compuse
regresive

Figura 6.1 – Cotele de impunere

38 Bistriceanu, Gh. D., Sistemul fiscal al României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, p. 65
8
2
(Sursa: Bistriceanu,Gh.D. - Sistemul fiscal al României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, pag.
65)
B. Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din suta de lei de venit impozabil.
Aceste cote se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric. Ele se împart în:
1. cote proporţionale - sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat (constant),
indiferent de mărimea bazei impozabile şi de situţia socială a plătitorului. Aceste cote se numesc
proporţionale, deoarece, dacă se face raportul între impozitul rezultat prin aplicarea lor şi venitul
impozabil, se constată că proporţia rămâne aceeaşi, constantă. Neajunsul acestei impuneri este că
nu ţine seama de puterea contributivă într-o măsură cât mai apropiată de creşterea veniturilor sau a
averii. Altfel spus, cu cât venitul impozabil este mai mare, cu atât mai mult acesta rămâne, în cifre
absolute, la dispoziţia contribuabilului. Cotele proporţionale stimulează agenţii economici şi
producătorii individuali să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze activitatea, să investească deci, iar
costul administrării fiscale se reduce semnificativ. Ele se aplică şi asupra veniturilor populaţiei în
cazul în care impozitul respectiv nu are drept scop redistribuirea în prea mare măsură a veniturilor
contribuabililor. Impunerea în cote proporţionale s-a folosit pe scară largă la calcularea impozitelor
de tip real (funciar, pe clădiri, pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere etc.) specifice
perioadei capitalismului ascendent. Ea se intâlneşte şi în prezent în tot mai multe ţări, în funcţie de
politicile fiscale urmate de acestea.
2. cote progresive - cresc pe măsura creşterii venitului impozabil, fie într-un ritm constant,
fie într-un ritm variabil. În funcţie de natura venitului impozabil, a averii impozabile şi de
categoriile de plătitori, cotele progresive pot să opereze orizontal sau vertical:
a. cotele progresive orizontale au caracteristic faptul că la venituri impozabile egale ca
mărime, cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului impozabil şi categoriile de
plătitori. Spre exemplu, să admitem că prima cotă (de pornire) este de 15% în cazul veniturilor
oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, de 18% la impozitul pe salarii şi 10% în cazul impozitului pe
veniturile meseriaşilor particulari, etc.
b. cotele progresive verticale se diferenţiază prin faptul că, cota de impozit creşte pe măsura
creşterii veniturilor, precum şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori,
ajungând spre exemplu, cum a fost, până la 40% pentru veniturile oamenilor de litere, artă şi ştiinţă,
de 40% la salarii, până la 40% în cazul impozitului pe veniturile meseriaşilor particulari. La un
moment dat, cotele progresive nu mai cresc, ele devin degresive, adică de la un anumit nivel al
veniturilor progresivitatea se opreşte, transformăndu-se în cote proporţionale. Degresivitatea este
necesară, deoarece s-ar ajunge nu numai la o egalitate între venitul impozabil şi impozit, ci chiar la
depăşirea de catre impozit a bazei impozabile.
Cotele progresive verticale sunt la rândul lor de două feluri şi anume:
- cote progresive verticale simple (globale): procentul de impunere aferent tranşei
superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către platitor;
- cote progresive verticale compuse (pe tranşe): procentul se calculează separat, aplicându-
se fiecărei tranşe procentul aferent; după efectuarea acestei operaţiuni, se însumează impozitul
corespunzător fiecărei tranşe de venit impozabil şi se obţine impozitul total de plată.
8
3
3. Cotele regresive - nu sunt specifice economiei noastre; ele se micşorează pe măsura
creşterii venitului impozabil, în scopul avantajării plătitorului.

U6.5.3. Modul de impunere și percepere a impozitului


Denumită şi ASIETA, aşezarea impozitelor cuprinde măsurile şi metodele succesive folosite
de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile, determinarea
cuantumului impozitului şi perceperea sau încasarea impozitului. Experienţa financiară a mai
multor ţări confirmă că materia impozabilă se poate evalua prin trei metode:
1. metoda evaluării indirecte – se bazează pe prezumţie; are următoarele variante :
- evaluarea pe baza indiciilor exterioare materiei impozabile se foloseşte la determinarea
impozitului de tip real şi duce la stabilirea cu aproximaţie a valorii materiei impozabile. Acest
procedeu de evaluare a materiei impozabile se foloseşte la calcularea impozitului funciar, a
impozitului pe clădiri, etc. Evaluarea pe baza indiciilor exterioare este foarte simplă şi deci, puţin
costisitoare; ea prezintă inconvenientul că nu conduce la evaluarea exactă a bazei impozabile,
facând ca impunerea să poată deveni inechitabilă;
- evaluarea forfetară - constă în faptul că organele financiare, în acord cu subiectul
impozabil, stabilesc o anumită valoare a materiei impozabile; nici în acest caz nu se asigură
exactitatea evaluării materiei impozabile;
- evaluarea administrativă - constă în determinarea valorii materiei impozabile de către
organele financiare pe baza datelor de care dispun acestea; în situaţia în care subiectul impozabil
este nemulţumit de modul în care s-a determinat baza impozabilă, el are dreptul să o conteste
administrând probele corespunzătoare;
2. metoda evaluării directe – foloseşte diferite probe, registre; cunoaşte două variante:
- evaluarea pe baza evidenţelor şi a declaraţiei plătitorului – plătitorii de impozite sunt
obligaţi să ţină evidenţa activităţii pe care o desfăşoară, din care să rezulte cheltuielile efectuate şi
veniturile realizate, să încheie bilanţul contabil şi să întocmească (de regulă anual) o declaraţie de
impunere din care să rezulte venitul, averea, valoarea successiunii etc., pe baza cărora plătitorul sau
organul financiar determină mărimea valorică a obiectului impozabil. Deşi este mai larg utilizată,
metoda prezintă inconvenientul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi din obiectul
impozabil, evidenţele şi declaraţiile nefiind întotdeauna sincere şi secretul operaţiunilor comerciale
îngreunează controlul efectuat de catre organele financiare;
- evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane – o astfel de declaraţie poate fi dată de
persoanele care cunosc mărimea materiei impozabile şi au obligaţia prin lege să declare organelor
financiare datele necesare în vederea calculării impozitului. Această cale de evaluare se foloseşte
pentru stabilirea veniturilor proprietarilor de imobile închiriate, pentru determinarea impozitului pe
salarii, impunerea membrilor consiliilor de administraţie, a cenzorilor, etc.
3. metoda normativă de evaluare – constă în determinarea bazei impozabile de către însăşi
legea care reglementează materia impozitului respectiv după anumite nome, stabilind venituri
impozabile normate, nete. La stabilirea veniturilor impozabile normate legiuitorul a avut în vedere
cheltuielile efectuate de contribuabil pentru obţinerea venitului net respectiv. Metoda este folosită la
8
4
determinarea venitului impozabil pe hectar, diferenţiat pe zone de fertilitate şi culturi, la stabilirea
veniturilor impozabile pe felurite meserii etc; prezintă avantajul că simplifică munca organelor
financiare în calcularea impozitelor, dă posibilitatea plătitorului să cunoască cert obligaţiile sale
fiscale, îl stimulează să lucreze mai bine, să obţină venituri mai mari (veniturile obţinute în plus
39
peste cele normate nu sunt impozabile).
După ce impozitul este calculat, urmează perceperea (încasarea) lui. În acest scop, pentru
unele impozite, organele financiare înştiinţează în scris plătitorii asupra impozitului datorat,
precizând ratele şi termenele de plată.
În decursul timpului, încasarea impozitelor s-a efectuat în diverse moduri cum ar fi prin
colectarea şi plata sa de către o anumită persoană din cadrul unei comunităţi sau unităţi
administrativ teritoriale, prin concesionarea sau arendarea activităţii, prin încasarea impozitelor de
către organele financiare ale statului, metodă ce s-a generalizat de mai multe decenii. În prezent
perceperea impozitelor se efectuează prin următoarele procedee: plata directă, reţinerea şi virarea,
impunerea şi debitarea, aplicarea de timbre fiscale şi eliberarea de recipise CEC sau ale trezoreriei
statului.

Exemple
În România, începând cu 1 ianuarie 2005, s-a introdus cota de impozitare de 16%,
asupra veniturilor din salarii și asupra profitului. Această cotă este procentuală,
proporțională, ea menținându-se nemodificată, indiferent de mărimea venitului
impozabil.
Începând cu 1 mai 2009, dorindu-se a fi o sursă de creștere a veniturilor bugetare în
timp de criză economică, guvernul a introdus impozitul forfetar, în sumă fixă, minimă
pentru plătitorii de impozit pe profit. Agenții economici au obligația de a calcula
impozitul pe profit, în conformitate cu reglementările codului fiscal, și de a-l compara
cu impozitul minim forfetar introdus de la 1 mai, în funcție de mărimea cifrei de
afaceri din perioada precedentă, anul 2008, urmând a se plăti către bugetul de stat
impozitul cu valoarea cea mai mare.

Analizați efectele introducerii impozitului forfetar asupra activității agenților


economici și asupra dinamicii veniturilor bugetare.

39 Dincă, Gh. - Finanţe publice - Curs,Universitatea Transilvania Braşov, Braşov, 2008, pag. 81 - 83
8
5
Să ne reamintim...
Impozitele și taxele sunt reglementate printr-un act normativ și
constituieinstrumente sau pârghii economico-financiare prin care autoritățile pot
stimula sau restricționa dezvoltarea unui anumit domeniu, ramură sau activitate.
Orice agent economic are obligația, potrivit legii, de a tine evidenta activității pe
care o desfășoară din care să rezulte veniturile realizate, cheltuielile efectuate, să
încheie bilanț contabil, cont de profit și pierdere și să achite la termenele legale
impozite datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale
de stat etc.

Exemple
Se consideră un venit impozabil de 15. 000 u.m. Să se determine impozitul de plată și
venitul net în condițiile în care se practică următoarele cote de impunere:
a) Cota unică proporțională de 16%
b) Cote progresive simple, astfel:
Transa de venit Cote progresive simple
Până la 3000 u.m. 10%
3001 – 5000 u.m. 15%
5001 – 12000 u.m. 20%
Peste 12000 u.m. 30%

c) Cote progresive compuse, astfel:


Transa de venit Cote progresive compuse
Până la 3000 u.m. 10%
3001 – 5000 u.m. 300 + 15% ce depășește 3000 u.m.
5001 – 12000 u.m. 600 + 20% ce depășește 5000 u.m.
Peste 12000 u.m. 2000 + 30% ce depășește 12000 u.m.

Rezolvare:
a) Impozitul de plată = 15.000 u.m. x 16% = 2.400
u.m. Venitul net = 15.000 – 2.400 = 12.600 u.m.
b) Impozitul de plată = 15.000 u.m. x 30% = 4.500
u.m. Venitul net = 15.000 – 4.500 = 11.500 u.m.
c) Impozitul de plată = 2.000 + 30% x (15.000 – 12.000) = 2.000 + 900 = 2900
u.m. Venit net = 15.000 – 2.900 = 12.100 u.m.
8
6
Aplicaţie rezolvată: Calculul impozitului pe profitul agenţilor economici
Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea unei societăti comerciale:
- producţie vândută (Qv) 56.000 bucăţi;
- preţ unitar de vânzare (pu) 30 lei;
- cost unitar de producţie (cu) 22 lei;
- venituri din vânzarea mărfurilor (Vvm) 450.000 lei;
- marja comercială (Mcom) 20%;
- venituri din dividendele primite de la societăţile afiliate (Vdiv) 25.000 lei;
- cheltuieli cu dobânzile aferente împrumuturilor contractate 8.000 lei (grad de
îndatorare <3);
- cheltuieli cu protocolul 14.000 lei;
- cheltuieli cu amenzile 5.000 lei;
- cheltuieli cu sponsorizarea 7.200 lei;
- cota de impozit pe profit 16%.
Să se determine veniturile totale, cheltuielile totale, profitul brut, veniturile
neimpozabile, cheltuielile nedeductibile, profitul impozabil, impozitul pe profit final de
plată, profitul net.
In urma Adunării Generale a Acţionarilor şi Asociaţilor (AGA) s-a hotărât ca profitul
net să se repartizeze astfel: 35% pentru a fi reinvestit şi 65% sub formă de dividende
acţionarilor. Cotele de participare la capitalul social sunt: I acţionar 30%, II acţionar 45%, III
acţionar 25%.
Să se calculeze dividendul brut şi dividendul net rămas fiecărui acţionar presupunând
că acesta se impozitează cu 16%.

Rezolvare
Venituri din producţia vândută (Vpv) = Qv x pu = 56.000 x 30 = 1.680.000 lei
Cheltuieli cu producţia vândută (Cpv) = Qv x cu = 56.000 x 22 = 1.232.000 lei
Determinarea cheltuielilor cu mărfurile vândute (Cmv) din formula marjei comerciale
practicate de agentul economic:
Vvm Vv
Mcom Cmv  20% 1,2Cmv  Vvm  Cmv  m  450.000  375.000 lei
Cmv 1,2 1,2
V. Vvm = Cmv + Mcom => Vvm = 375.000 + 20% x 375.000 = 1,2 x 375.000 = 450.000
lei Stabilirea profitului brut în funcţie de veniturile totale şi cheltuielile totale înregistrate de
societatea comercială: Profit brut (PB) = Venituri totale (VT) – Cheltuieli totale (CT) VT =
1.680.000 + 450.000 + 25.000 = 2.155.000 lei
CT = 1.232.000 + 375.000 + 8.000 +14.000 + 5.000 + 7.200 = 1.641.200 lei
PB = VT – CT = 2.155.000 – 1.641.200 = 513.800 lei
Venituri neimpozabile = Venituri din dividende = 25.000 lei
Cheltuieli parţial deductibile: cheltuieli cu protocolul şi cheltuielile cu sponsorizarea
Cheltuieli cu protocolul deductibile = 2% x [(VT – Venituri neimpozabile) – (CT –
8
7
Cheltuieli de protocol – Cheltuieli cu impozitul pe profit datorat)] = 2% x [(2.155.000 –
25.000) – (1.641.200 – 14.000 -– 0)] = 2% x (2.130.000 – 1.627.200) = 0,02 x 502.800 =
10.056 lei
Cheltuieli cu protocolul deductibile = 10.056 lei => Cheltuieli de protocol nedeductibile =
14.000 –10.056 = 3.944 lei
Cheltuielile cu sponsorizarea sunt considerate iniţial ca fiind în totalitate
nedeductibile. Cheltuieli nedeductibile = 3.944 + 5.000 + 7.200 = 16.144 lei
Profit impozabil = Profit brut + Cheltuieli nedeductibile – Venituri neimpozabile = 513.800
+ 16.144 – 25.000 = 504.944 lei
Impozit pe profit iniţial = 16% x Profit impozabil = 0,16 x 504.944 = 80.791,04 lei
In stabilirea impozitului pe profit (Imp/P) final de plată se va ţine cont şi de deductibilitatea
fiscală oferită de cheltuielile cu sponsorizarea. Nivelul deductibilităţii acestor cheltuieli este
reprezentat de valoarea minimă între 3 ‰ din cifra de afaceri (CA) şi 20% din impozitul pe
profit.
CA = Vpv + Vvm = 1.680.000 + 450.000 = 2.130.000 lei
Valoarea diminuată din impozitul pe profit iniţial = Min (3‰ x CA, 20% x
Imp/P) 3 ‰ x CA = 3 ‰ x 2.130.000 = 6.390 lei
20 % x Imp/P = 20 % x 80.791,04 = 16.158,208 lei
=> cheltuieli cu sposorizarea deductibile = 6.390 lei. De asemenea, 6.390 lei < 7.200
lei => Imp/P final de plată = 80.791,04 – 6.390 = 74.401,04 lei
Limita minimă a impozitului datorat de societate (impozit forfetar) stabilit în funcţie de cifra
de afaceri a întreprinderii este de 8.600 lei potrivit grilei de impozitare pe tranşe aferente
impozitului forfetar. Deoarece impozitul calculat se ridică la nivelul de 74.401,04 lei (>
8.600 lei), agentul economic va vira această sumă la bugetul de stat.
Profit net (PN) = PB – Imp/P final = 513.800 – 74.401,04 = 439.398,96 lei
Profit reinvestit = 35% x 439.398,96 = 153.789,636 lei
Dividende brute totale = 65% x 439.398,96 = 285.609,324 lei

Acţionar Cotă de participare la Dividend Impozit pe dividende Dividend net


formarea capitalului social brut încasat de acţionar
I 30% 85.682,8 13.709,25 71.973,55
II 45% 128.524,2 20.563,87 107.960,32
III 25% 71.402,33 11.424,37 59.977,96
Total 100% 285.609,33 45.697,49 239.911,83

Dividend brut acţionar = Cotă de participare x Dividende brute totale


Imp/Div = 16% x Dividend brut
Dividend net = Dividend brut – Imp/Div

8
8
Analizați comportamentul agenților economici în situația creșterii presiunii fiscale.

Să ne reamintim...
 Într-o economie în curs de dezvoltare, creșterea presiunii fiscale poate
conduce la fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului productiv,
frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de inflaţie
prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.

U6.6. Rezumat
Politica în domeniul impozitelor reprezintă o componentă majoră a politicii
fiscale, ce este delimitată prin opţiunile care vizează metodele, mijloacele,
instrumentele, instituţiile folosite în procurarea resurselor financiare fiscale, inclusiv
influenţarea activităţilor economice şi sociale în sensul dorit.
În principiu, în acest domeniu al politicii fiscale, autorităţile publice trebuie să
opteze între diferitele variante posibile de realizare a prelevărilor fiscale, unele dintre
acestea fiind considerate, pe de o parte, ca procese de prelevare propriu-zisă, de
acumulare a resurselor financiare la fondurile publice, iar pe de altă parte ca
instrumente de influenţare, directă sau indirectă, asupra contribuabililor şi, implicit,
asupra economiei şi societăţii.
Din acest punct de vedere, opţiunile trebuie să vizeze modalităţile tehnice de
impozitare, respectiv formele concrete sub care practică impozitele, proporţiile ce
revin diferitelor categorii de impozite, metodele de determinare a bazei de calcul,
sistemul de cote de impozitare, condiţiile de plată, facilităţile sale etc.
Impactul impozitelor asupra economisirilor se manifestă îndeosebi prin
influenţarea proporţiilor în care resursele persoanelor fizice şi juridice sunt alocate
pentru consum şi economisire, respectiv formarea de capital. Impactul impozitelor
asupra investiţiilor este determinat de comportamentul investiţional al
întreprinzătorilor. Economisirile reprezintă condiţia necesară, dar nu şi suficientă, a
acumulării capitalului; investitorii trebuie să fie dispuşi să investească, asumându-şi
riscul inerent, pentru ca economisirile să se transforme în investiţii.

U6.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Plata impozitului prezintă următoarele trăsături:


a) are caracter benevol;
b) are caracter definitiv şi nerambursabil;
c) are la bază o contraprestaţie;

8
9
d) are caracter obligatoriu;
e) reprezintă un echivalent direct şi imediat.
2. Impozitele îndeplinesc un rol care se manifestă pe plan:
a) politic
b) financiar
c) internaţional
d) individual
e) economic şi social
3. Dreptul de a institui impozite revine :
a) organizaţiilor internaţionale
b) partidelor politice
c) statului
d) agenţilor economici
e) organizaţiilor nonguvernamentale
4. Creşterea relativă a încasărilor din impozite este pusă în evidenţă de :
a) modificarea structurii încasărilor fiscale
b) modificarea sistemului de aşezare a impozitelor
c) nivelul fiscalităţii
d) majorarea cotelor de impozit
e) extinderea bazei de impunere
5. Pentru a interveni în activitatea economică statul foloseşte impozitele ca un
instrument de:
a) stimulare sau de frânare a unei activităţi :
b) a-şi menţine influenţa în rândul unor categorii sociale
c) redistribuire a unei părţi din produsul intern brut între clase şi pături sociale
d) creştere ori reducere a producţiei (consumului) unui anumit produs
e) influenţare a creşterii natalităţii
6. Creşterea absolută a încasărilor din impozite este determinată de:
a) creşterea numărului de plătitori
b) extinderea bazei de impunere şi majorarea cotelor de impozit
c) creşterea fiscalităţii
d) creşterea produsului naţional net
e) modul de determinare a materiei impozabile
7. Care din următoarele atribute sunt specifice taxelor diferenţiindu-se de
impozite?
a) nerambursabilitatea
b) existenţa unei contraprestaţii
c) urmărirea în caz de neplată
d) obligativitatea
e) caracterul pecuniar
9
0
8. Impozitul pe veniturile societăţilor de capital se determină cu ajutorul
cotelor:
a) fixe
b) regresive
c) progresive simple (globale)
d) progresive compuse (pe tranşe)
e) proporţionale
Răspunsuri corecte:
1. b,d 2. b,e 3. c 4. c 5. a,d 6. a,b 7. b 8. e

U6.8. Temă de casă


 Analizați categoriile de impozite directe și indirecte practicate în România și
precizați felul cotei de impunere, baza de impozitare și impactul impozitului
asupra veniturilor contribuabilului.

Exemple
Impozitul pe salarii, impozitul pe profit, pe venit și pe locuințe sunt impozite directe.
Taxa pe valoarea adăugată, accizele și taxele vamale sunt impozite indirecte, fiind
incluse voalat în prețul/tariful de vânzare al bunurilor/serviciilor. Începând cu 1
ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, pentru bunurile
importate din spațiul UE, nu se mai percep taxe vamale.

91
Unitatea de învăţare U7. Opinii privind impozitarea cotă unică și impozitarea
progresivă

Cuprins
U7.1. Introducere..............................................................................................................................92
U7.2. Competențele unităţii de învăţare.....................................................................................92
U7.3. Clasificarea veniturilor bugetare……………………………….……… ………93
U7.4. Controverse privind impozitarea cotă unică și impozitarea progresivă…….....94
U7.5. Rezumat.....................................................................................................................................103
U7.6. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor...........................................................104

U7.1. Introducere
Guvernul trebuie să procure resurse, prin diferite modalităţi, pentru a-şi fi nanţa cheltuielile.
Modul în care acestea sunt obţinute de la sectorul privat poate afecta eficie nţa economică şi
distribuţia veniturilor, deşi guvernul nu ia întotdeauna în considerare aceste efecte. Dacă fondurile
guvernului sunt crescute prin impozitare, pot apărea divergenţe în legătură cu modul în care părţile
implicate privesc preţul tranzacţiei respective. Aceasta poate duce fie la ineficienţă economică, fie
la corectarea unei situaţii de “eşec al pieţei”. Capacitatea impozitelor (şi a subvenţiilor, considerate
impozite negative) de a modifica comportamentul oamenilor, explică modul în care acestea
afectează eficienţa activităţii econom ice.
Consecinţele neintenţionate al e creşterii impozitelor, ce afectează atât eficie nţa economică cât
şi distribuţia veniturilor reprezintă o problemă majoră a domeniului finanţelor pub lice. Dar interesul
privat al guvernanţilor demonstrează că problemele care îi preocupă pe economiş ti pot să nu joace
un rol important în deciziile luate de politicienii aleşi care întocmesc legile.
Impozitele “mascate” pot fi fo arte atractive pentru politicianul condus de i nteresul personal,
aşa cum sunt cele care contribuie la colectarea unor sume foarte mari, dar părând că afectează
foarte
puţini oameni. Impozitele pot fi pa rţial mascate atunci când sunt trecute asupra altora, ceea ce
înseamnă că aplicarea impozitului nu este suportată de persoana care efectiv plăteşte guvernului
(repercusiunea impozitelor).

U7.2. Competențele unității de învățare


După parcurgerea acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 Clasifice veniturile bugetare;
 Descrie principalele caracteristici ale impozitelor directe și indirecte;
 Explice motivația aplicării co tei unice sau cotelor progresive.
9
2
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U7.3.Clasificarea veniturilor bugetare


În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc ca
formă şi conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele diferitelor categorii de impozite în plan
40
economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor criterii :
A. În funcţie de trasăturile de fond şi de formă, impozitele se grupează în:
A.1 Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice,
în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se percep direct
de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite,
subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană. Pe baza criteriilor care stau la
baza aşezării impozitelor directe, acestea se grupeaza în:
a) impozite reale (obiective, pe produs), care:
 se stabilesc în legatură cu deţinerea unor obiecte materiale (cum sunt pământul,
clădirile, magazinele etc.), facându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului;
 au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar
ele se practica şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri,
exploatărilor agricole;
 în această categorie se includ: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul
pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar
sau bănesc.
b) impozite personale (subiective), care:
 se aşează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia personală a
subiectului impozitului;
 în această categorie se includ: impozitele pe veniturile persoanelor fizice,
impozitele pe veniturile societăţilor de capital, impozitele pe averea propriu-zisă,
impozitele pe circulaţia averii, impozitele pe sporul de avere.
A.2 Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzarii unor bunuri şi al prestării unor
servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi
suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite, prin
lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât
suportatorului acestora.
În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza în: taxe de
consumaţie, venituri care provin de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi de
înregistrare.
B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică în:

40 Leontin Stanciu, Finanţe Publice, 2000


9
3
B.1 Impozite pe venit;
B.2 Impozite pe avere;
B.3 Impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
C. În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează în:
C.1 Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare acope-
ririi cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumaţie)
C.2 Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activităţi anume sau în
vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate
asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping în scopul limitării
importului anumitor mărfuri ce au preţ de dumping.
D. Dupa frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:
D.1 Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual),
fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.
D.2 Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii excepţionale (cum ar
fi, de pildă, în situaţii de criză şi razboi) şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sunt
înscrise în bugetul public.
E. Dupa instituţia care le administrează, impozitele se grupează în funcţie de tipul statelor în
care se instituie şi percep, astfel:
E.1 În statele de tip federal distingem: impozite federale, impozite ale statelor, landurilor,
cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiilor, impozite locale, ale
departamentelor, provinciilor sau judeţelor, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor.
E.2 În statele de tip unitar distingem: impozite ale administraţiei centrale de stat,
impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

U7.4. Controverse privind impozitarea cotă unică și impozitarea progresivă


Argumentele invocate în sprijinul impozitării cu o cotă proporţională din venit şi
validitatea lor
Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului egalităţii
în faţa impozitelor. În cazul acestei impuneri, se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de
mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între volumul venitului
(valoarea averii) şi cuantumul impozitului datorat (figura 7.1.).

impozit

venit

Fig. 7.1.
În ultimele decenii s-au intensificat discuţiile contradictorii cu privire la justeţea folosirii
impozitării progresive sau proporţionale a veniturilor, în special în cazul persoanelor fizice. Părerile
9
4
sunt împărţite, dacă avem în vedere efectele ce decurg în urma utilizării progresivităţii; după unii, o
redistribuire puternică şi inechitabilă a veniturilor şi o adâncire a tensiunilor sociale, iar după alţii o
povară fiscală mai mică asupra săracilor şi o finanţare corespunzătoare a serviciilor publice de care
aceştia beneficiază în mod deosebit. În continuare vom trece în revistă principalele puncte de
vedere referitoare la acest subiect, ale unor cunoscuţi economişti.
Concepţiile liberale ale lui Milton Friedman despre sistemul de impunere
Milton Friedman, laureat în anul 1976 al premiului Nobel pentru lucrările sale în domeniul
macroeconomiei şi fost consilier prezidenţial, în câteva din scrierile sale, Capitalism şi libertate
(1968) şi Liber să alegi (1979), analizează rolul guvernului într-o societate democratică şi nivelul
41
cheltuielilor publice, în strânsă legătură cu opţiunile indivizilor pentru instituţii şi bunuri publice .
După cum precizează însuşi autorul în prefaţa la lucrarea Liber să alegi:
Capitalism şi libertate analizează rolul capitalismului competitiv - organizarea celei mai
mari părţi a activităţii economice prin intermediul întreprinderii particulare care acţionează pe o
piaţă liberă – ca sistem al libertăţii economice şi condiţie necesară pentru libertatea politică...
Regulile noastre oferă direcţii flexibile de a folosi guvernul, în cea mai potrivită modalitate,
pentru a realiza împreună ceea ce este greu sau imposibil de realizat, separat, numai prin schimb
liber. În orice situaţie specifică în care se propune intervenţia guvernului, trebuie să cântărim
separat avantajele şi dezavantajele. Principiile noastre ne prezintă avantaje pro şi contra şi criterii
42
pentru a le da credibilitate.
În Liber să alegi (1979), Friedman tratează în mod egal sistemul economic şi sistemul
politic. Ambele sunt considerate pieţe, în care rezultatul este stabilit de acţiunile reciproce ale
indivizilor ce-şi urmăresc propriul interes, mai degrabă decât de ţelurile sociale pe care cei implicaţi
43
consideră că este avantajos să le formuleze . Asemănarea cu analizele lui Buchanan din Calculul
Consensului (1962) este destul de evidentă.
Dacă Buchanan, în analizele sale referitoare la modalitatea de impunere a veniturilor şi
structura acesteia, prezintă criteriul eficienţei, demonstrând prin calcul că, în anumite circumstanţe
(în funcţie de nivelul şi de siguranţa realizării potenţialelor venituri), individul poate opta pentru
progresivitatea impunerii, Friedman este cu desăvârşire împotriva acesteia, aducând numeroase
argumente în sprijinul punctului său de vedere.
M. Friedman, în Liber să alegi, prezentând expansiunea puterii guvernamentale şi pericolul
ce-l presupune aceasta pentru indivizi, precizează:
Un aspect important al libertăţii economice este libertatea de a alege modul de a ne folosi
venitul: cât cheltuim pentru noi înşine şi ce anume; cât să economisim şi sub ce formă; cât să dăm
şi cui. În mod obişnuit, mai mult de 40% din venitul nostru este la dispoziţia guvernului la nivel
federal, statal sau local, în favoarea noastră...O altă trăsătură importantă a libertăţii economice este
libertatea de a folosi posibilităţile pe care le avem conform propriilor criterii valorice – libertatea de

41 Cele două lucrări Capitalism şi libertate şi Liber să alegi au fost scrise de Milton Friedman, împreună cu soţia sa, Rose
Friedman.
42 Milton şi Rose Friedman, Liber să alegi,(1979) traducere în limba română de către Petre Mazilu, Ed. ALL, Bucureşti,
1998, p. IX
43 Ibidem, p.116
9
5
a lucra în orice domeniu, de a ne angaja în orice afacere, de a cumpăra sau vinde oricui, atâta vreme
44
cât vom acţiona astfel prin libera noastră voinţă, fără a apela la forţă pentru a-i obliga pe alţii.
Discutând despre politica egalitaristă şi consecinţele aplicării acesteia, într-o abordare
similară cu a profesorului Buchanan, Milton Friedman precizează că, atunci când legea îi împiedică
în susţinerea propriilor valori, oamenii vor încerca să găsească căi ocolitoare. Ei vor încălca legea
sau vor pleca din ţară, deoarece, puţini dintre noi cred într-un cod moral care justifică silirea
oamenilor pentru a ceda o mare parte din ceea ce produc, pentru a finanţa plata unor persoane pe
care nu le cunosc, pentru scopuri pe care poate nu le aprobă. Atunci când legea contrazice ceea ce
majoritatea oamenilor consideră ca fiind moral şi adecvat, ei vor încălca legea – chiar dacă legea
este promulgată în numele unui ideal nobil ca egalitatea sau în numele interesului limpede al unui
grup pe seama altuia. Numai teama de pedeapsă, simţul dreptăţii sau al moralităţii, îi vor face pe
45
oameni să se supună legii .
Plecând de la nivelul tot mai ridicat al cheltuielilor publice, Friedman apreciază că, pentru
guvern, cea mai la îndemână soluţie de finanţare a acestora o reprezintă impozitele directe sau cele
mascate (pe consum şi inflaţia), care într-un final reduc libertatea indivizilor de a investi, consuma,
economisi, etc. Cetăţenii sunt conştienţi de impozite – dar şi această conştientizare se risipeşte,
datorită naturii ascunse a celor mai multe dintre ele. Impozitele şi accizele sunt incluse în preţul
mărfurilor pe care le cumpără oamenii, fără a fi evidenţiate separat. Cele mai multe impozite pe
venit sunt oprite la sursă. Inflaţia, cel mai rău impozit ascuns, nu poate fi uşor înţeleasă. Numai
impozitele pe vânzări, impozitele pe proprietăţi, şi impozitele excesive pe venit sunt direct şi
46
supărător vizibile – acestea fiind şi impozitele asupra cărora se concentrează resentimentele .
Pe măsură ce anvergura şi rolul guvernului cresc – fie prin acoperirea unor zone şi populaţii
mai mari, fie prin îndeplinirea unei game mai largi de funcţii – legătura dintre cei care guvernează
şi guvernaţi începe să slăbească. Începe să fie imposibil pentru grupurile de cetăţeni, oricât de mari
ar fi ele, să fie suficient de bine informate asupra tuturor subiectelor de pe agenda de lucru a unui
guvern tot mai extins, şi, dincolo de un anumit punct, chiar asupra tuturor subiectelor esenţiale.
Birocraţia, care este esenţială pentru administrarea guvernamentală, creşte şi se interpune tot mai
mult între cetăţeni şi reprezentanţii pe care i-au ales aceştia. Ea devine atât un mijloc prin care
interesele speciale îşi ating obiectivele, cât şi un subiect al intereselor speciale spre propriul folos.
Soluţia pentru o impozitare rezonabilă este sugerată de Friedman în ultimul capitol al
lucrării Liber să alegi, intitulat extrem de sugestiv Schimbarea a început. Acesta consideră că
impozitul pe venitul personal are o mare nevoie de reformare. El pretinde că sistemul fiscal
reglează impozitul în funcţie de “posibilitatea de a plăti”, prin impunerea unor impozite mai mari
celor bogaţi şi mai mici celor săraci şi prin aprobarea unor condiţii speciale pentru fiecare caz. De
fapt, însă nu realizează aşa ceva.
Nivelurile de impozitare sunt bine determinate, ele crescând de la 14% la 70%, dar legea are
atât de multe portiţe de scăpare şi avantaje speciale, încât nivelurile înalte sunt de cele mai multe
ori

44 Ibidem, p. 53
45 Ibidem, p. 117
46Ibidem, p. 239
9
6
fără utilizare. Un nivel redus - de mai puţin de 20% - asupra tuturor veniturilor, peste scutirile
personale, fără a se face vreo reducere, exceptând cheltuielile pentru stricta îndeplinire a profesiei,
ar aduce mai mult venit decât structura greoaie existentă la sfârşitul anilor `70, în concepţia lui
Friedman. Contribuabilii ar avea de câştigat, pentru că ar putea economisi cheltuielile necesare
protejării veniturilor din impozite, iar economia ar avea şi ea de câştigat, deoarece criteriile de
impozitare ar avea un rol mai redus în alocarea resurselor. Singurii care ar avea de pierdut ar fi
avocaţii, contabilii, personalul de serviciu civil şi legislatorii – care ar trebui să se îndrepte către
activităţi mai productive decât completarea formularelor de impunere, căutarea fisurilor din
impozite şi închiderea acestora.

Progresivitatea şi redistribuirea veniturilor în concepţia lui Friedrich A. Hayek


F. Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie (1974), “a fost unul dintre spiritele
cele mai fertile ale secolului XX”, aşa cum este el descris de către profesorul Paul E. Michelson în
prefaţa la The Constitution of Liberty (1959), tradusă şi în limba română. Hayek analizează diverse
aspecte ale statului bunăstării: sindicatele, schemele de impozitare ce vizau redistribuirea
veniturilor, politicile în domenii precum agricultura şi educaţia; el arată cum acestea pot constitui
pericole pentru libertate, pe termen scurt şi pe termen lung.
În ce priveşte politica fiscală, Hayek consideră justificate două din cele trei categorii de
impozite percepute de statele moderne şi anume: pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi
pentru bunurile colective, cum ar fi învăţământul, sănătatea, cultura, dar respinge categoric
impozitele percepute pentru ceea ce dirijiştii numesc “dreptate socială” şi “statul bunăstării”,
folosite ca mijloc de redistribuire forţată a veniturilor, în favoarea unor grupuri considerate
47
dezavantajate.
Hayek, un susţinător fervent al libertăţii economice a individului, consideră ca unic
argument acceptabil pentru aplicarea progresivităţii necesitatea acesteia de a compensa tendinţa
multora dintre impozitele indirecte de a apăsa mai greu, în termeni relativi, asupra veniturilor mai
mici. Însă progresivitatea se aplică doar anumitor impozite, luate ca elemente ale unei structuri
fiscale date, neputând fi extinsă la ansamblul acesteia din urmă.
Hayek consideră că, deşi impozitarea progresivă este astăzi principalul instrument de
redistribuire a veniturilor, ea nu este unica metodă prin care poate fi atins acest scop şi că se poate
opera o redistribuire considerabilă şi într-un sistem fiscal proporţional. Trebuie doar să se utilizeze
o parte substanţială a venitului în furnizarea de servicii de care să beneficieze cu precădere o
anumită categorie a populaţiei, sau să se procedeze la subvenţionarea directă a acesteia.
Hayek nu este de acord cu explicaţia dată în general de către politicieni, atunci când ei
susţin utilizarea progresivităţii impunerii. Aceasta se referă la necesitatea finanţării cheltuielilor
publice mereu în creştere prin utilizarea unor cote progresive de impunere a veniturilor, deoarece în
caz contrar, săracii ar fi avut de suportat o povară intolerabilă. Hayek consideră că intrările la buget
provenite din nivelurile înalte de impozitare a veniturilor mari, în special a veniturilor foarte

47 Sultana Sută-Selejan, Doctrine economice, Editura Independenţa Economică, Piteşti 2000, p.137
9
7
ridicate, reprezintă o cotă atât de mică din totalul intrărilor, încât aproape că nu influenţează povara
suportată de restul contribuabililor; însă ani de-a rândul, beneficiarii progresivităţii au fost nu cei
săraci, ci exclusiv categoriile înstărite de muncitori şi partea mai puţin avută a clasei de mijloc, care
dădeau cel mai mare număr de alegători.
Hayek susţine utilizarea impunerii proporţionale, care după părerea sa, are marele merit că
oferă o regulă asupra căreia pot cădea de acord atât cei care plătesc mai mult, cât şi cei care plătesc
mai puţin (în valoare absolută), o regulă care, o dată acceptată, nu mai creează problemele pe care
le generează o regulă specială, aplicată doar unei minorităţi. Chiar dacă prin impozitarea progresivă
nu se nominalizează persoanele care vor plăti un procent mai mare, se comite o discriminare, prin
introducerea unei diferenţieri care tinde să transfere povara de pe umerii celor care decid rata pe
umerii celorlalţi.
Hayek afirma în acest sens că:
Progresivitatea nu ne oferă nici un criteriu despre ceea ce se consideră a fi sau nu just. Ea nu
indică nici un punct final al aplicării sale, iar “bunul simţ” al celor pe care adepţii săi sunt obligaţi
să-i privească drept unici garanţi nu este altceva decât o opinie de moment, conturată de măsurile
politice anterioare.
Faptul că progresia a crescut atât de repede se datorează unei cauze speciale care şi-a făcut
simţit efectul, în ultimii patruzeci de ani: inflaţia. Astăzi, înţelegem că o creştere a veniturilor
nominale determină „urcarea” individului la o cotă superioară de impozitare, deşi venitul său real a
rămas neschimbat. În consecinţă, membrii majorităţii s-au găsit, periodic, în postura de victime ale
48
măsurilor discriminatorii pe care ei înşişi le votaseră, cu speranţa că nu vor fi afectaţi.
Hayek concluzionează, spunând că impozitarea progresivă încalcă principiul “plată egală
pentru muncă egală” – poate unicul principiu de justiţie economică ce întruneşte o aprobare
generală.
Un efect paradoxal şi serios din punct de vedere social, este acela că impozitarea progresivă
contribuie, de fapt, la perpetuarea inegalităţilor, deşi este menită a le reduce; ea elimină cea mai
importantă compensaţie pentru acea inegalitate care este inevitabilă într-o societate a liberei
iniţiative.
Cu cât este mai greu ca un individ să dobândească o avere, cu atât cele deja existente sunt
văzute de ceilalţi ca privilegii lipsite de orice justificare. În aceste condiţii, politicile vor tinde să
smulgă aceste averi de sub controlul privat, fie prin procesul lent al impozitării excesive a
moştenirilor, fie prin metoda mai expeditivă a confiscării. Un sistem bazat pe proprietatea privată şi
pe controlul privat asupra mijloacelor de producţie presupune că acestea pot fi dobândite de către
oricine are succes în afaceri. Dacă acest lucru nu mai este posibil, chiar şi oamenii care, în alte
condiţii, ar deveni cei mai eminenţi capitalişti ai noii generaţii nu pot decât să se transforme în
inamici ai celor ce posedă deja averi considerabile.
Pentru a se putea institui un sistem fiscal rezonabil, trebuie ca populaţia să accepte
principiul că majoritatea care decide asupra nivelului general al impozitelor trebuie să contribuie, la
rândul

48 Friederch A. Hayk, Constituţia Libertăţii (1959), ediţie în limba română, Institutul european, Iaşi, 1998, p.327
9
8
său, la aceste prelevări, suportând cota maximă de impozitare. Nu se poate, însă, obiecta în nici un
fel dacă aceeaşi majoritate ar decide să protejeze o minoritate defavorizată din punct de vedere
49
economic, printr-o impozitare proporţional mai redusă .

Opinia lui John Gray referitoare la sistemul fiscal


John Gray (născut în 1948) este unul dintre cei mai importanţi filozofi ai politicii de la
Oxford şi totodată din lumea anglo-saxonă. Acesta a scris numeroase lucrări în care trece prin sita
analizei ideile unui mare număr din principalii filosofi ai politicii din secolele XIX şi XX, de la
Mill şi Spencer la Hayek, Popper, Berlin şi apoi la autorii contemporani: Nozick, Buchanan, Rawls.
El abordează marile subiecte ale teoriei politice moderne (libertatea politică, drepturile individuale,
piaţa liberă, contractul social), inserându-se totodată cu luări de poziţie personale în principalele
dezbateri de idei contemporane privind rolul şi sfera acţiunii statului, democratizarea şi şansele ei,
dereglementarea economică, restructurarea asistenţei sociale, drepturile minorităţilor, reforma şi
restructurarea din statele postcomuniste etc.
În lucrarea sa, Dincolo de liberalism şi conservatorism (1993), John Gray semnalează
eşecul sistemelor doctrinare în faţa complexităţii fenomenului social şi politic contemporan.
În ceea ce priveşte structura unui sistem de impozitare, John Gray susţine introducerea cotei
proporţionale pe venit, deoarece, consideră el, “nu există nici un argument etic sau economic pentru
50
progresivitatea impozitului pe venit” .
Impozitarea proporţională a venitului face un apel intuitiv clar la faptul că dreptatea şi
proporţionalitatea sunt legate în gândirea comună, iar omul bogat care are mai mult de apărat nu se
mai poate plânge dacă impozitul îi este calculat, în mod proporţional, mai mare. Totuşi, cel mai
important avantaj al impozitării proporţionale pe venit este acela că separă impozitarea de partea de
cheltuieli a guvernului. Ea indică faptul că pe calea unui impozit pe sporirea averii separat de
impozitul pe moştenire, măsurile de redistribuţie care pot fi apărate trebuie să fie toate în partea de
cheltuieli.
Regimul de impozitare liberal susţinut aici tinde să promoveze libertatea individuală,
independenţa personală şi răspândirea capitalului. Acesta tinde să elimine multe denaturări create
prin politica actuală de impozitare, fără a face însă un fetiş din neutralitatea impozitului, şi
încorporează o preocupare explicită pentru argumentele redistribuţionale, care se bazează de
asemenea pe partea de cheltuieli a unei politici liberale.
Printre criticile aduse impunerii proporţionale a veniturilor se remarcă aceea că aceasta nu
are în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte, pe măsură ce
acestea obţin venituri mai mari sau posedă averi mai importante.
Impunerea în cote proporţionale se întâlneşte în prezent, ea utilizându-se atât în cazul unor
impozite directe (de exemplu în unele ţări pentru calculul impozitului pe profiturile societăţilor de

49 Idem, p.334
50 J. Gray, Dincolo de liberalism şi conservatorism(1993), Editura ALL, Bucureşti, 1998, tradusă în limba română de Adrian-
Paul Iliescu, p.120
9
9
capital), cât şi în cazul impozitelor indirecte (de exemplu, la taxa pe valoarea adăugată, la taxele
vamale, la taxele de timbru etc.).

Argumentele invocate de susţinătorii cotelor progresive


Impunerea în cote progresive s-a introdus, în unele ţări, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, iar în altele în primele decenii ale secolului al XX-lea, fie sub presiunea nevoilor bugetare
(Anglia), fie din dorinţa instituirii ideilor moderne în materie de impozite: progresivitate, scutirea
minimului de existenţă, discriminarea veniturilor, deducerea cheltuielilor şi a sarcinilor familiale
(Germania, Austria).
Odată cu începerea crizei economice din 1929-1933, guvernele au trebuit să facă faţă unei
situaţii deosebite, determinată de scăderea veniturilor din impozite în paralel cu necesitatea
efectuării unor cheltuieli publice sporite pentru ajutorarea celor greu loviţi de efectele crizei
(şomeri, săraci etc.), precum şi pentru susţinerea intervenţiei statului în economie.
Impozitarea progresivă are caracteristic faptul că nivelul cotei impozitului creşte pe măsura
creşterii materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica impozitului să o devanseze pe aceea a
materiei impozabile. Cotele progresiei pot creşte fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.
Impunerea progresivă poate fi întâlnită în practica fiscală fie sub forma impunerii în cote progresive
(globale), fie a impunerii în cote progresive compuse (pe tranşe de venit, fig. 4.2.).
impozit

venit

Prima A doua A treia


tranşă tranşă tranşă

Figura 7.2. Progresivitatea pe tranşe


Importanţa actuală a fiscalităţii progresive, ca de altfel şi a altor măsuri similare, se explică
prin aceea că ea a parcurs tot acest drum, ascunsă sub măşti înşelătoare. Hayek aminteşte cum
prima propunere de introducere a progresivităţii datează din timpul Revoluţiei franceze (1789), însă
idea a fost respinsă în mod categoric. În 1848, Karl Marx şi Friedrich Engels propuneau deschis
“un impozit pe venit puternic progresiv şi diferenţiat”, ca mijloc prin care, după prima etapă a
revoluţiei, “proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a smulge, treptat, întreg capitalul
51
burgheziei, pentru a centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului” .
În Franţa, problema reformei impozitelor directe şi introducerea progresivităţii s-a pus
începând cu sfârşitul secolului al-XIX-lea şi a continuat şi la începutul secolului al-XX-lea,
campania în favoarea impozitului pe venit realizându-se nu atât prin evidenţierea calităţilor
acestuia, cât prin scoaterea în evidenţă a arhaismului şi nedreptăţilor vechilor impozite. Este de

51 Friederch A. Hayk, Constituţia Libertăţii (1959), ediţie în limba română, Institutul european, Iaşi, 1998, p.
10
0
remarcat faptul că Parlamentul a respins treizeci de proiecte ale impozitului pe venit şi abia în
1914, s-a reuşit, în parte, să se suprime impozitele de la 1789.
Mişcarea în favoarea impozitării progresive a reapărut într-o formă nouă. Reformatorii
sociali, deşi în general dezavuau dorinţele de modificare a distribuţiei veniturilor, au început să
susţină că povara fiscală globală, presupusă a fi determinată prin alte metode, ar trebui distribuită în
funcţie de “capacitatea de plată”, pentru a asigura o “egalitate a sacrificiilor”, iar acest obiectiv ar fi
cel mai uşor de atins prin adoptarea unor rate progresive de impozitare a veniturilor.
Activitatea de impozitare a veniturilor şi gradul de progresivitate a sistemului de impunere a
veniturilor produc mai multe consecinţe, care au fost analizate pe larg în literatura de specialitate.
Majoritatea lucrărilor despre optimul de impozitare a veniturilor, Mirrlees (1971, 1976), Atkinson şi
Stiglitz (1980), capitolele 13-14, se axează pe relaţia mutual exclusivă dintre echitate şi eficienţă,
atunci când se studiază eventualitatea sporirii progresivităţii impozitelor.
Ipoteza de bază vehiculată este aceea că un sistem progresiv de impunere, chiar dacă va
contribui la o distribuţie mai egalitaristă a veniturilor nete după impozitare, determină
distorsionarea deciziilor alocative, referitoare la cererea şi oferta de forţă de muncă, la intensitatea
muncii şi la acumularea de capital uman, putând conduce la activităţi frauduloase, de risipă de
resurse şi de tip rent-seeking (sub forma evaziunii fiscale şi a reducerii motivaţiei de specializare a
52
forţei de muncă) .
În anumite lucrări mai recente din literatura de specialitate s-a admis idea că un sistem mai
progresiv de impunere poate aduce anumite beneficii în mai multe situaţii practice, neconducând în
mod necesar la reducerea eficienţei sociale. Cel puţin trei tipuri de argumente sunt folosite pentru a
susţine un astfel de punct de vedere.
În primul rând, se afirmă că necesitatea creşterii ocupării forţei de muncă face să fie
eficientă creşterea veniturilor nete salariale ale muncitorilor mai prost plătiţi (îndeosebi femei) şi că
o schimbare a sistemului de impunere în sensul creşterii progresivităţii va avea un efect pozitiv în
acest sens.
Al doilea argument este că atunci când pieţele muncii nu sunt competitive, salariile se pot
stabili la un nivel prea ridicat şi că impozitarea progresivă poate determina reducerea nivelului la
care se stabilesc salariile de echilibru.
Un al treilea argument este acela că, atunci când cei ce stabilesc salariile au în vedere
obiective egalitariste, impozitarea progresivă poate reduce necesitatea redistribuirii câştigurilor
brute înainte de impozitare, sporind în consecinţă cererea pentru muncitori cu productivitate scăzută
şi reducând rata şomajului.
Un studiu complex realizat de economistul norvegian Jon Strand a ajuns la concluzia că
salariile nete (după impozitare) sunt mai scăzute atunci când impozitele devin mai progresive, cu
excepţia muncitorilor situaţi la extremitatea de jos a câştigurilor (în general muncitorii necalificaţi).
Efectul asupra salariilor brute este mai dificil de sesizat, el fiind însă negativ în orice caz pentru

52 Jon Strand – ”Effects of Progressive Taxes under Decentralized Bargaining and Heterogeneous Labor” – Memorandum no.
33/99, Revista Departamentului de Economie al Universităţii din Oslo.

10
1
muncitorii al căror nivel absolut al cotei de impunere nu sporeşte atunci când progresivitatea devine
mai accentuată. Pentru a înţelege mai bine efectele sporirii progresivităţii impunerii veniturilor
persoanelor fizice, este necesară distincţia între modificarea propriu-zisă a progresivităţii şi
modificarea cotei medii de impunere a veniturilor.
Astfel, o creştere a progresivităţii determină reducerea atât a salariului brut, cât şi a celui
net. O asemenea sporire a progresivităţii conduce la reducerea puterii efective de negociere a
salariilor din partea salariaţilor, în favoarea puterii de negociere a firmelor.
Pe de altă parte, o creştere pură a cotei medii de impozitare a salariilor determină reducerea
salariilor nete, însă creşterea salariilor brute. Atât veniturile nete ale firmei, care suportă salariile
brute, cât şi veniturile nete ale salariaţilor, care suportă impozitul pe salarii, vor fi diminuate.
Reducerea veniturilor firmei se produce datorită negocierii cu salariaţii a unor salarii brute mai
mari, pentru ca aceştia să nu-şi vadă diminuate salariile nete încasate.
Economistul norvegian utilizează un model destul de complex, cu multe restricţii teoretice,
ajungând la concluzia că este posibil ca profiturile firmei să rămână nemodificate, chiar dacă
salariile nete ale tuturor muncitorilor vor fi diminuate în urma creşterii veniturilor statului ca
urmare a sporirii progresivităţii impozitului.
El precizează că guvernul poate face sistemul de impunere mai progresiv şi să obţină mai
multe venituri la buget, fără a genera alte consecinţe adverse pentru alocarea resurselor în
economie.
Astfel, spre deosebire de lucrările clasice din literatura fiscală, care abordează nivelul optim
al impunerii, autorul norvegian ajunge la concluzia că sporirea veniturilor din impozite prin
intermediul creşterii progresivităţii este un “cadou social”, o “masă gratuită”, deoarece nu implică
alte costuri economice şi de realocare a resurselor.
Totuşi, el recunoaşte că rezultatele obţinute în urma studiului său trebuie privite cu prudenţă,
deoarece ele se bazează pe ipoteza că nu se vor produce efecte demotivaţionale asupra salariaţilor
sau efecte negative asupra acumulării de capital uman, de genul celor menţionate în lucrările unor
autori precum Mirrlees sau Atkinson-Stiglitz, ca urmare a creşterii progresivităţii.
De asemenea, economistul norvegian admite că ar putea fi criticat pentru modul în care şi-a
construit ipotezele, menite să susţină concluzia sa finală, referitoare îndeosebi la faptul că firmele şi
economia nu vor avea de suferit de pe urma sporirii progresivităţii impunerii veniturilor persoanelor
fizice.
Majoritatea lucrărilor care se ocupă de impunerea progresivă pleacă de la ipoteza că toţi
salariaţii vizaţi câştigă un salariu egal. În mod evident, problema progresivităţii este mai interesantă
atunci când veniturile impozabile sunt diferite.
Într-un studiu efectuat de Daniel Dăianu şi Radu Vrânceanu asupra situaţiei ţărilor în
tranziţie aceştia au ajuns la concluzia că statul poate determina, printr-o impunere fiscală bine
53
intenţionată dar excesivă, ieşirea de pe piaţă a unui număr de firme . Prin politica sa de
maximizarea a veniturilor provenite din impozite şi taxe pentru a oferi o cantitate cât mai mare de

53 Dăianu, D. şi Vrânceanu, R., România şi Uniunea Europeană (2002), Editura Polirom, Iaşi, p.164
10
2
servicii publice, guvernul, aplicând o progresivitate prea accentuată asupra veniturilor se va afla în
situaţia ca previziunile sale de venituri publice să nu se adeverească, deoarece numărul firmelor şi
persoanelor plătitoare de impozite a scăzut, fie că acestea nu rezistă pe piaţă, fie că găsesc anumite
căi de ocolire a impunerii (evaziunea fiscală).

U7.5. Rezumat
Folosirea politicii fiscale pentru realizarea redistribuirii veniturilor este o problemă care
presupune asumarea unor judecăţi de valoare precum şi sacrificarea unei părţi a eficienţei
economice în favoarea justiţiei fiscale. În perioada actuală statele U.E. folosesc sisteme de
impunere diferite în funcție de stadiul de dezvoltare economico-socială și de obiectivele politicii
fiscale. Unele se bazează pe sisteme cu cotă unică iar altele pe sisteme cu cote progresive de
impozitare.

U7.6. Test de autoevaluare


1. Care din următorii factori determină creșterea resurselor financiare publice
a) factorii monetari;
b) factorii demografici;
c) factorii politici și militari;
d) factorii sociali;
e) toate categoriile de factori de mai sus influențează creșterea resurselor financiare
publice.
2. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart în:
a) resurse ordinare și resurse extraordinare;
b) resurse ordinare și resurse curente;
c) resurse extraordinare și resurse incidentale;
d) venituri fiscale și venituri nefiscale;
e) venituri fiscale și resurse curente.
3. Resursele financiare publice nu includ resursele:
a) administrației de stat locale;
b) asigurărilor sociale de stat;
c) populației;
d) necesare protecției sociale;
e) instituțiilor publice cu caracter autonom.
Răspuns:
1. e)
2. a)
3. c)
10
3
Unitatea de învăţare U8. Considerații privind impozitele

Cuprins
U8.1. Introducere...........................................................................................................................104
U8.2. Competențele unităţii de învăţare..................................................................................106
U8.3. Caracteristicile impozitelor directe și indirecte ……………………... ……...106
U8.4. Efecte provocate de creşterea presiunii fiscale ……………………… …….108
U8.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice.................110
U8.6. Rezumat..................................................................................................................................115
U8.7. Teme de casă………………………………………………………… ….……115
U8.8. Teste de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor........................................................116

U8.1. Introducere
În perioada postbelică se conturează un nou tip de stat denumit „Welfare State”
(termen utilizat în literatura anglo-saxonă încă din 1941) sau „Statul providenţă sau al
bunăstării” care presupune in tervenţia guvernului, prin acţiunile sale, asupra forţelor pieţei
pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute si pentru a le a sigura un nivel de
trai minim. În modelele coer ente ale ţărilor occidentale de “state ale bunăstării”, statul tinde
sa formeze împreună cu celel alte instituţii “producătoare” de bunăstare individuală –
sistemul pieţei, familia şi instituţiile nonprofit (biserica, asociaţiile profesionale, organizaţiile
54
caritabile) – ceea ce se cheamă reţeaua de securitate socială .
Construcţia sa a început chiar în timpul războiului, când, în 1942, economistul englez
William Beveridge a elaborat un raport denumit „Asigurările sociale şi serviciile înrudite”
(Social Insurance and Allied Services), la baza căruia stăteau situaţiile lung i şi laborioase ale
unei comisii special constituite în acest scop. Pe baza raportului care stabilea două obiective
importante: asigurarea securităţii sociale şi înlăturarea şi suprimarea mizeriei, vor fi instituite
în a doua jumătate a anilor ’ 40 sisteme naţionale gratuite de educaţie şi să nătate, precum şi
55
alte facilităţi în diferite dome nii .
În 1949, R.F. Germa nia consacra prin legea fundamentală (Constituţia) formula de
„stat social” care împreună c u conceptul de „economie socială de piaţă”, v a deveni expresia
preocupării de îmbinare a efi cienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi
revine rolul de a asigura cad rul adecvat pentru desfăşurarea activităţilor economico-sociale,
fără a limita concurenţa.
Expansiunea statului bunăstării va cunoaşte apogeul în anii ’ 60-’70, în ţările

54 Luana Pop, Dicţionar de politici sociale, Editu ra Expert, Bucureşti, 2002,p.151


55 Iulian Văcărel (coord.) – Finanţe Publice, ed. a II-a, p. 210
104
scandinave, mai ales prin faimosul „model suedez”, aceste ţări aplicând principiul „acoperirii
universale”, potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor locuitorilor. Această
expansiune a statului bunăstării a făcut ca termenul de „socialism”, care în perioada
interbelică semnifica fără doar şi poate, naţionalizarea mijloacelor de producţie şi
planificarea centralizată a economiei, să însemne în anii `70 mai ales redistribuirea pe scară
largă a veniturilor prin intermediul impunerilor fiscale, precum şi prin instituţiile create de
56
statul bunăstării, Suedia fiind considerată de multe voci drept o ţară socialistă . SUA şi
Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia statului bunăstării vor adopta şi ele, în
anii ’60 şi prima parte a anilor ’70, programe de referinţă în domeniul politicii sociale.
Ceea ce a stat la baza gândirii şi acţiunii în domeniile economic şi politic în perioada
postbelică, până la declanşarea crizei din 1973-1974 şi încetinirea durabilă a creşterii care i-a
urmat, a fost teoria elaborată de Keynes, teorie, care a suferit numeroase dezvoltări, mulţi
autori aducându-şi contribuţia la îmbogăţirea ei şi la corectarea carenţelor sale. Ea s-a
răspândit rapid în rândul economiştilor din Europa şi din Statele Unite, ajungând să formeze
un curent general de opinie, până la declanşarea crizei, când a fost pusă în discuţie
valabilitatea ei. Afirmarea ocupării depline, ca obiectiv prioritar al guvernelor, se răspândeşte
rapid, imediat după terminarea războiului, în numeroase ţări europene precum Belgia, Franţa,
Olanda, Norvegia, dar şi în SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă.
Evoluţia keynesismului a început, de fapt, imediat după apariţia teoriei lui Keynes şi
a continuat chiar şi în timpul războiului când în Marea Britanie, William Beveridge a
elaborat în 1944 un raport asupra ocupării depline, „Full Employment in Free Society”, în
care pornind de la teoria lui Keynes, se arăta că sarcina redresării economiei naţionale şi a
reducerii pierderii de putere de cumpărare revenea statului, care era chemat să stimuleze
creşterea cererii globale şi să facă investiţii capabile să asigure sporirea producţiei la nivelul
cererii globale. Beveridge considera că acest obiectiv s-ar putea realiza prin sporirea
cheltuielilor publice (pentru investiţii şi acordarea de alocaţii celor cu venituri reduse) şi prin
reducerea cheltuielilor bugetare (diminuarea impozitelor ducând la creşterea cererii solvabile
a populaţiei şi a capacităţii de a investi a întreprinzătorilor). Deficitul bugetar, astfel apărut,
urmând să fie acoperit pe seama împrumuturilor de stat, pe această cale fiind atrase în
circuitul economic şi economiile neinvestite. Prin realizarea de investiţii s-ar crea noi locuri
de muncă şi s-ar ajunge la creşterea cererii solvabile a populaţiei, care ar putea fi satisfăcută
pe seama bunurilor produse de noile investiţii. Dispariţia şomajului şi sporirea veniturilor
populaţiei ar avea ca efect reducerea efortului bugetar pe calea cheltuielilor şi chiar
majorarea veniturilor din impozite, restabilindu-se astfel în afara echilibrului economic şi
echilibrul bugetar. Prin această teorie denumită „teoria deficitului sistematic” se urmărea
57
menţinerea unui şomaj „moderat” de 3% cu ajutorul politicii financiare a statului . Prin
intervenţia sa în economie, statul efectuează o serie de cheltuieli, având caracter fie de
consum, fie de investiţii. Cum cheltuielile publice se suportă, în principal din impozite şi

56 Friedrich A. Hayek – „Drumul către servitute”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997 , p. 9


57 Iulian Văcărel – Finanţele publice. Teorie şi practică, p. 419-421
105
taxe, intervenţia statului capătă caracterul unui mijloc de redistribuire a veniturilor, de
majorare sau de reducere, după caz, a cererii de consum a populaţiei ori a investiţiilor.

U8.2. Competențele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune să prezinte caracteristicile impozitelor directe și
indirecte, efectele provocate de creșterea presiunii fiscale și indicatorii de apreciere a
evoluției veniturilor publice cu caracter fiscal și nefiscal.
În urma parcurgerii acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 Identifice toate categoriile de impozite;
 Utilizeze tehnicile și metodele de evaluarea a materiei impozabile și să determine
impozitele de plată;
 Calculeze presiunea fiscală;
 Calculeze și să interpreteze indicatorii de apreciere a evoluției veniturilor
publice. Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-3 ore.

U8.3. Caracteristicile impozitelor directe și indirecte


După modul de așezare și impunere impozitele se împart în:
a) Impozite directe, care se percep periodic (lunar, trimestrial, anual), direct şi nominal
de la persoanele fizice şi juridice pe baza venitului constatat sau asupra valorii
bunurilor care le aparţin, cum sunt, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul
pe veniturile agricole, etc. Având în vedere criteriile care stau la baza aşezării şi
încasării impozitelor directe, acestea se pot clasifica în impozite reale şi impozite
personale.
Impozitele directe sunt reprezentate de următoarele categorii:
 Impozitul pe profit;
 Impozitul pe venit;
 Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
 Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
 Impozitul pe reprezentanţe;
 Impozite şi taxe locale (pe clădiri, pe teren, asupra mijloacelor de transport, etc.).
Impozitele reale se aşează asupra bunurilor care constituie avuţia materială a cetăţenilor, ca
de exemplu, terenurile, imobilele, construcţiile, fără a ţine seama de veniturile pe care acestea le
produc. Ca impozite de tip real menţionăm: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul
datorat de meşteşugari şi negustori (patenta).
Impozitele reale mai poartă denumirea de impozite obiective sau pe produs, întrucât se
aşează asupra venitului brut dat de obiectul impozabil, fără a avea vreo legătură cu situaţia socială a
plătitorului de impozit.
106
Impozitele personale au în vedere, în primul rând, situaţia socială şi personală a subiectului
impozabil, ele aşezându-se asupra veniturilor sau averii acestuia şi chiar indiferent de nivelul lor.
Obiectul impunerii îl constituie veniturile dobândite sub formă de salarii, câştiguri din profesii
libere, beneficii din activităţi industriale, bancare, din comerţ, venitul net obţinut din exploatarea
pământului, din arenzi, din chirii, dobânzi pentru sume de bani împrumutate, dividende pentru
acţiuni şi părţi sociale, etc. De asemenea, se mai impun bunurile imobiliare care aparţin cetăţenilor,
transferurile de proprietăţi prin acte de vânzare-cumpărare, activul net al întreprinderilor,
succesiunile, donaţiile, tranzacţiile cu hârtii de valoare, aportul de capital la societăţi, etc. În cazul
impozitelor de tip personal se ţine seama atât de mărimea venitului impozabil realizat, cât şi de
situaţia personală a contribuabilului (căsătorit, necăsătorit, cu sau fără copii, divorţat, văduv, cu sau
fără persoane în întreţinere, cu sau fără merite deosebite faţă de ţară, invalid, etc.). Impunerea se
face fie separat pe fiecare fel de venit, fie global pentru veniturile realizate din diferite surse, în cote
proporţionale sau progresive.
În cazul impozitelor personale, unele venituri sau componente ale averii sunt supuse la două
impozite distincte. De pildă, profitul se impune pentru întreaga societate comercială, iar dividendele
se impun separat pe fiecare acţionar sau asociat. Ca urmare, ele se mai numesc şi impozite
subiective.
b) Impozitele indirecte, care se încasează prin preţul mărfurilor (în special mărfuri de
consum) o dată cu vânzarea acestora, fiind numite şi impozite pe cheltuieli sau impozite pe
consum. În prezent, în România se întâlnesc, din această categorie, taxa pe valoarea adăugată,
accizele, taxele vamale, etc.
 Taxa pe valoarea adăugată (TVA)
TVA este un impozit indirect adoptat în Franţa, din iniţiativa lui M. Laure, în anul 1954.
Este indirect deoarece se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic al produsului finit,
asupra valorii adăugate realizată de producători, inclusiv asupra distribuţiei către consumatorul
final.
 Accizele
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat, pentru
următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere, vinuri, tutun, electricitate,
gaze naturale, etc.
 Taxele vamale
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra bunurilor şi
serviciilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale României.
Baza de calcul a taxelor vamale reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la cursul de
schimb stabilit de Banca Naţională a României.
Pentru ca bunurile să fie scutite de la plata taxelor vamale de import ele trebuie să
îndeplinească anumite condiţii şi anume:
- să fie trimise de expeditor fără nicio obligaţie de plată din partea destinatarului;
- să nu facă obiectul comercializării ulterioare;
- să nu fie utilizate pentru prestaţii către terţi, prestaţii aducătoare de venit.
10
7
 Monopolul fiscal de stat
Monopolul este dreptul ce şi-l rezervă statul de a produce sau/şi de a vinde anumite bunuri
de consum. Nu este, deci, un impozit special, ci o modalitate de percepere a impozitului indirect
(pe cheltuieli). Impozitul este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de către stat şi
costul de producţie, inclusiv profitul întreprinzătorului.
Monopolurile fiscale au fost instituite asupra producerii şi/sau vânzării unor mărfuri cum
sunt: tutunul, sarea, alcoolul, zahărul, chibriturile, cărțile de joc etc. De asemenea, în unele ţări
există monopolul de stat al loteriilor.
 Taxele de timbru ( taxe judecătoreşti, de notariat, consulare, de înregistrare,etc.)
Pe lângă impozite şi taxe, în unele ţări se mai întâlnesc şi contribuţiile la asigurările
sociale și de sănătate. Acestea sunt sume ce se încasează de către anumite instituţii de drept public,
de la diferite persoane fizice şi juridice pentru avantaje reale sau presupuse de care beneficiază.
Plata contribuţiilor este obligatorie.

Exemple
Impozitul pe salarii, impozitul pe profit, pe venit și pe locuințe sunt impozite
directe. Taxa pe valoarea adăugată, accizele și taxele vamale sunt impozite
indirecte, fiind incluse voalat în prețul/tariful de vânzare al bunurilor/serviciilor.
Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană,
pentru bunurile importate din spațiul UE, nu se mai percep taxe vamale.

Precizați și analizați impozitele, taxele și contribuțiile suportate de un agent


economic.

Să ne reamintim...
 Impozitele, în funcție de modul de așezare și percepere, se împart în:
- Impozite directe, care la rândul lor pot fi reale și personale;
- Impozite indirecte, care se mai numesc impozite pe cheltuieli sau pe
consum. Impozitele directe sunt suportate de agentul economic, mărimea
acestora influențând capacitatea de autofinanțare a acestuia.
Impozitele indirecte fiind cuprinse în prețul bunurilor și serviciilor (TVA, accize,
taxe vamale) sunt suportate de consumatorul final.

U8.4. Efecte provocate de creşterea presiunii fiscale


În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, la anumite condiţii socio-
economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului
productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de inflaţie prin
fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.

10
8
a) Scăderea efortului productiv. Economiştii liberali au remarcat efectele descurajante pe
care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. Astfel, din
punctul de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte
adverse: efectul de substituţie (diminuarea timpului de lucru al angajatului ca urmare a amputării
salariului prin impozitare) şi efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în scopul
compensării pierderii de venit net datorită creşterii impozitelor).
În acest context pentru a exprima rezistenţa la impozit se utilizează termenul de abstinenţă
fiscală care constă în evitarea îndeplinirii anumitor operaţiuni în scopul de a scăpa de impozitele la
care ele dau naştere. Abstinenţa fiscală poate să se concretizeze în scăderea activităţii economice,
dacă ea reduce în mod pronunţat incitarea la muncă, la economisire şi la investire.
b) Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi a
cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a preţurilor şi
salariilor, alimentând în acest mod inflaţia. Explicaţia constă în încercarea, pe de o parte, a
întreprinderilor de a cuprinde în preţul lor de vânzare plusul de impozite şi contribuţii sociale pe
care le suportă şi, pe de altă parte, a salariaţilor de a recupera, sub forma salariilor mai mari
scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.
c) Economia subterană, reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au
drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de nivelul
ridicat al fiscalităţii, fiind un aspect particular al fraudei şi evaziunii fiscale. Astfel, practicarea
muncii la negru permite angajatului să obțină venituri nedeclarate (principale sau complementare),
iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor sociale (aferente muncii la negru).
d) Reducerea competitivităţii pe plan internaţional. Orice creştere a prelevărilor
obligatorii suportată de agenţii economici se repercutează în nivelul preţului practicat la produsele
lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod
negativ asupra competitivităţii întreprinderii respective în relaţiile cu exteriorul. Sporirea presiunii
fiscale dincolo de pragul considerat admisibil, riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistenţe din
ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenţilor economici
autohtoni în faţa unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai active, mai agresive.
Definirea bazei impozitului pe veniturile societății are un impact asupra procesului
investiţional implicit asupra formării capitalului graţie deducerilor speciale instituite cu privire la
amortizarea mijloacelor fixe şi, respectiv, prin creditul fiscal pentru investiţii.
Cerinţa de economisire, ca bază pentru activitatea investiţională şi de formare a capitalului,
reclamă evidenţierea unui impozit pe venitul din capital care să includă profitul economic propriu-
zis.
În contextul obiectivului de maximizare a profitului, cele două tipuri de reduceri vor fi
utilizate pentru influenţarea deciziilor de investire.
În privinţa deducerii amortizării, aceasta se referă la avantajele conferite de amortizarea
accelerată în raport cu amortizarea liniară. Iniţial ideea a fost aceea de a asocia amortizarea fiscală
cu amortizarea economică, ţinându-se cont de nivelul real al duratei de folosinţă a mijlocului fix.

10
9
Dacă deducerile în contul amortizării sunt concentrate la începutul vieţii activului şi nu
eşalonate liniar pe anii de folosinţă, valoarea actuală reală este mai mare. Astfel, datorită creşterii
valorii actuale nete a câştigurilor impozitate, unele investiţii considerate ca neproductive pot deveni
profitabile [Brezeanu, 1999].
Amortizarea poate fi analizată dintr-un triplu unghi de vedere: patrimonial, ca o depreciere
de activ; financiar, ca un element de bază al capacităţii de autofinanţare; economic, ca un element al
costurilor.
Într-o abordare financiară, amortizarea apare ca o modalitate de refacere a capitalului
investit iniţial. Fondurile ieşite din ciclul de exploatare în momentul investiţiei se reîntorc, prin
mecanismul amortizării, în ciclul de exploatare, fiind disponibile pentru o nouă investiţie.
În ceea ce priveşte creditul fiscal pentru investiţii, acesta are în vedere posibilitatea
diminuării (în forma procentuală) a impozitului prin intermediul unui credit aferent acestuia. Acest
tip de reducere are un impact asupra profitabilităţii investiţiilor atât prin reducerea costurilor
investiţiilor, cât şi în calitate de instrument al politicii fiscale pentru impulsionarea formării
capitalului. De exemplu, o combinaţie între amortizarea accelerată şi creditul fiscal va conduce la
restrângerea bazei impozabile şi a ratei fiscale efective, neavând însă un impact neutru asupra
activelor deoarece alocarea eficientă a resurselor implică egalizarea ratelor de profit brut.
De asemenea, baza de impozitare este influenţată de reacţia încetinită a impozitului la
modificările dinamice din economie, de fenomenul inflaţionist şi de decizia politică. În ceea ce
priveşte reacţia impozitului, acesta afectează baza de impozitare prin modul în care este
impulsionat fluxul de resurse în întreaga economie, ţinându-se cont de oportunităţile de profit sau
pierdere.

U8.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice Indicatori privind
nivelul veniturilor publice
Indicator Formula de calcul Explicaţie
1.Volumul veniturilor publice VPT =  VPTi Totalitatea veniturilor publice
a) în expresie nominală VPTn =  VPTni Totalitatea veniturilor publice exprimate în
preţuri curente ale anului de calcul
b) în expresie reală VPTr Totalitatea veniturilor publice exprimate în
VPTr = IP preţuri constante ale unei perioade de bază (se
obţin prin împărţirea valorilor nominale la un
indice de preţ)
2. Ponderea veniturilor publice VPT Exprimă partea din produsul intern brut
în PIB
%VPTPIB = PIB 100 realizată într-un an care se alocă pentru
acoperirea nevoilor colective ale societăţii
3.Veniturile publice medii pe VPT Suma alocată fiecărui locuitor în urma
VPloc. =
locuitor Populatie distribuirii resurselor în economie. Se poate
exprima în monedă naţională sau într-o monedă
care să asigure comparabilitatea datelor.
11
0
Indicatori privind structura veniturilor publice
Indicator Formula de calcul Explicaţie
Ponderea fiecărei categorii de Gi = VPi/VPT x 100 Exprimă modul de formare a
venituri în total venituri publice veniturilor publice totale, în funcţie
de provenienţa fiecărei categorii de
venit

Indicatori privind dinamica veniturilor publice


Indicator Formula de calcul Explicaţie
1.Modificarea absolută a VP = VP1 – VP0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice veniturilor publice de la o perioadă la alta
a) în expresie nominală VPn= VPn1 – VPn0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile
curente ale perioadelor luate în considerare
b)în expresie reală VPr= VPr1 – VPr0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile
constante ale unei perioade de bază.
VP1 VP0
2.Modificarea relativă a % VP = Exprimă procentul cu care variază veniturile
veniturilor publice VP0 publice de la o perioadă la alta.
100
VP VP
a)în expresie nominală % VPn = n1 n0 100 Exprimă modificarea procentuală a
VP
n0
veniturilor publice exprimate în preţurile
curente ale perioadelor analizate
b)în expresie reală % VPr = VPr 1 VPr0 100 Exprimă modificarea procentuală a
VP
r0
veniturilor publice exprimate în preţuri
constante.
3.Modificarea ponderii %VPPIB =(VP1/PIB1 – Exprimă modificarea proporţiei de alocare a
veniturilor publice în PIB VP0/PIB0)x100 PIB destinat acoperirii nevoilor colective
4.Modificarea veniturilor VPloc=VP1/Populaţie1- Exprimă modificarea gradului de alocare a
publice medii pe locuitor VP0/Populaţie0 veniturilor publice pe cap de locuitor.
VPi1 VPi0
5.Modificarea structurii gi = ( VPT  VPT ) x 100 Exprimă mutaţiile ce se produc la nivelul
1 0
veniturilor publice categoriilor de venituri care alcătuiesc
veniturile publice totale.
VP1
6.Indicatorul privind VP 100 I Indicatorul de corespondenţă poate lua
0 VP
corespondenţa dintre KVP/PIB =  următoarele valori:
PIB1 I
PIB0 100
PIB
modificarea veniturilor - raport supraunitar, adică o modificare mai
publice şi modificarea rapidă a veniturilor în raport cu PIB.
PIB - raport unitar, ceea ce semnifică modificarea
cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a
11
1
PIB.
- raport supraunitar, semnificând o
modificare a veniturilor publice inferioară
modificării PIB.
7.Elasticitatea veniturilor VP1 VP0 100 Exprimă modificarea procentuală a
VP0
publice în raport cu PIB eVP/PIB = veniturilor publice, la modificarea cu 1% a
PIB1  PIB0 100
PIB0 produsului intern brut. Coeficientul de
elasticitate şi indicatorul de corespondenţă
trebuie să fie situate în acelaşi interval,
comparativ cu 1.

Exemplu
Aplicaţie rezolvată:
1. Se cunosc următoarele date:
Indicatori Unităţi de măsură 2007 2008
Veniturile bugetului de stat milioane lei preţuri curente 74.640 94.030
Veniturile la bugetul fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate milioane lei preţuri curente 12.640 15.250
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat milioane lei preţuri curente 24.630 34.000
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj milioane lei preţuri curente 2.470 1.930
Veniturile bugetelor locale milioane lei preţuri curente 6.400 6.340
Produs intern brut (PIB) milioane lei preţuri curente 412.761,5 503.958,7
Indicele preţurilor bunurilor de consum (an de
referinţă 2007) % 100 106,3
Populaţie milioane locuitori 21,56 21,53
Curs de schimb mediu anual RON / EUR 3,3373 3,6827
Să se determine:
a) veniturile bugetului general consolidat în cei doi ani analizaţi
b) modificarea absolută şi relativă a veniturilor bugetului general consolidat în expresie
nominală;
c) modificarea absolută şi relativă a veniturilor bugetului general consolidat în expresie
reală;
d) modificarea ponderii veniturilor consolidat în PIB;
e) veniturile publice medii consolidate pe locuitor exprimate în euro;
f) elasticitatea veniturilor publice consolidate în raport cu PIB.
a) VT buget consolidat 2007 = 74.640 + 12.640 + 24.630 + 2.470 + 6.400 = 120.780 milioane lei
VT buget consolidat 2008 = 94.030 + 15.250 + 34.000 + 1.930 + 6.340 = 151.550 milioane lei

112
b) Modificarea absolută a VT buget consolidat în expresie nominală (preţuri curente) în 2008 faţă
de 2007
VTbugetconsolidat2008n/ 2007  VTbugetconsolidat2008n VTbugetconsolidat2007n  151.550 120.780  30.770
milioane lei
Modificarea relativă a VT buget consolidat în expresie nominală (preţuri curente) în 2008 faţă de
2007
n VTbugetconsolidat2008n / 2007 30.770
%VTbugetconsolidat2008 / 2007  VTbugetconsolidat n 100  120.780 100  25,48%
2007
c) Modificarea absolută a VT buget consolidat în expresie reală (preţuri constante) în 2008 faţă de
2007
VTbugetconsolidat n
VTbugetconsolidat 2008r / 2007  VTbugetconsolidat 2008r  VTbugetconsolidat 2007r  2008

Ipret
2008 / 2007
VTbugetconsolidat 151.550 120.780
n
  
2007  142.568,2 120.780  21.788,2
Ipret2007 / 20071,0631
VTbugetconsolidatr  21.788,2 milioane lei preţuri constante
2008/ 2007

Modificarea relativă a VT buget consolidat în expresie reaală (preţuri constante) în 2008 faţă de
2007
r VTbugetconsolidat2008r / 2007 21.788,2
%VTbugetconsolidat2008 / 2007  VTbugetconsolidat 2007r 100 120.780 100  18,04%
d) Ponderea VT buget consolidat în PIB în anii 2007 şi 2008
G  VTbugetconsolidat2007 100  120.780 100  29,26%
PIB
VT / PIB 2007 412.761,5
2007

G  VTbugetconsolidat2008 PIB
100  151.550 100  30,07%
VT / PIB 2008 503.958,7
2008

Modificarea ponderii VT buget consolidat în PIB în anul 2008 faţă de anul 2007
G VT / PIB
G G  30,07  29,26  0,81puncte procentuale
VT / PIB VT / PIB
2008 / 2007 2008 2007

VTbugetconsolidat 1 120.780106 1
e)VTbugetconsolidat  2007   6
  1.678,61
EUR / loc2007 Populatie Cschimb 21,5610 3,3373
2007 2007

EUR/loc
VTbugetconsolidat  VTbugetconsolidat2008  1  151.550 106 6  1 1.911,37
EUR / loc2008 Populatie Cschimb 21,53 10 3,6827
2008 2008

EUR/loc
f) Elasticitatea (e) veniturilor publice consolidate în raport cu PIB
VTbugetconsolidat 2008 / 2007 30.770
e VTbugetconsolidat 2007 120.780  30.770 412.761,5
PIB
VTbugetconsolidat / PIB  2008 / 2007  503.958,7  412.761,5 120.780  91.197,2  1,1531
PIB
412.761,5 2007

e = 1,1531 >1 => în dinamica lor, veniturile bugetului general consolidat au cunoscut o creştere mai

113
rapidă decât cea a produsului intern brut; la modificarea cu 1% a PIB, VT buget consolidat s-au
modificat cu 1,1531%.

Exemplu
Aplicaţie rezolvată:
Se cunosc următoarele date privind veniturile bugetului de stat, conform Legii bugetului de
stat pe 2008 (milioane lei):
- impozit pe profit 12.821,3 lei;
- alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice 1.656
lei;
- impozit pe venit şi salarii 17.543,2 lei;
- cote defalcate din impozitul pe venit 13.366,4 lei;
- taxa pe valoare adăugată 41.000 lei;
- sume defalcate din taxa pe valoare adăugată 15.063,8 lei;
- alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii 91,4 lei;
- accize 13.201,2 lei;
- taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de
activităţi 1.168,3 lei;
- impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale 1.123,8 lei;
- contribuţii de asigurări 355,5 lei;
- venituri nefiscale 6.357,5 lei;
- venituri din capital 112 lei;
- încasări din rambursarea împrumuturilor acordate 4,2 lei.
Să se determine:
a) valoarea impozitelor directe, a impozitelor indirecte, a veniturilor fiscale, a veniturilor
curente şi a veniturilor totale;
b) structura impozitelor directe şi a celor indirecte în total venituri fiscale, precum şi a
veniturilor curente, veniturilor din capital şi a încasărilor din rambursarea împrumuturilor
acordate în total venituri buget de stat.

Rezolvare:
a) Impozite directe (Imp.dir.) = impozit pe profit + alte impozite pe venit, profit şi câştiguri
din capital de la persoane juridice + impozit pe venit şi salarii - cote defalcate din impozitul pe
venit
= =12.821,3 + 1.656 + 17.543,2 – 13.365,9 = 18.654,6 lei;
Impozite indirecte (Imp.indir.) = taxa pe valoare adăugată - sume defalcate din taxa pe
valoare adăugată + alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii + accize + taxe pe utilizarea
bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi + impozit pe comerţul
11
4
exterior şi tranzacţiile internaţionale = 41.000 – 15.063,8 + 91,4 + 13.201,2 + 1.168,3 + 1.123,8 =
41.520,9 lei;
Venituri fiscale (Vf) = impozite directe + impozite indirecte = 18.654,6 + 41.520,9 =
60.175,5 lei;
Venituri curente (Vcrt) = venituri fiscale + contribuţii de asigurări + venituri nefiscale =
60.175,5 +355,5 + 6.357,5 = 66.888,5 lei;
Venituri totale (VT) = venituri curente + venituri din capital (Vcap) + încasări din
rambursarea împrumuturilor acordate (Înc) = 66.888,5 + 112 + 4,2 = 67.004,7 lei.

b) G  Im p.dir. x100  18.654,6 x100  31%


Im p.dir. /Vf
Vf 60.175,5
100%
G  Im p.indir. x100  41.520,9 x100  69%
Im p.indir. /Vf Vf 60.175,5
Vcr
G  t x100  66.888,5 x100  99,82%
Vcrt /VT VT 67.004,7
Vca
G p x100  112 x100  0,17% 100%
Vcap/VT VT 67.004,7
In
G  c x100  4,2 x100  0,01%
Vcap/VT
VT 67.004,7

U8.6. Rezumat
Impozitele și taxele reprezintă venituri bugetare cu conținut fiscal și dețin cea mai mare pondere în
totalul veniturilor bugetare. Pentru a aprecia contribuția fiecarei categorii de venituri la realizarea
resurselor financiare și evoluția în timp a acestora este necesară calcularea anumitor indicatori.

U.8.7. Temă de casă


Se cunosc următoarele date privind execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat în România:
Anul Venituri ale Bugetului PIB Indicele Curs mediu Populaţie
Asigurărilor Sociale de milioane preţurilor de schimb milioane
Stat (VBASS) - milioane lei lei n / n-1 RON/EUR locuitori
%
2005 16.632,4 287.186 108,6 3,6234 21,63
2006 19.637,7 344.650,6 104,87 3,5245 21,61
2007 24.632 412.761,5 106,57 3,3373 21,56
2008 32.056,3 503.958,7 106,3 3,6827 21,53

Să se determine:
115
a) evoluţia veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat în preţuri curente şi în preţuri
constante, folosind indicele preţurilor, pentru anii analizaţi;
b) veniturile medii ale bugetului asigurărilor sociale de stat pe locuitor exprimate în EURO
pentru anii analizaţi;
c) ritmul de creştere al PIB şi al veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi
coeficientul de corelare a creşterii veniturilor cu creşterea PIB.

U8.8.Teste de autoevaluare:
1. Precizați care din următoarele afirmații nu caracterizează impozitele directe:
a) Sunt nominative;
b) Sunt regresive;
c) Au termene de plată precis stabilite;
d) Reprezintă forma cea mai veche de impunere.
2. Care din următoarele afirmații caracterizează impozitele de tip real:
a) La impunere se ia în calcul venitul net;
b) Sunt nominative;
c) Capătă de cele mai multe ori un caracter progresiv;
d) Principalii dezavantajați sunt marii producători.
3. Care din următoarele afirmații, cu privire la impozitele personale, este falsă:
a) se întâlnesc sub forma impozitului pe venit;
b) se ține cont de minimul de venit neimpozabil;
c) se referă la impozitul pe capitalulm bănesc;
d) țin cont de situația personal a fiecărui plătitor.
Răspuns:
1. b
2. b
3. c

11
6
Unitatea de învăţare U9. Evaziunea fiscală

Cuprins
U9.1. Introducere..........................................................................................................................117
U9.2. Competențele unităţii de învăţare................................................................................117
U9.3. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale............................................................118
U9.4. Evaziunea fiscală în România………………………………………………120
U9.5. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale..............................................................122
U9.6. Eliminarea corupţiei…………………………………………………………123
U9.7. Sancţionarea evaziunii fiscal………………………………………………..126
U9.8. Rezumat................................................................................................................................128
U9.9. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................................128

U9.1. Introducere
Evaziunea fiscală este unul dintre fenomenele economico-sociale de maximă
importanţă cu care se confruntă mai multe ţări, dar din păcate ceea ce se poate face
efctiv in acest dominu este limitarea cât mai mult a consecinţelor acestui fenomen,
eradicarea lui fiind imposibilă.
Efectele acestui fenomen se resimt asupra nivelurilor veniturilor fiscale,
conducând la distorsiuni în mecanismul pieţei şi pot contribui la crearea unor
inechitaţii sociale datorate „excesului” şi „înclinaţiei” diferite a contribuabililor
către evaziunea fiscală. În toate timpurile, multitudinea obligaţiilor pe care le
impun legile fiscale contribuabililor au făcut să stimuleze inginiozitatea acestora
în a inventa diverse procedee de eludare a legilor fiscale.

U9.2. Competențele unităţii de învăţare


La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 definească și să identifice fenomenul de evaziune fiscală;
 identifice formele evaziunii fiscale;
 identifice cauzele şi efectele acesteia asupra activităţii economice şi sociale;
 propună unele măsuri de combatere şi diminuare a ariei evaziunii fiscale;
Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

11
7
U9.3. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici
din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan
naţional, cât şi internaţional.
Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind, sustragerea prin
orice mijloace de la impunere sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.
În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la impunere poate fi:
- sustragere realizată la adăpostul legii
- sustragere care se realizează cu încălcarea legii fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea realizată la adăpostul legii este posibilă, deoarece legislaţia din diferite ţări
permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente ale
averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a cerinţelor impunerii, nu
ar trebui să scape de la impunere.
 Spre exemplu, impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane
fizice pe baza unor norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care
realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa
respectivă.
 În unele ţări, legea dă dreptul unui întreprinzător persoană fizică să-şi declare soţia şi
copii drept asociaţi, chiar dacă aceştia nu au nici o contribuţie la capitalul social sau
la activitatea firmei. O astfel de asociaţie permite ca profitul să fie repartizat între
asociaţi fictivi, iar impunerea să se facă separat. În acest mod, se ajunge ca impozitul
plătit statului să fie mai mic.
 Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor
să fie împărţit în mod egal, între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la
realizarea lui. În acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să
fie diminuat.
 Totodată, în practica fiscală din unele ţări, o persoană fizică poate opta fie pentru
impunerea utilizată în cazul veniturilor realizate de persoane fizice, fie pentru cea
care se aplică profitului societăţilor de capital.
 Facilităţile fiscale, care se acordă agenţilor economici din anumite ramuri ale
economiei la înfiinţarea sau pe parcursul desfăşurării activităţii sub forma unor
scutiri sau reduceri de impozit pe profit, permit, de asemenea, ca, la adăpostul legii,
o parte din venit să scape de la impunere. Amortizarea accelerată, atunci când e
permisă de lege pentru unele categorii de mijloace fixe, conduce la diminuarea
profitului impozabil. Atunci când statul se confruntă cu dificultăţi financiare mai
deosebite, scoate de sub incidenţa impozitării dobânzile aferente împrumuturilor
contractate de el pe piaţă.

11
8
Sustragerea de la impunere, în baza legii, poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi
îmbunătăţirea conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.
Evaziunea frauduloasă se întâlneşte pe o scară largă şi se înfăptuieşte cu încălcarea
prevederilor legale, bazându-se deci, pe fraudă şi pe rea credinţă. Drept urmare acest fenomen
antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul public un volum important de
resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau
economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi:
- ţinerea unor registre contabile nereale;
- distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările
de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite; întocmirea de
documente de plată fictive;
- modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport,
manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos
comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în
contabilitate;
- întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea
de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din
veniturile realizate etc.
Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării - pe multiple
planuri
– a relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea
fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen intern, naţional, ci a devenit unul internaţional.
De exemplu, o firmă având sediul de bază într-un anumit stat şi diferite reprezentanţe în alte
state, dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi tentată să transfere o parte cât mai
substanţială din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicată către statul (statele) cu fiscalitate
mai redusă.
Pe glob se găsesc numeroase “paradisuri fiscale” cum sunt ele denumite: Liechtenstein,
Luxemburg, Bahamas, Bermude, Panama, Insulele Cayman etc. Pe teritoriul acestor state sunt
înfiinţate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe
teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul.
În ţările cu o experienţă bogată în fiscalitate, adaptată cerinţelor economiei de piaţă,
evaziunea fiscală (specifică mai ales T.V.A.) poate fi întâlnită sub forme precum:
- Frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat în timp o bună
reputaţie prin comportament şi rezultate, încetează brusc plăţile, declarându-se în stare de faliment,
după ce în prealabil a avut grijă să-şi transfere profitul în altă ţară;
- Frauda pe termen scurt, care poată fi întâlnită atunci când o nouă întreprindere înfiinţată (cu
intenţia ascunsă de a obţine bani prin pretenţii false), înaintează organelor fiscale o cerere justificată
11
9
de rambursare a T.V.A., însă după rambursare întreprinderea în cauză îşi încetează activitatea, iar
plătitorul dispare;
- Sindromul “Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a T.V.A. se declară în stare de
faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi director. În acest caz, organelor fiscale
le revine sarcina de a încerca să încaseze impozitul de la unitatea falimentară sau lichidată;
- Sindromul “companiilor multiple” apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme,
printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea taxei pe valoarea adăugată fără
să fi participat la plata celei colectate, după care dispare;
- Manipulările insignifiante care se concretizează în efectuarea unei serii de modificări mărunte în
contabilitate, ca de exemplu: omiterea de la însumare a unor pagini, înregistrarea repetată a unor
facturi de intrare, reportare greşită etc. toate acestea conduc la întocmirea unui decont de T.V.A.
incorect.

Exemplificați cazuri de evaziune fiscală la adăpostul legii și frauduloasă.

U9.4. Evaziunea fiscală în România


Fenomenul evaziunii fiscale se întâlneşte pe scară largă şi în România. Formele de
manifestare a evaziunii fiscale în ţara noastră sunt diferite.

 De exemplu, fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter umanitar,


social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru unele bunuri
provenite din ajutoare şi donaţii. În unele cazuri însă bunurile primite sub forma de ajutoare
şi donaţii sunt utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate sau nu
sunt înregistrate în patrimoniu ori sunt utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de
profit.
 Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate şi,
implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale
produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realizează prin: utilizarea ca
bază de calcul a accizele datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate
cu cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate
produsele; stabilirea preţului materiei prime, din care s-a obţinut alcoolul folosit la
fabricarea băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
 Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către
buget se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă modalitate
de evaziune, la care se apelează destul de des, este aceea a folosirii de facturi externe
falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale.
 Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială.
Astfel, de exemplu, în cazul autentificării actelor de vânzare-cumpărare, nu de puţine ori,
părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie
12
0
inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai
mic.

În perioada care a trecut de la introducerea T.V.A. în România, s-au conturat


diferite forme de evaziune fiscală şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des întâlnite
pot fi menţionate:
 vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu
de descoperit. Practice, vânzările de bunuri sau prestări de servicii se fac fără
întocmirea documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în
contabilitate;
 omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj
care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi, care vor solicita clienţilor
T.V.A.;
 înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată
(gen barter), cu plata redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă.
Într-o asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe
total circuit, valoarea masei impozabile se va diminua şi la buget se va încasa o
sumă mai mică;
 deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi
false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de
facturi care se referă la cumpărături inexistente;
 erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au totuşi, o
influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă
valoarea lor este mare;
 aplicarea incorectă a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă a sumelor
cuvenite bugetului, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă altfel
plătitorul de TVA nu are cum să profite de această practică;
 cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor
mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca
în realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este
aceea a solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat,
de către doi agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul
respectiv au circulat prin mai multe societăţi comerciale.
Printre cauzele cele mai importante care stau la baza evaziunii fiscale pot fi menţionate:
- intenţia de eludare sau încălcare deliberată a prevederilor din legislaţia fiscală, în
vederea sustragerii de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
- desfăşurarea de activităţi fără autorizaţie legală;
- refuzul sau tergiversarea obligaţiilor fiscale corect determinate;

12
1
- conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor privind determinarea cheltuielilor,
veniturilor şi a obligaţiilor fiscale;
- majorarea în mod nereal a cheltuielilor firmei în scopul diminuării profitului impozabil;
- exploatarea la maximum a unor incoerenţe sau inconsecvenţe ale legislaţiei fiscale sau
interpretarea arbitrară a prevederilor acesteia în ceea ce priveşte facilităţile fiscale;
- necunoaşterea legislaţiei fiscale.

Propuneți câteva măsuri pe care le considerați potrivite pentru diminuarea ariei evaziunii
fiscale.
U9.5. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală are o evoluţie determinată de acţiunea concertată a unor factori cum sunt:
dinamica economiei reale, dimensiunea cantitativă şi calitativă a cadrului legislativ şi instituţional,
nivelul fiscalităţii, alţi factori interni sau externi.
Fenomenul evazionist este unul complex, cu implicaţii negative pe multiple planuri şi, ca atare, el
trebuie urmărit în permanenţă, pentru a putea fi combătut în mod cât mai eficient.
Practica fiscală internaţională atestă că un sistem fiscal modern trebuie să aibă şi
comportamente care să conducă la educarea şi informarea promptă a contribuabililor în legătură cu
obligaţiile lor privind întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii unor evidenţe corecte
a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată, pedepsele şi sancţiunile care se
aplică celor care încalcă prevederile legale.
Printre măsurile care mai pot fi avute în vedere pentru limitarea ariei evaziunii fiscale,
menţionăm:
unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu ansamblul
cadrului legislativ din economie;
 eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o
mai bună corelare a facilităţilor fiscale;
 în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească în mai mare măsură, pe lângă prevederile
punitive, şi cele care pot determina un comportament economic normal, care să conducă
la limitarea ariei evaziunii fiscale;
 eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor care mai există în activitatea organelor de
control financiar şi fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi
combaterea evaziunii fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la
nivel central a tuturor activităţilor de control;
 utilizarea în mai mare măsură a controlului prin sondaj şi trecerea pe un plan mai
secundar a controlului permanent şi excesiv;
 stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal.
În direcţia prevenirii şi combaterea evaziunii fiscale în România vor acţiona şi măsurile care sunt
prevăzute în actele normative intrate în vigoare în anii 2002 şi 2003.
12
2
Este vorba mai întâi de organizarea în acest scop a cazierului fiscal (O.G. nr. 75/2001 privind
organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal)al contribuabilului ca mijloc de evidenţă şi urmărire a
disciplinei financiare a acestora şi pentru întărirea administrării impozitelor şi taxelor datorate
bugetului. Cazierul fiscal se organizează de Ministerul Finanţelor Publice la nivel central şi la
nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice din judeţe şi din municipiul Bucureşti, în format
electronic. În cazierul fiscal sunt menţionate persoanele fizice şi juridice, precum şi asociaţii,
acţionarii şi reprezentanţii legali ai persoanelor juridice, care au la activ fapte sancţionate de legile
financiare, vamale, cât şi cele care privesc disciplina financiară. Aceste sancţiuni pot fi înscrise în
cazierul fiscal numai dacă au rămas definitive şi irevocabile. Certificatul de cazier fiscal este
obligatoriu de prezentat în următoarele cazuri:
- la înfiinţarea societăţilor comerciale de către asociaţi, acţionari şi reprezentanţii legali
desemnaţi;
- la înfiinţarea asociaţilor şi fundaţiilor de către solicitanţi.
În al doilea rând, în prima parte a anului 2003 au fost instituite o serie de măsuri deosebit de
importante care vor avea un impact favorabil şi în direcţia combaterii ferme a fenomenului
evaziunii fiscale. Pe această linie se înscrie măsura aducerii la cunoştinţă publică a listei
contribuabililor care înregistrează obligaţii restante faţă de unul sau altul din bugetele publice,
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare.

U9.6. Eliminarea corupţiei


Eliminarea corupţiei este elementul primordial în perfecţionarea controlului fiscal ca
element de combatere a evaziunii fiscale. Corupţia, alături de incompetenţa, sunt elementele care
favorizează creşterea evaziunii fiscale, între cele două componente existând o relaţie direct
proporţională.
Corupţia sau activitatea de corupere este o activitate umană destul de bine elaborată. Ea nu
este supusă hazardului sau inconştientului, ci este o activitate raţională, responsabilă. Datorită
corupţiei o societate involuează în întregul ei, în afara unui mănunchi de profitori, restul societăţii
suportă costurile globale ale acestui fenomen, precum şi a evaziunii fiscale şi crimei organizate.
Corupţia are cauze psihologice, istorice, sociale, politice, dar în principal o determinare
economică. De aceea, unele ţări cunosc o perpetuare a fenomenului corupţiei şi involuţiei
economico-sociale.
Corupţia este o activitate economica deoarece:
a) se bazează pe resurse limitate;
b) dispune de un proces operaţional: favoarea, înlesnirea, oportunitatea, în general avantajul ocult;
c) dispune de o finanţare specifică;
d) dispune de o piaţă proprie;
e) satisface anumite trebuinţe;
f) urmăreşte realizarea de profituri.
Corupţia este o activitate economică şi pentru că cele mai numeroase şi importante acte
săvârşite au legătură cu actele şi faptele economice. Activitatea de corupere este una spontană, la
12
3
nivelul societăţii ea nefiind formal organizată, însă dacă ea se neglijează poate deveni o activitate
sistematică şi curentă.
Activitatea de corupere este desfăşurată de funcţionari publici şi oameni politici care se
folosesc de locul ocupat şi puterea de care dispun în structura şi ierarhia publică, este o activitate
parazitară, desfăşurată în paralel şi pe suportul activităţii publice, datorită resurselor care le stau la
îndemână, respectiv:
1. înclinaţia funcţionarului public sau a politicianului spre a se lăsa corupt;
2. existenţa unui sector public;
3. imobilismul factorului politic şi al puterii judecătoreşti.
Finanţarea corupţiei este asigurată în primul rând de stat celor cu funcţii în structura de stat care au
posibilitatea şi se lasă corupţi în detrimentul realizării sarcinilor de serviciu pentru care sunt
retribuiţi. Aceştia folosesc timpul de muncă pentru care sunt plătiţi de la bugetul statului pentru a
procura noi “resurse” necuvenite. O altă componenta a finanţării corupţiei o constituie pierderile
suferite de societate ca urmare a incorectitudinii şi necinstei funcţionarilor publici şi celor care
apelează la aceste servicii. Pierderile sunt mai mari decât evaziunea fiscală produsă prin corupţie.
Ea constă din înlocuirea alocării de resurse prin mecanismele puse la dispoziţie de piaţă, care sunt
mai puţin distorsionate cu alocarea prin mecanismul corupţiei care sfidează legile economiei de
piaţă.
Piaţă corupţiei este limitată şi închisă, în ea nu au acces decât agenţii ce dispun de anumite
motivaţii şi resurse, precum şi o înclinaţie spre imoralitate.
Aceasta este o piaţă “subterană” fiind influenţată de starea generală a economiei, de
moralitatea societăţii, de factorii politicii şi de gradul de implicare a statului în economie. Persoana
coruptă nu este proprietarul activităţii, ci se află într-un raport de administrare a unor activităţi,
bunuri şi servicii aflate în proprietatea publică. Activitatea de corupere este strâns legată de
coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Cu cât întinderea sectorului public este mai mare cu
atât corupţia este mai accentuată.
Raţionamentul existenţei corupţiei constă în dorinţa de a obţine câştiguri cât mai mari a celor care
participă la actul de corupţie, dorinţa care este cu atât mai mare cu cât discrepanţa dintre veniturile
funcţionarilor (mici) şi a celor care au recurs la corupţie (mult mai mari) sunt importante, precum şi
cu cât lipsa de moralitate a societăţii este mai pronunţată.
Deşi corupţia apare ca desfăşurată, în general, de persoane fizice care au acces la putere, nu
de multe ori cea interesată de organizare este puterea politică.
Activitatea este greu de controlat şi de cuantificat dat fiind caracterul său ocult, coordonatele sale
fiind greu de probat. Actul de corupere şi fenomenul corupţiei în general sunt activităţi imorale.
Imoralitatea şi ilegalitatea se bazează în primul rând pe faptul că funcţionarii publici şi oamenii
politici corupţi vând din interesele şi speranţele contribuabililor, din impozitele cărora sunt plătiţi,
în loc de a le apăra şi consolida, iar în al doilea rând realizează evaziune fiscală prin sumele de bani
primite de la corupători, ceea ce se răsfrânge, de asemenea, negativ asupra contribuabililor.

12
4
Corupţia este prezentă şi în sânul economiei şi societăţii româneşti, mult mai mult o dată cu
trecerea la economia de piaţă, deşi ea este prezentă de secole în ţara noastră. Nici controlul
financiar nu a scăpat de acest fenomen. Cauzele sunt multiple:
- salarizarea modestă a funcţionarilor care nu asigură nici necesităţile curente;
- birocraţia şi incompetenţa;
- numărul mare de funcţionari publici existenţi datorită gradului mare de implicare a statului în
economie;
- politizarea activităţii de control prin numirea în funcţii de conducere şi management a unor
reprezentanţi ai puterii publice;
- haosul legislativ care caracterizează sistemul fiscal actual;
- presiunea fiscală ridicată la care sunt supuşi agenţii economici;
- dreptul de a stabili cuantumul sancţiunilor de către organele de control;
- nivelul de dezvoltare a economiei;
- perpetuarea nivelului de trai a populaţiei.
Mulţi funcţionari şi oameni politici sunt implicaţi în activitatea unor agenţi economici
(administratori, cenzori, membri ai consiliilor de administraţie etc.), fiind interesaţi de bunul mers
al acestora fiind protejate de eventualele controale ale organelor abilitate. O parte din funcţionari
lucrează în cadrul sistemului de control sau în posturi de decizie tocmai pentru a-şi proteja
afacerile. Deşi legile apărute după 1990 au prevăzut ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi în
activitatea societăţilor comerciale, aceştia nu au renunţat nici la afaceri, nici la funcţii din
administraţia publică, cesionând conducerea societăţii pe numele rudelor sau apropiaţilor acestora.
Între corupţie şi evaziunea fiscală există o legătura interdependentă. Astfel în ţările
scandinave unde corupţia este aproape inexistentă (în Finlanda şi Danemarca este zero) şi
evaziunea fiscală are valori foarte mici (Danemarca 2%, Finlanda 1,5%, Suedia 7%). Anual,
datorită corupţiei, sunt deturnate 80 miliarde de dolari.
Lupta împotriva corupţiei ca pârghie de combatere a evaziunii fiscale trebuie dusă de guvern, dar şi
de oameni de afaceri şi persoanele cinstite care îşi văd afacerile de primi sau speranţele pentru o
viaţă mai bună pentru ceilalţi. În primul rând trebuie acţionat asupra cauzelor care o generează şi o
perpetuează. Aceasta presupune:
1. Selecţionarea şi perfecţionarea personalului pe bază de competenţă;
2. Salarizarea motivată a personalului din activitatea de control fiscal prin acordarea de retribuţii
decente, premii, avantaje în natură, autoturism şi telefon de serviciu, concedii gratuite, transport
gratuit pe mijloacele de transport;
3. Protejarea funcţionarilor şi a familiilor acestora împotriva pericolelor la care se expun prin
activitatea de control;
4. Promovarea în funcţii de conducere a unor profesionişti în domeniu;
5. Libertatea de decizie în acţiunile pe care le desfăşoară şi neimplicarea politicului în activitatea
acestora;
6. Alocare de sume importante de la bugetul statului pentru combaterea evaziunii fiscale
(echipamente tehnologice, culegerea de informaţii, publicaţii de specialitate etc.);
12
5
7. Pedepsirea celor care se fac vinovaţi de acte de corupţie indiferent de poziţia pe care o deţin.
Având în vedere că în activitatea de control şi o parte necuantificabilă a controlului fiscal,
mulţi agenţi economici se conformează voluntar legilor fiscale tocmai datorită existenţei organelor
de control, de gradul mai mic sau inexistenţa corupţiei în rândul organelor de control depinde şi
conformarea voluntară a agenţilor economici.

U9.7. Sancţionarea evaziunii fiscale


Faptele de evaziune fiscală constituie contravenţii sau infracţiuni în funcţie de gravitatea lor.
Legislaţiile fiscale a ţărilor cu economie de piaţă au prevăzut pedepse pentru faptele de evaziune
fiscală săvârşite de agenţii economici. Sancţiunile sunt îndreptate, în special, spre recuperarea
sumelor sustrase de la plată datorate bugetului de stat, dobânzilor, penalităţilor şi a altor diferenţe
de plată stabilite de organele de control. La acestea se adaugă pedepsele adiacente respectiv,
sancţiunile contravenţionale, penale sau administrative.
Sancţiunile fiscale sunt instrumentele, mijloacele prin care sunt pedepsite abaterile de la
normele fixate de legile fiscale. În realizarea politicii fiscale a statului nostru, sancţiunile fiscale au
fost ca şi inexistente. Această stare de lucruri a constituit o cauză majoră a fraudelor fiscale la nivel
naţional. Pentru a stopa eficient evaziunea fiscală, organele de control fiscal trebuie să aibă la
îndemână cele mai adecvate sancţiuni. Studiile efectuate şi aplicate îndeosebi în ţările puternic
dezvoltate au demonstrat că aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un rol reparator, de a
încasa impozitul stabilit cu ocazia descoperirii lui, ci mai degrabă un rol preventiv pentru
descurajarea acestor fapte. De aceea, sancţiunile fiscale trebuie să fie diversificate şi suficient de
aspre în raport cu gravitatea faptelor, de nivelul impozitului sustras, de recidiva etc.
Legea pentru combaterea evaziunii fiscale adoptată de Parlament în anul 1994 nu acoperă
toată aria de fapte săvârşite de agenţii economici din ţara noastră prin încălcarea legilor fiscale,
fiind necesar implementarea de noi reglementări.
Sancţiunile fiscale se pot clasifica după modul de aplicare şi gradul de severitate astfel:
a) amendă fiscală – este mijlocul cel mai obişnuit pentru sancţionarea abaterilor fiscale. În raport cu
gravitatea faptei săvârşite de contribuabil poate fi:
- amendă contravenţională - aplicată de organele de control, stabilită în sumă fixă, reglementată
prin lege, sau proporţională, care este stabilită în raport de impozitul sustras şi se aplică de regulă în
caz de recidivă sau când există elemente de intenţie;
- amendă penală – aplicată de instanţa judecătorească pe baza actelor de control fiscal în cazul
încălcării cu intenţie a unor norme în materie fiscală, considerate infracţiuni. În cazul infracţiunilor
săvârşite de contribuabili pentru anumite fapte mai grave acestea sunt sancţionate cu închisoare,
concomitent cu alte măsuri cum ar fi: interzicerea unor drepturi, confiscarea averii şi a bunurilor
dobândite prin eludarea legilor;
b) dobânzile şi majorările de întârziere pentru neplata integrală şi la termen a impozitelor datorate.
Acestea se aplică pentru a compensa prejudiciul adus statului pentru neîncasarea la timp a
impozitului, iar procentul de dobândă are la bază costul de împrumut guvernamental;
c) confiscarea bunurilor, care este o măsură complementară sancţiunii contravenţionale;
12
6
d) suspendarea sau anularea autorizaţiei de exercitare a activităţii;
e) închiderea unităţii;
f) blocarea contului bancar;
g) suspendarea activităţii agentului economic.
Organele de control fiscal trebuie să aibă la îndemână mijloace eficiente de constrângere,
respectiv de reparare a prejudiciului adus statului prin ascunderea documentelor sau obiectelor
impozabile sau taxabile. În acest sens, în ţara noastră, organelor de control li s-au legiferat dreptul
de a stabili prin estimare nivelul impozitului datorat, utilizând în acest scop, orice documente şi
informaţii referitoare la activitatea şi perioada desfăşurată sau compararea cu activităţi similare,
preţuri practicate pe piaţă etc.
Constatarea şi sancţionarea faptelor de evaziune fiscală este efectuată de organele de control
ale Ministerului Finanţelor Publice (Direcţia de Control Fiscal, Garda Financiară), Curtea de
Conturi, organele Ministerului de Interne prin actele de control întocmite, iar faptele penale de către
instanţele judecătoreşti în baza constatărilor organelor de control fiscal.
Faptele de evaziune fiscală sancţionate de legile din ţara noastră se referă în general la:
- refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele justificative necesare
pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat;
- sustragerea de la plată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate prin neînregistrarea unor
activităţi;
- organizarea sau conducerea de evidente contabile duble, distrugerea documentelor de evidenţă
contabilă sau a suporturilor informaţionale de stocare a datelor;
- refuzul de a permite accesul organelor de control în locurile unde se desfăşoară activităţi
impozabile;
- nedepunerea declaraţiilor de impozite şi taxe la organele fiscale teritoriale;
- declararea fictivă a sediilor sociale etc.

Să ne reamintim…
Concepte cheie:
 evaziune fiscală;
 evaziune la adăpostul legii;
 evaziune frauduloasă;
 paradisuri fiscale;
 cazier fiscal;
 cod fiscal;
 control fiscal.

12
7
U9.8. Rezumat Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere sau de la plata
impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetelor publice de către persoane fizice și juridice.
Se prezintă sub două forme: evaziune la adăpostul legii și evaziune frauduloasă.

U9.9.Teste de evaluare:
1. Ce este evaziunea fiscală şi care sunt formele de manifestare a acesteia?
2. Prezentaţi câteva exemple de evaziune la adăpostul legii.
3. Prezentaţi câteva exemple de evaziune frauduloasă.
4. Care sunt cauzele care conduc la practicarea evaziunii fiscale?
5. Care sunt consecinţele evaziunii fiscale asupra activităţii economice şi sociale?
6. Ce metode consideraţi că ar putea fi aplicate pentru combaterea şi diminuarea fenomenului de
evaziune fiscală?
7. Ce măsuri au fost luate în ultima perioadă la noi în ţară pentru a diminua aria de manifestare a
acestui fenomen?

12
8
Unitatea de învăţare U10. Dubla impunere juridică internațională

Cuprins
U10.1. Introducere.......................................................................................................................129
U10.2. Competențele unităţii de învăţare............................................................................129
U10.3. Conținutul dublei impuneri juridice internaționale.............................................129
U10.4. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaționale……….……..131
U10.5. Rezumat.............................................................................................................................134
U10.6. Test de evaluare a cunoştinţelor................................................................................135
U10.7. Teme de casă……………………………………………………………….135

U10.1. Introducere
Dubla impunere reprezintă o problemă mondială perpetuă, ce generează creşterea
presiunii fiscale şi apariţia evaziunii fiscale, frânează desfăşurarea activităţii
economice, diminuează atractivitatea investiţională şi, ca rezultat, minimizează
resursele financiare atrase de la agenţii economici în bugetul de stat.

U10.2. Competențele unităţii de învăţare


La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 definească și să identifice fenomenul de dublă impunere juridică internațională;
 identifice impozitele care cad sub incidența dublei impuneri juridice internaționale;
 cunoască și să aplice criteriile de impunere a veniturilor;
 aplice metodele de evitare a dublei impuneri juridice internaționale;
Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt trecute la sfârșitul acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U10.3.Conţinutul dublei impuneri


Reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de
timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Dubla impunere poate apărea în cazul
realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat. Prin urmare, în cadrul
unui stat supunerea aceluiaşi venit sau aceleiaşi averi la mai multe impozite reprezintă o dublă
grevare (impunere) economică. În relaţiile dintre state interesează nu dubla impunere economică, ci
dubla impunere juridică.
Dubla impunere juridică internaţională poate apărea numai în cazul impozitelor directe,
respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere. În cazul impozitelor indirecte, nu se pune
problema dublei impuneri juridice internaţionale, deoarece cetăţenii unui stat, atunci când se află pe
12
9
teritoriul altui stat, suportă, în calitate de cumpărători, aceleaşi impozite cuprinse în preţul
mărfurilor cumpărate sau în tarifele serviciilor ca şi cetăţenii statului respectiv. Pentru mărfurile sau
serviciile cumpărate de cetăţenii unui stat din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite
indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.
În practica fiscală internaţională pot fi întâlnite mai multe criterii care stau la baza impunerii
veniturilor sau a averii, şi anume:
- criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal);
- criteriul naţionalităţii;
- criteriul originii veniturilor (teritorialităţii).
Potrivit criteriului rezidenţei, impunerea veniturilor se efectuează de autoritatea fiscală din
ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile ori averea, care fac obiectul impunerii,
sunt obţinute, respectiv, se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.
Conform criteriului naţionalităţii, un stat impune rezidenţii săi, care realizează venituri sau
posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara lor.
În cazul criteriului originii veniturilor, impunerea se efectuează de către organele fiscale din
ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, făcându-se abstracţie de rezidenţa
sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul în care aceste criterii sunt aplicate poate conduce la apariţia dublei impuneri juridice
internaţionale. Astfel, de exemplu, dacă într-o ţară impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei
(domiciliului fiscal), iar în alta pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară, în
eventualitatea realizării unor venituri în cea de-a doua ţară, va avea de plătit impozite pentru acestea
atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor, ceea ce, de fapt, înseamnă o dublă
impunere.
Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltării relaţiilor economice
şi financiare din diferite ţări au făcut necesară găsirea unor soluţii pentru înlăturarea ei. Practic
dubla impunere poate fi evitată fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea
unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state. Aceste convenţii au la bază modelele
date publicităţii în anii 1963, 1977 şi 1994, de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică.
În ultimele două decenii obiectivele urmărite a se realiza prin aceste convenţii s-au extins,
astfel încât ele se referă şi la combaterea evaziunii fiscale şi drept urmare se intitulează “Convenţii
de evitare a dublei impuneri şi combatere a evaziunii fiscale”.
Convenţia se aplică impozitelor pe venit şi pe avere, instituite de fiecare din statele
contractante, de subdiviziunile lor politice şi de unităţile administrativ-teritoriale. Sub incidenţa
convenţiei intră persoanele care sunt rezidente ale unui stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele
două state (atât persoane fizice cât şi juridice).
În legătură cu domiciliul fiscal al unei persoane fizice care are rezidenţă în cele două state
contractante, persoana respectivă se consideră rezidentă a statului în care are o locuinţă permanentă,
indiferent de forma acesteia. Condiţia este ca locuinţa respectivă să fie utilizată în cea mai mare
parte a anului. Dacă persoana în cauză are câte o locuinţă permanentă în fiecare din cele două state
13
0
semnatare ale convenţiei, atunci ea se consideră rezidentă a statului cu care are cele mai strânse
legături personale şi economice.
În cazul în care persoana respectivă nu are o locuinţă permanentă în nici unul din cele două
state, atunci se consideră că ea este rezidentă a statului în care locuieşte în mod obişnuit. În
eventualitatea că această persoană locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau dacă nu locuieşte în
mod obişnuit în nici unul dintre ele, atunci se consideră rezidentă a statului al cărui cetăţean este.
Presupunând că o persoană are cetăţenia ambelor state sau a nici unuia dintre ele, atunci domiciliul
fiscal se stabileşte prin înţelegere între părţile interesate.
La o persoană juridică, problema rezidenţei se rezolvă în funcţie de locul unde se află sediul
conducerii sale efective.

U10.4. Metode pentru evitarea dublei impuneri internaţionale


Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică
mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt: scutirea totală, scutirea progresivă, creditarea
ordinară şi creditarea totală a impozitului.
Conform procedeului scutirii (exonerării) totale, venitul realizat de rezidentul unei ţări, în
cealaltă ţară contractantă, în care însă acesta a fost impus, se deduce în întregime din venitul total
impozabil al acestuia în statul de rezidenţă. Cu alte cuvinte, în cazul aplicării acestui procedeu,
venitul realizat în străinătate de rezidentul unui anumit stat şi care a fost supus impunerii acolo, nu
se mai include în venitul impozabil în statul de rezidenţă.
În cazul procedeului scutirii (exonerării) progresive, venitul obţinut de rezidentul unui
stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în statul de rezidenţă, urmărind apoi ca
la venitul total astfel rezultat să se stabilească cota progresivă aferentă. În continuare, pentru
calcularea impozitului, această cotă se va aplica numai asupra venitului obţinut în statul de
rezidenţă. Prin urmare, însumarea venitului realizat în străinătate cu cel obţinut în statul de
rezidenţă are drept scop numai stabilirea cotei progresive cu care va fi impus venitul intern. De
exemplu, dacă o persoană, rezidentă a statului mexican, realizează în SUA un venit impozabil de
6.000 dolari, iar în Mexic, un venit impozabil echivalent cu 4.000 dolari, atunci, conform
procedeului scutirii progresive, impunerea se va realiza în felul următor:
Total venituri obţinute: 6.000 + 4.000 = 10.000 dolari
Presupunem că în Mexic, la un venit de 10.000 de dolari, se aplică o cotă progresivă simplă
de 22%. Această cotă se va aplica însă numai asupra venitului realizat în Mexic. Deci, impozitul
datorat statului mexican va fi:
4000  22
=880 de dolari
100
Procedeul „creditării” (imputării) ordinare constă în aceea că impozitul plătit statului
străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul unui alt stat, se deduce direct din
impozitul datorat în statul de rezidenţă însă numai până la limita impozitului intern ce revine la un
venit egal cu venitul obţinut în străinătate.

13
1
Pentru exemplificare, folosind datele prezentate la procedeul scutirii progresive, cu
precizarea că la venitul de 6.000 de dolari realizat în SUA, cota de impozit în baza căreia s-a plătit
statului american impozitul este de 15%. În Mexic, presupunem că venitul de 6.000 de dolari se
impozitează în baza unei cote de 14%. În această situaţie, aplicarea procedeului creditării obişnuite
se face astfel:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale ale statului
Mexican:
10.000 x 22% = 2.200 dolari
- impozitul plătit statului American pentru venitul de 6.000 de dolari este de:
6000 15
= 900 dolari
100
- impozitul aferent venitului de 6.000 de dolari în statul mexican este:
6000 14
= 840 dolari
100
- creditul acordat de statul mexican, în condiţiile aplicării metodei creditării ordinare, este
de 840 dolari, deoarece statul de rezidenţă nu acordă o reducere de impozit mai mare
decât cea rezultată din aplicarea cotei de impozit practicate în statul de rezidenţă la
venitul obţinut în statul sursă al venitului (statul american în exemplu nostru);
Impozitul datorat statului de rezidenţă (statul mexican) după acordarea creditului fiscal:
2.200 – 840 = 1.360 dolari.
În cazul aplicării procedeului creditării (imputării) totale, impozitul plătit în străinătate
pentru venitul realizat acolo se deduce integral din impozitele datorate în statul de rezidenţă.
Deducerea integrală se face inclusiv în situaţiile în care impozitul plătit în străinătate este mai mare
decât impozitul aferent aceluiaşi venit în statul de rezidenţă.
Reţinând datele prezentate la procedeul creditării ordinare, aplicarea procedeului creditării
totale se face astfel:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale ale statului de
rezidenţă pentru venitul realizat în Mexic şi în S.U.A:
10.000 x 22% = 2.200 de dolari;
- impozitul plătit în S.U.A. pentru venitul realizat în această ţară:
6.000 x 15% = 900 de dolari;
- creditul fiscal acordat de statul mexican este egal în acest caz cu impozitul plătit statului
american pentru venitul de 6.000 de dolari = - 900 dolari
- impozitul datorat statului de rezidenţă (statul mexican) după acordarea creditului
fiscal: 2.200-900 = 1.300 dolari
Rezultă deci, că apelarea la unul sau la altul din procedeele prezentate permite, după caz,
diminuarea impozitelor datorate de rezidenţă sau recunoaşterea impozitelor în străinătate.
România are deja încheiate convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu majoritatea ţărilor
din Europa şi cu multe ţări de pe celelalte continente. În cadrul acestor convenţii au fost adoptate
una sau alta din metodele de evitare a dublei impuneri.

13
2
Aplicație rezolvată:
Un rezident englez obţine în USA un venit de 60 000 u.m., cota de impunere fiind de
15%. În acelaşi timp mai obţine un venit în valoare de 80 000 u.m., în Anglia cotele de impunere,
sunt următoarele:
♦ Pentru 60 000 u.m. cota este de 10%
♦ Pentru 80 000 u.m. cota este de 25%
♦ Pentru 140 000 u.m. cota este de 30%.
Determinaţi impozitul total datorat de rezidentul englez utilizând cele patru metode de evitare a
dublei impuneri. Dubla impunere juridică internaţională reprezintă impozitarea aceleiaşi mase
impozabile în aceiaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale diferite. Principalele
modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale sunt:
- scutirea totală
- scutirea progresivă
- creditare obişnuită
- creditare totală.
Metoda scutirii totale presupune ca autoritatea fiscală din ţara de rezidenţă să nu ia în
considerare veniturile realizate în străinătate dacă pentru acestea s-a plătit impozit.
Astfel în ţara de rezidenţă impozitul perceput va fi de IA = 80 000 x 25% = 20 000 iar în SUA
impozitul pentru venitul realizat este de IS.U.A. = 60 000 x 15% = 9 000.
Impozitul total achitat de rezidentul englez în conformitate cu această metodă de evitare a dublei
impuneri este de IT = IA + ISUA = 20 000 + 9 000 = 29 000.
Evitarea dublei impuneri se realizează în totalitate deoarece venitul realizat în SUA nu este
impozitat în Anglia.
Metoda scutirii progresive. Organul fiscal din ţara de rezidenţă însumează veniturile
realizate în ţară şi străinătate, identifică cota de impunere aferentă venitului cumulat şi o aplică
numai asupra venitului realizat în ţara de rezidenţă. În ţara de rezidenţă, Anglia, se însumează
veniturile, acestea fiind în valoare de 140 000 u.m., iar cota aferentă venitului cumulat este de 30%.
Impozitul din Anglia se calculează prin aplicarea procentului de 30% asupra venitului realizat în
ţara de rezidenţă.
IA = 80 000 x 30% = 24 000 u.m.
ISUA = 9 000 u.m.
Impozitul total datorat (IT) este egal cu 33 000 u.m.(IA + ISUA)
Metoda creditării obişnuite. Autoritatea fiscală din ţara de rezidenţă cumulează veniturile
din ţară şi străinătate, calculează impozitul aferent venitului cumulat din care deduce impozitul
achitat în străinătate dar nu integral ci numai până la limita impozitului determinat în ţara de
rezidenţă pentru un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.
- Se cumulează veniturile: VT = VA + VSUA = 140 000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara de rezidenţă
13
3
I(VT) = 140 000 x 30% = 42 000 u.m.
- Se calculează impozitul în ţara de rezidenţă pentru un venit egal cu venitul realizat în străinătate
IA (VSUA ) 60 000 x 10%= 6 000 u.m.
- se deduce impozitul achitat în străinătate dar până la limita impozitului calculat anterior
IA = I(VT) – min(IA(VSUA), ISUA)
IA = 42 000 – 6 000 = 36 000 u.m.
- se calculează impozitul total
datorat: IT = IA + ISUA = 36 000 + 9
000 IT = 45 000.
Metoda creditării totale. Această este oarecum asemănătoare cu precedenta singura
deosebire constă în faptul că impozitul achitat în străinătate se deduce în totalitate.
- Se cumulează veniturile: VT = 140.000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara de rezidenţă I(VT) = 42.000 u.m.
- Se determină impozitul în ţara de rezidenţă:
IA = I(VT) – ISUA = 42 000 – 9 000 = 33.000
- Se determină impozitul total
datorat: IT = IA + ISUA = 33 000 + 9
000 IT = 42 000 u.m.

U10.5. Rezumat
Dubla impunere juridică reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi
pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.
Practica fiscală mondială recunoaşte existenţa a trei criterii care pot sta la baza impunerii,
şi anume:
1) criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal);
2) criteriul cetăţeniei ( naţionalităţii);
3) criteriul teritorialităţii (originii veniturilor).
Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică mai
multe metode sau procedee tehnice, cum sunt: scutirea totală, scutirea progresivă, creditarea
ordinară şi creditarea totală a impozitului.
Concepte cheie:
 dubla impunere
 rezident
 nerezident
 convenţii pentru evitarea dublei impuneri juridice

13
4
U10.6.Teste de evaluare:
1. Cum se defineşte dubla impunere juridică internaţională?
2. Cum se stabileşte domiciliul fiscal la persoanele juridice şi persoanele fizice?
3. Care sunt criteriile utilizate în practica fiscală internaţională care stau la baza impunerii
veniturilor sau a averii?
4. Ce metode se utilizează în practică pentru evitarea dublei impuneri juridice
internaţionale? Răspunsuri:
1. primul paragraf de la U.3.
2. ultimul paragraph de la U.3.
3. al treilea paragraph de la U.3.
4. continutul U.4.

U10.7.Temă de casă
Un rezident francez obţine în Italia un venit impozabil de 5.000 EUR, iar în statul de rezidenţă
(Franţa) un venit impozabil de 8.200 EUR. Cotele de impunere58 în cele două state sunt:
FRANŢA (COTE PROGRESIVE ITALIA (COTE PROGRESIVE COMPUSE)
SIMPLE)
- până la 3.500 EUR 9% - până la 2.000 EUR 8%
- 3.501 – 5.500 EUR 11% - 2.001 – 4.200 EUR 160 + 12% din ceea ce depăşeşte 2.000 EUR
- 5.501 – 8.000 EUR 15% - 4.201 – 7.000 EUR 424 + 17% din ceea ce depăşeşte 4.200 EUR
- 8.001 – 10.000 EUR 20% - peste 7.000 EUR 900 + 22% din ceea ce depăşeşte 7.000 EUR
- peste 10.000 EUR 25%

In condiţiile în care între cele două state a fost încheiată convenţie pentru evitarea dublei
impuneri juridice internaţionale, să se determine impozitul total datorat de contribuabilul rezident
francez în cele două state, precum şi venitul net ce rămâne la dispoziţia sa utilizând toate cele patru
metode pentru evitarea dublei impuneri. Să se stabilească, de asemenea, care este cota medie a
impozitului în Italia pentru venitul obţinut pe teritoriul acestui stat.

58 Tranşe şi cote ipotetice pentru Franţa şi Italia


135
Referințe bibliografice:

1. Atkinson, A.B., Stern, N.H. (1974), Pigou, Taxation and Public Goods, Review of
Economic Studies, Vol41, No.1;
2. Bergstrom, T. (2002), Lecture Notes on Public Economics: Lecture 4 – Lindahl
Equilibrium, University of California, Santa Barbara, March;
3. Besley, T., Coate, S. (1999), Centralized versus Decentralized Provision of Public
Goods: A Political Economy Analysis, NBER Working Paper Series;
4. J.Buchanan, The Public Finances, Richard D. Irwin, Inc., Illinois, 1965
5. Bistriceanu, Gh. D. - Sistemul fiscal al României , Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006
6. Cullis, J., Jones, P. (1998), Public Finance and Public Choice, Oxford University Press;
7. Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
8. L. Einaudi, Principi di scienza della finanza, Torino, 1945
9. Epple, D., Romano, R. (2000), Collective Choice and Voluntary Provision of Public
Goods, NBER Working Paper Series;
10. Milton şi Rose Friedman, Liber să alegi,(1979) traducere în limba română de către Petre
Mazilu, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
11. Fozzard, A. (2004), The Basic Budgeting Problem, Centre foi Aid and Public
Expenditure, Working Paper 147;
12. Gruber, J. (2005), Public Finance and Public Policy, Worth Publishers;
13. Gray,J., Dincolo de liberalism şi conservatorism(1993), Editura ALL, Bucureşti, 1998,
tradusă în limba română de Adrian-Paul Iliescu, p.120
14. Friederch A. Hayk, Constituţia Libertăţii (1959), ediţie în limba română, Institutul
european, Iaşi, 1998
15. Ford, R., Suyker, W. (1990), Industrial Subsidies in the OECD economies, OECD
Economics Studies nr.15;
16. Harvey, S.R. (2005), Public Finance, Seventh Edition, McGraw-Hill Irwin;
17. Hillman, A.L. (2003), Public Finance and Public Policy, Cambridge University Press;
18. Hyman, D.N. (2005), Public Finance. A contemporary Application of Theory to Policy,
Thomson South – Western, Eigth Edition;
19. Kraan, D.J. (1996), Budgetary Decisions – A Public Choice Approach, University Press,
Cambridge;
20. Lindahl, E., Just Taxation – A Positive Solution, translated from German by Elizabeth
Henderson, Die Gerechtigkeit der Besteuerung, Lund, 1919, Part I, Chapter 4;
21. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
22. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004;
23. Nemec, J., Glen, W. (1997), Finanțe publice – teorie și practicǎ ȋn tranziția central –
europeanǎ, Editura Ars Longa, București;
24. Samuelson, P. (1954), The Pure Theory of Public Expenditure, The Review of Economic
and Statistics, November 1954;
13
6
25. Samuelson, P., Nordhaus, W., Economie, Editura Teora, Bucureşti, 2001
26. Toulouse, J.B., de Leusse, J.F., Rolland, Y., Pillot, X. (1987), Finances publiques et
politiques, Editura Economicǎ;
27. Vǎcǎrel, I. și colectiv (2006), Finanțe publice, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, ediția a
V-a, București;
28. Vǎcǎrel, I. (1981), Finanțele publice. Teorie și practicǎ, Editura Științificǎ și
Enciclopedicǎ, București;
29. Vǎcǎrel, I. (1996), Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economicǎ,
București
30. http://www.economyprofessor.com/economictheories/lindahl-equilibrium.html

13
7