Sunteți pe pagina 1din 69

BILET DE EXAMINARE Nr.

1.1. Dați noţiunea de homeostazie.

Homeostazie –‚’homo’’la fel, ‚’stasis’’ stabil. Proces de reglare prin care organismul isi mentine
diferitele constante ale mediului interior (ansamblul lichidelor organismului) intre limitele valorilor
normale. Activitatea permanenta a unor organe concura la mentinerea acestui echilibru : rinichiul excreta
anumite produse de catabolism si regleaza metabolismul apei si pH-ul sangelui; plaminul elimina CO2 si
putina apa, intestinul evacueaza rezidurile alimentare integrate si secretiile digestive.

1.2. Descrieți funcțiile generale ale sîngelui.


1)Functia circulatorie- se stie ca sangele contribuie la realizarea si mentinerea presiunii arteriale prin
intermediul volumului sau, dar si a proprietatilor sale fizice si chimice. Presiunea arteriala este direct
dependenta de masa sangvina circulatorie, motiv pentru care o scadere a volemei va determina o
scadere a presiunii arteriale pina la colaps vascular. O crestere a volumului circulant va duce la
hipervolemie (ce se intilneste in ingestia masiva de apa si sare, in mielomul multiplu, in sarcina) si in
consecinta va creste si presiunea arteriala.

2)Functia respiratorie- se realizeaza transportul gazelor sangvini : a O2 de la nivel pulmonar la cel


tisular si totodata preluind CO2 si transportarea lui la nivel pulmonar, urmat de eliminarea acestuia.
3)Functia excretorie- se transporta marea majoritatea catabolitilor de la nivel tisular la acel a organelor
excretoare. Principalii metaboliti transportanti sunt reprezentati de uree, acid uric, amoniac, CO2, acid
lactic, compusii cetonici, deoarece acumularea acestora la nivell tisular determina instalarea unor
fenomene toxice.
4)Functia nutritiva – functioneaza ca o punte intre tesuturi si organele la nevel carora se realizeaza
absorbtia principalelor substante nutritive. Singele este principalul transportator al glucozei, al
aminoacizilor, lipidelor,absenta acestora incepind realizarea metabolismului tisular.
5)Mentinerea echilibrului hidro-electrolitic – se realizeaza conform echilibrului Starling, singele fiind
principala modalitate de comunicare a mediului extern cu cel intern, aceasta mentinind echilibrul fizio-
chimic ce conditioneaza desfasurarea proceselor vitale.
6)Functia de termoreglare – homeotermia reprezinta mentinerea constanta a T0 corpului. Singele
actioneaza la nivelul proceselor de acumulare si dispersare de energie termica, avind un rol major in
termoreglare.
7)Functia de aparare- se realizeaza atit prin intermediul imunitatii celulare de care sunt responsabile
elementele figurate specializate precum leucocitele, dar si prin intermediul imunitatii umorale realizate de
anticorpii secretati de catre plasmocite.
8)Functia de reglare a principalelor functii ale org. – este realizata prin intermediul multitudinii de
substante active continute, astfel fiind reglate functii: excretorie, circulatorie, digestive etc.

1.3. Explicați modificările sîngelui la influenţa eforturilor musculare. Functiile sangelui sunt
influentate direct sau indirect de efortul fizic cand se solicita functia de transportor de O2. Ca urmare a
efortului au loc modificari in plasma si in elementele figurate. Plasma scade datorita pierderilor de apa
prin transpiratie si prin aceasta creste in mod relativ numarul de elemente figurate. Prin scaderea
plasmei numarul de hematii este relativ.

In general, modifaicarile depind de intensitatea si durata efortului. In timpul efortului se mareste nivelul
celulelor sangvine. In primul rind cresc leucocitele, se numeste leucocitoza miogene. Sunt 3 faze de
leucozitoaza miogene:
I. Limfocitara- nr.de leucocite creste pina la 10-12 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se modifica formula
leucocitara, cresc limfocitele si se micsoreaza neutrofilelor.

1
II. Prima neutrofila – leucocitele cresc pina la 16-18 mii intr-un 1 mm3 de singe. Iar in formula
leucocitara creste nr. de neutrofile.
III. A doua neutrofila – leucocitele poate sa ajunga pina la 30-50 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se
intilneste dupa un efort de lunga durata si intensitate mare si este un indice a unei oboseli imense.
In timpul efortului creste in singe continutul de Hb, care mareste capacitatea de saturare cu O2 a
singelui. Creste activitatea fermentilor dar si cantitatea de produse neoxidate ale metabolismului (acid
lactic). In rezultatul pierderii apei din organism se mareste viscozitatea singelui.

2.1. Descrieți metabolismul energetic.

Totalitatea schimburilor de energie dintre materia vie si mediu constituie metabolismul energetic. ME
este o latura a procesului metabolic. Acesta se poate determina prin 2 metode calorimetrice si metoda
schimburilor gazoase. Metabolismul energetic si cel bazal prezinta un proces unic. Marimea
metabolismului energetic este evaluatanin mod obisnuit prin cantitatea de caldura eliberata in timpul
reactiilor chimice. Energia continuta in alimentele ingerate nu este transformata in totalitate ATP-ului,
care constituie sursa principala, nemijlocita de energie pentru toate sistemele functionale celulare; circa
50% din energia continuta in alimente este pierduta sub forma de caldura chiar in timpul formarii ATP-
ului. Rezervele ATP in org.nu sunt mari, ele mereu trebuie sa se restabileasca si aceasta are loc prin
oxidarea glucidelor, lipidelor si proteinelor. Rezervele de energie in hrana se manifesta prin caloriile ei,
adica prin capacitatea de a elibera la oxidare o cantitate de energie exprimata in kcal.

2.2. Descrieţi metodele de cercetare a cheltuielilor energetice.

Cheltuelile energetice din organism pot fi determinate prin 2 metode:


a) Calometria directa- se efectueaza cu ajutorul unor camere speciale calometrice care capteaza
caldura cedata de organism. Aceasta caldura determina marimea energiei cheltuite. Este o metoda
precisa, insa foarte complicata de aceea in activitatea sportiva nu se foloseste.
b) Calometria indirecta – este o metoda mai simpla si este bazata pe determinarea cantitatii de O2
consumata de organism si CO2 eliminata.
Pentru oxidarea diferitor substante alimentare se cere O2, pentru 1g de:
• Glucide- este nevoie de 830 ml de O2;
• Lipide- 2030 ml de O2;
• Proteine – 970 ml de O2.

2.3. Explicaţi modificările metabolismului energetic la acţiunea efortului fizic.


Orice factor care intensifica reactiile chimice la nivelul celular mareste valoarea metabolismului
energetic.
Principalul factor care determina cel mai intens efect asupra ratei metabolismuluieste efortul fizic.
Cheltuielile energetice variaza direct proportional cu activitatea musculara. Deci, pentu persoanele care
efectueaza un efort fizic mecanizat consumul de energie este de 4000 kcal/zi, iar pentru cei care
efectueaza un efort de o intensitate mai mare au nevoie de 4500-5000 kcal/zi.

La efectuarea oricarui efort, in organism se formeaza care se repartizeaza prin tesuturi si duce la
cresterea to unor organe. La ficat (38-38.5o) fiind cea mai ridicata si la pielea extremitatilor (25-30o) cea
mai joasa. Aceste deosebiri se explica printr-o intensitate diferita a metabolismului energetic. La efort
fizic termogeneza (formarea caldurii) se mareste, la inceput to creste in muschii fuctionali iar peste citeva
minute ajunge si la piele. Ca rezultat to corporala se mareste cu 1-2o si aceasta are o actiune pozitiva
asupra proceselor de excitatie in centrii nervosi si muschi, se mareste conductibilitatea, procesele de
cedare a O2 de la Hb se intensifica si toate acestea imbunatatesc capacitatea de munca a organismului.

2
3.1. Daţi noţiunea de boală.

Boala este o reactive complexa a organismului la actiunea agentului pathogen, un process biologic
nou care apare in urma dereglarii legaturii reciproce dintre organism si mediul ambient, si care se
caracterizeaza prin dereglarea capacitatii de adaptare, prin scaderea capacitatii de munca si a activitatii
utile.

3.2. Principiile generale de clasificare a bolilor.

Exista multe clasificari a bolilor, bazate pe diferite principii.


Dupa principiul cauzal (etiologic) bolile se impart in : ereditare, infectioase, de intoxicatie, traume etc.
Dupa particularitatile patogenezei se disting boli a metabolismului bazal, alergice, tumorile, bolile
edemice, soc etc. Dupa principiul organic de disting boli a inimii si vaselor, a plaminilor, rinichilor si
ficatului etc. Dupa principiul virstei : a nou-nascutului, a copilariei, a senilitatii. Exista boli caracteristice
numai femeilor (ginecologice).
Conform clasificarii statistice , bolile se impart in 17 calase:
1) Infectioase si parazitare;
2) Neoplasm (tumori);
3) Alergie, a secretiei interne, dereglari a metabolismului si alimentara;
4) Boli sangvine si hematopetice;
5) Psihozele, neurozele si dereglarile personalitatii;
6) Bolile sistemului nervos si a organelor de simt;
7) Bolile organelor vasculare;
8) Boli respiratorii;
9) Boli digestive;
10) Boli urogenitale;
11) Boli de parturitie (nasterea, complicatiile graviditatii, bolile nasterii si cele postnatale);
12) Bolile pielii si a tesutului subcutanat;
13) Bolile ALM si de locomotie;
14) Vicii congenitale;
15) Bolile virstei de mica copilarie;
16) Batrinetea;
17) Accidente, traume, otravirile.

3.3. Explicaţi procesul patologic şi starea patologică.

Procesul patologic este reactia organismului la o excitare neobisnuita, ce are la baza dereglarea
functiei, uneori si a structurii, dar care nu reprezinta inca un anumit tablou de boala. De ex. cresterea TA
in boala hipertonica este un din procesele patologice, specifice acestei boli. Pe linga cresterea TA
aceasta boala mai cuprinde si alte modificari in diferite organe si sisteme ale org.

Starea patologica se caracterizeaza printr-o slaba dinamica de dezvoltare a modificarilor aparute,


fiind deseori una din etapele procesului patologic sau urmarea lui. De ex. endocardita poate sa treaca
intr-o stare patologica -viciul valvular al inimii . Deci starea patologica la actiunea diferitor factori poate
trece in proces patologic. De ex., pigmentatia unei portiuni a pielii – ’’pata din nastere’’ (stare patologica),
la actiuniea iritantilor mecanici, chimici sau a radiatiei poate trece in tumoare- melanoma, (adica in
proces patologic)care se dezvolta destul de repede.

3
BILET DE EXAMINARE Nr. 2

1.1. Numiţi norma şi funcţiile eritrocitelor.

Eritrocitele – celule sangvine rosii cu o forma de disc biconcav, ceea ce mareste suprafata lor totala si
asigura o trecere mai rapida a O2 in interiorul lor. Sunt lipsite de nucleu.Intr-un 1 mm3 de singe a unui
barbat se considera de 5 mil. de eritrocite, iar la femei de la 4-4.5 milioane. [ e = 4.5*1012] [ e =
5*1012].Numarul eritrocitelor nu este constant, (cresterea- eritrocitoza, se manifesta la munti, dupa o
alimentatie abundenta, stari patologice ; micsorarea – eritropenie, la o radiatiea, stari patologice).
Culoarea rosie fiind determinata de Hb, care consta din partea proteica si 4 molecule de hem, si are
proprietatea de a fixa si a ceda usor O2, fixind-ul trece in forma oxida numiata oxihemoglobina HbO2.
Norma Hb la barbat 130-160 g/l, iar la femei 120-130 g/l.Hb are proprietatea de a forma o legatura
nestabila cu CO2 si se transforma in carbhemoglobina.

1.2. Numiţi norma şi funcţiile leucocitelor.

Leucocitele – celule sangvine albe, cu nucleu de diferita forma. Intr-un 1 mm3 de singe se contine 6-
8 mii de leucocite. La fel nr.lor nu este constant, exista leucocitoza(dupa inflamatie, unele boli
patologice) si leucopenie (dupa radiatie). Leucocitele sunt diverse si dupa structura se impart in 2 grupe:
I. granulocite (neutrofile, eozinofile si bozofile)
II. agranulocite (limfocite si monocite).
Functia principala este de protectie. Ele se misca si trec usor prin peretele vaselor sangvine spre locul
de acumulare a microbilor, la contactul lor cu un microb leucocitele le inglobeaza si distrug microbul. Un
leucocit omoara 20-30 bacterii (fenomen de fagocitoza), apoi ele mor si formeaza puroiul. Durata vetii
leucocitelor este 10-12 zile pina la citiva ani.

1.3. Numiţi norma şi funcţiile trombocitelor.


Trombocitele / placutele sangvine- sunt cele mai mici celule si se formeaza in maduva osoasa rosie si in
splina.
Intr-un 1 mm3 de singe se contine 300-400 mii trombocite. Cantitatea lor se pot modifica la actiunea
diferitor factori, ziua nr.lor este mai mare decit noaptea. Dupa un efort fizic cantitatea lor creste de 5-6
ori. Durata vietii 5-7 zile si se distrug in splina.
Functia principala a trombocitelor este la coagularea singelui, care este posibila numai prin participarea
ionilor de Ca.

2.1. Descrieţi neuronul ca unitate structural-funcţională a sistemului nervos central.


Ca unitate morfofuncţională de bază a sistemului nervos sunt considerate celulele nervoase specializate
- neuroni. În alcătuirea unui neuron distingem corpul celular şi una sau mai multe prelungiri. prin care
neuronul primeşte impulsuri nervoase, şi axonul, care funcţional este celulifug, prelungire unică a
neuronului ce transportă impulsurile nervoase de la corpul neuronului către alte structuri, formând
sinapsă interneuronală, sau cu muşchiul striat prin placa motorie.
Dupa functiile efectuate, neuronii se impart in 3 grupe:
I. Neuronii senzitivi senzoriali sau aferenti- care percep cu terminatiunile lor excitatiile si o transmit in
SNC. Acesti neuroni sunt situati in afara SNC.
II. Neuronii conectori sau diasociatie/intercalari – este cea mai numeroasa grupa de acest tip in
SNC si ei fac legatura intreneuronii receptori si cei efectori, sunt situati in toate segmentele encefalului.
III. Neuronii efectori sau eferenti – care asigura efectul activitatii SN si transmit impulsurile spre
organele functionale. Majoritatea acestor neuroni sunt situati in regiunea encefalului cu exceptia partii
neuronilor vegetativi.

4
2.2. Descrieţi funcţiile măduvei spinării.
Maduva spinarii indeplineste 2 functii principale:
- reflexa;
- de conducere.
Ea primeste impulsurile de la exteroreceptorii suprafetei cutanate de la proprioreceptorii si
visceroreceptorii, trunchiiului si extremitatilor. Ea inerveaza toata musculatura scheletara in afara de
muschii capului, care sunt inervati de nervii cranieni.
Maduva spinarii participa la toate reactiile motrice complexe ale corpului. Informatia primita in
maduva spinarii de la receptori este transmisa prin numeroase cai de conducere spre centrii trunchiului
cerebral si ajung la scoarta cerebrala si cerebel. Din segmentele superioare ale SNC, ea primeste
impulsuri pe care indreapta spre organul efector.

2.3. Caracterizaţi părţile componente ale encefalului.


Componentele encefalului sunt:
1) bulbul rahidian;
2) formatiunea reticulara;
3) mezencefalul (creerul mijlociu);
4) cerebelul;
5) diencefalul (creerul intermediar);
6) scoarta cerebrala

1)Bulbul rahidian face parte din trunchiul cerebral, care este situat intre emisferele cerebrale si maduva
spinarii. In trunchiul cerebral se afla nucleii a 10 perechi de nervi cranieni care inerveaza pielea, muschii
capului si viscerile. Ca si maduva spinarii, b.r. indeplineste functia reflexa, insa reflexele fiind mai
complexe ca cele medulare. In b.r se afla centri importanti vitali care regleaza respiratia, circulatia
sangvina si digestia. Se regleaza asa reflexe ca: masticatia, deglutitia, voma, reflexul de sugere, reflexe
de protectie ca tusa, stranutul, clipirea.
In b.r sunt situati si nucleul nervului vestibular, care participa la reglarea tonusului muscular.
B.r.indeplineste functia si de conducere, deoarece prin el trec fibrele nervoase care transmit impulsurile
de la maduva spinarii spre centru, dar si caile descendente care duc impulsurile spre maduva spinarii. In
b.r se termina caile care vin de la scoarta cerebrala la nucleile nervilor cranieni.
2)Formatiunea reticulara- o acumulare de neuroni formata dintr-o retea de celule nervoase de diferite
dimensiuni si forma cu prelungirile sale. F.r mereu se afla in stare activa si se mentine datorita
impulsurilor care vin de la diferiti receptori. F.r joaca un rol important in reglarea functiilor vegetative a
org.
3)Mezencefalul (creer mijlociu)- prezinta partea trunchiului cerebral situata inaintea diencefalului.
Consta din colicolii cvadrigemeni si penduculuii cerebrali. La baza mexencefalului se afla aglomerarea
de celule nervoase numita substanta neagra.. aici se realizeaza coordonarea a masticatiei si a deglutitiei
si coordonarea deglutitiei cu cele respiratorii. In afara de functia reflexa, mai indeplineste si functia de
conducere.
4)Cerebelul – este format din 2 emisfere: din 2 lobi laterali si partea medie. Cerebelul este legat cu alte
portiuni ale encefalului prin fibre nervoase adunate in fascicule groase (penduncului cerebrali). La
oamenii bolnavi cu leziuni ale cerebelului scade forta musculara, apare tremur muscular si miscari
indulatorii a partilor corpului. Are o actiune inhibitorie asupra reflexelor de la receptorii muschilor, are rol
de coordonarea diferitor componente a miscarilor complexe care asigura exacitatea lor. Are si un rol
important in invatarea miscarilor noi. El are legatura nu numai cu centrile motrice dar si cu cele
vegetative.
5)Diencefalul (creerul intermediar) – consta din talamus si hipotalamus care regleaza procesele
vegetative din org. Talamusul este considerat colectorul tuturor cailor aferente senzoriale cu exceptia
celor olfactive care vin spre emisferele cerebrale. Leziunile talamusului pot lipsi scoarta cerebrala de
5
anumite feluri de informatie. Nucleele specifice ale talamusului au legaturi directe cu anumite portiuni ale
sc.cerebrale, iar nucleele nespecifice transmit semnale in nuclee subcorticale. Hipotalamusul –
reprezinta o portiune complexa a diencefalului in care intra 32 perechi de centri nervosi care reprezinta
nuclei hipotalamusului. Ei au o retea bogata in vascularizare. Hipotalamusul joaca un rol in reglarea To
corpului, reglarea metabolismului bazal si a celui hidric. Lezarea lui duce la dereglarea met.glucidic, cind
glucoza creste sau scade in singe, poate duce la obezitate sau la o epuizare puternica. Participa la
eliminarea hormonilor, asigura reactiile de adaptare a org. la efort si la diferite situatii vitale complexe.
6)Scoarta cerebrala – este cea mai complicata portiune a SNC, ea ocupa toata suprafata emisferilor
mari. Toate impulsurile care vin de la toti receptorii org. in final ajung in sc.cerebrala, in zonele ei
senzitive. In scoarta emisferei drepte si stingi sunt cite 2 zone care primesc informatia de la piele,
muschi, tendoane si viscere. In portiunea occipitala sunt situate zonele vizuale, iar in cea temporala sunt
zonele auditive si a ap.vestibular. in scoarta vin si semnalele de la receptorii olfactivi si gustativi, aici se
afla zona motrica situata in circumductia anterioara centrale.

3.1. Caracterizaţi perioada latentă a bolii


Perioada latenta – este intervalul de la inceputul actiunii sau patrunderii agentului patogen pina la
manifestarea reactiei organismului sub forma unor simptome patologice. La boli infectioase aceasta
perioada se numeste de incubatie. Depinde de :
- rezistenta organism.la actiunea agentului patogen;
- gradul de intrunare a dereglarilor aparute.
Stabilirea acestei perioade are o importanta mare pentru profilaxia si tratamentul bolii.

3.2. Descrieţi perioada prodromală a bolii.


Perioada prodromala – ‚’prodrom’’(vestitor), este intervalul de la descoperirea primelor simptome pina la
manifestarea ei deplina. Se incepe cu indispozitie generala, frisoane, dureri de cap, lipsa poftei de
mincare, ridicarea To.

3.3 Caracterizaţi perioada de manifestare şi sfîrşitul bolii.


P.de manifestare a bolii – in totdeaunua vine dupa perioada prodromala, are loc dezvoltarea tuturor
fenomenelor morbide principale. Dupa durata lor, bolile se impart in : acute, subacute si cronice. Cele
acute au o durata relativ scurta de la citeva zile pina la 2-3 saptamini. Cele subacute dureaza de la 3-6
saptamini. Bolile cronice dureaza peste 6 saptamini.
Durata bolii depinde de:
1) particularitatile agentului patogen;
2) de intensitatea si durata actiunii lui asupra org.;
3) reactivitatea org.(imunitatea).
Sfirsitul bolii – in unele cazuri boala se termina prin restabilirea functiilor si printr-o insanatosire
completa. In alte cazuri boala da recidiva si altele se termina cu moartea.

BILET DE EXAMINARE Nr. 3

1.1.Explicaţi componentele structurale şi funcţiile principale ale hemoglobinei. Hb este o


hemoproteina, molecula de Hb are forma globulara si este formata dintr-o componenta proteica-globina
(96% din molecula) si o metaloporfirina-hemul, care contine Fe2+ (feros) de culoare rosie.
Hb are trei functii, fiecare dintre ele esentiala pentru viata: transportor de O2 de la plamani la tesuturi,
transportor (in mai mica masura) de CO2 de la tesuturi la plamani si functia de tamponare a sangelui
pentru a preveni modificarile de pH.

6
•Transportul de O2 deriva din proprietatea Hb de a fixa reversibil oxigenul la nivelul capilarelor
pulmonare, de a-l vehicula prin sange sub protectia membranei eritrocitare si de a-l ceda cu usurinta
tesuturilor. La o oxigenare normala, fiecare molecula de Hb transporta 4 molecule de O2.
•Hb participa si la transportul CO2 de la tesuturi la plamani, de unde este eliminat prin expiratie.
Aproximativ 70% din CO2 produs la nivel tisular este transportat prin plasma, in cea mai mare parte sub
forma de bicarbonat, iar 30% este vehiculat de eritrocit.
•Rolul Hb in balanta acido-bazica. Eritrocitul poseda trei sisteme tampon, dintre care doua sunt realizate
prin intermediul hemoglobinei, dintre care se remarcă şi existenţa unui raport echilibrat între
oxihemoglobină şi carbohemoglobină.

1.2. Descrieţi compuşii fiziologici şi patologici ale hemoglobinei.


Compusii fiziologici (legaturile fiziologice). Oxihemoglobina
La nivelul plămânilor, hemoglobina fixează reversibil oxigenul molecular din aer transformându-se în
oxihemoglobină. O moleculă de hemoglobină (Hb) poate fixa 4 molecule de oxigen gazos (O2), după
reacţia reversibilă:
Hb + 4O2 ◄▬► Hb4(O2).
Oxihemoglobina ii confera eritrocitului un caracter usor alcalin.
Carbohemoglobina
După ce hemoglobina din eritrocit s-a încărcat cu oxigen, acesta circulă prin sistemul circulator,
ajungând la nivelul capilarelor. Aici, datorită unei presiuni scăzute, hemoglobina cedează oxigenul
ţesuturilor înconjurătoare şi se combină cu dioxidul de carbon rezultat din procesele catabolice ale
celulelor, dând naştere carbohemoglobinei (HbCO2).
Carbohemoglobina are un pH uşor acid, din cauza faptului că globina suferă modificări prin care îşi
pierde proprietăţile alcaline. Când sângele venos ajunge la plămâni, hemoglobina cedează dioxidul de
carbon şi se recombină cu oxigenul din aer.
Compusii patologici (legaturile patologice). Hb poate sa se lege trainic cu CO (oxidul de carbon). Hb in
legatura cu unele substante oxidante puternice (feriacenuuza, permanganat de potasiu, anelina) trece in
Methemoglobina, cind Fe bivalent se transforma in Fe trivalent.
O cantitate exagerata de MetHb scade capacitatea hematiilor de a transporta O2 , determinind anoxia si
cianoza.Valori normale:2% din Hb totala. Sulfhemoglobina – este o varietate anormala de Hb, aparuta
prin combinarea ireversibila cu sulf anorganic. Compusul este stabil si nu dispare decit prin distructia
eritrocitelor. Valori normale: cantitati extrem de reduse. Carboxihemoglobina (COHb) – este compusul
format prin expunerea Hb la CO. Intoxicatia cu CO determina anoxie tisulara, deoarece compusul nu mai
permite formarea O2 Hb si respiratia tisulara. Valori normale: 0-2.3% din Hb totala si 4-5% pentru
fumatori.
Hemoliza este un proces prin care hemoglobina se eliberează din hematii şi se dizolvă, se "topeşte".
Hemoliza fiziologică este un proces normal prin care se distrug eritrocitele bătrâne. Hemoliza patologică
se caracterizează prin distrugerea prematură a hematiilor.

1.3. Explicaţi importanţa funcţională a mioglobinei.


Mioglobina – se contine in muschii scheletici si cardiaci, o proteina apropiata dupa structura de Hb, dar
este mai activa ca Hb, se uneste usor cu O2 si muschii usor iau din singe. Mioglobina poate fi gǎsitǎ în
sânge doar atunci când aceasta este eliberatǎ în urma unei leziuni musculare. Cantitatea ei totala fiind
de – 25% din cant.totala a Hb din singe. Mioglobina nu prezintă unități tetramerice. De regulă
stochează oxigenul pentru a fi transportat mai departe.
Mioglobina asigura muschilor formati in special din fibrele lente culoarea rosie, spre deosebire de
muschii albi care contin in special fibre rapide.

7
2.1. Caracterizează tipurile de contracţii musculare.
Secusa musculara (scurtarea rapida urmata de relaxare) constituie o manifestare functionala
elementara, biologic activa, specifica, a contractilitatii muschiului, constand in scurtarea sa si dezvoltarea
de tensiune.
1)Contractia izometrica. Se produce cand muschiul care se contracta este fixat la ambele extremitati.
Astfel lungimea fibrelor nu se modifica in timpul contractiei; se produce insa cresterea tensiunii
musculare. Muschii antigravitationali, care intretin postura, muschii masticatori in procesul de zdrobire a
alimentelor, efectueaza contractii izometrice.
2)Contractia izotonica. Este efectuata de catre muschiul de care atarna o greutate. In cursul
contractiei, lungimea sa se reduce, tensiunea ramanand nemodificata. Contractiile izotonice sunt
caracteristice deplasarii membrelor in procesul de mers, ridicarilor de greutati de valoare constanta
3)Contractia auxotonica. Este o manifestare functionala intermediara. In timpul contractiei muschiului
se scurteaza limitat insa cu cresterea in mod progresiv a tensiunii. Contractiile auxotonice se efectueaza
combinat cu cele precedente in procesul de munca, atunci cand forta musculara superioara invinge o
forta externa in crestere.
Activitatea musculara in organism este o combinare a acestor forme de contractii.

2.2. Descrie forţa musculară.


Forta musculara se caracterizeaza printr-o marime de tensiune maximala pe care este capabil sa o
dezvolte muschii in timpul excitatiei.
Pentru determinarea fortei musculare trebuie de cunoscut masa greutatii pe care muschiul este capabil
sa o mentina la o excitatie maxima. Tensiunea maxima pe care e capabila sa o dezvolte m. depinde de
nr. si grosimea fibrelor care intra in componenta lui.
In procesul antrenamentului sportiv are loc ingrosarea fibrelor care poarta denumirea de hipertrofie
functionala (h.sacroplasmatica si h.miofibrilara).

2.3. Caracterizează oboseala musculară.


Oboseala musculara - reprezinta scaderea temporara a forte de contractie si cresterea duratei necesare
relaxarii, ca urmare a unei activitati contractile prelungite. Mecanismul oboselii musculare este
reprezentat de epuizarea rezervelor musculare de ATP, creatin-fosfat si glucoza , cu acumularea de
acid lactic.
Dar in anumite conditii poate conduce la oboseala patologica, supraantrenament. Prevenirea acestor
manifestari poate fi realizata in primul rind prin antrenament (fizic, psihic si metabolic), apoi prin mijloace
de refacere, prioritar adresate substraturilor biologice afectate de efort.
Oboseala musculara este o stare fiziologica tranzitorie, manifestata printro diminuare a activitatii
muschilor care dispare prin repaus. Apare in urma unor activitati si prelungite, ce se manifesta prin
diminuarea fortei maxime de contractie, prin scadere potentialului functional al organismului si printro
senzatie subiectiva caracteristica. Se mai manifesta si prin difuzia contractiilor si la alte grupe musculare,
prin diminuarea preciziei in efectuarea miscarilor si prin tremuraturi. Factorii ce determina oboseala
musculara sunt: lucrul mecanic efectuat in unitatea de timp, raportul dintre perioadele de lucru si cele de
pauza, circulatia sangvina capilara din muschi, hipertrofia fibrelor musculare.

3.1. Descrieţi influenţa factorilor patogeni mecanici.


Pot fi de origine endogena si exogena. Leziunile mecanice – sunt de diferite feluri ca :
Contuzii – provocate de lovituri cu diferite obiecte neascutite, pot fi ranile sau plagile provocate de
diferite obiecte ascutite, pot fi extensiile si rupturile tesuturilor si org.
Cind actiunea factorului mecanic survine din cauza unei unde de explozie, poate sa apara o comotie
tisulara cind se deregleaza starea fizico-chimica a tesuturilor. O astfel de leziune se intilneste la comotia
cerebrala , cauzata de o lovitura puternica la cap.

8
Comotia cerebrala – se caracterizeaza prin miscarea encefalului si a lichidului cefalo-rahidian, prin
puternice dureri de cap, uneori prin pierderea cunostintei.
Cind unda de explozie actioneaza asupra intregului organism, se poate afecta organele si tesuturile, si
atunci apare contuzie, care este insotita de lezarea tesut.si a vaselor mari.
Plagile sunt leziuni prin taiere, intepare s.a. In locul ranit se deregleaza permiabilitatea vaselor,
metabolismul.
Actiunile mecanice asupra SN , leziunile carora poate duce la pareze si paralizii. F.m. duc si la
traumatismele tesutului osos (fracturi, luxatii); asupra org.interne traumatismele provoaca aparitia
hemoragiei (venoasa, arteriala, capilara sau parenkimantoase), apoi poate aparea hematomul.
Traumele mecanice sunt insotite de o reactie inflamatoare, intensitatea careaia depinde de
caracterul leziunii. Excitarea mecanica stabila dar indelungata a tesutului duce la procesul de proliferare

3.2. Caracterizează şocul traumatic.


Socul traumatic este o stare specifica org. care apare pe cale neuro-reflexa in urma unei actiuni unui
excitant neobisnuit, se manifesta prin:
- dereglarea acuta a circ.sangvine;
- prin scaderea tensiunii arteriale;
- inhibarea celor mai importante fuctii vitale ale SN, a circ.sangv, a respiratiei s.a
Socul traumatic poate avea sfirsit letal, frecvent apare peste 4-6 ore de la trauma. La baza patogeniei
sta dereglarea SNC.
Fazele socului traumatic:
I. Erectila – se caracterizeaza printr-o excitatie generala vertebro-motorie, prin tahicardie, cresterea TA si
intensificarea metabolismului.
II.Torpida – cind excitatia este inlocuita prin inhibitie, care iradiaza din scoarta cerebrala in
reg.subcorticala. In aceasta faza se observa cele mai caracteristice fenomene ale s.t:
- slabirea activitatii reflexe;
3.3. Descrieţi dereglările apărute la acţiunea cinetozelor.
Cinetozele- reprezinta un complex de dereglari care apar in urma acceleratiilor.
Tulburarile se manifesta prin dereglarea functiei SNC, in special se excita aparatul vestibular si
interoreceptorii viscerilor si mai ales a stomacului. Aparare o slabiciune generala, dereglari de
coordonare a miscarii, ameteli, greata si voma, intensificarea transpiratiei si scade TA. Raul de mare (in
general cinetozele) apar mai des la persoanele cu un SNV labil, cind se excita nervul vag. La copii care
excitabilitatea ap.vestib. este slaba si la autism cinetozele de obicei nu apar.

BILET DE EXAMINARE Nr. 4

1.1. Descrie componenţa plasmei sangvine.


Plasma sangvina este un lichid de o culoare galbuie care consta 90-92% apa si 8-10% substante
organice si saruri minerale. Plasma contine 6-7% de proteine si 0-1% de glucoza. Proteinele plasmei
fiind: albuminele, globulinele, fibrinogenul.
In afara de proteine si glucide plasma mai contine: lipide, aminoacizi, hormoni, amoniac, acid lactic s.a.
Printre subst.neorganice a plasmei o importanta mai au si ionii de Na, Ca, K, Mg etc. insa in plasma se
contin mai mult ionii de Na, Cl.
1.2.Numeşte funcţiile şi importanţa proteinelor şi glucozei plasmatice.
Proteinele plasmei indeplinesc urmatoarele functii:
- repartizeaza apa intre singe si lichidul tisular;
- mentin echilibrul hidrosalin in organism;
- participa la formarea anticorpilor;
- participa la cuagularea singelui;
- ele fac plasma sangvina viscoasa;
9
- reglarea functiilor hematopoeza;
- reglarea TA.
Albuminelele au rol de transport al unor substante minerale (Cu, Ca, Fe), scaderea lor duce la
wschimbari de la nivelul capilarelor.
Globulinele au rol in transportul substantelor prin singe, si contribuie alaturi de albumine la presiunea
osmotica.
Fibrinogenul are loc in cuagularea singelui, prin trecerea sa din starea solubila intr-o retea insolubila.
Glucoza este sursa de energie pentru toate celulele organismului. Cele mai sensibile la influenta
glucozei sunt celulele nervoase. Nivelul glucozei in singe este de 3,5-5,5% (milimol) mM/l.

1.3. Explică acţiunea efortului fizic asupra plasmei sangvine.


Ca urmare a efortului au loc modificari in plasma si in elementele figurate. Plasma scade datorita
pierderilor de apa prin transpiratie si prin aceasta creste in mod relativ numarul de elemente figurate.
Prin scaderea plasmei numarul de hematii este relativ.
In general, modifaicarile depind de intensitatea si durata efortului. In timpul efortului se mareste nivelul
celulelor sangvine. In primul rind cresc leucocitele, se numeste leucocitoza miogene. Sunt 3 faze de
leucozitoaza miogene:
I. Limfocitara- nr.de leucocite creste pina la 10-12 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se modifica formula
leucocitara, cresc limfocitele si se micsoreaza neutrofilelor.
II. Prima neutrofila – leucocitele cresc pina la 16-18 mii intr-un 1 mm3 de singe. Iar in formula
leucocitara creste nr. de neutrofile.
III. A doua neutrofila – leucocitele poate sa ajunga pina la 30-50 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se
intilneste dupa un efort de lunga durata si intensitate mare si este un indice a unei oboseli imense.

2.1. Caracterizaţi unităţile motrice, varietăţile şi funcţiile lor.


La organizarea actiunilor de miscare participa diferita portiuni ale SNC, insa nemijlocit cu muschii
scheletici sunt in legatura (mai ales partile inferioare ale SNC). In coarnele anterioare ale maduvei
spinarii se afla motoneuronii. Un motoneuron aprovizioneaza cu terminatiile axonului sau o grupa
intreaga de fibre musculare. Motoneuronul si grupa de fibre musculare inervate de el a primit denumirea
de unitati motrice. Fiecare muschi consta dintr-o multime de unitati motrice care se deosebesc dupa
proprietatile functionale. Excitabilitatea motoneuronilor mici este mai inalta decit a celor mari.
Dupa viteza de contractie a fibrelor musculare, unitatile motrice se impart in: lente- timpul de contractie
unice este de 120milisecunda; rapide – 60ms. Ele se deosebesc si dupa tipul metabolismului bazal. In
cele lente se petrec procese aerobe (oxidare) iar in cele rapide-procese anaerobe. La om majoritatea
muschilor contin atit fibre lente cit si rapide.
2.2. Descrieţi proprietăţile fiziologice ale nervului şi muşchiului.
Una din particularitati este excitabilitatea, care asigura activitatea lor. Nivelul excitabilitatii tesutului se
caracterizeaza prin valoarea puterii minimale a excitantului care poate sa produca excitatia. O astfel de
putere a excitantului se numeste putere pragala. Cu cit excitabilitatea este mai inalta cu atit mai mica
este puterea pragala.
Labiliatatea- viteza de propagare a undei de excitatiei. Viteza de excitatie depinde frecventa impulsurilor
care vin din SNC. Cea mai inalta labilitate o au fibrele nervoase, mai mica o au fibrele musculare,
celulele nervoase si sinapsele. Labilitatea tesutului ca si excitabilitatea nu sunt constante. Se masura
labilitatea dupa nr.maximal a undelor de excitatie care pot sa apara in tesut intr-o unitate de timp.
Fibrele musculare care poseda labilitate relativ inalta se contracta mai repede decit cele care au o
labilitate mai joasa.
2.3. Numeşte părţile componente ale aparatului neuro-muscular.
La efectuarea mişcărilor musculare participă mai multe sisteme. Lanţul final al acestor sisteme este
aparatul locomotor, în componenţa căruia intră celulele nervoase – motoneuronii, muşchii scheletali,

10
oasele scheletului, articulaţiile şi ligamentele. Motoneuronii, axonii lor şi muşchii scheletali formează
aparatul neuro-muscular.

3.1. Caracterizaţi acţiunea temperaturilor înalte şi scăzute.


Actiunea Toinalte:
Arsurile termice. La ridicarea To (de 50gr.) poate leza o anumita parte a corpului la un contact cu
corp incalzit sau caldura. In aceste cazuri apar dereglari, gradul si caracterul carora depinde de durata si
locul lezat, cit si de sensibilitatea ei. In functie de profunzimea leziunii pielii si tesut subiacente se disting
4 grade de arsuri:
La arsurile de gradul I; II si III A pier numai celulele stratului superficial al pielii. La arsuri de gradul III B
este lezat tot grasul pielii, iar la arsurile de gradul IV se produce distrugerea tesuturilor subiacente,
inclusiv a oaselor si organelor interne. In functie de caracterul modificarii locale din zona arsurii, de
particularitatile evoluarii procesului patogen si de posibilitatile vindecarii sectorului ars se deosebesc 2
grupe : superficiale si profunde. Din arsurile superficiale fac parte cele din gradul I, II, III A la care este
posibila o autoreglare completa a pielii, iar cele profunde gr.III B, IV, care se vindeca singure numai prin
cicatrizare. Daca arsura este puternica si cuprinde o suprafata mare a corpului, moartea poate sa
survina subit sau in decurs de 2-3 zile, ceea ce se datoreaza socul termic. La inceput apare o excitare,
apoi o inhibare a functiei SN, o slabire generala a organismului, dereglarea respiratiei si circulatiei
sangvine. Actiunea generala a caldurii asupra org. prvoaca hiperemia lui.
Actiunea To scazute:
Degeratura. Actiunea frigului asupra corpului provoaca o serie de dereglari vasculare si tisulare,
caracterizate prin: apare spasmul vascular, senzatia de frig si durere, pielea devine palida, To scade.
Apoi vasele se dilata, ca urmare a parezei sau paraliziei vasomotorilor, dezvoltind staza. Exista 4 grade
de degeraturi. Urmarile lor progreseaza de la hiperemie si inflamarea superficiala usoara pina la
formarea veziculelor si necroza tesuturilor. Actiunea generala a frigului asupra org. provoaca racirea lui
(hipotermia). La inceputul hipotermiei are loc mobilizarea mecanismelor de termoreglare. In cazul unei
hipotermii de lunga durata capacitatea de compensare este slabita, apare somnolenta, o diminuare a
respiratiei, scaderea presiunii sangvine, micsorarea metabolismului, perderea cunostintei si paralizia
centrilor nervosi. Racirea de scurta durata a diferitor portiuni ale corpului sau a intregului org. sta la baza
afectiunile de frig.

3.2. Descrieţi acţiunea presiunii atmosferice modificate asupra organismului.


Scaderea presiunii atmosferice exercita o actiune patogena asupra org. la altitudine de 4000-
5000m in urma scaderii partiale a O2 in aerul inspirat. La altit. De 5000m saturarea singelui arterial cu
O2 constituie 70% din cea normala, iar la 6000m doar 65%, simptomele bolii fiind foarte pronuntate.
Presiunea atmosferica scazuta provoaca diferite dereglari functionale: oboseala, ameteala, dureri de
cap, zgomote in urechi, tahicardie, slabirea activitatii reflex-conditionate, dereglarea metabolismului.
Aflarea la o inaltime de 7-8000m provoaca perderea cunostintei si chiar moartea.
Cresterea presiunii atmosferice (apare boala cheson) se mareste presiunea partiala a O2 si
celorlalte gaze. Apare incetinirea pulsului si respiratiei, cresterea presiunii sangvine, hiperemia viscerilor,
in cazuri grave – convulsii si perderea cunostintei. La inaltimea de 9000m e posibila embolia gazoasa cu
bule de aer, care iese din tesuturi. La 19.000m si mai sus, formarea bulelor de aer este atit de intensa
incit nu reuseste sa fie transportate cu singe si se acumuleaza in tesuturi ce duce la aparitia emfizemei
tisulare si subcutanate. La o scufundare in apa la 10m omul este supus actiunii de 2atm (apar dureri
musculare si articulare). Dizolvarea azotului depinde de proprietatile tesutului: adipos, subst.alba a
encefalului, maduva galbena a oaselor dizolva de 5 ori mai mult azot de cit singele.

3.3. Caracterizaţi acţiunea factorilor chimici asupra organismului.


Substantele chimice pot exercita diferite actiuni, constituind deseori cauza intoxicatiilor, care pot fi
provocate de toxine exogene si endogene (autointoxicatii) pot duce la boli infectioase, diabet zaharat,
11
hepatita s.a. Actiunea toxica a subst.chimice depinde de doza lor, modul de administrare si de rezistenta
org. Aceeasi substanta poate avea si actiune curativa sau toxica. Substantele administrate prin tractul
gastrointestinal, au un efect mai mic decit cele injectate subcutanat sau intravenos, deoarece din intestin
ele nimeresc in ficat, unde se neutralizeaza partial sau total. Se disting: substante chimice cu actiune
generala(narcotici),sangvini, hepatice, asfixiante, nervoase.dar fiecare din acestea actioneaza asupra
SNC (fiind cel mai sensibil). Administrarea lor repetata organismul se obisnueste cu ele. Cauza aparitiei
si dezv.bolii fiind: subalimentatia, alimentatia deficitara, supraalimentatia, avitaminoza,
insuficienta/surplus de saruri, modificarea compozitiei apei.

BILET DE EXAMINARE Nr. 5


1.1. Descrie rolul grupelor sangvine la transfuzia sângelui.
La persoanele gr.I (0) elitrocitele nu contin aglutinogene, iar in plasma sangvina contine aglutinele
(alfa si beta); gr.II(A) in eritrocite se contine aglutinogenul (A) in plasma (beta); gr.III (B) plasma (alfa);
gr.IV(AB) cind eritrocitele contin AB si plasma lipsesc aglutinele. De aceea in org. nu se produce
aglutinarea singelui.
O transfuzie poate avea succes daca persoana care urmeaza sa primeasca sangele are o grupa de
sange care nu contine anticorpi care vor actiona impotriva antigenilor din sangele donatorului (in caz
contrar va avea loc aglutinarea).
Indivizii care au grupa de sange 0 si Rh negativ sunt numiti donatori universali, iar cei care au grupa de
sange AB cu Rh (+) sunt receptori universali. Sangele cu Rh (+) nu poate fi donat unei persoane cu
Rh(-), dar cei cu Rh (-) pot dona atat celor cu Rh (+) cat si celor cu Rh (-).
Daca nu este compatibilitatea, celulele rosii din sangele donat se vor aglutina sau alipi. Acestea pot
bloca vasele de sange si vor opri circulatia sangelui in diverse parti ale corpului. Celulele rosii aglutinate
din sange vor crapa, iar continutul lor se va scurge in organism (hemoglobina devine toxica atunci cand
se afla in afara celulei). Acest lucru poate fi chiar fatal pentru unii pacienti.
Antigenul A si anticorpii A se pot lega unele de altele in acelasi mod ca si in cazul celor de tip B. Daca o
persoana cu sange apartinand grupei B primeste sange de la una cu sange ce apartine grupei A,
celulele rosii vor fi legate impreuna, sub forma unui ciorchine de catre anticorpi, iar agregarea ar putea
duce chiar si la deces.

1.2. Descrie factorul Rezys şi importanța pentru organism.


In 1940, Landshtainer si Viner, in singele maimutelor macarezus au descoperit un factor rezus care
pezinta o proteina ce se afla in eritrocite si nu este legatura cu aglutinogenul A si B, 85% din oameni au
in eritrocite aceasta proteina si factorul se numeste rezus pozitiv (+) iar 15% de oameni factorul lipseste
si se numeste rezus negativ (-).
Rezus factor are importanta atit pentru transfuzia singelui cit si pentru dezvoltarea fatului. Coeficientul
rezus factor la fat poate sa apara cind fatul rezus (+) se dezvolta la mama cu singe rezus (-).

1.3. Explicați modificarea componenţei sângelui la un efort fizic.


La un efort singele sufera un sir de modificari care depind de durata si intensitatea efortului. Se mareste
nivelul celulelor sangvine, cresc leucocitele (leucocitoza miogena). Sunt 3 faze de leucocitoza miogena:
I. Limfocitara- nr.de leucocite creste pina la 10-12 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se modifica formula
leucocitara, cresc limfocitele si se micsoreaza neutrofilelor.
II. Prima neutrofila – leucocitele cresc pina la 16-18 mii intr-un 1 mm3 de singe. Iar in formula
leucocitara creste nr. de neutrofile.
III. A doua neutrofila – leucocitele poate sa ajunga pina la 30-50 mii intr-un 1 mm3 de singe. Se
intilneste dupa un efort de lunga durata si intensitate mare si este un indice a unei oboseli imense.
In timpul efortului creste in singe continutul de Hb, care mareste capacitatea de saturare cu O2 a
singelui. Creste activitatea fermentilor dar si cantitatea de produse neoxidate ale metabolismului (acid
lactic). In rezultatul pierderii apei din organism se mareste viscozitatea singelui.
12
2.1. Dați caracteristica morfo-funcțională a hipofizei.
Hipofiza (gl. Pituitara) – este situata la baza creerului si saua turceasca. Lobul anterior si intermediar al
ei formeaza adenohipofiza, iar cel posterior – neurohipofiza.
Hormonii lob.ant. se numesc hormoni tropici: H.somatotrop – regleaza dimensiunile corpului, la
hipofunctie apare boala nanismul hipofizar (om pitic), insa dezvoltarea mentala este normala.
Hiperfunctia la copii duce la gigantism, iar la maturi apare boala acromegalia (cresterea falagelor,
mandibulei, nasului, viscerilor). H.corticotrop (adenocorticotrop) actioneaza asupra cortico-suprarenalei
intensificind formarea si eliminarea gluco-corticoizelor si mineralo-corticoizelor. Asigura adaptarea org. la
diferite situatii stresorice. H. Tiriotrop – actioneaza asupra gl.tiroide asigurind cresterea dimensiunilor ei,
intensifica circulatia si depunerea de I2 in glanda. La extirparea adenohipofizei gl.tiroida se atrofiaza si
apare hipofunctia ei.
Hormonuul lob.intermediar – este melanotropina, care actioneaza asupta pigmentatiei pelii.
Hormonii lob.posterior – vasopepsina sau antidiuretic, la o hipofunctie a lui se elimina o cantitate
mare de urina. La hiperfunctia lui are loc ingustarea arteriolilor si cresterea TA. H.ocitocina – actioneaza
asupra musc.netede a uterului.
Hipofiza este strins legata anatomic si functional de hipotalamus. Nucleele hipotalm.patrund in lobul
anterior al hipofizei si stimuleaza sau inhiba eliminarea H.de crestere a corticotropinei si tiriotropinei.

2.2. Caracterizați acțiunile biologice ale hormonilor tiroidieni.


Glanda tiroida secretă hormonii: tiroxină(T4), triiodotironină(T3) si calcitonina
Hormonul principal al tiroidei este tiroxina – care prezinta un aminoacid, o particularitate caracteristica a
lui este continutul de I2 in molecula lui. Hipofunctia acestui hormon la copii duce la cretinism sau nanism
tirodian, la adult duce la boala asa numita gusa edemica si mixedema. Hiperfunctia duce la boala
Bazedow, care se manifesta in intensificarea metabolismului la iritabilitatea inalta si slabire. Tiroxina are
importanta in dezv.normala a SN, ajuta la adaptarea org. la modificarile temperaturii mediului ambiant. O
tiroxina contine - 4 molecule de iod, iar triiodotironina - 3.
Efectul calorigen.Principalul efect al hormonilor tiroidieni consta in intensificarea consumului de O2 si
a termogenezei in majoritatea tesuturilor corporale, cu exceptia creerului, retinei, splinei, gonadei si
adenohipofiza. T4 prin intermediul T3, poate intensifica metabolismul bazal cu 60-100%. Deci, met.bazal
este ca un test al starii functionale a tiroidei. Datorita stimularii metabolice, h.tiroidieni maresc necesarul
de vitamine hidrosolubile si de asemenea vit.D si E. T4 este necesara si pentru transformarea
carotenului in vit.A, la nivelul ficatului In lipsa h.tiroidieni pot aparea semne de hipovitaminoza, iar
concentratia de caroten circulant creste, putind colora pielea in galben. Adrenalina stimuleaza secretia
T4 si T3, prin activarea receptorilor beta-adrenergici. Stresul puternic inhiba secretia hormonilor T4 si T3.
Tiroxina și tironina:
- stimulează metabolismul general,
- au influență asupra vitezei cu care este utilizată energia în corp și a producerii de proteine,
- influențează asupra termoreglării organismului,
- stimulează la copii creșterea scheletului,
- influențează compoziția sângelui,
- intensifică excitabilitatea sistemului nervos față de alți hormoni.
Cei doi hormoni sunt depozitați în foliculi, unde sunt legați de o proteină, formând tiroglobulinele. Pentru
elaborarea hormonilor e nevoie de iod, care este furnizat prin alimentație. De asemenea, tiroida produce
calcitonina, antagonist al hormonului paratiroidian, ce scade pragul calcemiei și stimulează osteogeneza.

2.3. Descrieți pancreasul endocrin.


In pancreas exista aprox. 1 milion de celule Insulile Largerhans, de dimensiuni foarte mici si ele alcatuiesc
1-3% din masa pancreasului. Celulele acestea elimina hormonul principal – insulina. La o hipofunctia a
insulinei apare diabetul zaharat (nivelul glucozei in singe se mareste si omul devine mincacios si ea multa
apa). In timp de 24 ore bolnavul de diabet elimina cu urina aprox. 100g de glucoza. In cazuri mai grave se
13
mareste aciditatea singelui, apar dereglari a respiratiei si perderea cunostintei.Functia principala a
insulinei este reglarea metabolismului glcidic.Mai ales insulina actioneaza asupra metabolismului glucozei
in tesutul muscular. Insulina participa la met.lipidic si la sinteza proteinelor in muschii scheletari si cardiac.
Sub actiuea insulinei se afla in met. Ioilor ca Ca. K, Ma.

3.1. Caracterizați inaniția completă.


Inanitia- starea org. care apare din cauza lipsei complete patrunderii sau asimilarii insuficiente a
alimentelor necesare pentru acoperirea cheltuelilor de energie.
In cazul inanitiei complete subst.alimentare nu patrund deloc in organism. Org.traeste pe seama
substantelor tesuturilor sale. Durata in.completa nu este egala pentru toti, ea variaza in functie de
raportul dintre masa si suprafata corpului. La o supraf.mai mare a corpului perderea de energie este mai
mare. Un om adult in 24 ore pierde numai 1% din greutatea sa, iar la nou nascut de la 10-15%. Cel mai
mult pierde din greutate tesutul adipos, mai putin splina si ficatul, iar cel mai putin inima si SN. Are loc si
procese complexe de metabolism interorganic, ceea ce asigura alimentarea altor organe pe seama
produselor de dezasimilare, care se formeaza in tesut supuse atrofiei.In primele zile de inanitie m.corp.
scade brusc, apoi lent si mai uniform. La sfirsitul inan. To corp. poate sa scada pina la 28-30o.
I.completa se imparte in 4 perioade:
1. De indiferenta (organismul este relativ linistit);
2. De excitatie;
3. De inhibitie;
4. De paralizie (care se termina cu moartea org.)
Dupa modificarea metabolism., inanitia poate fi inpartita in 3 perioade:
I. P. initiala – dureaza 1-2 zile, cind se constata o cheltuire insuficient economa a energiei, coeficientul
respirator =1, ceea ce demonstreaza oxidarea glucidelor, consum proteic scazut si prin urina se elimina
4-6 g de azot in loc de 10-12g. Se retine CL, H2O in organism.
II.P. de adaptare – cea mai lunga, cheltuelile org.sunt reduse la minim, sunt epuizare rezervele de
glucide si incepe cu cea a lipidelor, se formeaza corpii cetonici datorita consumului mare de lipide de
catre ficat si oxidarea lor incompleta. Dispar reflexele conditionate, apare inhibitia in scoarta cerebrala.
Toate organele parenkimentoase se atrofiaza.
III.P. terminala – dureaza 2-3 zile, apare o intoxicatie puternica cu produsele necrozei tisulare.
Inanitia absoluta fara ingerarea de apa decurge intro forma mai grava si dureaza mai putin.

3.2. Descrieți inaniția incompletă.


Inanitia incompleta(cronica)- valoarea calorica a alimentelor este insuficienta pentru acoperirea
cheltuelilor de enegie sau are loc dereglarea asimilarii alimentelor.
Se consta in timpul anumitor stari patologice si poate fi provocata de razboi, de conditii sarace sociale si
de trai. Evolutia depinde de cantitatea de alimnte ingerate si de gradul de adaptare a org. la acoperirea
insuficienta a chelt.energetice.
Greutatea corpului scade mai incet si este mascata uneori prin retinerea pronuntata de apa in org.
Durata in.incomplete este mai mare si org. moare in urma unei perderi de 40% din greutatea totala. Aici
dereglarie metabolice si modificarile distrofice tisulare sunt mai pronuntate. Scade met.bazal, apare
acidoza, se micsoreaza concentratia proteinelor din singe, apar edeme, iar singele este mai diluat
(hidremia). Este insotita de anemie si atrofia gl.sexuale. Activitatea nervoasa este excitata, apar
dereglari psihice, scaderea activitatii cardiace si a TA, a respiratiei si se micsoreaza cantitatea de singe
circulant.

3.3. Descrieți inaniția parțială.


Inanitia partiala – org.este lipsit de anumite componente ale hranei(proteine, lipide, glucide, vitamine,
saruri minerale), desi valoarea calorica a alimentelor este in norma.

14
Apare acidoza din cauza depunerii lipidelor in ficat, oxidarea lor incompleta si apar corpii cetonici.
Carenta lipidica nu provoaca modificari accentuate in org., deoarece pot fi inlocuite prin glucide sau
proteine, totusi trebuie minim 5g de lipide/zi (contin acizi grasi). Carenta proteica duce la deregalrea
echilibrului azotat, dereglarea functiei org vitale iar la copii retine dezvoltarea si cresterea. Ea poate
provoca perderea in greutate, scad.metab.bazal, a to corpului, a TA si dereglari neuropsihice, endocrine.
Carenta minerala: insuficienta de sare de bucatarie duce la perderea poftei de mincare si voma. Se
deregleaza sinteza proteinelor si procesele secretorii. In suc gastric se micsoreaza nivelul de acid
clorhidric. Lipsa sarurilor de Ca si K duc la modificari in structura oaselor si se deregleaza functiile
musculare si a SN. Lipsa Fe duce la modificari patologice in singe si in sist.hematopetic. Carenta
vitaminica duce la avitaminoza, cauzata de afectiunile gastro-intestinale, boli infectioase, dereglarea
functionala a ficatului, perderea vit.C prin transpiratie si vit B in caz de poliurie (multa urina).

BILET DE EXAMINARE Nr. 6


1.1. Descrieți proprietățile fiziologice ale inimii.
Muschiul cardiac are urmatoarele proprietati functionale: excitabiliatea, conductibilitatea, contractivitatea
si automatismul.
1.Excitabilitatea inimii se manifesta in aparitia in ea a unei excitatii la actiuea diferitor eritanti. Daca
asupra inimii actioneaza 2 excitanti care urmeaza una dupa alta, excitatia a2 ramine fara raspuns. Deci
tesutul cardiac care se afla in stare de excitatie devine inexcitabil pentru urmatorul exitant si nu raspunde
la o noua excitatie. Aceasta stare se numeste starea refractara absoluta, care dureaza 0.27 sec. Dupa
terminarea acestei stari excitabilitatea se restabileste treptat pina la nivelul initial si aceasta stare se
numeste refractara relativa, care dureaza 0.03 sec. Daca excitatia se aplica pe ventricolul inimii, in
aceasta perioada relativa in diastola, inima raspunde cu o contractie suplimentara (extrasistola). Dupa
care urmeaza o pauza mai indelungata numita pauza compensatorie.
2.Conductibilitatea – capacitatea inimii de a transmite excitatia de la o portiune la alta. Impulsurile
generate automat şi ritmic de nodulul sinoatrial se propagă în pereţii atriilor, ajung în nodulul
atrioventricular şi prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular. Ţesutul nodal
generează şi conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde la contracţii.
3.Contractivitatea – capacitatea muschiului cardiac de a produce tensiune si de a se scurta in timpul
excitatiei, care depinde nu numai de puterea excitantului dar de gradul de intindere a muschiului si de
volumul de singe din inima. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai
mare este în ventriculul stâng.
4.Automatismul – capacitatea unui organ, tesut sau celula de a se excita sub influenta impulsurilor
ce apar in ele fara participarea eritantilor exteriori. Diferite sectoare ale inimii poseda diferit automatism.
Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulare.
Ritmul cardiac, 60-80 bătăi/minut, este determinat de nodulul sinoatrial şi poate fi modificat de factori
externi. Căldura, influenţele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea
funcţiei cardiace). Frigul, influenţele parasimpatice şi acetilcolina determina bradicardie (rărirea ritmului
cardiac).

1.2. Caracterizați volumul şi vascularizarea inimii.


Volumul inimii a unui barbat este de 700-800 cm3, iar la femei 500-600 cm3. Sportul duce la
cresterea volumului cardiac in baza ingrosarii peretilor si largirii cavitatilor ei. Volumul inimii a unui sportiv
de performanta poate ajunge pina la 1200 cm3.
Inima se aprovizioneaza cu singe prin arterele coronare. Cind singele nimereste in ele in timpul relaxarii
muschiului cardiac. Volumul de singe care trece prin aceste artere in stare de repaus la un adult este
250-350 ml.
Circuitul sangvin cardiac începe cu 2 artere coronare – stângă și dreaptă, care își au originea pe
porțiunea inițială a aortei ascendente, aprovizionează cu sânge cordul și se termină cu sinusul coronar

15
în atriul drept. Astfel, prin arterele circuitului sangvin mare și cardiac curge sânge arterial, prin vene-
sânge venos
1.3. Descireți circulația mare și mică sangvină.
Marea circulație sangvină începe în ventriculul stâng din care pornește aorta și se termină în atriul drept,
în care se varsă venele: cave superioară și inferioară. Sângele parcurge marea circulație aproximativ
timp de 22 sec. Circuitul sangvin mic (pulmonar) începe din ventriculul drept prin trunchiul pulmonar și
conduce sângele în capilarele plamînilor. Aici sângele cedează dioxidul de carbon și se saturează cu
oxigen transformându-se în sânge arterial, care se scurge prin 4 vene pulmonare în atriul stâng. De aici
sângele trece în ventriculul stâng. Sângele parcurge circuitul mic timp de 4-5 sec. In arterele circulației
sangvine mici se scurge sânge venos, iar prin vene –sânge arterial.

2.1. Caracterizați transmiterea excitaţiei prin centrele nervoase.


Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi,
glandă etc.). Transmiterea impulsului nervos nu se realizează printr-un salt electric, deoarece membrana
postsinaptică nu este excitabilă electric. Transmiterea se realizează printr-un mecanism chimic, exceptie
sinapsele electice.
Mediatorul terminatiunii moto-neuronului prin fibra musculara este acetil-colina , care se contine in
bulele sinaptice. La excitarea motoneuronului impulsul propagat prin fibra lui ajunge la membrana
presinaptica, permiabilitatea ei se mareste, bulele se distrug si mediatorul trece in interstitiul sinaptic si
actioneaza asupra membranei postsinaptice, care poseda o sensibilitate inalta fata de acetil-colina. La
actiunea aceticl-colina se mareste permiabilitatea pentru ioni si apare potentialul postsinaptic sau placa
terminala care provoaca excitatia sectoarelor vecine a fibrelor musculare.
2.2. Descrieți structura sinapsei.
- Membrana sinaptica;
- Spatiul inerstitial;
- Membrana postsinaptica.
Axonul se termină printr-o porțiune lărgită care se numește buton sinaptic. Butonul sinaptic are o
porțiune de membrană îngroșată unde se pierde mielina, denumită membrană presinaptică. Organitele
predominante din butonul sinaptic sunt mitocondriile. De asemenea, aici se găsesc și veziculele care
stochează mediatorii chimici.
Între membrana presinaptică și cea postsinaptică există un spațiu liber cu o grosime de aproximativ 10-
30 nm, denumită fantă sinaptică. În acest spațiu se găsește lichid extracelular.
A treia componentă este cea postsinaptică și este reprezentată de regiunea receptoare a celui de-al
doilea neuron (sau mușchi, glandă, etc.). Și aici există o porțiune mai îngroșată de membrană
plasmatică, numită densitate postsinaptică. Pe această densitate postsinaptică se aglomearează
receptorii pentru mediatorii chimici. Acești receptori sunt formați dintr-o componentă care fixează
molecula de mediatorul chimic și o componentă reprezentată de un canal ionic. Aceste canale ionice,
care se deschid numai sub acțiunea mediatorului chimic specific, determină depolarizarea celulei
postsinaptice.
2.3. Denumiți tipurile de sinapse.
Din punct de vedere al modalității de transmitere:
- sinapse chimice
- sinapse electrice - însă acestea sunt foarte rare.
Din punct de vedere al neurotransmițatorului:
sinapse colinergice - acetilcolină
sinapse adrenergice - noradrenalină (norepinefrina)
sinapse dopaminergice - dopamină
sinapse serotoninergice - serotonină
sinapse gabaergice - acidul γ-aminobutiric (GABA)

16
Din punct de vedere structural:
tipul I, sinapse axo-dendritice (între un axon și o dendrită), cu o fantă mai mare de 30 nm
tipul II, sinapse axo-somatice, cu o fantă mai îngustă, de 20 nm
tipul III, sinapse cu o fantă de 2 nm (de exemplu gap junctions)
Din punct de vedere al părților pre- și postsinaptice:
axo-dendritice
axo-somatice
axo-axonice
dendro-dendritice
3.1. Descrieți simptomele hiperemiei arteriale.
Hiperemia arteriala – este acumularea crescuta cu singe a unei portiuni de tesut in urma afluxului intens
spre el, a singelui prin arteriolele si capilarele dilatate. Singele trece repede prin portiunea respectiva si
nu reuseste sa cedeze O2 si sa se sature cu CO2.
Simptomele:
- inrosirea portiunii tesutului;
- dilatarea arterelor aferente
- cresterea presiunii sangvine
- tumefierea tesuturilor si marirea volumului portiunii date
- cresterea to portiunii date.

3.2. Caracterizați mecanismul de apariţie a hiperemiei arteriale.


In genere el este neurogen:
a) Hiperemia arteriala poate sa apara in urma actiunii reflexe sau directe a excitantilor asupra
centrilor vaso-motorii, care pot duce atit la cresterea tonusului vasodilatatorilor, cit si la scaderea
tonusului vaso-constrictor.
b) Poate sa apara pe cale reflex conditionata;
c) H.a. este cauzata de dereglarea integritatii nervilor vasoconstrictori si poate sa apara in urma
lezarii centrelor vasoconstrictori.
d) Poate sa apara in urma paraliziei nervului splanhic (din sist.simpatic, SNP)

3.3. Denumiți consecințele hiperemiei arteriale.


- Modificarea circulatiei sangvie;
- Cresterea presiunii sangvine.
Irigarea (vascularizarea) intensa a unui tesut are o importanta favorabila asupra nutritiei lui, insa in
conditii patologice hiperemia arteriala poate provoca hemoragii si cele mai periculoase sunt consecintele
ei in SNC, care este mai sensibil ca alte organe la cresterea locala a presiunii sangvine. Afluxul puternic
de singe spre creer este insotit de senzatii neplacute sub forma de: ameteli, zgomote in urechi,
fenomene de excitare.

BILET DE EXAMINARE Nr. 7


1.1. Caracterizați fenomenele electrice ale activității cardiace.
La o excitare a inimii intre portiunile excitante si cele neexcitante apare o diferenta de potential care
poate fi inregistrata prin aplicarea eritrozelor pe anumite puncte ale corpului. Curbele inregistrate se
numesc electrocardiograme, pentru cerectarea ei se folosesc aparate speciale – electrocardiografe. Din
cauza pozitiei asimetrice a inimii si datorita formei specifice a corp.uman, liniile electrice se repartizeza
neuniform pe suprafata corpului. Pentru inregistrarea biocurentilor inimii se folosesc o serii de derivatii
de la extremitati si de la suprafata cutiei toracice.
Exista 3 derivatii standarte clasice de la extremitati. Electrozii se aplica astfel:
- Mina dreapta, mina stinga;
- Mina dreapata, piciorul sting;
17
- Mia stinga, piciorul sting.
La oamenii sanatosi cardiograma este constanta si are 5 unde, care se inseamna: PQRST. La citirea
ECG se trage atentia asupra inaltimii, directiei, formei si duratei intervalelor dintre unde.
Unda P- reprezinta suma algebrica a potentialelor electrice care apar la excitatia ambelor atrii.
Complexul Q, R,S – arata modificarile electrice care apar la excitarea ventriculelor. Doua unde
Q, S intodeauna trebuie sa fie negative;
Unda T – arata intensitatea schimbului de substata, care are loc in muschiul cardiac la
contractia lui.
Intervalul de la P-Q arata timpul necesar pentru propagarea excitatiei de la atriu pina la ventricul.
1.2. Descrieți reglarea neuro-umorală ale activității cardiace.
Inima este inervata de nervii simpatici si vagi. Nervii vagi inhiba lucrul inimii si la o excitare a lor
contractiile cardiace devin din ce in ce mai rare si inima poate sa se opreasca. Centrii nervilor vagi se
gasesc in bulbul rahidian. Nervii simpatici intensifica activitatea inimii. Excitarea nerv.simpatici
imbunatateste conductibilitatea si excitabilitatea ei. Neuronii nervilor simpatici sunt asezati in segmentul
superior al maduvei spinarii.
Inima este reglata si de unele substante chimice care se gasesc in singe, la ele se refera unii ioni si
hormoni. La actiunea ionilor de K se micsoreaza puterea contractiilor cardiace, excitab.si
conductibilitatea ei. Ionii de Ca dinpotriva maresc si intensifica bataile inimii.
O actiune importanta asupra inimii o are hormonii suprarenalelor: adrenalina si noradrenalina, care
accelereaza si intensifica contractiile inimii iar hormonul gl.tiroide – tiroxina, mareste sensibilitatea inimii
la impulsurile care vin prin nervii simpatici si vagi.

1.3. Relatați despre tensiunea arterială și modificările tensiunii arteriale în timpul efortului fizic.
TA- apare in urma rezultatului rezistentei vaselor sangvine opuse curentului sangvin, marimea
careie este diferita in diferite parti a sist.vascular. Cea mai mare tensiune este in aorta si arterele mari,
iar in arterele mici, arteriole, capilare si vene, ea treptat se micsoreaza. TA depide de mai multi factori,
ea e cu atit mai mare cu cit mai puternice sunt contractiile inimii. TA nu este stabila, cresterea TA in
timpul sistolei caracterizeaza tensiunea maxima sau sistolica, care in norma este 110-120 mmHg.
Scaderea TA in timpul diastolei caracterizeaza tensiunea minima sau diastolica, care i norma este de
70-80 mmHg.
Diferenta dintre presiunea sistolica si cea diastolica se numeste tensiunea pulsului sau diferentiata, care
in norma constituie 30-40 mm ai col Hg. Scadere TA sub 90mmHg este hipotonie, iar cresterea mai sus
de 130 mmHg – hipertonie. Masurarea ei se face prin 2 metode : directa- se introduce in artera o canula
de sticla unita cu un manometru; indirecta- cu sfigmomanometrul.
Exercitiile fizice sau alte activitati care solicita mult musculatura cresc tensiunea arteriala, intrucat in
cazul efortului fizic puternic inima pompeaza catre muschi mai mult sange. Anumite activitati (mersul
dozat in ritm normal) insa pot genera scaderea TA. Astfel, un program format din exercitii adapte la
nevoile fiecarei persoane este o alta modalitate de a regla TA
TA se modifică în funcţie de intensitatea şi durata efortului, atât în timpul efortului cât şi după efort.
În eforturile maximale tensiunea sistolică ajunge la 180-200 mm Hg şi valori mai scăzute de 140-160 mm
Hg, în eforturile moderate. În eforturile intense, datorită vasodilataţiei periferice, tensiunea diastolică,
scade cu 10-15 mm Hg. Dimpotrivă, când tensiunea sistolică se măreşte odată cu mărirea tensiunii
diastolice rezultă o neadaptare la efort sau o stare de oboseală ce se explică printr-o irigaţie deficitară a
muşchilor activi ca urmare a vasoconstricţiei periferice. Revenirea tensiunii arteriale după efort se face în
două faze: o revenire rapidă în primele minute, iar în următoarele revenirea se face lent. Este
considerată o revenire bună a organismului după efort când frecvenţa cardiacă scade mai repede decât
tensiunea arterială. Când organismul se adaptează greu la efort, situaţia celor doi parametrii se prezintă
invers.

18
2.1. Caracterizați părțile componente ale arcului reflex.
Reflex – reactia organismului la excitarea receptorilor in urma modificarii mediului extern si intern,
realizata prin intermediul SNC. Toata calea prin care trec impulsurile nervoase se numeste arc reflex sau
cale reflexa. In cel mai simplu caz arc reflex poate fi alcatuit numai din 2 neuroni. Componen¬tele arcului
reflex: receptor, calea aferenta (senzitiva), centru nervos, calea eferenta (motorie), efector (musculatura
striata, musculatura neteda a viscerelor, glande).
1) Receptorii care primesc excitatia;
2) Neuronii centripeti aferenti care sunt localizati in afara creerului, in ganglionii senzitivi;
3) Neuronii SNC localizati in partile encefalului unde se incheie reflexul dat;
4) Axonii neuronilor efectori eferenti, care prezinta fibrele nervoase centrifuge, ce conduc excitatia
spre org.efectoare.
5) Organele efectoare, activitatea carora se modifica la actiunea impulsurilor nervoase aparute.
2.2. Caracterizaţi reflexele condiţionate şi necondiţionate.
Reflexele conditionate (polisinaptice) sunt acele reflexe care reprezinta raspunsuri care implica mai
multi factori; se invata prin repetare (deci se pot uita in timp), sunt individuale, sunt constiente si
voluntare. Exemplu: scrisul, mersul, vorbitul, cititul. Sunt dobindite prin invatare, sunt temporare (pot
disparea), centrii coordonatori sunt situati in cortexul cerebral, se formeaza pe baza reflexelor
neconditionate.
Reflexele neconditionate (monosinaptice) sunt acele raspunsuri simple, scurte si mereu aceleasi; se
mostenesc, este specific speciei, este constant toata viata, sunt inconstiente si involunare. Exemplu:
reflex rotulian, reflex termic (atunci cand atingi suprafete incinse tinzi sa retragi rapid mana), reflex
ahilean ( se stimulueaza tendonul lui Ahile; similar celui rotulian).
Altfel spus reflexele condiţionate sunt cele pe care le capeţi pe parcursul vieţii, individual, îţi dai seama
cand le faci, o faci voluntar. Pe când cele necondiţionate sunt cele pe care le ai de la naştere, care nu s-
au format treptat, dar care sunt inconştiente şi involuntare.
2.3. Descrieți condiţiile de formare a reflexelor condiţionate.
In crearea unui reflex conditionat, pentru a se forma o legatura temporara, suntnecesare mai multe
conditii:
1)Asocierea unui excitant indiferent (sunet, lumina etc.) cu unul de valoarebiologica absoluta (aliment,
durere etc.);
2)Precesiunea - adica excitantul indiferent sa-l preceada in timp pe cel absolut;
3)Coincidenta - adica excitantul absolut (de exemplu hrana) trebuie administrat intimpul actiunii celui
indiferent;
4)Repetitia- adica asocierea celor doua tipuri de excitanti trebuie repetata inaceleasi conditii de mai
multe ori;
5)Izolarea - Camera in care se stabileste reflexul trebuie sa fie ferita de altiexcitanti;
6)Dominanta - adica animalul sa fie intr-o conditie fiziologica favorabila declansariireflexului absolut.
Spre exemplu in cazul stabilirii unui reflex conditionat salivar lacaine, acesta trebuie sa fie flamand.
Mecanismul de formare a reflexului conditionat a fost explicat de Pavlov prin aparitia concomitenta pe
scoarta a 2 focare de excitatie, la nivelul ariilor de proiectia a celor 2 excitanti ce se asociaza. Focarul
excitantului absolut este dominant si el atrage excitatia din focarul excitantului indiferent. Pe repetare se
‘’batatoreste’’o cale intre cele 2 focare. La un moment este suficienta administrarea separata a
excitantului indifferent care va determina excitarea focarului cortical al reflexului absolut si astfel se
obtine un raspuns din partea organului efector.
3.1. Descrieți simptomele hiperemiei venoase.
Hiperemia venoasa – acumularea crescuta cu singe a unei portiuni de tesut si scaderea cantitatii de
singe care trece prin el datorita scurgerii lui ingreuiate.
Simptomele:
- Inrosirea organului cu o nuanta cianotica (oxiHg);

19
- Crestrea presiunii sangvine in vene spre periferie din cauza obstacolului care impedica circulatia
singelui spre inima;
- Cresterea volumului si tumifierea portiunii date;
- Incetinirea curentului sangvin din cauza obstacolului ce sta in calea lui spre inima.

3.2. Caracterizați mecanismul de apariţie a hiperemiei venoase.


In patogenia hiperemiei venoase o importanta deosebita il are obstacolul care apare in calea curentului
sangvin, precum si dereglarea mecanismelor nervoase de reglare a lui. Aceasta se constata prin faptul,
ca hiperemia venoasa se dezvolta uneori in afara portiunii, in care sa creeaza obstacolul pentru curentul
sangvin. Cauza fiind comprimarea venelor, tromboza venelor, slabirea activitatii cardiace, dereglarea
aparatului pulmonar si repaus indelungat la pat a bolnavului.
3.3. Denumiți consecințele hiperemiei venoase.
a) Dereglarea nutritiei tesuturilor portiunii hiperemiante;
b) Atrofia organului;
c) Proliferarea reactiva a tesutului conjunctiv in urma hipoxiei si acumularea de CO2 in el.
Dereglarile generale a circulatiei sangvine cauzate de hiperemia venoasa sunt deosebit de importante la
comprimarea rapida a venelor mari. In caz de comprimare a venei porte, singele stagneaza in organele
cavitatii abdominale ale caror vase pot acumula o cantitate mare de singe si din aceasta cauza scade
activitatea cardiaca si respiratia. Insa in unele cazuri hiperemia venoasa este folositoare artificial
provocata prin comprimarea venelor, ea influenteaza favorabil asupra evolutiei unor procese infectioase,
deoarece se formeaza niste produse fiziologice active care creaza conditii nefavorabile pentru
dezvoltarea microorganismelor in focarul infectios.
BILET DE EXAMINARE Nr. 8
1.1. Descrieți travaliul cardiac în repaus și la un efort fizic.
Lucrul inimii consta in contractarea si relaxarea fibrelor musculare. Contractarea inimii se numeste
sistola, iar relaxarea ei –diastola. O sistola si o diastola formeaza un ciclu cardiac care dureaza 0,8 sec
si consta din 3 faze:
1) Sistola atriilor – dureaza 0,1 sec
2) Sistola ventricolelor – 0,3 sec
3) Pauza generala – care dureaza 0,4 sec.
La o frecventa a inimii, la un puls de 75 b/min durata de expulzie a singelui din ventricul este de 0,23-
0,25 sec. La un efort muscular durata ciclului cardiac si a fazelor lui se micsoreaza cu atit mai mult cu cit
lucrul fizic este mai greau
1.2. Descrieți sistemul de conducere al inimii.
Ciclul cardiac depinde de sistemul de conducere a inimii care consta din noduli si fascicole.
• Nodulul sinuzal este cel mai important si e situat in peretele atriului drept intre orificiile venelor cave
inferioara si superioara.
• Nodul atrio-ventricular este situat intre atriull drept si ventricolul drept.
• Fascicolul His este situat in septul interventricular, de la el pleaca cite un piciorus pentru fiecare
ventricol care da ramificatiile lui Purchinie.
1.3. Caracterizați volumele sistolic și minut – volumul inimii.
Cantitatea de singe expulzata de ventricul pe minut se numeste minut volumul sanguin, care este identic
pentru VS si VD. In stare de repaus minut volumul sanguin in medie constituie de la 4,5-5 litre de singe,
iar in timpul travaliului muscular ajunge pina la 25-30 l/min. Daca impartim minut volumul sanguin la
nr.de contractii ale inimii pe minut aflam volumul sistolic al inimii, care la un puls de 70 b/min este de 65-
70 ml.
2.1. Descrieți hormonii corticosuprarenali și importanța lor la adaptarea organismului.
Fiecare suprarenala consta din 2 straturi: cortical (la periferie), medular. Corticala suprarenalelor consta
din 3 zone:

20
1) Zona glomerulara – elimina hormoni mineralocorticoizi, ei regleaza metabolism mineral si
principalul hormon mineralo-corticoid este aldosteronul. El mentine la un nivel necesar continutul de Na
in plasma sangvina, in limfa si lichidul tisular. La o hipofunctie a lui org.perde mult Na cu urina, se
modifica mediul intern al org. si apare moartea. In doze fiziologice adolescentul mentine nivelul de Na si
impedica coborirea TA. Mineralocorticoizii participa la metab.ionilor de Ca, K, Mg.
2) Zona fasciculara – se formeaza glucocorticoizii. Cei mai importanti hormoni sunt: cortizolul si
corticosteronul, care regleaza metab.glucidic. Ei inhiba folosirea glucozei de catre tesuturile org., maresc
cantitatea ei in singe si elimina cu urina continutul normal de acesti hormoni, asigura cresterea si
dezvoltarea tesutului muscular si a sintezei de ATP in muschiul cardiac.
3) Zona reticulara – produce hormoni sexuali, care au o actiune analogica cu hormonii sexuali.
Hormonii corticosuprarenali au o importanta mare in situatii de stres, ei maresc rezistenta org.la traume,
boli infectioase si in timpul socului. Starea aparuta la actiunea factorilor nefavorabili care se deosebesc
de cei obisnuiti se numesc stres/incordare. Importanat biologica a reactiei stresorice se manifesta in
marirea rezistentei org. Acesti hormoni ajuta la adaptarea org.la conditiile nefavorabile.
2.2. Descrieți hormonii medulosuprarenali și importanța lor la stările stresorice.
Stratul medular al suprarenalelor 10% elimina hormonul adrenalina, insa in singe hormonul principal
adrenalina nimereste predecesorul noradrenalina, care poate fi intilnit si in multe sinapse nervoase unde
joaca rolul mediator. Ambii hormoni se formeaza din aminoacidul tirozina. Eliminarea adrenalinei in singe
in cantitati mari are loc la eforturi fizice si la emotii puternice.
- Adrenalina mareste frecventa si puterea contractiilor cardiace;
- Ingusteaza vasele sangvine (arteriole);
- Duce la crestera TA;
- Intensifica activitatea SNC, SR;
- Intensifica consumul de O2 de catre tesuturi;
- Asigura descompunerea lipidelor;
- Actioneaza asupra metabolismului glucidic;
- Contribuie la descompunerea glicogenului in ficat si eliminarea glucozei in singe;
- Mobilizeaza rezervele de P (fosfor) a organismului;
- Favorizeaza adaptarea lui la efort fizic si a starii org.
2.3. Caractrerizați paratiroidele și importanța hormonului în reglarea calciului.
Glandele paratiroide sau corpusculii epiteliali sunt în număr de patru (două perechi). Sunt situate
superior şi inferior pe faţa postero-laterală a lobilor tiroidieni, aflându-se în loja tiroidiană. Paratiroidele
sunt denumite în funcţie de locul pe care îl ocupă. Avem paratiroidele superioare sau craniale şi
paratiroidele inferioare sau caudale. Deşi sunt cele mai mici glande din organism, cântărind aproximativ
130 mg, prezenţa paratiroidelor este indispensabilă vieţii. Parenchimul glandular este reprezentat de
două tipuri de celule - Celulele principale secretă parathormonul, iar celulele parafoliculare secretă
calcitonina
Hormonii paratiroidieni:
Parathormonul şi calcitonina au rol esenţial în menţinerea echilibrului fosfocalcic. Ionii de calciu şi fosfor
au o importanţă fundamentală pentru toate sistemele biologice: excitabilitatea celulară, transmiterea
impulsului nervos, osteogeneza, coagularea sângelui, contracţia musculară. Parathormonul şi
calcitonina asigură creşterea normală a scheletului, cu fixarea adecvată a calciului în oase.
Parathormonul (PTH) - acţionează asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv. Influenţează
mobilizarea calciului de la nivelul oaselor, crescând cantitatea acestuia în mediul extracelular. La nivel
digestiv stimulează absorbţia calciului. La nivelul rinichiului, scade eliminările urinare de calciu şi sodiu şi
stimulează eliminarea fosfaţilor şi a potasiului. În plus, intervine în activarea vitaminei D3, ce are rol în
absorbţia calciului. rolul PTH este de a creşte numărul ionilor de calciu şi de a scădea numărul de fosfaţi
din mediul extracelular. Concentraţia medie a acestui hormon este 0,5 ng/ml. Hipercalcemia inhibă
secreţia de PTH, iar hipocalcemia o stimulează.

21
Calcitonina - are acţiune parţial antagonică parathormonului: scade numărul ionilor de calciu din
sânge, favorizând depunerea lui în oase, însă, ca şi PTH, scade concentraţia fosfaţilor din sânge. La
nivel renal creşte calciuria (eliminarea calciului prin urină). Concentraţia plasmatică a calcitoninei variază
între 10 şi 100 picograme/ml. Hipercalcemia determină secreţia de calcitonină. Structura chimică a
calcitoninei este similară la om, porc şi somon.

3.1. Caracterizați staza venoasă și capilară.


Staza – dereglarea circulatiei sangvine caracteristica prin oprirea circulatiei in capilarele, arteriolele si
venele unei portiuni de tesut. In acest caz vasele sunt foarte dilatate si contin eritrocite aglomerate intr-o
masa compacta.
Staza venoasa – apare in urma scurgerii ingreuiate a singelui prin vena eferenta. In aparitia acestei
staze joaca un rol anumit incetinirea curentului sangvin si paralizia nervilor vasomotori, in urma dereglarii
nutritiei peretilor vasculari si perderii consecutive a tonusului vascular.
Staza capilara – poate sa apara si independent de obstacolele din calea curentului sanguin si este
cauzata de actiuni nocive extrem de puternice (de ex. actiunea to ridicate sau scazute, a acizilor, bazelor
etc.). din aceasta categorie fac parte si stazele toxico-infectioase.
3.2. Descrieți mecanismele de apariție a stazei.
Se explica prin dereglari vasomotorii. In acest caz se produce constrictia reflexa a arteriolelor si
arterelor mici, ceea ce duce la :
-scaderea presiunii sangvine;
-slabirea fortei curentului de singe in capilarele respective, se incetineste simtitor curentul sanguin,
globulele rosii stagneaza in arterele mici, in capilare si vene, nefiind in stare sa treaca mai departe se
aglomereaza umplind lumenul vascular. Se dilata si apoi survine oprirea miscarii singelui – staza propriu
zisa.
In afara de dereglarile vasomotorii staza este cauzata si de dereglarile fizico-chimice din tesuturi. In
urma actiunii agentilor daunatori asupra tesutului se elibereaza produse fiziologice active ca histamina si
altele, care influentind asupra permiabilitatii vaselor, favorizeaza trecerea lichidului din vase in tesuturi-
ceea ce duce la viscozitatea singelui.
3.3. Denumiți consecințele stazei.
Consecintele stazei sunt diferite:
- Cind in peretii vasculari si in singele portiunii respective nu s-au produs dereglari profunde, circulatia
singelui poate fi restabilita dupa inlaturarea cauzei care a provocat staza;
- Daca peretii vasculari sunt lezati si eritrocitele din singe s-au aglutinat, staza devine ireversibila si
apare necroza portiunii respective a tesutului.
BILET DE EXAMINARE Nr. 9
1.1. Descrieți digestia în cavitatea bucală.
Digestia – este un proces fiziologic complex care consta in prelucrarea fizica si chimica a substantelor
alimentare.
In cavitatea bucala hrana se ruguma si se umecteaza cu saliva. Fermentii salivei sunt: amilaza si
maltaza, care contribuie la digestia glucidelor complexe. Amilaza- descompune amidonul pina la
dizaharide, iar maltaza-actioneaza asupra dizaharidelor si le transforma in monozaharide. Saliva contine
substante proteice ca mucina, care face ca bolul alimentar sa fie lunecos si usureaza deglutitia. Centrul
de eliminarea salivei se afla in bulbul rahidian. Cantitatea si compozitia salivei eliminate depinde de
caracterul substantelor care nimeresc in gura. La hrana mai uscata se elimina mai multa saliva, iar la
nimerirea in gura a subst.respingatoare se elimina multa saliva lichida. Dupa prelucrarea fizica a hranei
bolul alimentar trece la radacina limbei si este impins in faringe. Deglutitia se petrece in mod reflector.
Calea trecerii de la cav.buc. pina in stomac a hranei uscate este de 8-9 sec. iar a celei umede 1-2 sec.
1.2. Caracterizați digestia în stomac.
In stomac hrana se afla de la 4 pina la 8 ore si depinde de: compozitia, cantitatea si particularitatile
de activitate a stomacului. In stomac continua prelucrarea mecanica a hranei datorita contractiei
22
muschilor netezi a peretelui lui. Prelucrarea chimica in stomac se realizeaza sub actiunea sucului gastric
eliminat de glandele stomacale.
Compozitia sucului gastric. S.g. contine fermenti proteici- proteaze din care face parte pepsina –
eliminindu-se in forma neactiva si devine activa sub influenta acidului clorhidric, care se obtine in sucul
gastric. S.g. mai contine ferment lipidic –lipaza. Pepsina descompune proteinele pina la stadia
intermediara,iar pina la aminoacizi descompunerea are loc in intestin.
Sucul gastric are o reactie acida deoarece contine acidul clorhidric care indeplineste urmatoarele functii:
- Activeaza pepsinogenul si hormonul gastrina, care se formeaza in mucoasa stomacului si intensifica
secretia lui;
- Cuaguleaza laptele care usureaza digestia;
- Nimerind in duadel, el participa la formarea hormonilor care regleaza activitatea stomacala a
pancreasului si a ficatului;
- Retine dezvoltarea proceselor de putrefactie in stomac si intensifica activitatea lui motorie;
- El patricipa la procesul de trecere a bolului alimentar din stomac in intestin.
Eliminarea sucului gastric este un proces complex, care consta din 3 faze:
I.Faza reflexelor complexe – cind sucul gastric este eliminat dupa mecanismele reflexelor
neconditionate si conditionate.
II.Faza stomacala – cind hrana patrunde in stomac, la o prelucrare a ei se formeaza un sir de substante
care se absorb in singe si intensifica eliminarea s.g.
III.Faza inestinala – incepe de la trecerea bolului alimentar in intestin, cind se formeaza substante care
fiind absorbite in singe stimuleaza activitatea glandelor stomacale.
Carnea este un excitant puternic al gl.stomacale, sucul gastric se elimina in toate 3 faze. La o
hrana glucidica, eliminarea s.g. are loc in I faza si se micsoreaza in a II si III faza. Grasimile, solutiile
concentrate de NaCl inhiba eliminarea sucului gastric.
In duaden hrana supusa actiunii sucului intestinal pancreatic si al bilei, care au o reactica bazica si
contin fermenti care disociaza grasimile. Fermentii protiolitici sunt activati cu un ferment special a sucului
intestinal numit entero-chinaza.
1.3. Relatați despre procesul de digestie intestinală.
Intestinul subțire este segmentul cel mai important de absorbție a hranei, în duoden aciditatea produsă
de sucul gastric este neutralizată prin bilă (produs de ficat), și secreția pancreasului (amilaza
pancreatică). In duaden bila nimereste numai n timpul digestiei, ea contine acizi biliari, pigmenti biliari,
subst.organice si neorganice. Importanat ei fiind digestia grasimilor, activind fermentul lipaza care
descompune grasimile si le transforma in emulsie, ceea ce usureaza absorbtia lor. Bila mai intensifica
peristaltica intestinului si inhiba procesul de putrefactie in el. Toate substantele alimentare care se
absorb in singe din intestin ajung in ficat prin vena porta. Din glucoza din ficat se transforma in glicogen.
Ficatul poate sa contina pina la 200 g de glicogen, dupa necsitati el se descompune pina la glucoza si
nimereste in singe. Glicogenul poate sa se formeze in ficat nu numai din glucoza dar si din lipide,
aminoacizi.
Absorbtia este un proces complex care se realizeaza prin difuzie si filtrare. Unele substante pot fi
absorbite in stomac insa acest proces se produce in duaden. Proteinele se absorb dupa disocierea lor
pina la aminoacizi. Lipidele se disociaza in intestin pina la acizi grasi si glicerina. Apa incepe sa se
absoarba in stomac insa in special se absoarbe in intestinul gros. Sarurile de Na, K, Ca se absorb in
duaden. Timp de 24 ore in intestin se absoarbe circa 10litre de apa, din care 2,5 l nimereste cu apa si
hrana, iar restul cantitatii sunt sucurile gastrice.
2.1. Elucidați unele generalități despre sinapsă.
Transmiterea excitatiei de la un neuron la altul se realizeaza cu ajutorul sinapsei. Axonii pot forma
sinapse pe corpul altei celule nervoase sau pe prelungirile ei. Totodata, pe fiecare neuron exista o
multime de sinapse formate de axonii altor celule nervoase.
Sinapsa are o forma de nastur si consta din:
- Membrana plasmatica;
23
- Spatiul interstitial;
- Membrana postsinaptica.
In interiorul nasturilor se afla miste bule umplute cu mediatorul care prezinta o substanta chimica, prin
intermediul careia are loc transmiterea excitantului.
Conducerea unilaterala a excitatiei prin centrii nervosi se poate explica prin formarea sinapsei si datorita
bulelor sinaptice excitatia este transmisa intr-o singura directie. Excitatia se transmite prin fibrele
nervoase cu o viteza foarte mare, insa nici un reflex nu se realizeza atit de repede si aceasta este in
legatura cu retinerea excitatiei in timpul trecerii ei prin centrul nervos. Conducerea incetinita a excitatiei
prin centrul nervos este conditionata de prezenta sinapselor, si pentru transmiterea excitatiei este nevoie
de timp pentru:
1) Secretia mediatorului catre terminatia nervoasa;
2) Difuzia mediatorului prin spatiul sinaptic catre membrana postsinaptica;
3) Interactiunea mediatorului cu proteinele membranei postsinaptice;
4) Este nevoie de aparitia potentialului postsinaptic;
5) Aparitia si transmiterea potentialului de actiune prin corpul neuronului.
2.2. Numiți mediatorii chimici în transmiterea sinaptică.
Acestilcolina;
Noradrenalina;
Dopamina;
Serotonina;
Glutamat ;
GABA.
2.3. Caracterizați alți mediatori chimici.
Acetilcolina, substanta P si glutamatul – sunt neuromediatori excitatori. Ei provoaca in membrana
postsinaptica o depolarizare locala numita potential postsinaptic excitator.
Glicina si acidul GABA – sunt neuromediatori inhibitori. Ei nu depolarizeza membrana postsinaptica, ci o
hiperpolarizeaza. Hiperpolarizarea locala pe care o determina se numeste potential postsinaptic
inhibitor.
Aminoacizii neurotransmitatori – in afara de functii metabolice, unii aminoacizi indeplinesc rol de
mediatori chimici excitatori sau inhibitori la nivel cerebro-spinal. Din prima categorie a celor excitanti fac
parte acizii glutamic si aspartic, iar cea dea doua – aminoacizii inhibitori, acidul gama aminobutiric si
glicina. Taurina indeplineste rol mai mult de neuromudulator sinaptic, decit cel chimic.

3.1. Noțiunea de inflamație. Cauzele apariției și simptomele principale.


Inflamatia este o reactie complexa a organismului la actiunea unor agenti nocivi, care se manifesta sub
forma unui complex de modificari functionale si structurale de natura vasculo-tisulara.
Inflamatia se caracterizeaza prin 3 fenomene principale, care se desfasoara simultan:
a) Distrofia sau alterarea
b) Dereglarea circulatiei sangvine cu exudarea si migrarea
c) Inmultirea elementelor celulare –ploriferarea.
Cauzele inflamatiei sunt variate si pot sa apara in urma actiunii diferitor agenti exogeni si infectiosi, in
urma actiunilor mecanice, termice, chimice. Inflamatia poate sa apara si la influenta agentilor endogeni –
necroza tesuturilor, tromboza, infract,hemoragii si depuneri de saruri. Procesul inflamator apare diferit, in
unele cazuri cind este lezat tesutul si la actiunea agentului nociv apare reactia inflamatorie, in alte cazuri
apare ca o reactie de raspuns la actiunea excitantului.
Intensitatea si caracterul reactiei inflamatorii depind de: proprietatile agentului patogen, reactivitatea
org., locul de aparitie a proc.inflamator si de conditiile in care decurge inflamatia. Ea isi mentine in
totdeauna legile generale de evolutie.
Simptomele inflamatiei fiind: roseata, tumefierea, cresterea to cu caldura, durerea si dereglarea
functiilor.
24
3.2. Descrieți fenomenele distrofice din focarul inflamator.
Prin distrofia sau alterare se subintelege lezarea tesutului, dereglarea nutritiei, a metabolismului, functiei
si structurii lui. Exista 2 procese distrofice : primar si secundar.
• Procesul primar – apare in focarul de inflamatie, apare la inceputul actiunii agentului nociv si cuprinde o
portiune relativa mica.
• Procesul secundar – apare in timpul dezvoltarii inflamatiei in urma dereglarilor biochimice si
fiziochimice din zona de inflamatie si in urma dereglarii circulatiei sangvine din aceasta zona.
Inflamatia se caracterizeaza prin prezenta in focare a unor fenomene de distrofie granulara. Gradul
modificarilor din zona inflamatorie depinde de : locul de dezv. a inflam., intensitatea si proprietatea
agentului nociv, reactivitatea org. si particularitatile tesutului lezat. Aceeasi cauza poate provoca grade
diferite de distrofie in creer si pe piele.
In focarul inflamator se constata o scadere a proceselor oxidative, iar in alte zone inflamate are loc
intensificarea metabolismului si a proceselor oxidative. Metabolismul se intensifica pe baza glucidelor,
care in tesutul inflamat se scindeaza intens fara participarea O2, apoi in focar se acumuleaza leucocitele
– care scindeaza glucidele pe cale anaeroba. Zona inflamata absoarbe o cantitate mai mare de O2 si
elimina mai putin CO2. Se acumuleaza produse metabolice acide care duc la aparitia acidozei. Spre
periferia focarului scade concentratia de H2, se acumuleaza ionii de H2 si cresterea presiunii oncotice
(se mentine apa si se deregleaza metab. sarurilor minerale).
3.3. Descrieți dereglarea circulației sangvine.
In focarul inflamator la inceput apare un spasm vascular de scurta durata, care duce la paliditatea
portiunii lezate, dar dispare foarte repede. Dupa spasm apare dilatarea arteriolelor si capilarelor, creste
volumul singelui capilar, se intensifica afluxul de singe spre portiunea inflamata si apare hiperemia
arteriala. Afluxul intens de singe provoaca 2 simptome principale ale inflamatiei : rosirea, cresterea to.
Dilatarea vaselor are loc in urma:
- actiunii reflexe a agentului nociv;
- actiunii unor produse active ale metabolismului (histamina si acetilcolina);
- concentratiei ionilor de H2;
- cresterii concentratiei de potasiu;
- scaderea elasticitatii tesutului conjunctiv din jurul capilarelor.
Peste ceva timp, dupa intensificarea curentului sangvin se incepe incetinirea acestuia, vasele dilatate se
umple in exces cu singe si apare fenomenul de staza, si hiperemia arteriala este inlocuita cu cea
venoasa.
Incetinirea curentului sangvin este conditionata de:
- de paralizia ap.neuro-muscular al vaselor, care duce la perderea tonusului vascular;
- cresterea viscozitatii singelui;
- aparitia unui obstacol in calea circulatiei sangvine;
- formarea trombelor, care poate sa apara in focarul inflamatiei.
In evolutia ulterioara a inflamatiei, dereglarea circul.sangv. se intensifica si apare staza cu toate
consecintele ei. O asemenea dereglare a circulatiei duce la acumularea produselor toxice de
descompunere si formeaza intensificarea fenomenelor inflamatorii.

BILET DE EXAMINARE Nr. 10


1.1.Caracterizați respirația pulmonară.
Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența
și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un
amestec de gaze în următoarea proporție: 21% O2, 78% azot, 0,03% CO2 și alte gaze în cantități foarte
mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat. Astfel în plămâni, aerul
pierde O2, se îmbogățește în CO2 și vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor
pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. CO2 din sânge traversează
pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. O2 din aerul ajuns în anveole
25
în urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la
organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de
presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.
1.2.Particularitățile morfo-funcționale ale aparatului respirator.
Ca organ fibro elastic dilatabil in cavitatea toracica variabila in inspir si expir, plaminul este capabil sa-si
modifice volumul sub influenta cresterii sau reducerii diametrelor sale in timpul respiratiei.
Practic sistemul respirator are 2 poli:
- polul pulmonar, unde are loc respiratia externa (vehiculare de aer prin sistemul de conducere +
schimburile gazoase aer-singe);
- polul tisular, unde au loc pe de o parte schimbul de gaze respiratorii singe-tesut, prin intermediul
lichidului interstitial, iar pe de alta parte respiratia interna celulara (utilizarea O2 si generarea CO2 de
catre celule).
La nivelul polului pulmonar se disting:
a)o zona de conducere, care este nealveolara si nu participa la schimbul de gaze;
b)o zona respiratorie – alveolizata, care este sediul hematozei pulmonare.
In stare de repaus omul face aprox.16 miscari respiratorii timp de 1 min. (trece 8 litre de aer).
Cantitatea de aer inspirat si expirat timp de 1 min este minut volumul respirator sau ventelatie
pulmonara, care depinde de: dimensiunile corpului, cirsta, sex si intensitatea proceselor de oxidare din
org.
Volumele
1.Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 1500 ml.
2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma unei
inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de 3000 ml, ceea ce
reprezintă 60% din capacitatea vitală.
3.Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în
urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml,
aproximativ 25% din capacitatea vitală.
4.Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată, valoarea
lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală.
Capacitățile
1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei
inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.
2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație forțată
efectuată după o inspirație maximă.
3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul
unei expirații de repaus.
4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o
inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.
1.3.Descrieți mișcările cutiei toracice în timpul respirației.
Inspiratia se realizeaza prin marimea volumului cavit.toracice, care are loc in urma ridicarii coastelor
din cauza contractiilor muschilor intercostali si in urma coboririi diafragmei care apasa asupra organelor
abdominale. La inspiratie volumul plaminilor se mareste, presiunea in ei scade cu 2mm Hg si aerul
atmosferei patrunde in plamini. Inspiratia este un act activ, cind se termina inspiratia, muschii respiratori
se relaxeaza, se coboara coastele, diafragam este impinsa de organele abdominale in sus si volumul
cutiei toracice se micsoreaza. Presiunea in plamini creste cu 3-4 mm Hg si aerul este expulzat din
plamini – fiind un act pasiv, numit expiratie.
2.1. Descrieți particularitățile fiziologice ale nervului.
Nervul este o cale de conducere a influxului, a potențialului electric de acțiune în organisme. Este o
formă de grupare a fibrelor conductoare organice cu rolul de a duce suportul energetic al informației de

26
la un stimul intern sau extern la un centru de comandă al organismului sau de la centrul de comandă la
un organ efector (muscular sau secretor).
Una din particularitatile fiziologice ale nervului (cit si a mschiului) este excitabilitatea. Excitatia este o
particularitate fiziologica de baza a acestor tesuturi care asigura activitatea lor. Excitabilitatea poate fi
masurata, cu cit excitatia tesutului este mai inalta, cu atit ea mai usor se produce. Nivelul excitabilitatii
tesutului se caracterizeaza prin valoarea puterii minimale a excitantului, care poate sa produca excitatia.
O astfel de putere a excitantului se numeste puterea pragala. Cu cit excitabilitatea este mai mica, cu atit
mai mica este puterea pragala.
O alta particulariate a tesutului excitabil este labilitatea, adica viteza de propagare a undei de
excitatie. Viteza de excitatie depinde de frecventa impulsurilor care vin din SNC. Cea mai inalta labilitate
o au fibrele nervoase. Labilitatea tesutului ca si excitabilitatea nu sunt constante. Despre nivelul labilitatii
poate judeca dupa diferiti indici. Se masoara labilitatea dupa nr.maximal a undelor de excitatie care
poate sa apara in tesut intr-o unitate de timp.
Nivelul labilitatii si a excitabilitatii servesc ca indici importanti a starii functionale a tesutului excitabil.
2.2. Descrie particularităţile fiziologice ale muşchiului.
Particularitatile fiziologice ale muschiului sunt la fel ca si ai nervului: excitabilitatea si labilitatea. Doar ca
fibrele musculare au o labilitate mai mica decit a celor nervoase, dar care poseda o labilitate relativ inalta
se contracta mai repede decit cele care au o labilitate mai joasa.

2.3. Numiți tipurile de fibre musculare.


1) Fibre cu contractie lenta – numite si tonice, oxidative, rosii sau de tipul I –careau o densitate
mare de capilare si sunt bogate in mitocondrii si mioglobina, care le fac foarte rezistente la oboseala.
Aceste fibre musculare au si cel mai scazut potential de dezvoltare in muschi si forta. Sunt folosite in
pentru a genera tensiune mica spre medie pentru durate indelungate de timp, precum mentinerea
posturii, mers la pas lent sau alergare usoara gen maraton.
2) Fibre cu contractie rapida – numite si fazice, glicolitice, albe sau de tipul II – cresc mai repede
decat cele de tip 1 si se contracta mai rapid, ceea ce le ofera un potential de crestere si dezvoltare a
fortei mai mare. Sunt folosite cand e nevoie de o forta mult mai mare (precum alergarea unui sprint sau
miscarea unei greutati semnificative) insa obosesc mult mai repede datorita proceselor energetice pe
care le necesita.
3.1. Descrieți procesul de formare a trombilor.
Tromboza este procesul de formare in timpul vetii pe peretel intern a vaselor sangvine a unor mase
compacte care impedica circulatia. Aceste mase se formeaza din partilr componente ale singelui.
(tromb-cuagulare) Rapiditatea de care se formeaza trombul determina compozitia lui. In caz de formare
rapida a trombelor caracterizata prin cuagularea singelui si oprirea elitrocitelor, se formeaza trombul
rosu. Formarea lenta a trombelor, partea predominanta a carora este formata din trombocite, leucocite si
fibrina formeaza trombul alb.
Calitatea trombului depinde si de viteza circulatiei sangvine. In caz de curent sangvin accelerat
elitrocitele nu participa la formarea trombului si se formeaza trombul alb, iar la un curent incetinit se
formeaza trombul rosu.
3.2. Caracterizați fazele procesului de formare a trombilor.
Procesul de formare consta din 2 faze: aglutinarea si cuagularea.
In faza de aglutinare are loc precipitarea partiala a proteinelor plasmei si apoi a placutelor sangvine
care se depun pe suprafata interna a peretelui vascular. Procesul de precipitare este urmat de
aglutinarea acestor placute si se formeaza stroma(partea alba a trombului). Depunerile de pe peretele
vascular marindu-se treptat pe seama leucocitelor constituie un obstacol pentru curentul sangvin, si
aceasta creaza conditii si mai favorabile pentru precipitarea ulterioara a placutelor sangvine si
leucocitelor. Aglutinarea depinde de: dereglarea corelatiei dintre fractiile proteice a plasmei singelui,
cresterea cantitatii de globuline, micsorarea cantitatii de algumine.

27
In faza de cuagulare, din trombocitele si leucocitele depuse se elibereaza tromboplastina, care
provoaca cuagularea singelui si singele cuagulat formeaza stratul rosu al trombului. In partea mijlocie,
trombul are o structura mixta si este format de straturi albe si rosii care alterneaza. Partea caudala a
trombului este format din singe rosu cuagulat si astfel de tromb se numeste stratificat sau mixt.
La formarea trombelor participa 3 factori principali:
1) Dereglarea integritatii peretilor vasculari;
2) Incetinirea curentului sangvin;
3) Modificarea compozitiei singelui.
3.3. Denumiți consecinţele trombozei.
Consecintele trombozei sunt difeite si depinde de:
- Localizarea trombului;
- Rapiditatea formarii acestuia;
- Aparitia embolurilor in urma descompunerii trombului;
- Desprinderea particulelor lui.
Cu cit mai mare e vasul obstruat de tromb, cu atit mai serioase sunt urmarile si mai greu e compensata
circulatia sangvina dereglata. Cu cit mai repede s-a format trombul, cu atit mai putin sunt favorabile
conditiile pentru dezvoltarea unei circulatii sangvine colaterale.
Cind trombul obstruiaza lumenul vasului si circulatia sangvina colaterala nu se dezvolta, apare
necrozarea tesutului dat. O consecinta serioasa a trombozei este posibilitatea desprinderii trombului sau
a unei parti a lui. Deosebit de periculoasa este infectarea trombului. Trombul se termina de obicei prin
organizarea lui cind trombul este acoperit de endoteliu si se produce canalizarea lui.

BILET DE EXAMINARE Nr. 11


1.1.Digestia și absorbția glucidelor.
Digestia glucidelor:
Amidonul - I. Digestia amidonului începe în gură sub acţiunea amilazei salivare (ptialina), care
catalizează hidroliza legăturilor 1,4 glicozidice. Acţiunea amilazei salivare continuă în stomac până ce
pH-ul scade la 4 prin amestecul bolului alimentar cu sucul gastric acid.
II. În duoden digestia glucidelor este reluată prin acţiunea amilazei pancreatice. Ambele tipuri de amilază
îşi încep acţiunea de la periferia moleculei spre centru, desfăcând exclusiv legături 1,4 glicozidice.
Amilaza pancreatică este foarte activă. Aproximativ la 10 minute după ce ajunge în duoden, amidonul e
transformat în maltoză, maltrioză şi -dextrine ce conţin de la 5 la 9 monomeri de glucoză.
III. În continuare digestia oligozaharidelor este realizată de oligozaharidaze care se găsesc la nivelul
microvililor enterocitelor..
Oligozaharidazele (dizaharidaze):
- Lactaza scindează lactoza în glucoză şi galactoză;
- Zaharaza (sucraza) scindează zaharoza (sucroza) în glucoză şi fructoză;
- Maltaza ( -dextrinaza) clivează legăturile 1,6 ale -dextrinelor;
- Glucoamilaza scindează malto-oligozaharidele în glucoză.
Activitatea acestor patru oligozaharidaze este mai intensă în duoden şi jejunul superior şi scade
gradat în restul intestinluli subţire.
Absorbtia glucidelorAbsorbţia monozaharidelor, respectiv a glucozei, galactozei şi fructozei precum şi
a unor pentoze implică două mecanisme: transportul activ contragradient şi transportul facilitat.
Duodenul şi jejunul superior au cea mai mare capacite de absorbţie. Aceasta scade progresiv în jejunul
inferior şi ileon. Transportatorul lor fiind niste proteine. Aceste proteine trasportoare se găsesc în celulele
epiteliale intestinale mature aproape de vârful cililor, dar nu sunt prezente în celulele intestinale imature,
în criptele Lieberkuhn. După traversarea barierei intestinale, monozaharidele sunt preluate de sângele
venei porte şi transportate în ficat, unde sunt depozitate sub formă de polizaharide (glicogen).
Monozaharidele şi dizaharidele din alimente sunt complet absorbite în intestin. În schimb, aproximativ
10% din amidonul ingerat ajunge în colon, unde devine o sursă de carbonaţi pentru bacterii.
28
1.2.Digestia și absorbția proteinelor.
I. Digestia proteinelor începe în stomac sub acţiunea pepsinei. pepsina este secretată într-o formă
inactivă, de proenzimă, este activată de acidul clorhidric şi are o acţiune optimă la un pH cuprins între
1,6 şi 3,2. Acţiunea enzimei este stopată în duoden şi jejun datorită alcalinităţii sucului pancreatic şi
duodenal.
II. Pentru a-şi putea exercita acţiunea, enzimele pancreatice secretate sub formă inactivă trebuie
activate în duoden. Digestia proteinelor este finalizată de peptidazele sucului intestinal, prezente la
nivelul marginii în perie (microvililor) a enetrocitelor.
Se poate considera că formarea produşilor finali de digestie a proteinelor are loc la trei niveluri:
• În lumenul intestinal, sub acţiunea carboxipeptidazei pancreatice;
• La nivelul microvililor, sub acţiunea peptidazelor din sucul intestinal;
• În enterocite, sub acţiunea peptidazelor intracelulare.
O cantitate mică de proteine nedigerate ajung în colon, unde sunt supuse digestiei enzimatice a florei
microbiene. Proteinele din materiile fecale nu sunt de origine aliimentară, ci rezultă din resturile
bacteriene şi celulare.
Absorbtia. Proteinele se absorb dupa disocierea lor in aminoacizi. Mici cantităţi de proteine
nedigerate pot dfi absorbite în enterocit printr-un proces de endocitoză şi trecute apoi în sânge prin
exocitoză.

1.3.Digestia și absorbția lipidelor.


Digestia lipidelor. Lipidele se disociaza in intestin pina la acizi grasi si glicerina. Cea mai mare parte a
digestiei trigliceridelor are loc în duoden, sub acţiunea lipazei pancreatice. Activitatea lipazei pancreatice
se desfăşoară la un pH alcalin (asigurat de HCO3).
Trecind prin celulele mucoasei intestinului din glicerina si acizi grasi iarasi se sintetizeaza lipidele proprii
organismului dat. Lipidele in celulele org. la actiunea lipazei iarsi se descompun in glicerina si acizi
grasi. In ficat si peretele intestinului din lipide se formeaza fosfatidele si sterinele, care au importanata
pentru activiatea vitala a org. Fosfatidele ajuta la activiatea encefalului si a musculaturii, dupa un effort
fizic ele se micsoreaza. Sterinele se afla in org. sub forma de cholesterol, care se formeaza mai ales in
ficat si intra in component multor hormoni.
În lumenul intestinal, produşii de digestie ai lipidelor formează împreună cu sărurile biliare micele. Rolul
miceliilor este de a solubiliza lipidele şi de a asigura transportul lor în enterocite.
Absorbtia lipidelor.(se absorb mai ales in vasele liimfatice si partial in singe). Se formeaza noi mici. În
prezenţa lor se absorb 97% din lipide, pe când în absenţa lor, se atinge un procent de numai 50 – 60%.

2.1. Descrieți metabolismul glucidelor.


Glucidele prezinta o grupa de subst.formata din 3 elemente chimice: C2, H2, O2. Sunt raspindite in
hrana vegetala. Norma unui adult in gucide timp de 24 ore este 400-800 g. Din ele 35% le revine
monozaharidelor(glucoza si fructoza) si dizaharidelor, iar 65% le revine polizaharidelor (amidonul si
glicogenul). La oxidarea 1g de glucide se elimina 4,1 kcal de energie. Disocierea lor au loc in conditii atit
anaerobe cit si aerobe. Disocierea glucozei pina la acid lactic se numeste glicoliza, este anaerob. La
patrunderea suficienta a O2 in org. acidul lactic se oxideaza pina la H2O si CO2, sunt reactii aerobe.
Produsele finale de descompunere a glucidelor este H2O si CO2, care se elimina din org. prin expir,
transpiratie si urina. In tractul intestinal glucidele se transforma in glucoza, care se absoarbe in singe.
Concentratia glucozei in singe se mentine la un nivel constant si constituie de la 3,5 – 5,5 mmol/l.
Functiile glucidelor:
- Servesc sursa de energie;
- Intra in componenta protoplasmei;
- Sunt necesare pentru formarea celulelor noi;
- Constituie baza elastica a tesutului cartilaginos;
- Se depun in ficat sub forma de glicogen;
29
- Intra in componenta unor substante speciale care se contin in secretia glandelor mucoase si in saliva.
Metabolismul glucidic este reglat de centrii nervosi situati in diencefal si de hormonii adrenalina si
insulina.
2.2. Caracterizați metabolismul proteinelor.
Proteinele sunt compusii organici formati din aminoacizi, in compozitia moleculei lor intra: N,C,H si alte
substante. Proteinele se deosebesc intre ele prin continutul diferitor aminoacizi si de aceea ele poseda
specificitate. Specificitatea lor permite de a le administra in org. numai prin organe digestive, unde ele se
descompun pina la aminoacizi si se absorb.
Functiile proteinelor:
- Servesc ca material plastic pentru org.
- De natura lor proteica sunt legate – iritarea, contractarea, procesele digestive, cresterea si
reproducerea.
- Intra in componenta Hg si a plasmei sangvine;
- Fiind elementul principal al tesutului cartilaginos si osos, indeplinesc functia de sprijin;
- Fiind o parte componenta a anticorpilor, ele neutralizeaza microbii;
- Proteinele intra in componenta fermentilor si hormonilor;
- Au rol in mentinerea presiunii osmotice;
- Servesc drept sursa de energie.
La oxidarea 1g de proteine se degaja 4,1 kcal de energie. Ca produs final al descompunerii servesc:
amidonul, acid uric si ureea care sunt eliminate din org. mai ales prin rinichi. Proteinele nu pot fi inlocuite
cu alte subst. Alimentare, deoarece pentru sinteza si formarea lor sunt necesari anumiti aminoacizi. 10
aminoacizi org. nu este in stare sa-i formeze si de aceea ei se numesc indispensabili sau de neilocuit, iar
proteinele care contin acesti aminoacizi sunt indispensabile implinite. Acestea sunt proteinele de origine
animala( leucina, izolcucina, valina, metconina, lizina, treonina, fenilanalina, histidina, arginina,
triptofanul. Iar proteinele ce nu contin acesti aminoacizi sunt secundare – proteine de origine vegetala. In
org. proteinele nu se depun ca rezerva, la o patrundere a lor din ele se formeaza glucide si lipide.
Norma timp de 24 ore este de 100g, iar la eforturi mari 120-170g. Despre echilibrul proteic se judeca
despre balanta azotata, adica dupa raportul cantitatii de azot administrata si eliminata din org. Cind
asimilarea azotului depaseste eliminarea lui atunci este o balanta azotata pozitiva si org.este in crestere.
La foame si unele boli asimilarea azotului este mai mica ca cea eliminata – aceasta este o balanta
azotata negativa.
Metabolismul proteic este reglat de centrii nervosi, situati diencefal si de hormonii suprarenalelor, a
hipofizei, tiroidei si a gl.sexuale.

2.3. Descrieți metabolismul lipidelor.


Lipidele – prezinta o grupa mare de grasimi si subst. Asemanatoare de diferita structura chimica. Din ele
fac parte grasimile neutre si lipidele. O particularitate comuna pentru lipide este neutralizarea lor in apa.
In norma in org. trebuie sa se contina 10-20%,insa la o dereglare a metab. nivelul lor ajunge pina la
50%. Cantiatea se modifica in dependenta de caracterul alimentatiei, virsta, activitatea musculara,
starea SN si a gl.endocrine.
La oxidare 1g de lipide se elimina 9,3 kcal de energie. Sunt necesare pentru formarea protoplasmei, a
nucleilor si membranei nucleare. Surplusul de grasime se depune ca rezerva sub forma de tesut adipos.
Functiile lipidelor:
- Mentin organele intro pozitie anumita;
- Rezervele lor se folosesc la foame si efort indelungat;
- Elimina energie;
- Protejeaza vasele sangvine, nervii si org abdominale de leziuni si traume;
- Servesc ca dizolvanti a unor vitamine si a unor substante activ biologice.
Ele se descompun pina la glicerina si acizi grasi.

30
Metabolismul lipidic este reglat de SN si de hormonii glandelor: hipofiza, tiroida, pancreasul si gl.sexuale.
Dereglarea acestor glande duce la obezitate sau la epuizarea org.

3.1. Descrieți formele de embolie.


Embolia- este obstruarea vaselor limfatice si sangvine de particulele aduse de curentul sangvin/limfatic
si de obicei care nu se intilnesc in singe. Embolii (particulele) pot fi endogena si exogena.
Dupa materialul din care s eformeaza embolii endogeni, sunt citeva forme:
a) Embolia provocata de trombi, care exista undeva in org., este cea mai frecventa si foarte
periculoasa este embolia vaselor cerebrale.
b) Embolia tisulara – apare in cazul cind grupele de celule trec dintr-un organ in altul prin curentul
sangvin.
c) Embolia grasa- cauzata de picaturi de grasime, care patrund in sist.circulator din tesut bogat in
grasime.
Embolii exogene se impart in:
1) Embolia aeriana – cind vasele sunt obstruate prin bule de aer. O varietate poate fi embolia
gazoasa, care poate fi constata in boala scafandrelor.
2) Emboliile bacteriene si parazitare – apar in urma patrunderii in sist.circulator a unor bacterii sau
paraziti dintr-un focar infectios.
3) Embolia cu corpi straini – se intilneste cind corpii straini patrund in singe si prin curentul sangvin
sunt vehiculati in vasele circulatiei mici si mari.
3.2. Numiți direcțiile de vehiculare a embolilor.
Vehicularea emboliilor este posibila in 3 directii:
1)embolia din mica circulatie sangvina (in ramurile arterelor pulmonare). Embolii sunt adusi aici din
sist.venos al circulatiei mari si din inima dreapta.
2)embolia din circulatia mare este cauzata de vehicularea embolului din inima stinga, din sist.arterial al
circulatiei mari si uneori din venele pulmonare.
Directia embolilor depinde de urmatorii factori: marimea embolului, caracterul curentului sangvin,
ramificatia vaselor, reactivitatea org.
3)embolia ramurilor venei porte a ficatului. Embolii sunt adusi din numeroase ramuri ale venelor
abdominale. Este multipla si duce la scaderea TA generale si cresterea presiunii in vena porta, ceea ce
duce la dereglarea functiei hepatice din cauza acumularii singelui in cavitatea abdominala.
Embolia poate sa apara numai in directia curentului sangvin, dar si in potriva lui – embolia retrograda,
care consta in faptul ca particulele patrunse in vena sunt indreptate nu spre inima dreapta dar in directia
opusa curentului sangvin. Exista si embolia paradoxala – apare cind embolii din circulatia mare dupa ce
au patruns ininima dreapta evita circulatia mica si patrund in atriul sting, apoi in ventricolul sting si apoi in
circulatia mare. Aceasta se constata numai in cazul persistentei orificiului oval din peretele atriului.

3.3. Caracterizați consecinţele emboliei.


Consecintele emboliei depind de locul unde au fost adusi embolii. Este important de stiut in care vas s-a
oprit embolul. Periculoasa este embolia vaselor coronare ale inimii si a avselor cerebrale. Embolia este
insotita de:
- Necroza tesutului;
- Formarea unui infarct hemoragic.
Are importanata si calitatea embolului: embol tisular obisnuit, embol al unei tumori maligne sau embol
infectat.

BILET DE EXAMINARE Nr.12


1.1. Descrieți mecanismuli inspirației și expirației.

31
Respiratia consta din urmatoarele procese: respiratia externa, schimbul de gaze in plamini intre singe si
aerul alveolar, transportul de gaze cu singele, schimbul de gaze in tesuturi, respiratia interna sau tisulara
(consumul O2 de catre celule si eliminarea CO2.)
Inspiratia se realizeaza prin marimea volumului cavit.toracice, care are loc in urma ridicarii coastelor
din cauza contractiilor muschilor intercostali si in urma coboririi diafragmei care apasa asupra organelor
abdominale. La inspiratie volumul plaminilor se mareste, presiunea in ei scade cu 2mm Hg si aerul
atmosferei patrunde in plamini. Inspiratia este un act activ, cind se termina inspiratia, muschii respiratori
se relaxeaza, se coboara coastele, diafragam este impinsa de organele abdominale in sus si volumul
cutiei toracice se micsoreaza. Presiunea in plamini creste cu 3-4 mm Hg si aerul este expulzat din
plamini – fiind un act pasiv, numit expiratie.
Mecanismul respiratiei poate fi demonstrat cu ajutorul schemei Donders. Tractiunile elastice a
plaminilor depind de 2 factori:
1) De prezenta in peretele alveolar a unui nr. mare de fibre elastice;
2) De tensiunea superficiala a peretelui alveolar, deoarece suprafata interna a alveolelor este
acoperita cu o pelicola subtire de substanta insolubila in apa numita surfactan, care impedica
colaborarea alveolelor.
1.2. Relatați despre schimbul gazos la nivelul plămînilor.
Trecind prin capilarele circ. mici, singele se imbogateste cu O2 din alveolele pulmonare si cedeaza
CO2. Acest proces se numeste schimb gazos pulmonar, si are loc datorita diferentei de presiune partiala
a fiecarui din aceste gaze in singe si in aerul care umple alveolele.
Se numeste presiune partiala acea parte a presiunii totale a amestecului gazos care ii revine fiecarui
gaz in parte. El poate fi determinata daca cunoastem continutul procentual al gazelor.
- Aerul atmosferic contine O2 (20-94%), inspiram CO2(0,03%) si N2 (79,03%).
- Aerul alveolar contine O2 (14,2%), CO2(5,7%) si N2 (81,1%).
- Aerul expirat contine O2 (16,3%), CO2(4%) si N2 si alte gaze(79,7%).
Singele transporta O2 in stare chimica, legata in componenta oxiHb. Cantiatea de O2 care se contine in
100ml de singe atunci cind toata Hb se afla in forma oxida - capacitatea de O2 al singelui. Insa in conditii
obisnuite la o respiratie cu aer atmosferic singele niciodata nu se satura cu O2 complet. Numai 96% de
Hb este sub forma oxiHb, de aceea in 100ml de singe se contine 18-19% de O2.

1.3. Caracterizați schimbul gazos la nivel tisular. Procesul de trecere a O2 din singe in tesuturi
si a CO2 din tesuturi in singe se numeste schimb gazos in tesuturi.
Asupra trecerii O2 din singe in tesuturi actioneaza 3 factori:
1) Presiunea partiala a O2 in tesuturi;
2) Aciditatea mediului;
3) Cresterea to in timpul efortului.
O2 care nimereste din tesuturi in singe se foloseste pentru oxidarea diferitor substante organice, in
rezultat se elibereaza energie necesara pentru activitatea vitala a tesuturilor. Acest proces se numeste
respiratie tisulara.
Singele arterial cedeaza tesuturilor nu tot O2 pe care il contine. In singele venos care pleaca de la
tesuturi se mai contine 12-14 ml de O2 in 100 ml de singe. Diferenta intre continutul de O2 in singe
arterial si cel venos se numeste diferenta artero-venoasa a O2 si in stare de repaus ea este egala 6 ml
de O2 la 100 ml de singe, iar la un efort fizic creste pina la 15-17 ml O2 la 100 ml de singe.
2.1. Descrieți motilitatea intestinului subțire.
Motilitatea intestinului subtire - e asigurata prin contractii ritmice ,are o frecventa de 3-12/min, contractiile
sunt responsabile pt functia tractului dig: contractii de amestec(ale alim),
miscari propulsive(propulsia peristaltica a alimentelor).
-lungimea fiecarei unde de contractie e in jur de 1 cm iar fiecare contractie apre de 8-12/min si determina
segmentarea intestinului subtire

32
-frecventa maxima a contractiei segmentului este determinate de frecventa undelor lente,deci de acel
ritm electric d baza ,cu o frecventa max la niv duodenului de 12min,in jejunul proximal tot 12 iar in ileonul
terminal de 8-9 min. Aceste unde sunt absente cand SNE devine ineficace (abs excitarii SNE)
-miscarile propulsive sunt realizate prin unde peristaltice ,au directie spre regiunea anala cu o freventa
de 0.5-2 cm/sec. Acsete unde sunt mai puternice in reg intestinului proximal si devin mai slabe in reg
terminala,permitand parcurgerea a 5-10 cm ,deci miscarile chimului sunt f slabe si sunt necesre 3-5 ore
pt ca alimentele sa ajunga la niv valvulei ileo cecale. G,CCK,insulina,cresc motilitatea intest subtire, sunt
elaborate in timpul procesului de prelucarea alimentelor iar secretina si glucagonul inhiba motilitatea.
Complexe motorii migratorii-aceste complexe se repeat la 75-90 min(la om) si apar in 4 faze:
I:se caracterizeaza prin unde lente cu f. putin PA si contractii
II:PA neregulate si cuprinde contractii ce cresc gradat ca intensitate si frecventa
III:se caracteriz. printr-o intense activ electrica si contyractii ce dureaza 3-6 min
IV:aici activitate aelectrica si contractila scade rapid si aproape imperceptibil incepe faza I
Valvula iliocecala- previne intoarecerea continutului fecal din colon in intestinul subtire iar buzele acestei
valvule patrund in interiorul cecului si impiedica patrunderea continutului fecal in intestinul subtire.
Reglarea motilitatii intestinului subtire. Reglarea nervoasa – locala intrinseca prin reflex peristaltic
mienteric, extrinseca simpatico-parasimpatica. Reglarea umorala – miscarile intestinale sunt inhibate de
grasimi, de sol. Hipertone, secretina inhiba mot.intestinala iar histamina intensifica peristaltica
intestinala.

2.2. Descrieți motilitatea intestinului gros.


Motilitatea intestinului gros- colonul prez o activitate electrica insuficienta,colerata cu activit mecanica.
Sunt prezentate la aceste nivel,acele unde lente de baza si potentiale propagate de tipul legii"tot sau
nimik". Activitatea electrica in intestinul gros sunt miscari: de amesctec, peristaltice, misc de transport in
masa. Aceste misc sunt adaptate functie de resorbtia apei si propulsarea continutului ce a devenit
consistent. Se evidentiaza 4 tipuri de miscari:
I. Reprezinta o activitaet locala care asigura amestecul bolului intestinal la niv cecului si colonului
proximal
II. Reprez activit fibrelor circulare care favorizeaza amestecarea bolului intes cu mucusul intest,pt
abs apei
III. Constau in variatii lente ale tonusului muscular p care se grefeaza miscari d tip I si II
IV.Specifice intes gros,,sunt puterniuce si sunt miscari in masa care-s sub formas de "salbe"si-s 3-4 /zi
La niv reg ileocecale miscarile antiperistaltice sunbt slabe.Miscarile de amestec (I si II)apar la dist d 2-3
cm. Sunt cu participare fibrelor circulare, au caracter stationar,frecventa lor este de 2-4 min, se asociaza
cu contractile fibrelor longitudinale care sunt dispuse sub forma de tenii,
amestecarea continutului intest si deplasarea p dist scurte in abele sensuri,fav abs apei astfel inact din
cei 1500ml se pierd cca 50-200 ml,prin materiile fecale.
Reglarea motilitatii intestinului gros- reglarea nervoasa:colonul proximal prez un grad mai mare de
automatism,,putand sa-si realizeze(dupa vagotonomie)aproape normal functia ,in timp ce colonul distal
are posib mai reduse. Inervatia intrinseca are rol predominant inhibitor ,in absenta acesteia, intes gros
are contractii tonice.
Defecatia - act reflex motor realizat de reg terminala sigmoido-rectala a colonului distal si care vizeaza
eliminarea la ext a materiilor fecale si e un act coordonat de centri medulari si controlat cortical. Cand
miscarile de transport in masa lae colonului imping continutul intest gros distal in rect este initiat rfx
defecatiei ,in care o importanta deosebita o au sfincterul anal intern si cel extern
2.3.Relatați despre activitatea bacteriană intestinală.
Flora intestinala, adica totalitatea bacteriilor care populeaza tractul gastrointestinal are o activitate
metabolica colectiva si foarte complexa, echivalenta cu cea a unui organ aflat in interiorul altui organ.
Pentru buna ei functionare este necesara mentinerea unui echilibru intre miliardele de bacterii din

33
intestine. Stresul si oboseala prelungite, un stil de viata nesanatos, si mai ales atibioticile pot perturba
acest echilibru. Pot duce la indigestie, imunitate scazuta si chiar diaree.
La copii nou nascuti flora este inexistenta, colonizarea incepe la scurt timp dupa acnee. Enterobacteriile
si bifidobacteriile sunt primii colonizatori, concentratia lor fiind in dependenta de hrana cu lapte. Mai tirziu
in colonul uman se dezvolta peste 200 de specii de bacterii. Bacteriile din stomac au patruns impreuna
cu mincarea si saliva, insa anumite specii de helicobacter au fost identificate in acest mediu al aciditatii,
duc la gastrite si ulcer peptidic.
In zonele duadenala se gasesc streptococi, lactobacili si bacteroide duc la sindrom de malabsorbtie. In
zona jejunului si a ileonului se gasesc concentratii mai mari a acestor bacterii + bifidobacteriile. In zona
colonului concentratia bacteriilor creste enorm, aprox 95% dintre aceste bacteroide, bifidobacterii,
eubacterii, peptostreptococi si clostridium – ele in mediul anaerob prolifereaza si genereaza deseuri
metabolice sub forma de acid acetic, butiric sau lactic. Infectarea cu bacterii a unor zone in care acestea
nu ar trebui sa patrunda duce la perforatii intestinale produse de apendicita, infarct, cancer.
Bacteriile intestinale au diverse capacitati metabolice, in special prin intermediul enzimelor pe care le
produc. Acestea pot servi ca substrat pentru practic pentru orice compus din lumenul intestinal, un
atribut evident mai ales in cazul circulatiei enerohepatice. Flora intestinala mai joca rol si in
metabolizarea anumitor vitamine si anume vitaminei K. Deficitul ei se poate manifesta prin probleme de
cuagularea singelui. Acesteia i se adauga biotina, acid folic, vit B12 si tiamina, compusii carora sinteza
se realizeaza prin contributia directe a florei intestinale.

3.1. Descrieți stadiile febrei.


Febra este reactia generala o org. homeoterme la actiunea unui agent nociv, mai ales infectios, reactie
ce apare in procesul evolutiei si reprezinta o dereglare a termoreglarii, insotita de cresterea to ,
independent de oscilatiile to mediului ambiant.
In evolutia majoritatii formelor de febra, se pot deosebi 3 stadii:
I. Stadiul de crestere a to corpului;
II. Stadiul de to maxima;
III. Stadiul de scadere a to.
Aceste 3 stadii se caracterizeaza printr-o anumita dereglare a corelatiei dintre termogeneza si termoliza,
precum si prin perturbarea diferitor forme de metabolism, prin dereglari diuretice s.a.
I.stadiu – deobicei e de scurta durata, se caracterizeaza prin cresterea brusca sau repetata a to corpului.
Raportul dintre termogeneza si termoliza este marit. Este insotita de frisoane – senzatie de frig, tremur,
paloarea pelii, aparitia pelii de gaina.
Al II stadiu – se caracterizeaza printr-un raport stabil la un anumit nivel, intre termogeneza si termoliza.
Termoliza se mareste iar termogeneza poate sa ramina la un nivel mai ridicat decit la un om sanatos.
Org. isi mentine capacitatea de a regla to nou-stabila.
Al III stadiu – raportul dintre termogeneza si termoliza este inversat de cel constatat in I perioada de
febra. Revin la normal, precum si to corpului scade. Dar starea centrelor de termoreglare si to sunt
deseori instabile.

3.2. Relatați despre modificarea funcției organelor interne în timpul febrei.


Din partea SN apar defectiuni, care stau la baza dereglarii termoreglarii. Hipertermia poate provoca
excitarea sau inhibarea ulterioara a SNC. Febrele infectioase sunt insotite de dureri de cap, indispozitie
generala, halucinatii s.a. Copii reactioneaza printr-o excitatie mai puternica decit adultii.
Ritmul cardiac – se accelereaza in febra, datorita excitarii sist.nervos simpatic. Factorii etiologici
excita inima, cresterea to cu 1o este insotita de accelerarea ritmului cardiac cu 8-10 batai. Vasele sunt
dilatate, mai ales in stadiul II si III.
Presiunea sangvina – mai intii creste putin in urma intensificarii activitatii cardiace si excitarii centrilor
vaso-motori, apoi scade in urma slabirii activitatii cardiace si dilatarii vaselor. In stadiul III poate provoca
socul sau colapsul.
34
Respiratia – se accelereaza, merge paralel cu accelerarea pulsului si cu cresterea to corpului. Functia
centrului respirator este intensificata in lagatura cu cresterea to singelui si cu aparitia acidozei, cauzata
de acumularea produselor metabolice acide.Modificarea respiratiei in cursul febrei constituie unul din
mecanismele termoreglarii fizice.
Functia tractului gastrointestinal – scade functia secretorie a glandelor digestive sii secretia biliara, se
dezvolta o stare de spasm al pilorului, se deregleaza peristaltismul intestinal, se constata constipatii,
meteorism. Apare perderea poftei de mincare, scaderea asimilarii produselor alimentare, fenomene de
intoxicatii.
Functia renala – filtrul renal excita toxinele in febrele infectioase. In al 3 stadiu cantitatea de urina
scade simtitor cind to incepe sa scada. Apa este retinuta in tesuturi. In urina este marit continutul azotat
si proteic.
In ceea ce priveste modificarile anatomo-patologice, in cursul fibrelor cu to inalta se constata uneori
fenomene de distrofie, mai ales in organele parenchimatoase. Provoaca dereglarea asupra evolutiei
procesului fibril.

3.3. Descrieți modificarea metabolismului în timpul febrei.


Dereglarile metab. in cursul febrei sunt provocate de urmatorii factori:
1) Particularitatile factorului etiologic (mai ales cel infectios);
2) Cresterea to corpului;
3) Inanitia insoteste febra.
Metabolismul glucidic - in febra este marit, ce se constata o scadere a glicogenului in ficat, prin
hiperglicemie, apare mai des decit in norma a glicozurile alimentare.
Metabolismul lipidic - este intensificat. Consumul intens de grasimi nu depinde numai de febra dar si
de inanitia insotita. Uneori se constata cetonemia si cetonuria, cauzate de insuficienta glucidelor si de
oxidarea scazuta a lipidelor.
Metabolismul proteic – in hipertermie consumul de proteina nu este proportional cu consumul de lipide
si glucide. La o febra moderata procentul proteinelor in bilantul enegetic general ramine in norma (15-
20%), iar la febra cu to inalta poate fi mai mare de 30%, creste continutul de uree in urina, perderea
intensa a azotului prin urina.
Metabolismul hidrosalin – apa se retine in tesuturi (in timpul cresterii to), are loc dereglarea filtrului
renal in urma intoxicatiei cu cresterea to. In stadiul II al febrei scade diureea iar in stadiul III pe linga
intensificarea termolizei si a transpiratiei, s constata eliminarea intensa a apei prin rinichi. Metabolismul
salin se constata retinerea clorurilor, care in stadiul III sunt eliminate intr-o cantitate marita, cind incepe
sa creasca diureza. Datorita necrozei tisulare, creste eliminarea sarurilor de fosfor si potasiu.

BILET DE EXAMINARE Nr.13 1.1.Relatează despre circulaţia volumetrică a sângelui.


Viteza volumetrică (Q) – volumul de lichid care trece prin secţiunea transversală a vasului într-o unitate
de timp. Q= (P1-P2)/R. Pentru sistema vasculară umană P2 = 0, iată de ce Q=P/R. Q – debitul cardiac;
P – presiunea medie în aorta; R – rezistenţa sistemică. De aici P = Q*R, deci P în aortă este direct
proporţională cu cantitatea de sânge ejectat din ventriculul stâng într-o unitate de timp (min.) şi cu
rezistenţa sistemică. P şi Q pot fi determinate experimental şi utilizând valorile lor primite putem calcula
R sistemică (un indice important). R sistemică depinde de R a fiecărui vas în particular. Pentru fiecare
vas R poate fi determinată după formula lui Poiseul, care demonstrează că R depinde de calitatea
lichidului şi parametrii vasului. R = 8*l*η / π r4
l – lungimea vasului;r – raza vasului; η – vâscozitatea sângelui. Sistemul vascular este format din
multiple vase. Arterele şi venele posedă o R hemodinamică mică; cea mai mare R hemodinamică o au
arteriolele şi capilarele. R mare în arteriole este determinată de câţiva factori: Arteriolele sunt lungi; R
totală în reţeaua capilară este mai mică din cauza unui număr mare de capilare dispuse parallel; Fiecare
eritrocit se deplasează separat în capilare, pe când în alte vase eritrocitele formează conglomerate. Iată
de ce vâscozitatea sângelui în capilare scade.
35
1.2. Descrie circulația liniară a sângelui.
Viteza liniară a sângelui este distanţa parcursă de plasmă cu elementele figurate într-o unitate de timp;
ea este echivalentă raportului dintre Q şi S. V= Q/S. ü Q – Viteza volumetrică (debitul sanguin). ü S –
Suprafaţa secţiunii transversale. V variază invers proporţional suprafeţei secţiunii transversale vasculare.
Aorta are secţiunea transversală cea mai mică, secţiunea transversală se măreşte de la aortă, arterii,
arteriole fiind maxima în capilare. Pe urmă, în reţeaua de venule secţiunea transversală scade.
Respectiv V sângelui în aortă este de 0,3-0,4 m/s, în arteriole 0,05 m/s, în capilare 0,5-0,8 mm/s, V
creşte în vene 0,1-0,2 m/s. Acestea sunt valorile medii pentru viteză, deoarece viteza momentană diferă
mult de la un vas la altul în cadrul unui ciclu cardiac. Este maxim în timpul sistolei şi minim la începutul
diastolei.
1.3. Caracterizează proprietățile fiziologice ale sistemului vascular.
Sistemul vascular este alcătuit din artere, arteriole, capilare, venule şi vene, fiecare având
structură,calibru şi particularităţi funcţionale caracteristice. Predominanţa ţesutului elastic atât în aortă şi
ramurile sale, cât şi în venele mari, precum ş i acelui muscular în restul areterlor şi venelor, conferă
sistemului vascular următoarele proprietăţi fiziologice:
Elasticitatea- reprezintă capacitatea vaselor şi îndeosebi a arterelor mari şi a venelor de a sedestinde şi
de a reveni la forma iniţială, în funcţie de variaţiile de volum şipresiune ale coloanei de sânge din
interiorul lor.
Contractilitatea- constă în capacitatea fibrelor musculare din mezarteră şi vene de a se contracta
şirelaxa sub acţiunea diverşilor factori nervoşi şi umorali.
Fenomenul este cunoscut sub numele de vasomotricitate ş i are loc îndeosebi lanivelul musculaturii
netede arteriolare, care prezintă sensibilitate maximă faţă defactorii neuroumorali de reglare a tonusului
vascular.
2.1. Caracterizează importanţa proceselor digestive pentru organism
Aparatul degestiv are ca rol asigurarea necesarului hidro-electrolitic si nutritiv al organismului.Digestia
este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce pot fi absorbite de către
organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi pentru obţinerea energiei necesare
activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al
motilităţii (activitatea muşchilor SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului
digestiv).Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă prin
intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal.
Importanta proceselor digestive:Hranirea organismului ; Descompunerea alimentelor in componentele
lor chimice;Absorbirea lichidelor si a substantelor nutritive pentru a furniza energia necesara vietii, a
inlocui celulele care urmeaza sa moara si a crea altele noi si pentru a ajuta organismul sa-si continue
functionarea; Eliminarea organismelor sau substantelor nocive care ar putea fi ingerate; Deplasarea
mancarii de la un organ la altul prin peristaltism; Furnizarea mediului adecvat (acid sau alcalin) pentru
diferite organe ale sistemului; Secretarea mucusului care sa lubrifieze canalele; Reabsorbirea apei si
reciclarea ei in cadrul sistemului; Eliminarea mancarii si a reziduurilor bacteriene.

2.2. Descrie lucrările lui I.P.Pavlov despre fiziologia digestiei.


Cu fiziologia digestiei s-a ocupat savantul rus Pavlov care a elaborate pe organelle digestive la animale
operatii care au permis de a lamuri mecanismele de activitate a diferitor glande digestive.Prima operatie
a fost efectuata pe glanda parotida salivara.Ductul careia a fost scos inafara si cusut sub pielea
obrazului.Aceasta permite de a stringe saliva curata si de a lamuri mecanismele formarii si elimenarii
ei.S-a constatat ca saliva se elimena dupa mecanismul reflexelor conditionate la un miros sau la vedere
a hranei ,iar la nimerirea hranei in cavitatea bucala saliva se elimena dupa mecanismul reflexului
neconditionat.Pavlov a studiat prin 2 operatii activitatea glandelor stomacale.Prima operatie a constat in
taierea esofagului capatul careia era cusut in pielea gitului.In stomac la ciine se introducea o fistula care
permitea de a stringe suc curat neamesticat cu hrana.Aceasta alimentare a fost numita imaginara si a
36
demonstrate ca elimenarea sucului in stomac incepe pina la intrarea hranei in el.A 2 operati a constat in
formarea stomacului mic creat dintr-o bucata taiata din peretele stomacului.Aceasta operatie a permis de
a studia functia glandelor stomacale in toate perioadele digestiei.S-a constatat ca la inceputul digestive
sucul digestive se elimena dupa mecanismul reflexelor conditionate si neconditionate,iar mai tirziu
asupra glandelor gastrice actioneaza substantele chimice absorbite in singe la prelucrarea hranei.Sucul
gastric care se formeaza la miros si vederea hranei a fost numit de Pavlov suc apetisant si el pregateste
stomacul pentru primirea si prelucrarea hranei.Pavlov a mai studiat si mecanismele activitatii glandelor
pancreasului,ficatului si a intestinului.S-a constatat ca cu cit organelle digestive sunt asezate mai sus cu
atit mai mare importanta au mecanismele nervoase in reglarea functiei lor,iar organelle care sint situate
in partea interioara a tractului digestive sunt reglate de factorii chimici.
2.3. Descrie acțiunea efortului fizic asupra digestiei
In reglarea proceselor mecanice ce au loc la diferite nivele ai tubului digestive simpaticul determina
efecte contrare(excita).In efortul fizic cit si in starea de start care il precede,sistemul nervos simpatico
determina reactia de adaptare punind organismul in stare de fuga sau lupta.La nivelul ap. Digestive,el va
induce o stare de inhibitie cu diminuarea motilitatii digestive.Starea de dupa efort si in special emotiile
positive scot in evidenta o intensificare a activitatii motorii digestive.
S-a demonstrate ca efortul fizic efectuat inainte de alimentatie nu modifica secretia gastrica.In timp ce
efortul depus dupa alimentatie reduce functia secretory.Activitatea ficatului spre deosibire de stomac si
intestine consta o actiune stimulatoare exercitata in timpul efortului fizic,demonstrata printr-o
imbunatatire a circulatiei sangvine printr-o crestere a secretiei de bila ce favorizeaza digestia lipidelor
dupa terminarea efortului.
3.1. Dați noțiunea de febră.
Febra este reactia generala a animalelor homeoterme si a omului la actiunea unui agent nociv,mai ales
infectios,reactive ce apare in procesul evolutiei si reprezinta o dereglare a termoreglarii,insotita de
cresterea temperaturii corpului,independent de oscilatiile temperaturii mediului extern.Febra poate sa
apara in conditii termice obisnuite.
3.2. Relatează despre tipurile de curbe termice.
Curbe termice ce caracterizeaza manifestarea febrei sunt deosebit de tipice pentru o srie de boli
infectioase.Dupa caracterul curbelor termice exista urmatoarele tipuri de febra:
1.Febra continua caracteristica prin faptul,ca temperatura dupa ce se ridica,se mentine un oarecare timp
la un nivel inalt,iar diferenta dintre temperature matinala si cea vesperala nu depaseste un gradus.Febra
poate inceta subit(criza)sau lent(liza).
2.Febra remitenta caracteristica prin faptul,ca diferenta dintre temperature matinala si cea vesperala e
mai mare de un gradus.
3.Febra intermitenta cararcteristica prin alternarea regulate a crizelor febrile de scurta durata(paroxisme)
cu perioade afebrile(apirexii).Temperatura ridicata se mentine citeva ore,apoi scade pina la normal si se
ridica din nou.
4.Febra recurenta se deosibeste de cea intermitenta prin crize mai prelungite de crestere a
temperaturii(5-8 zile) intre perioadele cu temperature normal.Durata acestor apirexii corespunde duratei
crizelor febrile.Unele febre evolueaza mai intii dupa tipul febrei continue,iar apoi-dupa tipul febrei
remitente(de exemplu,in febra tifoida).Sunt cunoscute,de asemenea febrile:epuizanta sau hectila,ce
dureaza mult timp si are oscilatii zilnice:febra cu evolutie inversata,de exemplu,ridicarea temperaturii
dimineata si scaderea ei seara.
3.3. Numește formele de febră după gradul de creștere a temperaturii
Dupa gradul de crestere a temperaturii se deosibesc urmatoarele forme de febra:
1.subfebrila-pina la 38 grade;
2.moderata-pina la 39 grade;
3.ridicata 39-41 grade;
4.foarte ridicata sau hiperpiretica-peste 41 grade.
Cazurile de ridicare a temperaturii corpului peste 41 grade sunt foarte rare.
37
BILET DE EXAMINARE Nr.14
1.1. Relatează despre volumul aerului din plămâni.
Volumele respiratorii se pot măsura cu un aparat denumit spirograf. Acesta măsoară capacitatea vitală
(CV) – formată din volum curent (VC), volum inspirator de rezervă (VIR) şi volum expirator de rezervă
(VER). VC – este volumul de aer ce pătrunde în plămâni în timpul unei respiraţii obişnuite, de repaus.
Acesta este de 500 de ml de aer, din care doar 350 de ml ajung în teritorii unde se realizează schimburi
gazoase. VIR – este volumul maxim de aer ce poate fi introdus în plămâni după un inspir normal.
Valoarea acestuia este de 1200 – 1500 de ml de aer şi împreună cu VC formează capacitatea
inspiratorie a plămânului (CI). VER – este volumul maxim de aer ce poate fi eliminat din plămân după un
expir normal şi are valoarea de 1200 de ml. Pe lângă aceste volume mai există şi volumul rezidual
(VR). VR este volumul de aer ce se găseşte mereu în pulmoni şi nu poate fi eliminat, doar reînnoit.
Valoarea VR este de 1200 de ml şi împreună cu CV formează capacitatea pulmonară totală (CPT).
Volumul rezidual are o mare importanţă în medicina legală. Cu ajutorul volumului rezidual se poate
stabili dacă un copil s-a născut mort sau a murit după naştere – VR pătrunde în plămâni după primul
inspir. Dacă copilul s-a născut mort pulmonii acestuia nu vor pluti în apă, dar dacă a respirat după
naştere, plămânii vor rămâne la suprafaţa apei.
1.2. Descrie minut volumul respiraţiei
Minut volumul respirator (debitul ventilator): volumul total de aer ce pătrunde în
arborele respiraor în fiecare minut si şi este egal cu volumul curent de înmulţit la frecvenţa respiratorie.
MVR = VC x F. Nu tot aerul ce pătrunde în plămâni participă la schimbul de gaze, deoarece o cantitate
rămâne în căile respiratorii (nas, laringe, trahee…) şi alveolele neperfuazte cu sânge, unde are loc
schimbul de gaze, acesta este spaţiul mort fiziologic. Minut volumul ventilaţiei pulmonare este cantitatea
de aer ce participă la schimbul de gaze în plămâni timp de un minut. Pentru a determina minut-volumul
ventilaţiei pulmonare este necesar de a scădea din volumul curent volumul spaţiului mort. MVVP = (VC –
SM) x F = 4,5 – 5,5 l
1.3. Caracterizează reglarea respiraţiei.
Respirația este un proces reglat pe cale nervoasă şi umorală. Deşi poate fi controlată voluntar,
respiraţia este reglată prin mecanisme reflexe şi umorale – nu poţi să te sinucizi dacă îţi ţii respiraţia.
Respiraţia este reglată prin intermediul centrilor respiratori situaţi în trunchiul cerebral. Pe lângă centrii
nervoşi, mai există o serie de mecanisme ce reglează respiraţia. Este vorba de receptorii ce presiune.
Aceştia reacţionează la modificarea presiunii sângelui (baroreceptori) sau a gazelor respiratorii
(chemoreceptori). Reglarea respiraţiei:
Ajustează rata ventilaţiei alveolare la necesităţile organismului => presiunea parţială a O2 şi presiunea
parţială a CO2 din sângele arterial variază puţin atât în repaus cât şi în timpul exerciţiilor fizice ca şi în
celelalte tipuri de stres.Mecanismul de control al respiraţiei:Centru respirator (situat la nivel bulbo-
pontin)descarcă semnale ritmice transmise muşchilor respiratori;reglare permanenta în funcţie de
concentraţia O2, CO2 şi a H+ din organism prin informaţii primite de la chemoreceptori periferici (aortă,
carotidă) sau centrali (la nivelul centrului respirator);stimulat şi de impulsurile transmise de receptorii din
muşchi, tendoane şi capsule articulare, în timpul efortului muscular;modulat de stimuli proveniţi de la
scoarţa cerebrală
2.1. Descrieți mecanismele de termogeneza.
Termogeneza - cresterea productiei de caldura este initiata printr-o serie de mecanisme hormonale
implicând hipotalamusul si corelatiile sale cu sistemul endocrin.Termogeneza se realizeaza prin trei
mecanisme: neuroendocrin, pe calea sistemului nervos vegetativ simpatic si prin mecanism cortical cu
initierea raspunsurilor voluntare.
Producerea de caldura în organism se realizeaza prin:
- Reactii chimice ale metabolismului
- Tonusul si contractia musculara
- Termogeneza chimica
38
Reactiile chimice ale metabolismului apar în timpul ingestiei si metabolizarii alimentelor.Reactiile
necesare mentinerii metabolismului bazal necesita energie si ofera caldura. Aceste procese apar în
interiorul corpului (ficat) si sunt în parte responsabile de mentinerea temperaturii interne a corpului.
Contractia musculaturii scheletice: muschii scheletici produc caldura prin doua mecanisme: cresterea
treptata a tonusului muscular si fasciculatii rapide musculare. Amândoua, cresterea tonusului muscular
si frisonul sunt controlate de hipotalamus. În timp ce temperatura periferica scade, tonusul muscular
creste si frisonul începe. Frisonul este un mecanism eficient în cresterea productiei de caldura deoarece
nu se produce un lucru mecanic si toata energia produsa este transformata în caldura.
Termogeneza chimica: este denumita si termogeneza netremurânda si rezulta din eliberarea de
epinefrina. Epinefrina produce o crestere rapida si tranzitorie a termogenezei crescând rata
metabolismului bazal.

2.2. Caracterizați procesul de termoliză.


Termoliza este un proces fizic. Cea mai mare parte a Q se pierde prin piele. La nivel subcutanat exista
sunturi arterio-venoase care permit trecerea sangelui direct din sistemul arterial in cel venos (pot fi
asimilate unui radiator dintr-un sistem de incalzire). Cand aceste anastomoze sun inchise, sub stimul
simpatic, pierderea de caldura inceteaza.
Fluxul de sange este sub control simpatic. Contractia muschilor pilo erectori reduc suprafata de schimb.
Pierderea caldurii se face prin: conductie 3%; radiatie 60%, convectie 15%; evaporarea apei, perspiratio
insensibilis 22%; incalzirea si umectarea aerului inspirat; urina si fecale. Cand temperatura corpului este
mai mare decat temperatura mediului, caldura se pierde prin radiatie. Invers se pierde prin evaporare.
Orice conditie care impiedica evaporarea cauzeaza o crestere a T. corpului.

2.3. Relatați despre acțiunea efortului fizic asupra metabolismului termic.


Caldura este generata în mod continuu în corp ca un produs secundar de metabolism, si este de
asemenea în permanenta pierduta în mediul înconjurator. Când rata productiei de caldura este egala cu
rata pierderii, persoana respectiva este considerata a fi în echilibru termic. Când cele doua rate sunt
inegale, caldura si deci si temperatura corpului, în mod evident vor creste sau vor scadea. Pielea,
tesuturile subcutanate si tesutul adipos sunt un sistem izolator termic pentru tesuturile din interiorul
organismului. Grasimea este deosebit de importanta deoarece conduce caldura de trei ori mai încet
decât alte tesuturi. Daca nu exista un flux sanguin de la organele interne încalzite catre piele,
proprietatile izolatoare ale organismului masculin normal sunt de aproximativ trei patrimi din proprietatile
izolatoare ale unui costum obisnuit de haine. La femei, aceasta izolatie este însa si mai buna. Sistemul
"iradiant" al organismului: circulatia sângelui de la interiorul corpului catre piele: vasele sanguine
penetreaza tesuturile grase subcutanate izolatoare si se distribuie abundent imediat sub piele. Deosebit
de important este un plex venos subcutanat care primeste sânge de la capilarele pielii. În majoritatea
zonelor expuse ale corpului (mâini, picioare si urechi) sângele ajunge în plex chiar direct din arterele
mici, prin venele cu un strat muscular bine dezvoltat (ale anastomozelor arteriovenoase). Debitul
sanguin prin plexul venos poate avea variatii foarte mari, de la foarte putin peste zero pâna la 30% din
debitul cardiac total. Un debit sanguin crescut determina transportul cu mare usurinta al caldurii din
interiorul corpului catre piele, în timp ce reducerea la minim a debitului sanguin subcutanat
(vasoconstrictie) reduce pierderea de caldura (mecanism de conservarea caldurii). Dirijarea caldurii
catre piele prin intermediul sângelui este controlata de gradul de vasoconstrictie a arteriolelor si a
anastomozelor arterio-venoase care aprovizioneaza cu sânge plexul venos al pielii. Aceasta
vasoconstrictie, la rândul ei, este controlata aproape în întregime de sistemul nervos simpatic ca
raspuns la modificarile temperaturii centrale si ale temperaturii mediului ambiant.
3.1. Descrieți mecanismele însănătoșirii
Se desting urmatoarele grupe de mecanisme a insanatosirii: 1.Urgente,nestabile,avariate,procese sau
reactii compensatoare-de aparare.
2.Mecanismele compensatoare de aparare relative stabile,de durata moderata.
39
3.Procese compensatoare stabile,de o lunga durata.
Toate aceste process se regleaza prin mecanisme nervoase si umorale:
1.Reactiile urgente de aparare-compensatoare prezinta reflexe de aparare cu ajutorul carora organismul
se elibereaza de agentul nociv(voma,tusa,stranutul,lacrimarea).
2.Mecanismele relative-constante functioneaza pe parcursul bolii.Din aceasta grupa fac parte:includerea
posibilitatilor de rezerva a organelor lezate si sanatoase in conditiile bolii.Puteri de rezerva care duc la
insanatosire:
a)includerea aparatelor multiple a sistemelor de reglare
b)procesele de neutralizare a toxinelor
c)reactia din partea sistemului active al tesutului conjuctiv
3.Din procesele compensatoare-stabile de o lunga durata fac parte hipertrofia
compensatoare,regenerarea reparative.

3.2. Caracterizează recidiva bolii.


Una din trasaturile insanatosirii incomplete este recidiva bolii.Cauza recidivei este lichidarea incompleta
a factorului etiologic a boliisau a mecanismelor ei patogenetice.Lichidarea incomplete a factorului
etiologic si dereglarea restabilirii functiei,care duce la trecerea bolii intr-o stare cronica de lunga
durata.De exemplu,viciul cardiac la rheumatism,atrofierea musculaturii dupa poliomielita.Din bolile
cornice fac parte bolile virstei de senilitate(scleroza in creier,inima,vase etc)

3.3. Descrie agonia și moartea clinică ca stări terminale ale morții biologice.
Agonia si moartea clinica sunt 2 stari terminale care precedeaza moartea biologica.Agonia.In unele
cazuri timpul de trecere de la viata la moartea clinica se prelungeste de la citeva ore pina la citeva zile si
este foarte chinuitoare pentru omul moribund.Perioada aceasta se numeste agonia.Agonia este
precedata de pauza terminal,in timpul careia tensiunea arteriala scade aproape pina la 0 si miscarile
respiratorii se opresc.Moartea clinica se caracterizeaza prin dereglari mai profunde ale functiilor
sistemului nervos central.In SNC se deregleaza procesele metabolice,se epuizeaza rezervele de
energie,dar modificarile din tesuturi sunt inca reversibile.De aceea in perioada mortii clinice,care dureaza
5-6 minute,este posibila uneori restabilirea functiilor vitale ale organismului.Pentru restabilirea functiilor
vitale ale organismului moribund se aplica:masajul inimii;respiratia artificiala;administrarea intracardiaca
a adrenalinei;metoda actiunii complexe,care consta in injectarea intraarteriala sub presiune a singelul cu
adrenalina si glucoza in directia inimii odata cu respiratia artificiala.

BILET DE EXAMINARE Nr15


1.1. Relatează despre metabolismul proteic.
Proteinele sunt constituenţi esenţiali ai materiei vii, fiecare specieanimală şi fiecare ţesut
fiind caracterizate printr-un anumit tip de protein structurală, care îi conferă direct sau indirect
specificitate. În afara rolului plasticproteinele au şi rol funcţional, intervenind în reglarea
activităţilor funcţionaletisulare, intrând în constituţia enzimelor, a unor hormoni (corticitrofina
hipofizară,vasoprasină, insulină, etc) şi a unor mediatori chimici (catecolamine, serotonină,histamină).
Datorită proprietăţilor lor fizico-chimice proteinele participă la reglareaechilibrului acido-bazic, a presiunii
coloid-osmotice şi a balanţei hidroelectrolitice,iar unele proteine sanguine deţin importanţă vitală
: hemoglobina, factoriiplasmatici ai coagulării, anticorpii imunitari, etc. În fine în carenţele
nutritiveproteinele sunt utilizate şi ca material energogenetic, oxidarea lor furnizând 4,1cal/g, având însă
inconvenientul că duce la sinteza unor produşi terminali nocivipentru organismoteinele sunt substanţe
organice cu moleculă mare, în constituţiacărora intră C, H, O, N şi uneori S, P, Fe. Orice proteină este
constituită dintr-unanumit număr de aminoacizi, de la 3 – 4 în protamine la câteva sute
înmoleculele viruşilor. În moleculele proteice aminoacizii sunt legaţi cel maifrecvent prin
legături peptidice, în care gruparea amino a unuia se leagă degruparea carboxil a celuilalt, cu
pierderea unei molecule de apă. Deoarecemoleculele constituite din legarea mai multor
40
aminoacizi se numesc polipeptide,proteinele pot fi considerate ca polipeptide extrem de complexe,
adesea alcătuitedin mai multe lanţuri polipeptidice legate între ele.
Metabolismul proteinelor este un proces deosebit de complex, care cuprinde anabolism si catabolism -
ce consta in eliberarea aminoacizilor prin hidroliza intr-o prima etapa. In urmatoarea etapa are loc
producerea de energie sau sinteza de glucide, lipide sau alti compusi cu functii biologice specializate.
1.2. Importanţa biologică a proteinelor.
Proteinele au o importanta vitală deosebită, datorită funcțiilor pe care le indeplineste in organism. In
primul rând proteinele au un rol :
-plastic- prin prezenta lor in structura tesuturilor.Astfel, muschii contin 1/3 din proteinele organismului.
-biocatalizatori- prin prezența lor in constituțiea enzimelor si a unor hormoni.
-transferul apei si electroliților-prin mediul intracelular-lichid interstițial-plasma sangvina.
-mentine pH-ul sangvin şi vascozitații sangelui.
-transportori-ai elementelor minerale, lipidelor, glucidelor, vitaminelor, CO2 si O2 .
-genetic -facând parte din structura nucleoproteinelor.
Deasemenea participa la sinteza de vitamine: triptofan-> vitamin B3 (niacina);In organism, proteinele
sunt supuse unui proces continu de reânoire (turnover); dinamică acestui proces depinde de specie,
rasă varstă, țesut, alimentație.
1.3. Noţiune despre echilibru azotat.
Echilibru azotat – cantitatea de azot introdus este egal cu cantitatea de azot eliminat din organism.
Echilibrul azotat se întâlneşte la toate organismele tinere, sănătoase. Determinarea azotului in
produsele biologice este si o masura a proportiei de proteine, deoarece proteinele contin o proportie
constanta de azot ( 6,25 g proteine corespund la circa 1 g azot, azotul reprezentand circa 16% din
compozitia proteinelor.)
2.1. Descrie respirația în căile respiratorii.
Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii de calibru diferit, inclusiv şi
bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la şi de la plămâni şi de a
purifică, a încălzi şi a umezi aerul inspirat. La respiratie participa muschii intercostali si muschiul dintre
cavitatea abdominala si torace, diafragma. Pentru ca aerul sa intre in plamani este necesar ca presiunea
din ei sa fie mai mica decat cea de afara. La inspirare diafragma se contracta si muschii intercostali
imping coastele in fata, mai sus marind capacitatea plamanilor, in urma presiunii mai mari, aerul umple
spatiul disponibil din plamani. Inspiratia si expiratia sunt involuntare, controlate de un grup de celule
nervoase, aflate in bulbul rahidian.
2.2. Caracterizează respirația pulmonară.
Prin respiraţie pulmonară (externă) se înţelege schimbul de gaze între organism şi mediul înconjurător,
la nivelul plâmânului. Ea se desfăşoară pe seama a două procese : ventilaţia pulmonară şi schimbul de
gaze la nivelul alveolelor pulmonare.Ventilaţia pulmonară constă în circulaţia aerului prin căile respiratorii
şi plamâni, adică pătrunderea aerului în plămân- inspiraţia -şi ieşire a acestuia prin căile respiratorii din
plămân— expiraţia. Inspiraţia şi expiraţia au la bază variaţii ale presiunii intrapulmonare faţă de
presiunea atmosferică sub influenţa unor variaţii de volum ale cuştii toracice, constituind mecanica
respiratorie. Volumul iniţial al plamânului se restabileşte în cursul expiraţiei, pe seama ţesutului său
elastic. Mişcările de inspiraţie şi expiraţie se succedă în mod ritmic, fără pauză, inspiraţia fiind mai scurtă
decât expiraţia (raport 1/2).
Numărul mişcărilor respiratorii pe minut este de circa 16 la bărbat şi 18 la femei, în repaus. Frecvenţa lor
este mai mare la copii decât la adulţi, creşte (hiperpnee) la efort fizic, la temperaturi înalte şi scade
(bradipnee) în timpul somnului sau în comă. în anumite cazuri, ca, de pildă, în caz de înec, intoxicaţii sau
poliomielită, mişcările respiratorii se opresc, ducând la sistarea ventilaţiei pulmonare (apnee), de unde
lipsa de oxigen a ţesuturilor (anoxie) care, dacă este prelungită, duce la moartea organismului respectiv.
Oxigenarea insuficientă sau lipsa de oxigenare a ţesuturilor poate surveni şi ca efect al unui deficit de
hemoglobina (anemie, hemoragie), prin blocarea acesteia în cursul unei intoxicaţii cu oxid de carbon sau
ca efect al opririi circulaţiei (sincopă cardiacă).
41
2.3. Relatează despre ventilația pulmonară.
Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură schimbul de gaze
dintre atmosferă şi plămâni. Datorită ventilaţiei, aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele
pulmonare prin inspir şi aerul bogat în bioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expir.
Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară datorită diferenţelor de presiune
(gradient presional) dintre cele două medii. Aceste diferenţe apar ca urmare a variaţiei volumului
pulmonar, plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mişcările cutiei toracice. Gradientul presional rezultat va
determina o circulaţie a aerului din mediul cu presiune mare către mediul cu presiune mică. Cele 2 faze
ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed ritmic, cu o frecvenţă de 12-18 cicluri/minut (frecvenţa
respiratorie). Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe
minut şi variază în funcţie de: − vărstă: nou-născuţi = 30 – 45 c/min; copii = 20 – 30 c/min; adulţi = 12 –
18 c/min; − sex: femeile au o frecvenţă mai mare decat bărbaţii: 15 – 18 c/min; − activitatea fizică: 30 -
40 c/min în efortul fizic intens. Creşterea valorilor peste limitele normale se numeşte tahipnee, iar
scăderea bradipnee.
3.1. Dați noțiunea de exsudat inflamator.
Lichidul,care iese in cursul inflamatiei din vase in tesut se numeste exsudat inflamator.El se deosebeste
de lichidul edematiat (transsudat):
1)Printr-un continut mai mare de proteine (5-8%);
2)Prin prezenta marita a elementelor figurate ale singelui(leucocite uneori eritrocite si trombocite);
3)Prin prezenta a citorva elemente tisulare locale-celule si produsele necrozei tisulare.
3.2. Numiți factorii principali care provoacă exsudarea.
Exsudarea este provocata de trei factori principali:
1)Modificarea structurii coloidale si a permeabilitatii capilarelor.
2)Cresterea presiunii sangvine in vasele focarului inflamat.
3)Cresterea presiunii coloido-osmotice in tesutul inflamat,datorita careia se intensifica curentul de lichid
din vase in tesut.
Unul dintre cei mai importanti factori care conditioneaza exsudarea lichidului si a elementelor figurate
este modificarea timpurie a permeabilitatii peretilor capilarelor.Marirea permeabilitatii capilarelor poate fi
rezultatul actiunii complexe a unor substante fiziologic active ca histamina,globulinele si polipeptidele
active.O importanta posibila in marirea permeabilitatii capilarelor are si agentul inflamator.Din cauza
dereglarii permeabilitatii peretilor vasculari,exsudatul contine o cantitate mai mare de protein decit
transsudatul.
3.3. Caracterizați rolul fiziologic de apărare al exsudatului
Exsudatul are o anumita importanta pentru dezvoltarea ulterioara a procesului inflamator:1.El dilueaza
concentratia substantelor toxice,formate in cursul inflamatiei si intensifica elimenarea lor. 2. Contribuie la
neutralizarea si distrugerea microbilor,care se afla in tesut. 3.Precipitarea fibrinei in exudat,incetenirea
curentului sangvin si staza,precum si coagularea limfei in focarul inflamator provoaca formarea unei
bariere mecanice,care impiedica raspindirea microbilor si toxinelor din focar in tot organismul.In aceasta
consta rolul fiziologic de aparare a exudatului.

BILET DE EXAMINARE Nr. 16


1.1. Descrieți particularitățile morfo-funcționale ale analizatorului vestibular
Analizatorul vestibular face parte dintr-un sistem care receptioneaza, transmite si analizeaza pozitia si
miscarea in spatiu a corpului omenesc. Segmentul periferic se gaseste in ampulele canalelor
semicirculare, utricula si sacula. Canalele semicirculare membranoase, care prin ambele extremitati
comunica cu utricula, sunt orientate in cele trei planuri ale spatiului. Fiecare canal semicircular prezinta
la baza sa cate o dilatatie - ampula , in care se gasesc crestele ampulare. O creasta ampulara este
formata din celule epiteliale de sustinere si celule senzoriale (receptoare) ciliate, cufundate intr-o masa
gelatinoasa. In utricula si in sacula se afla de asemenea cate o proeminenta - macula (pata auditiva),
42
formate si ele din celule epiteliale de sustinere si celule senzoriale ciliate acoperite de o substanta
gelatinoasa - membrana otolitica, care contine granulatii calcaroase - otolite. Partea bazala a celulelor
senzoriale ciliate este inconjurata de arborizatii dendritice ale neuronilor din ganglionul lui Scarpa.
Segmentul intermediar. Partea periferica a caii vestibulare o formeaza nervul vestibular sau
vestibulocohlear (VIII) alcatuit din axonii protoneuronilor din ganglionul vestibular (Scarpa) situat in
urechea interna. Partea centrala este constituita din deutoneuronii caii vestibulare din nucleii vestibulari
(4) ai trunchiului cerebral (bulb). Axonii acestora merg in mai multe directii (centrii subcorticali si
corticali):unele fibre urca la nucleul ventral-lateral talamic (fasciculele vestibulotalamice), unde fac
sinapse cu al III-lea neuron si de la care pleaca fibrele talamocorticale;-o parte merg la cerebel (cortexul
arhicerebelos), contribuind la coordonarea echilibrului static si dinamic;-alte fibre merg la substanta
reticulata (fasciculele vestibuloreticulare);-altele merg la nucleii motori ai nervilor cranieni III, IV si VI,
care coordoneaza miscarile globilor oculari, iar-alte fibre merg la neuronii motori din coarnele anterioare
ale maduvei spinarii (fasciculele vestibulospinale). Segmentul central al analizatorului vestibular este mai
putin cunoscut; se pare ca sunt localizati in scoarta cerebrala a lobului temporal. La activitatea corticala
legata de functiunile echilibrului participa insa si alti analizatori: optic, auditiv, proprioceptorii din muschi
si receptorii cutanati.
1.2. Numiți căile de transmisie și integrare vestibulară.
Calea vestibulara este divizata in:
- calea vestibulara a trunchiului cerebral, cu rolul de a stabili pozitia capului in spatiu si de a controla
miscarile sale
- calea vestibulara cerebeloasa cu rol esential in reglarea tonusului muscular, in special a celui
antigravitational.
Protoneuronul bipolar se gaseste in ganglionul vestibular care are o parte superioara si una inferioara:
portiunea superioara primeste fibrele de la crestele canalelor semicirculare anterior si lateral, si de la
macula utriculara, iar portiunea inferioara primeste fibre de la crestele canalului posterior si de la macula
saculara. Axonii protoneuronului formeaza nervul vestibular care patrunde in trunchiul cerebral la nivelul
unghiului bulbopontin, trecand intre pedunculul cerebelos inferior si tractul spinal al nervului trigemen.
Deutoneuronul este situat in aria vestibulara a fosei romboide, unde se gasesc 4 nuclei vestibulari. Al
treilea neuron, dupa unii autori se gaseste in nucleul ventral postero-medial (NVPM) din talamus si de
aici impulsurile ajung la scoarta temporala si frontala. Dupa alti autori, al treilea neuron este in nucleul
ventral postero-inferior din talamus, iar proiectia este in scoarta parietala, la limita inferioara dintre
campurile 2 si 5. Sistemul vestibular, prin conexiunile sale tine sub controlul sau miscarile reflexe ale
globilor oculari, ale capului, trunchiului si membrelor, in scopul mentinerii echilibrului si a unor reflexe cu
origine labirintica: voma si pozitia capului in timpul vomei.
1.3. Caracterizați mecanismele informaționale vestibulare
Analizatorul vestibular furnizează informaţii legate de mişcările şi poziţia corpului în spaţiu. Pe baza
acestor informaţii se elaborează reflexe care determină menţinerea echilibrului şi poziţiei corpului.
Aceste modificări sunt complementate de informaţiile provenite de la diferiţi receptori cutanaţi, optici şi
musculari. Receptorii din macule sunt stimulaţi de mişcarea otoliţilor atât în mişcare cât şi în repaus. În
repaus presiunea otoliţilor pe cilii celulelor senzoriale determinaă declanşarea de impulsuri în fibrele
nervoase, care furnizează informaţii în legătură cu poziţia capului. Accelerările liniare (iînainte, înapoi,
etc) determină mişcări în sens opus ale otoliţilor ceea ce determină mişcări compensatorii ale corpului
pentru menţinerea echilibrului. Receptorii din crestele ampulare sunt responsabile de detectarea
accelerărilor circulare (de rotaţie) ale capului şi corpului. Cilii celulelor senzoriale sunt stimulaţi de
endolimfa care se deplasează în sens opus mişcării. Rotaţia capului în unul din cele trei planuri (sagital,
frontal şi orizontal) determină mişcări opuse ale endolimfei numai în canalul semicircular din planul
respectiv. Se pot cuantifica astfel planul şi sensul mişcarii.
2.1. Relatează despre metabolismul glucidic
Glucidele sunt biomolecule cu rol energetic si structural, sintetizate de plantele verzi, din compusi simpli
(CO2, H2O si energie solară), iar în organismul animal ajung pe cale exogenă (hrană). Metabolismul
43
glucidic cuprinde:degradarea (catabolismul) glucidelor;biosinteza (anabolismul) glucidelor. In procesul
digestiei,amidonul si glicogenul alimentar sunt hidrolizati sub actiunea α-amilazei salivare fomandu-se
dextrine si maltoza.In duoden, sub actiunea α-amilazei pancreatice si enzimei de deramifiere, se
continua hidroliza pana la stadiul de diglucide sau monoglucide.Diglucidele sub actiunea dizaharidazelor
sunt hidrolizate obtinandu-se G, Gal, F. Absorbtie: Monozele sunt transportate in celulele mucoasei
intestinale:prin mecanism de transport activ Na+ dependent pentru G si Gal si transport Na+
independent (difuzie facilitata) pentru F. Transportul activ Na+ independent spre exteriorul celulelor
epiteliului intestinal pentru G si Gal.Prin vena porta ozele sunt transportate la ficat. In ficat, hexozele
fosforilate (Gal-6-P, F-6-P) sunt transformate in G-6-P care prin hidroliza genereaza Glucoza
(glicemia).Glucoza: este oxidata pentru generare de energie - glicoliza (65%);se depoziteaza sub forma
de glicogen hepatic - glicogenogeneza (5%);se poate depozita muscular (miocard, muschi scheletici);se
transforma in lipide (tesut adipos) (30%).Glucoza generata astfel este transportata pe cale sanguina
spre tesuturi unde este degradata cu eliberare de energie (glicoliza aeroba sau anaeroba.
2.2. Descrie importanţa biologică a glucidelor.
Glucidele sau hidraţii de carbon sunt substanţe organice alcătuite din carbon, hidrogenşi oxigen. Rolul
glucidelor in organismul uman este multiplu, in primul rand situandu-se cel energetic. Glucidele
asigura,mai mult de jumatate din energia necesara organismului omenesc in 24 de ore. Desi in celule si
tesuturi au loc descompuneri permanente ale glucidelor pentru necesitati energetice, continutul in
glucide ramane constant, in conditiile unui aport suficient de glucide in alimentatie. Glucidele mai sunt
utilizate pentru mentinerea nivelului glicogenului in ficat si reinnoirea rezervei sale, precum si pentru
mentinerea constanta a nivelului glucozei in sange. Pe langa rolul energetic, glucidele au si roi plastic,
deoarece ele intra in compozitia celulelor si tesuturilor, participa la procesele plastice. Rezervele de
glucide ale organismului sunt totdeauna limitate. Necesarul de glucide al organismului este de 4 ' 5 g/kg
corp in 24 de ore.
2.3. Elucidează despre importanța glucidelor în timpul efortului fizic.
Glucidele servesc drept sursa principala de energie.Pentru oxidarea lor se cere mai putin O2,deoarece
molecula lor il contine in cantitati mari.La oxidarea unui gram de glucide se elimina 4,1kcal de
energie.Disocierea glucidelor cu elimenarea energiei are loc atit in conditii anaerobe cit si
aerobe.Disocierea glucozei pina la acidul lactic se numeste glicoliza si acest proces nu necesita O2 si de
aceea se numeste anaerob.La o patrundere dificienta de O2 in organism acidul lactic se oxideaza pina
la H2O si CO2 si aceste reactii se numesc aerobe. La un efort intens, glucidele se epuizeaza relativ
repede, dar se pot regenera pe seama lipidelor din organism. Glucidele in exces se transforma in lipide
(grasimi), care se acumuleaza in tesutul adipos, determinand obezitatea (alaturi de alti factori). Din
intreaga cantitate de glucide, circa 85% trebuie sa fie poliglucide (polizaharide), iar restul de 35%
monozaharide si dizaharide (S e g al Kodica s.a., 1983). in conditii de efort fizic mediu, raportul dintre
glucide, proteine si grasimi trebuie sa fie de 4:1 : 1.
3.1. Descrieți inflamația alternativă.
Inflamatia alternativa se caracterizeaza prin predominarea fenomenelor distrofice,necrobiotice si
necrotice.Fenomenele exudative si proliferative nu sunt pronuntate.Aceasta inflamatie se intilneste mai
fregvent in organelle parenchimatoase,in caz de infectii si intoxicatii (in rinichi,ficat,miocard, mai rar in
creier)
3.2. Caracterizați inflamația exsudativ – infiltrativă.
Inflamatia exudative-infiltrativa se caracterizeaza printr-o reactive vasculara mai pronuntata,in care
predomina fenomene de exudare si de migrare.In functie de propriitatile exudatului,se desting citeva
subgrupe de aceasta inflamatie:
a)Inflamatia seroasa-se caracterizeaza prin iesirea din vase in tesut sau in cavitate a unui lichid
transparent cu densitate mica (1015-1020)care contine protein (3-5%) si un numar mic de elemente
celulare,mai ales leucocite polimorfonucleare in amestec cu cellule locale.De cele mai multe ori
inflamatia seroasa apare in cursul inflamarii membranelor serosae (peritonita,pericardita) si este insotita

44
de secretia abundenta de mucus.O astfel de inflamatie se numeste catarala si poate fiintilnita in tractul
gastrointestinal,in caile respiratorii.
b)Inflamatia hemoragica se caracterizeaza prin prezenta in exudat a unui numar mare de eritrocite,care-I
redau o nuanta de roz sau roz-roşietica.Exudatul hemoragic se formeaza in cursul proceselor inflamatorii
de natura tuberculoasa (peritonie,pericardie),in gripa virotica.

3.3. Caracterizați inflamația purulentă.


Inflamatia purulenta-se caracterizeaza prin prezenta exudat purulent,format dintr-un lichid ce contine
protein si un numar mare de leucocite(neutrofile mai ales),in majoritate distruse de pe urma actiunii
toxinelor si bacteriilor.
Cauzele exudatului purulent sunt:stafilococii,gonococii,meningococii,baciliii tifici,cit si actiunea asupra
tesutului a excitantilor chimici,a deferitelor substante toxice.Produsele histolizei fermentative impreuna
cu leucocit si cu exudatul lichid formeaza puroiul care contine o mare cantatate de produse ale necrozei
tisulare:peptone,polipeptide, aminoacizi,produse de scindare a lipidelor si fosfatidelor,cholesterol si
fermenti mai ales proteolitici.Cavitatea umpluta cu puroi si formata in urma necrozarii si diluarii tesutului
din focarul de inflamatie purulenta se numeste abces.Acumularea de puroi intr-o cavitate inchisa se
numeste empiem.Infiltratia purulenta,care se extinde de-a lungul tesutului cellular lax si cuprinde mari
portiuni de tesut se numeste flegmon.
Inflamatia purulenta se termina,de obicei,prin deschiderea focarului purulent,evacuarea puroiului,aparitia
unui process de regenerare la nivelul defectului tisular si formarea cicatricei.Infectia se poate
generaliza,dind nastere la abcese multiple in organism-piemie.

BILET DE EXAMINARE Nr. 17


1.1. Descrieți unele date despre morfologia funcțională a rinichiului
Rinichii, organele secretoare ale urinii, au fornă de boabe de fasole şi sunt situaţi de o parte şi de alta a
coloanei lombare. Fiecare rinichi, înconjurat de un strat celulo-adipos şi învelit de o capsulă fibroasă
inextensibilă, este situat în loja renală. Rinichii au o margine externă convexă, o margine internă
concavă şi doi poli: unul superior şi altul inferior. Pe partea concavă se află hilul renal, alcătuit din artera
şi vena renală , limfaticele, nervii, joncţiunea uretero-bazinetală. Rinichiul drept este ceva mai jos situat
decît cel sting. Unitatea anatomică şi fiziologică a rinichiului este nefronul , alcătuit din glomerul ( polul
vascular) şi tubul urinifer (polul urinar). Numărul nefronilor din cei doi rinichi se evaluează la două
milioane. Rinichiul este un organ de importanţă vitală şi are numeroase funcţii, dintre care funcţia
principală constă în formare urinei. Prin aceasta se asigură epurarea organismului de substanţe toxice.
Rinichii îndeplinesc în organism trei funcţii de bază:
-funcţia de epuraţie sanguine;
-funcţia de menţinere e echilibrului osmotic;
-funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic
1.2. Caracterizați vascularizarea rinichiului.
Glomerulul primeşte sânge din artera aferentă (ramurile arterei renale din aortă), care aici formează o
reţea capilară care apoi se termină cu artera eferentă. Aceasta la rândul său formează a doua reţea
capilară – capilarele peritubulare, ce se află în corticala renală. De la capilarele peritubulare coboară în
medula renală vasa recta, formată din capilarele localizate în regiunea ansei Henlle, care de asemenea
formează o ansă şi se întorc în corticală. Patul capilar al glomerulului este un pat capilar de înaltă
rezistenţă, iar capilarele peritubulare – de joasă rezistenţă şi anume: Presiunea în artera aferentă – 100
mm/Hg;Presiunea în glomerul – 60 mm/Hg;Presiunea în capilarele peritubulare – 18-10 (13)
mm/Hg;Vasa recta – 6 mm/Hg;Vene – 8 mm/Hg. Timp de 24 ore prin rinichi trece aproximativ 160-180 l
sânge, sau 125 ml/minut.
1.2. Descrie mecanismul de formare a urinei.
Formarea urinei are loc la nivelul nefronilor si se realizeaza in 3 etape:ultrafiltrarea
glomerulara;reabsortia tubulara;secretia tubulara.Ultrafiltrarea glomerulara se realizeaza la nivelul
45
corpusculului renal Malpighi; consta in trecerea unei mari cantitati de apa, ioni si substante toxice din
capilarele glomerului vascular in spatiul dintre peretii capsulei Bowman. Prin ultrafiltrarea glomerulara se
formeaza urina primara care este o plasma deproteinizata (lipsita de proteine).In fiecare minut se
formeaza 125 ml de urina primara; in 24 de ore se formeaza 180 l de urina primara.Urina primara trece
mai departe in tubul urinifer.Reabsortia tubulara se realizeaza la nivelul tubului urinifer; consta in
trecerea substantelor utile din urina primara in capilarele peritubulare care inconjoara tubul urinifer.
Secretia tubulara se realizeaza la nivelul tubului urinifer si este procesul invers reabsortiei
tubulare.Consta in trecerea unor substante toxice din capilarele peritubulare in tubul urinifer. In urma
reabsortiei si secretiei tubulare rezulta urina finala, diferita cantitativ si calitativ (compozitie) de urina
primara.Urina finala contine:95% apa,5% substante dizolvate, dintre care 2% saruri minerale (cloruri,
sulfati, fosfati carbonati) si 3% substante organice (uree, acid uric, creatinina).Urina finala la un om
sanatos nu contine niciodata glucoza.Glucoza este prezenta doar in urina persoanelor bolnave de
diabet. Volumul de urina produsa de rinichi in 24 de ore se numeste diureza si are o valoare medie de
1,8 l.
2.1. Dați definiția de reflex.
Reflexul reprezinta oo forma de activitate inascuta a organismului care se realizeaza prin intermediul
sistemului nervos si consta intr-un raspuns motor sau secretor la un stimul adecvat. Termenul a fost
introdus în urmă cu 300 de ani de către matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes. Răspunsul
reflex poate fi excitator sau inhibitor.
2.2. Denumiți componentele arcului reflex. Rolul receptorilor la realizarea reflexelor.
Actul reflex: raspuns automat al unui organ efector (muschi/glanda) la actiunea unui stimul venit pe o
cale nervoasa numita arc reflex. Arcul reflex: structura anatomica prin care se realizeaza actul reflex;
structura si functiile sunt programate genetic.
Componentele arcului reflex:receptor: structura histologica specializata in transductia energiei specifice
diferitilor stimuli;calea aferenta (senzitiva): fibre nervoase senzitive care conduc ingluxul nervospana la
centri nervosa; centru nervos: grup de pericarioni care analizeaza influxul nervos senzitiv si elaboreaza
influxul nervos motor;calea eferenta (motorie): prelungirile axonice ajung la organele efectoare si
transmit influxul nervos motor;efector: muschi (striat, neted, cardiac) si glande.
Receptorul este de obicei o celulă sau un grup de celule diferenţiate şi specializate în celule senzoriale.
La nivelul receptorului are loc transformarea energiei excitantului în influx nervos. Fiecare receptor este
specializat în transformarea unei anumite forme de energie din mediu în informaţie nervoasă specific cu
frecvenţa proporţională cu intensitatea excitantului. În acelaşi timp, fiecare receptor poate fi stimulat de
orice formă de energie dacă depăşeşte cu mult intensitatea normală; astfel celulele vizuale pot fi excitate
şi de energii mecanice mari.
2.3. Enumărați tipurile de reflexe
Deosebim reflexe:superfeciale(cutanat abdominal,cutanat plantar,cremasteriene,anal
extern);osteotendinoase(bicipital,tricipital,stilo-radial,cubito-pronator,rotulian,ahilian);de postura(tonice
cervicale) si patologice(de apucare fortata,semnul Hoffmann,semnul Rossolimo la mina,Rossolimo la
picior,semnul Babinschi).
Reflexele superfeciale sint prezentate de contractia musculara,ca effect al excitarii tegumentelor cu un
obiect ascutit.Reflexele ostiotendinoase sint reflexe neconditionate,inascute si constau in respunsul la
percutia tendonului unui muschi.Reflexele de postura reprezinta raspunsurile musculare la schimbari de
pozitie.
3.1. Descrie inflamația acută, subacută și cronică.
Inflamatia este o reactive complexa a organismului la ctiunea unor agenti nocivi,care se manifestasub
forma unui complex de modificari functionale si structural de natura vasculo-tisulara.Se caracterizeaza
prin 3 fenomene principale strins legate intre ele si care se desfasoara simultan:1.distrofia sau
alterarea;2. Dereglarea circulatiei sangvine cu exudare si migrarea; 3. Inmultirea elementelor
celulare.Simptome:roseate,tumefierea,cresterea temperaturii sau caldura,durerea,dereglarea
functiilor.Inflamatia acuta-inflamatia caracterizata printr-o evolutie scurta si intense a fenomenelor
46
inflamatorii.In aceasta forma inflamatie predomina de obicei procese vasculo-exudative.Inflamatia
cronica-inflamatia cu evolutie indelungata si cu fenomene slab pronuntate.Inflamatia subacute ocupa o
pozitie intermediara intr inflamatia acuta si cea cronica.
3.2. Caracterizează proprietățile anatomo-fiziologice ale țesutului inflamat.
Proprietatile anatomo-fiziologic ale tesutului lezat influenteaza asupra caracterului inflamatiei.Aceeasi
inflamatie decurge in mod diferit diferite tesuturi si depinde de:
1.inervatia
2.vascularizarea portiunii respective
3.proprietatile tesutului conjuctiv
Evolutia si conditionarea reciproca a fenomenelor inflamatorii depinde de:proprietatile reactive ale
organismului;intensitatea si durata actiunii agentului nociv.Cu cit mai intense este actiunea agentului
patogen,cu atit mai acuta este inflamatia.
3.3. Caracterizează sfîrșitul inflamației.
1.Revenirea la starea normala si restabilirea proprietatilor anatomice si functionale ale tesutului in urma
regenerarii elementelor specifice;
2.Formarea tesutului cicatricial care poate sa nu se rasfringa asupra proprietatilor functionale ale
organului,sau poate cauza deplasarea organelor si dereglari functionale.
3.Distrugerea tesutului,uneori si moartea intregului organism in functie de caracterul inflamatiei si de
localizarea ei in organelle cu importanta letala.

BILET DE EXAMINARE Nr. _18_


1.1. Enumărați glandele cu secreție internă.
Glandele cu secreţie internă sunt organe care secretă substanţe cu structură chimică caracteristică,
denumite hormoni,pe care îi elimină direct în sânge, limfă sau alte componente ale mediului intern. Rolul
glandelor endocrine este de a coordona activitatea organismului.Glandele
endocrine:hipofiza,epifiza,tiroida,parateroidele,timusul
Pancreasul,corticosuprarenalele,ovarul endocrine,testiculul endocrine(glande gonade).Hipofiza are
legaturi cu sistemul nervos central (SNC) si cu celelalte glande cu secretie interna; situat la baza
diencefalului intr-o depresiune a osului sfenoid ; legat de hipotalamus prin tija hipofizara; are marimea
unui bob de fasole; greutatea de 0.4 - 0.6 g la adult.Epifiza are forma unui con de pin; situata in partea
posterioara a diencefalului; parenchimul glandei este format din celule numite pinocite, celule gliale,
celule pigmentare si celule nervoase; secreta hormonul numit melatonina, cu efecte inhibitoare asupra
hormonilor gonadotropi hipofizari (FSH si LH).Tiroida situata in partea anterioara a gatului intr-o loja
fibroasa; format din doi lobi uniti printr-un istm situati de o parte si de alta a laringelui si a traheei; cea
mai voluminoasa glanda cantarind cca. 25 g; secreta urmatorii hormoni :tiroxina,triiodotiroina.Paratiroida
sunt patru glande mici situate cate doua pe fata posterioara a lobilor tiroidieni,130 mg, celulele secreta
parathormonul (PTH) si calcitonina.Timusul-organ limfoid curol endocrine, situat inapoia sternului, rol de
glanda endocrina pana la pubertate apoi involueaza fara sa dispara complet.Glandele suprarenalele-
sunt doua; situate deasupra polului superior al rinichilor; 8 – 10 g; formata dintr-o regiune corticala la
exterior ce formeaza corticosuprarenala (CSR) si o reg. modulara la interior numita modulosuprarenala
(MSR);Pancreasul situat in curbura duodenului prezinta doua portiuni;secreta insulin.Ovarul- sunt
organe pereche, situate in pelvis de o parte si de alta a uterului. Testiculul- sunt organe pereche,
localizate in regiunea inghinala in scrot.
1.2. Dați noțiunea de hormon.
Hormonii sunt substante chimice specific,elaborate de tesuturi glandulare specializate si
organizate,eliminate in singe si vehiculate de acesta catre diferite organe si tesuturi asupra carora isi
exercita actiunea lor specifica in concentratie.Transportul hormonilor cu ajutorul sistemului circulator si
nervos constituie pentru om 2 cai majore prin care se asigura transmiterea informatiei de la un organ la
altul,integrarea proceselor metabolice si biochimice care asigura o buna functionare a

47
organismului.Hormonii influenteaza viteza transformarii biochimice la nivel cellular dar nu pot initia reactii
biochimice.Toti hormonii au o actiune fiziologica active,dupa care sunt imediat inactivati.
1.3. Caracterizați hipo- și hiperfuncția glandelor endocrine
În hiperfuncţia adenohipofizei la adolescenţi se dezvoltă gigantismul–aceşti bolnavi depăşesc 2 m; la
adulţi se dezvoltă acromegalia –are loc creşterea intensă a oaselor extremităţilor şi a oaselor late ale
craniului.În hipofuncţia hipofizei la adulţi uneori apar tulburări serioase ale metabolismului, care se pot
manifesta prin obezitate pronunţată. Hipersecreţia vasopresinei produce diabetul nezaharat sau insipid,
când bolnavii elimină până la 10 l de urină pe zi şi suferă de o sete nestăvilită.Ţinând sub controlul său
metabolismul apei, vasopresina are şi acţiune hipertensivă – măreşte tensiunea arterial. Hipofuncţia
glandei tiroide la copii dezvoltă o maladie, numită cretinism, care se manifestă prin inhibarea dezvoltării
fizice, sexuale şi psihice, dereglarea proporţiilor corpului.La adult ea conduce la dezvoltarea
mixedemului, care se manifestă prin edemul mucos al ţesuturilor, starea de apatie generală, hipotermie,
activitate intelectual–nervoasă deficitară, dereglarea metabolismului proteinelor şi edemul pronunţat al
ţesuturilor. În hiperfuncţia glandei tiroide se dezvoltă boala Basedow caracterizată prin exoftalmie,
hiperexcitabilitate nervoasă, tahicardie, scăderea masei corpului etc. Hiperfuncţia paratiroidei conduce la
accelerarea catabolismului osos, creşterea calcemiei (concentraţiei de Ca în sânge), depunere de Ca în
pereţii vaselor, apariţia calculilor renali.Hipofuncţia conduce la hiperexcitabilitate neuromusculară,
scădereacalcemiei, crampe musculare, tetanie. În hipofuncţia stratului cortical al suprarenalelor apare
boala Addison,care se manifestă prin colorarea pielii în brun, oboseală neuromusculară,tulburări
cardiovasculare şi gastrointestinale. În hiperfuncţia acestui strat apare sindromul suprarenalometabolic
(obezitatea, hirsutismul,osteoporoza, tulburări cardiovasculare, neuropsihice, metabolice şi aleactivităţii
sexuale). Hipofuncţia aparatului insular al pancreasului se manifestă prin eliminarea intensă a
surplusului de glucoză prin rinichi, cauzând astfel apariţia diabetului zaharat; clinic se manifestă prin
hiperglicemie– creşterea concentraţiei de glucoză în sânge.
2.1. Descrieți cerinţa de oxigen.
Cantitatea de oxigen necesara pentru efectuarea efortului fizic se numeste cerinta de oxigen.Se desting
2 tipuri de cerinta de oxigen:
1)Cerinta de oxigen sumara care prezinta cantitatea de O2 necesara pentru efectuarea lucrului
total.2)Minut cerinta de O2 care este cantitatea de O2 necesara pentru efectuarea efortului dat in fiecare
minuta.
2.2. Descrieți datoria de oxigen.
Cantitatea de O2 necesara pentru oxidarea produselor metabolice formate la un efort fizic se numeste
datoria de oxigen. Datoria de O2 prezinta diferenta dintre cerinta de O2 si cantitatea de O2 care se
consuma in timpul efortului.
2.3. Relatați despre acțiunea efortului fizic asupra cerinței și datoriei de oxigen.
Consumul de O2 la un effort fizic se mareste pe masura cresterii intensitatii si duratei lui insa pentru
fiecare om exista o limita mai sus de care consumul de O2 nu poate creste.Cea mai mare cantitate de
O2 pe care organismul poate sa o consume timp de un minut la un effort de o intensitate extrema se
numeste consumul maxim de oxigen care este un indice al randamentului aerob al organismului ,adica
a capacitatii de a indeplini un effort fizic asigurind cheltuielile energetice pe contul O2 consumat
nemijlocit in timpul lucrului.Omul poate sa atinga consumul max de O2 la un effort cu o durata nu mai
mica de 3 minute.Pentru a indeplini un efort fizic muschii necesita energie sursa careia este acidul ATP
(adinozin trifosfat) insa rezervele acestui acid in muschi sunt limitate si pentru restabilirea lui este
necesar de O2.
3.1. Descrieți procesul de proliferare.
Proliferare reprezinta inmulțire, sporire a celulelor din organism. Proloferarea apare in urma
transformarii tsutului normal in tesut anormal si se caracterizeaza printr-o structura si functie
atipica,printr-o dezvoltare progresiva si printr-o crestere ce nu pot fi deregulate.Fenomenele de
proliferare devin mai pronuntate in stadiile mai tirzii ale procesului inflamator.In aparitia si dezvoltarea
proliferarii,joaca un rol important produsele dezintegrarii si ale metabolismului dereglat,precum si agentul
48
inflamator prin actiunea sa de lunga durata asupra tesutului.Gradul de aciditate din zonele periferice ale
focarului inflamator si devierile respective ale presiunii coloido-osmotice contribuie la proliferarea
celulelor,in timp ce gradul intens al acelorasi modificari fizico-chimice din centrul focarului provoaca
aparitia unor fenomene distrofice.Datorita fagocitozei si proceselor fermentative,are loc digerarea
trombilor mici,a tesutului necrozat si a produselor de dezintegrare celulara.
3.2. Caracterizați regenerarea țesutului inflamat.
Dupa proliferare se dezvolta procesul de regenerare,care consta in proliferarea celulelor tesutului
conjuctiv si in neoformarea vaselor sangvine,in inmultirea elementelor specific ale tesutului
respectiv.Regenerarea are drept consecinta restabilirea complete sau partial a tesutului lezat.Se
destinge regenerarea fiziologica,patologica.Când regenerarea înlocuieste tesuturi distruse în cadrul unor
procese patologice (tulburãri de circulatie, distrofii, inflamatii) ducând la repararea leziunilor apãrute în
cursul lor, ea se numeste regenerare reparatoare sau reparatie. Acest proces decurge atât pe seama
hiperplaziei parenchimului, cât mai ales pe seama proliferãrii tesutului conjunctiv. De cele mai multe ori
regenerarea reparatoare se caracterizeazã prin hiperplazia în exces a tesutului conjunctiv care
prolifereazã mai usor decât componenta epitelialã. Reparatiile în care componenta conjunctivã are un rol
predominat constituie reparatiile cicatriciale.
3.3. Descrieți cicatrizarea defectului tisular.
Cind,lezarea tesutului este neisemnata are loc o regenerare relativ completa.Daca insa lezarea a
fost puternica si a produs distrugerea tesutului,dupa inlaturarea materialului mort in tesut se formeaza un
defect. Noul tesut tinar,granulos,bogat in vase,prolifereaza portiunile infiltrate si inainteaza treptat de la
periferie spre centrul focarului inflamator,inlocuind tesutul necrozat si creind o bariera intre focarul
inflamator si tesutul sanatos.Defectul tisular este inlocuit,in cele din urma,printr-un tesut
conjuctiv,formindu-se astfel cicatricea.

BILET DE EXAMINARE Nr. _19_


1.1. Relatează despre formarea urinei primare.
Urina primară se formează prin filtrarea sângelui la nivelul glomerulului (filtrarea glomerulară), unde
există o membrană filtrantă ce prezintă pori prin care trece apă şi unele substanţe. Această membrană
poate fi comparată cu un fel de sită – orice substanţă care are dimensiuni mai mici decât diametrul
porului va trece, iar dacă dimensiunile sunt mai mari nu va putea străbate membrana. Pentru ca
substanţele din sânge să străbată membrana este necesar existenţa unei diferenţe de presiune între
cele două feţe ale membranei. Prin filtrare glomerulară se formează aproximativ 130 de ml de urină
primară în fiecare minut sau 180 de litri în 24 de ore.
Urina primară este formată în principal din apă şi substanţele care se găsesc în mod normal în plasmă,
mai puţin proteine, deoarece acestea trec în cantităţi foarte mici.
1.2. Descrie despre formarea urinei secundare
Urina primară trece prin sistemul tubular renal, epiteliul căruia reabsoarbe peste 99% din apa din filtrat,
precum şi mari cantităţi de electroliţi şi alte substanţa. Urina primara, rezultat al ultrafiltrarii plasmei
sanguine la nivelul glomerulilor renali, trece de la nivelul capsulei Bowman in sistemul tubular. Primul
segment in care ajunge ultrafiltratul glomerular este tubul contort proximal. La acest nivel, urina primara
este izotona cu plasma. Strabatand apoi traiectul ramului descendent al ansei Henle ajunge la capatul
distal al acesteia sub forma de urina hipertona. In continuare, urina urmeaza portiunea ascendenta sau
segmentul gros al ansei si tubul distal. In acest teritoriu, urina devine din nou izotona, pentru ca in tubul
colector lichidul lubular sa fie hipoton sau hiperton, in functie de starea de hidratare a organismului in
momentul respectiv. In acelasi timp, cantitatea filtratului glomerular se reduce foarte mult, asa incat
volumul de urina eliminata din vezica este doar de l 200-l 500 ml/24 de ore.
1.3. Caracterizează funcțiile tubulare.
1. Reabsorbtia tubulara este procesul de trecere a unor constituenti din urina primara in torentul
sanguin prin fenomene de transport pasiv si activ. Din cantitatea enorma de ultrafiltrat glomerular cu
continut aproape identic cu al plasmei sanguine se reabsorb 99% la nivelul diverselor portiuni ale tubilor
49
uriniferi. Cea mai mare parte a reabsorbtiei are loc la nivelul tubilor proximali, reprezentand 80% din
intregul proces. Reabsorbtia proximala reprezinta reabsorbtia obligatorie, restul de 19% se petrece la
nivelul tubilor distali si reprezinta reabsorbtia facultativa. Procesele de reabsorbtie prezinta mari fluctuatii
in segmentul distal al tubului, fiind dependente de numerosi factori umorali, dar indeosebi hormonali, si,
pentru acest motiv, ea a fost catalogata drept facultativa, desfasurandu-se in functie de necesitatile
organismului. La nivelul tubilor proxirnali se reabsorb in intregime: glucoza, mari cantitati de apa
(85%%), Na+ si cationii in general, acizii aminati (98%), Cl- (99%), HCO3- (80%), PO4 (95%), K+
(100%), ureea (60%) etc. (fig. nr. 1). Este reprezentata de trecerea din torentul sanguin al vaselor
peritubulare in lumenul tubular a unor ioni (H+, K+), a ureei, amoniacului, acidului hipuric sau a unor
substante toxice, medicamentoase, care au ajuns in organism in mod accidental sau incidental.
2. Excretia si secretia tubulara. De remarcat ca, desi prezent in aceeasi proportie in ultrafiltratui
glomerular ca si in plasma, ionul de potasiu este eliminat in urina finala datorita excretiei sale la nivelul
tubului distal. Ureea ultrafiltrata este in mare parte reabsorbita, dar ea apare intr-o concentratie mult
sporita in urina finala. Prin procesul de excretie-secretie se realizeaza indepartarea principalilor
produsi toxici din plasma. Gradul de purificare a plasmei poate fi urmarit, de asemenea, prin intermediul
coeficientului de depurare plasmatica (clearance) a unor substante care sunt prelucrate in acest mod.
2.1. Descrieți sistemul nervos simpatic.
Portiunea centrala este reprezentata de centrii nervosi aflati in coarnele laterale medulare.Componenta
periferica este reprezentata de santul ganglionar paravertebral (22-25 pereche de ganglioni) plexul
viscerale si intramurale.Intervine in special in situatii neobisnuite,periculoase. Caile eferente sunt
constituite din doi neuroni. Sinapsa dintre neuronii preganglionari si neuronii postganglionari se face intr-
una din aceste formatiuni nervoase, de regula cat mai aproape de maduva . Centrii vegetativi se pot
grupa in: centri de comanda (cei din maduva, bulb si mezencefal)si centri de integrare(cei din
formatiunea reticulata, hipotalamus si cortex). Sistemul nervos simpatic se distribuie difuz in peretii
organelor.Activitatea SN simpatic contribuie la adaptarea organismului la conditiile de stresante ale
mediului extern. SN simpatic induce urmatoarele efecte:contractia muschilori ciliari,pentru vederea la
distanta,vasoconstructia canalelor lacrimale si salivare;dilatarea bronhiilor ;accelerarea ritmului
cardiac,dilatarea vaselor coronare,initierea convertirii glucozei in glycogen,accelerarea
digestiei,scaderea tonusului si a motilitatii.
2.2. Caracterizați sistemul nervos parasimpatic.
Sistemul nervos parasimpatic are doua compo-nente centrale, care sunt localizate in trunchiul cere-bral
si in maduva sacrata. a) Parasimpaticul cranian. In trunchiul cerebral se afla: nucleul accesor al
oculomotorului (III), de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului, nucleii salivator superior si
lacrimal, de unde iau nastere fibrele parasimpatice ale facialului (VII), nucleul saliva-tor inferior, de unde
pornesc fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX) si nucleul dorsal al vagului (X), care reprezinta
originea fibrelor parasimpatice vagale. b) Parasimpaticul sacrat. Acesta isi are originea in segmentele
medulare sacrate S2 — S. Componenta periferica a SNV parasimpatic este constituita, de asemenea,
din doi neuroni, dar, spre deosebire de SNV simpatic, neuronul preganglionar face sinapsa cu neuronul
postganglionar in peretii organelor inervate sau in aproprierea acestora.
2.3. Descrieți funcțiile sistemului nervos vegetativ
Sistemul nervos vegetativ coordonează activitatea organelor care nu pot fi controlate voluntar: inima,
pulmonul, glandele digestive, glandele endocrine şi muşchii netezi din vase, viscere şi piele. Deşi
prezintă o anumită individualitate, sistemul nervos vegetativ are relaţii strânse cu sistemul nervos al vieţii
de relaţie, atât la nivel central, cât şi la nivel periferic. Sistemul nervos vegetativ simpatic acţionează prin
mobilizarea mijloacelor de apărare a organismului contra factorilor de mediu, având un puternic caracter
energotrop (eliberator de energie), punând organismul într-o mai bună stare de luptă şi de rezistenţă.
Mediatorul chimic parasimpatic este acetilcolina. Spre deosebire de simpatic, parasimpaticul are acţiuni
de refacere şi conservare a potenţialului energetic al organismului, determinând:mioză (micşorarea
diametrului pupilar);hipersalivaţie;hiposecreţie tiroidiană, bronhoconstricţie;bradicardie;intensifică

50
secreţiile şi motricitatea tubului digestive;hipoglicemie;vasodilataţie şi scăderea presiunii arteriale;
inhibiţia horipilaţiei şi sudoraţiei;intensifică anabolismul.

3.1. Caracterizează particularitățile creșterii tumorilor.


Autocresterea tumorilor.Tumoarea creste pe seama maririi masei celulelor tumorale.O astfel de
autocrestere a tumorii este posibila numai dupa formarea mugurelui tumoral primar,care apare prin
transformarea tesutului normal in tesut tumoral.In tesuturile de origine similara este posibila si
antrenarea celulelor invecinate normale in cresterea tumorilor.Cresterea neregulata.Tumoarea creste cu
atit mai rapid,cu cit sunt mai putin differentiate elementele ei celulare,care si-au pierdut intr-o masura
mai mare sau mai mica proprietatile morfologice si functionale normale.Aupra proliferarii blastomatoase
influenteaza sistemele lui de reglare,metabolismul,particularitatile chimice si fizio-chimice ale portiunii d
tesut in care se produce cresterea tumorala.Tumorile se caracterizeaza printr-o crestere neregulata,prin
dereglarea structurii si a functiei tesutului lezat,precum si prin dereglarea actiunilor de reglare asupra
acestuia din partea intregului organism.Cresterea nelimitata. Tumorile se caracterizeaza printr-o crestere
relative nelimitata sau printr-o tendinta de dezvoltare progresiva continua.Aceasta proprietate trebuie
inteleasa ca o capacitate potentiala a tumorii de a creste nelimetat.In cazuri de tumori maligne
organismul moare inainte ca tumoarea sa atinga dimensiuni mari.In alte cazuri unele tumori la om pot
atinge greutatea de 20-25 kg.Uneori se intilnesc chisturi ovariene cu o greutate de peste 50
kg.Hranindu-se cu substante nutritive,care patrund din tesuturile inconjuratoare,tumorile sunt formatiuni
parazitare ce cresc pe seama organismului.
3.2. Descrie tumorile benigne.
Tumorile benigne sunt formate din celule doar pe jumatate normale, in sensul pastrarii unor functii
normale si al formarii unor aglomerari celulare de aspect omogen. Sunt inconjurate de un manson de
tesut conjunctiv care le izoleaza de tesuturile inconjuratoare normale. Ele sunt, deci, incapsulate si
neinvazive. Cresc lent, uneori o viata intreaga, dar, evident, in cazul in care spatiul lor de crestere ocupa
spatiul vital al unui organ important, pot provoca, si ele, moartea organismului.
Tumorile benigme cresc,deplasind tesuturile invecinate,care condensindu-se,formeaza un fel de capsula
in jurul tumorii.Tesutul tumorilor benigne isi mentine de obicei proprietatile specific ale elementelor
tisulare,din care a provenit.Tumorile benigme pot fi de origine:epiteliala sau mezenchimala-
fibroamele,lipoamele si condroamele.
3.3. Caracterizează tumorile maligne
Tumorile maligne se caracterizeaza prin invadarea tesutului inconjurator,care se efectueaza cu o
rapiditate diferita si un grad diferit de distrugere a tesutului inconjurator limita dintre tumoare si tesutul
normal devine nedefinita.Tumorile maligned au de obicei metastaze adica,invadind lumenul vaselor
sangvine sau limfatice,celulele tesutului blastomatos pot fi transportate in locuri mai indepartate,dind
nastere la o noua crestere tumorala.Tumoarea maligna epiteliala-cancerul-metastazeaza,mai ales pec
ale limfatica.Tumoarea maligna conjunctiva-sarcomul metastazeaza de obicei pec ale sangvina,de cele
mai dese ori prin vene.Metastazarea tumorilor depinde deseori de directia vaselor.Astfel,tumorile
maligne din stomac metastazeaza pec ale sangvina in ficat,iar cele din plamini-in creier.Insa,raspindirea
metastazelor si localizarea lor sunt determinate de asemenea de proprietatile organelor,in care patrund
metastazele.In urma cresterii infiltrative enuclearea complete sau extirparea tumorilor maligne prezinta
mari greutati,deoarece in tesuturi pot ramine portiuni ale tumorii,care peste timp dau nastere unei noi
poliferari-recediva tumorii.

BILET DE EXAMINARE Nr. __20__


1.1. Descrie particularitățile morfo-funcționale ale analizatorului vizual
Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu,orientarea spatiala,in mentinerea echilibrului si in
activitatile specific umane. Globul ocular este constituit din : invelisuri,aparatul optic si receptorul
invelisurile globului ocular:tunica fibroasa,sclerotica,este o formatiune conjunctiva,alba la exterior ,cu rol
protector.pe ea se insera musculatura extrinseca a globului ocular;tunica vasculara,coroida,este
51
pigmentata si vascularizata. Are functii trofice si confera interiorului globului ocular calitatea de camera
obscura.Din ea se constituie in partea anterioara a globului ocular irisul si corpul ciliar (musculatura
intrinseca a globului ocular)cu fibre circulare si radiare.tunica nervoasa,retina,cuprinde celulele
fotoreceptoare. Aparatul optic cuprinde mediile transparente:cornea,umoarea apoasa,cristalinul,corpul
vitros. Receptorul sau retina,constituita din zece straturicelulare.Stratul profund,format din celule
pigmentare,are functii de protectie si metabolice,asigurand sinteza pigmentilor fotosensibili.Al doilea strat
cuprinde celulele fotosensibile cu conuri si bastonase. Celulele cu conuri , aproximativ 7
mil/retina,predomina in pata galbena (macula lutea) si constituie in exclusuvitate fovea centralis,zona cu
acuitate vizuala maxima.Pigmentul fotosensibil este iodopsina. Celulele cu bastonase , aproximativ 130
mil/retina,sunt mai numeroase la periferie,mai putine in pata galbena si lipsesc din foveea
centralis.Pigmentul fotosensibil este rodopsina.Celulele cu bastonas asigura vederea la lumina
slaba,vederea nocturna.La nivelul stratului de neuroni bipolari si al stratului neuronilor multipolari din
retina se manifesta procesul de convergenta. Organele anexe ale ochiului sunt de doua tipuri: organe de
protectie (gene, sprancene, pleoape, glande lacrimale, conjunctiva) si organe de miscare (cei 6 muchi
externi ai globului ocular).Conjunctiva este o membrana subtire care captuseste fata interna a pleoapei.
1.2. Caracterizează acomodarea ochiului.
Acomodarea vizuală este proprietatea de adaptare a ochiului, datorită căreia vedem clar obiectele
situate la diferite distanțe. Se realizează prin modificarea curburii cristalinului (contracția și dilatarea
mușchiului ciliar), ceea ce duce la modificarea proprietății lui de a refracta razele de lumină si la
modificcarea puterii lui de refractie cu pana la 15 dioptrii. Acomodarea este un gest reflex, dar poate fi
controlata in mod constient. Un ochi normal, aflat in stare de repaus, are focarul situat pe retina. Din
acesta cauza, pentru obiectele situate la infinit (practic la distante mai mari de circa 15 m) ochiul
formeaza imaginile pe retina fara nici un efort de modificare a convergentei cristalinului. Apropiind
obiectul, cristalinul se bombeaza sub actiunea muschilor ciliari, asa fel incat imaginea sa ramana tot pe
retina. Acomodarea are două limite: punctul cel mai îndepărtat al vederii clare (cea mai mare distanță, la
care obiectele se vad clar fără acomodare)care, pentru ochiul normal, este la infinit (practic peste 15m)
si un punct aflat la o distanta minima (punctul proximum) care, pentru ochiul normal, este de 10-15 cm la
tineri si apoximativ de 25 cm la adulti. Cu vîrsta, în special după 40 de ani, acomodarea ochiului scade și
apare prezbiopia.
1.3. Descrie vederea centrală și periferică. Câmpul vizual
Câmpul vizual este un sistem spaţial de senzaţii vizuale accesibile observării în experimentele
psihologice de introspecţie.Câmpul vederiise referă la obiectele fizice şi sursele de lumină dinlumea
exterioară care vin în contact cu retina, mai precis tot ceea ce face ca lumina săcadă pe retină.
Componentele câmpului vizual :
Câmpul vizual cuprinde:
●câmpul vizual central – porţiunea din spaţiul unui obiect a cărui imagine seformează în fovee şi în aria
retiniană din jurul ei; este de aproximativ 50
●câmpul vizual relativ – câmpul vizual perceptibil când ochiul şi capul rămânficşi.
●câmpul vizual absolut (total) - câmpul vizual perceptibil atunci când capul rămâne fix şi obstrucţiile
paraorbitale sunt eliminate prin mişcări ale ochiului.
Vedere periferica reprezinata rezultatul stimularii celulelor senzoriale cu conuri dispuse la periferia
retinei. Ea este mai putin precisa decat vederea centrala, dar foarte importanta, deoarece serveste
pentru orientarea in spatiu, aprecierea distantelor, forma si marimea obiectelor.
Limitele câmpului vizual
Câmpul vizual normal al unui om are următoarele limite:
-aproximativ 60 înspre nas;
-50° în sus;
-70° în jos;
-90° înspre tâmplă.

52
2.1. Numiți date anatomo-fiziologice privind organizarea fibrei musculare scheletice
Ţesutul muscular striat este alcătuit din fibre care intra în constituţia muşchilor scheletici (40% djn
greutatea cor¬pului), iar la nivelul viscerelor le întîlnim în musculatura limbiii, laringelui, a porţiunii
superioare a esofagului şi in cea a unor sfinctere (anal extern şi cel extern al urettei) cît si ai muşchii
extrinseci ai globului ocular. Fibra musculară striată are o forma cilindrică sau prismatică, cu extremităţile
rotunjite sau ramificate (muşchii feţei şi ai limbii). Sunt elemente multinucleate, plasmoidale, cu zeci sau
sute de nuclei de formă ovoidă, situaţi periferic, imediat sub sarcolemă. Lungimea fibrei este cuprinsă
între 3- 12 cm şi grosimea, 20-100 µ. Fibră striată este alcătuită din membrană-sarcolemă, citoplasmă -
sarcoplasmă şi numeroşi nuclei. Sarcolemă prezintă două porţiuni distincte: sarcolemă propriu-zisă si
mem¬ brana bazală. Sarcolema propriu- zisa are rolul de a propaga excitaţia de-a lungul fibrei
musculare. Membrana bazală, formată din protein colagenice, are rolul de a menţine forma fibrei
musculare in limite normale. Sarcoplasma este acidofilă, cu aspect fluid în centrul fibrei, mai densă şi
mai abundentă la periferia fibrei musculare. Conţine organite comune diferite incluziuni şi numeroase
miofibrile. Conţine o mare cantitate de rnioglobină cu rol de transportor şi rezervor de oxigen, şi un
bogat echipament enzimatic. Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasma sînt miofibrilele.
Fibrele musculare striate se grupează în fascicule de 20— 30 fibre denumite fascicule primare,
înconjurate de o teacă conjunctivă denumită endomisium. Fasciculele primare (4—5) se grupează în
fascicule secundare, delimitate de ţesut conjunctiv cu fibre elastice—denumit perimisium.Acestea se
grupează în fascicule terţiare, cuaternare — ce formează, de fapt, muşchiul şi care este învelit de
epimisium. Vascularizaţia este foarte bogată. Muşchii striaţi au o inervaţie motorie (placa motorie) şi
senzitivă (fibre aferente plecate de la proprioceptori musculari).
2.2. Descrieți date anatomo-fiziologice privind organizarea fibrei musculare netede.
Fibra musculară netedă este unitatea morfofuncţională a ţesutului muscular neted. El intra în constituţia
păturii mus¬culare a tubului digestiv, a conductelor aparatului respirator, urogenital, glandelor excretorii,
în tunica musculară a vaseior, în anexele unor organe de simţ (piele, ochi), în capsulele unor organe
(splină, suprarenala). Fibrele sînt aşezate în straturi, benzi sau răspîndite izolat în ţesutul conjunctiv.
Fibrele sunt paralele între ele şi porţiunea îngroşată a unei fibre vine în raport cu extremităţile efilate ale
fibrelor învecinate.Fibra musculară neteda, de aspect fusiform, are o lungime cuprinsă între 10 100 µ şi
cu <p de 2 - 4 µ. Este formata din sarcolemă, sarcoplasmă şi un nucleu central de formă alungită.
•Sarcolema (plasmalema), groasă de 100 µ, prezintă numeroase invaginări din care se formează
vezicule de pinocitoză, prin intermediul cărora sunt transportate în celulă, substanţe trofice si
activatori ai procesului contractil.
Sarcoplasma este omogenă sau fin granulată, mai abun¬dentă în centrul fibrei. Conţine organitele
comune, incluziuni celulare şi organite specifice - miofibrilele.
Miofibrilele-organite specializate pentru contracţie, ocupă cea mai mare parte din sarcoplasmă. Au o
formă alun¬gită şi se întind de la un capăt la altul al fibrei, mai groase la periferia fibiei (l micron) şi
extrem de subţiri spre centrul fibrei (0,2 microni). Miofibrilele au o structură complexă,fiind alcătuite
din miofilamente de l0 - 150 µ, sînt omogene (fără striaţii transversale), iar din punct de vedeie biochimic.
sînt formate din proteine contractile (actină, miozină) şi regla¬toare (tropomiozină si troponină).Inervaţia
este asigurată de sistemul nervos vegetativ sim¬patic şi parasimpatic.Fibrele musculare conţin
substanţe organice, reprezentate prin glucide, lipide, proteine, precum şi enzime legate de funcţia
contractilă, cum sînt: adenozintrifosfataza (ATP-aza), fosforilaza, enzîmele ciclului Krebs.
2.3. Descrieți tipurile de contracții musculare.
1)Contractia izometrica. Se produce cand muschiul care se contracta este fixat la ambele extremitati.
Astfel lungimea fibrelor nu se modifica in timpul contractiei; se produce insa cresterea tensiunii
musculare. Muschii antigravitationali, care intretin postura, muschii masticatori in procesul de zdrobire a
alimentelor, efectueaza contractii izometrice.
2)Contractia izotonica. Este efectuata de catre muschiul de care atarna o greutate. In cursul contractiei,
lungimea sa se reduce, tensiunea ramanand nemodificata. Contractiile izotonice sunt caracteristice
deplasarii membrelor in procesul de mers, ridicarilor de greutati de valoare constanta.
53
3)Contractia auxotonica. Este o manifestare functionala intermediara. In timpul contractiei muschiului se
scurteaza limitat insa cu cresterea in mod progresiv a tensiunii. Contractiile auxotonice se efectueaza
combinat cu cele precedente in procesul de munca, atunci cand forta musculara superioara invinge o
forta externa in crestere.
3.1. Descrieți infarctul miocardic
Infarctul miocardic reprezinta un focar de necroza ischemica in miocard cauzat de insuficienta circulatiei
sangvine coronare.Boala incepe cu accese de durere localizate retrosternal ce dureaza citeva ore in
sir,iar ca complicatie poate aparea:socul de durere,tahicardia,extrasistolia. A 2 zi dupa infarct se redica
temperature pina la 38 grade si apare leucocitoza.Diagnoza se pune pe baza ECG. Debutul simptomelor
infarctului miocardic este, de obicei, gradual, pe parcursul a câteva minute, rareori fiind brusc.[6]
Durerea toracică anterioară este cel mai frecvent simptom al infarctului miocardic acut şi este descrisă
frecvent ca o gheară, constricţie sau ca o senzaţie de presiune. Durerea iradiază cel mai frecvent în
braţul stâng, dar poate iradia şi în mandibulă, braţul drept, interscapular şi în epigastru, unde poate
mima un pirozis.Respiraţia dificilă (dispnea) apare atunci când afectarea miocardului reduce debitul
cardiac al ventriculului stâng, producând insuficienţă ventriculară stângă urmată de edem pulmonar. Alte
simptome pot fi diaforeza (transpiraţie excesivă), astenie fizică (slăbiciune), ameţeli, greaţă, vomă, şi
palpitaţii. Aceste simptome sunt cel mai probabil cauzate de descărcarea masivă în sânge a
catecolaminelor de către sistemul nervos simpatic ca răspuns la durere şi tulburările hemodinamice ce
rezultă din disfuncţia cardiacă. Pierderea stării de conştienţă (datorită perfuziei cerebrale inadecvate şi
şocului cardiogen) şi moartea subită (frecvent datorită fibrilaţiei ventriculare) pot apărea în infarctul
miocardic.
3.2. Caracterizați tipurile de infarct
Tipul 1: Infarct miocardic spontan asociat cu ischemia datorată unui eveniment coronarian primar cum ar
fi erodarea şi/sau ruptura, fisura ori disectia placii
Tipul 2: Infarct miocardic secundar ischemiei fie datorită unui necesar de oxigen crescut, fie aportului
inadecvat, cum ar fi spasmul coronarian, embolism coronarian, anemie, aritmii, hiper sau hipotensiune
Tipul 3: Moarte subită cardiacă, incluzând stop cardiac, deseori însoţită de simptome sugestive pentru
ischemie, însoţite de supradenivelare recentă de segment ST, BRS nou apărut, sau dovada existenţei
unui tromb proaspăt angiografic sau la autopsie, dar decesul producându-se înainte de a se preleva
probe sanguine, sau recoltarea acestora a fost făcuta înainte de apariţia biomarkerilor cardiaci în sânge.
Tipul 4a: Infarctul miocardic asociat PCI
Tipul 4b: Infarctul miocardic asociat cu tromboza de stent, documentată angiografic sau la autopsie
Tipul 5: Infarctul miocardic asociat bypassului aortocoronarian.
Infarctul mai poate fi mic,mare,transmural.Cel mic-aria infarctului este pina la 1 cm2,
Mare-este afectata o parte a musciului cardiac 2 cm2,transmural-atunci cind focarul de necroza strabate
toate cele 3 straturi ale inimii.
3.3. Enumărați factorii care favorizează apariția infarctului.
-nepermiabilitatea vaselor coronare in urma trombului sau spasmului de lunga durata;hipoxia de lunga
durata;dereglari neuro-endocrine din miocard;insuficienta ionilor de Na si K;factorii de
risc(obezitatea,diabetul zaharat,fumatul,alcool,hipodinamia)
BILET DE EXAMINARE Nr. _21_
1.1. Descrieți fiziologia ureterelor.
Ureterele transporta urina de la rinichi catre vizica urinara,iar urina nu-si modifica semnificativ compozitia
pe parcursul acestui traseu.Ureterele trec prin muschiul detrusor si se deschid in vizica urinara in trigonul
vezical.Fiziologic,ureterele strabat oblic peretele vezicii urinare pentru citeva centimetre.Segmentele
terminale ale ureterelor sunt comprimate de mushiul detrusor,in acest fel prevenindu-se curgerea
retrograda a urinei odata cu cresterea presiunii intravezicale (in timpul mictiunii sau compresiei
vezicale).Fiecare unda peristaltica se deplaseaza de-a lungul ureterului determinind cresterea presiunii
intrauretrale,in acest fel se produce deschiderea segmentului terminal intraparietal si evacuarea urinii in
vezica urinara.
54
1.2. Caracterizați fiziologia vezicii urinare.
Vezica urinara are rol in stocarea si elimenarea urinei.Vezica se umple progresiv pina in momentul in
care tensiunea intraparietala depaseste valoarea prag,aparind astfel reflexul de mictiune care induce
dorinta constienta de a urina sau chiar evacuarea vezicii. Muschiul neted al vezicii urinare se numeste
muschi detrusor si are rolul de creste presiunea intravezicala pina la 40-60 mm Hg atunci cind se
contracta ,fiind astfel implicat in procesul de evacuare.Atunci cind vezica urinara este goala,presiunea
intraveziculara este aproape nula dar incepe sa creasca progresiv in momentul umplerii,daca in vezica
sunt 30-50 ml de urina ,presiune este de 5-10 cm H2O.Presiunea creste usor pina la atingerea unei
valori de 300-400 ml de urina cind presiunea incepe sa creasca rapid. Pe masura ce vezica se umple se
produc contractii de mictiune supraadaugate datorate unui reflex declansat de stimularea receptorilor
senzoriali de intindere din peretele vezical. Pe masura ce vezica se umple,reflexele devin din ce in ce
mai frecvente si mai puternice.Odata ce a fost declansat,reflexul de mictiune are capacitatea de a se
autointretine.Acest reflex consta in:cresterea rapida si progresiva a presiunii;stationarea
presiunii;revenirea presiunii la valoarea de baza.Ind intensitatea reflexului de mictiune atinge un anumit
prag,se declanseaza un alt reflex care inhiba sficterul vesical extern insa daca la nivel cerebral inhibitia
este mai puternica ,se declanseaza mictiunea.

1.3. Relatați despre procesul de micțiune.


Procesul de eliminare a urinei depozitata in vezica urinara se numeste mictiune.Mictiunea este un act
reflex declansat de acumularea a 150-200 ml de urina in vezica urinara.Stimularea sistemului nervos
simpatic are ca efect relaxarea muschiului vezical, scaderea presiunii intravezicale si contractia
sfincterului vezical intern.In consecinta, simpaticul inhiba mictiunea.Stimularea sistemului nervos
parasimpatic are ca efect contractia muschiului vezical si relaxarea sfincterului vezical intern.Stimularea
parasimpaticului permite eliminarea urinei din vezica urinara.Scoarta cerebrala controleaza sfincterul
vezical extern, de aceea mictiunea poate fi amanata pana cand conditiile permit realizarea acestui
proces.
2.1. Descrie particularitățile anatomo-fiziologice ale măduvei spinării.
Maduva spinarii este situata in canalul vertebral,are forma cilindrica,turtita antero-posterior,prezinta
doua umflaturi:cervicala si lombara. Maduva spinarii se leaga de receptori si de efectori prin 31 perechi
de nervi spinali. La vertebre maduva spinarii este formata din sunbstanta cenusie si substanta alba.
Suprafata cenusie se dispune in interior,are forma literei H,se prezinta sub forma a 3 perechi de coarne:
-coarne anterioare(formata din neuroni motorii);
-coarne posterioare(formata din neuroni senzitivi);
-coarne laterale(formate din neuroni visceromotori).
Intre perechile de coarne se gaseste comisura cenusie strabatuta de canalul ependimar.Substanta alba
este dispusa la pereferii in jurul substantei cenusii.Ea este formata din fascicule de
fibre:ascendente(fibrele sensibilitatii),descendente (fibrele motricitatii). Maduva spinarii nu ocupa toata
grosimea canalului vertebral. Intre peretele osos al vertebrelor si maduva se afla cele trei membrane ale
meningelor vertebrale care asigura protectia si nutritia maduvei. Sub vertebra L2, maduva se
prelungeste cu conul medular, iar acesta cu filum terminale, care ajunge la coccis pe fata posterioara a
celei de-a doua vertebre coccigiene.Maduva spinarii este invelita la exterior de meningele spinal
reprezentat de cele 3 foite ale acestuia:dura mater,arahnoida si pia mater.
2.2. Numește funcțiile principale ale măduvei spinării
Maduva spinarii are 2 functii fundamentale:functia reflexa si de conducere.In substanta cenusie a
maduvei spinarii sunt localizati centrii unor reflexe somatice si vegetative importante:reflexul
patelian,ahelian,bicipital,tricipital,etc. Functia de conducere reprezinta transmiterea impulsurilor venite de
la receptor spre creier sau de la creier spre organul efector.
2.3. Caracterizează reflexele măduvei spinării.
Distingem reflexe medulare somatice in care raspunsul se constata la nivelul unui muschi striat voluntar
si reflex medulare vegetative, al caror raspuns se exprima la nivelul unei galnde sau muschi neted. 1.
55
Reflexele medulare somatice se grupeaza dupa complexitatea lor in refexe scurte sau segmentare si
reflexe lungi sau intersegmentare. Principalele grupe de reflexe somatice scurte sunt reflexele miotaice,
reflexele de flexiune si reflexele cutanate. Reflexele miotatice sunt provocate de intinderea usoara a
proprioceptorului si muschi (fusul neuromuscular) si consta in contractia brusca (secusa musculara) a
muschiului respectiv. Rolul acestui reflex este in mentinerea posturii, in activitatea antigravitationale a
musculaturii extensoare si in reglarea tonusului muscular. Reflexele de flexiune (nociceptive) sunt
provocate prin excitarea dureroasa a exteroceptorilor si constau in retragerea brusca a membrului din
fata agentului excitant (de exemplu retragerea membrului superior cand atingem cu mana un corp
fierbinte). Ele sunt reflexe de aparare polisinaptice; receptorii lor sunt localizati in piele si sunt mai ales
terminatii nervoase libere. Reflexele cutanate reprezinta un caz aparte de reflexe de flexiune obtinute
prin excitarea nedureroasa a tgumentelor regiunii plantare (reflex cutanat plantar), sau abdominale
(reflex cutanat abdominal). Raspunsul consta in contractia brusca a muschilor subiacenti.
2.Reflexele medulare vegetative. Functile organelor interne sunt reglate de centrii vegetativi simpatici si
parasimpatici localizati la etaje diferite ale sistemului nervos central de la maduva pana la scoarta
cerebrala. Receptorii care declanseaza aceste reflexe pot fi localizati la nivelul viscerelor si vaselor de
sange (interoceptori), fie la nivelul pielii (exteroceptori). Caile aferente sunt fibre ale neuronilor senzitivi
din ganglionii spinali. Centrii reflexelor spinale vegetative sunt localizati in diferite etaje ale maduvei:
centrul pupilodilatator si cel cardioaccelerator in maduva toracala inalta; centrii de mictiune si defecatie
in maduva lombosacrala; centrii vasoconstrictori, centrii sudorali, centrii piloerectori (care determina
contractia muschiului neted de la radacina firului de par) sunt situati in maduva toracolombara; centrii
sexuali sunt situati pentru reflexul de erectie in maduva sacrata (parasimpatic) iar pentru reflexul de
ejaculatie in maduva lombara (simpatic).
3.1. Dați noțiunea de anemie locală
Anemie locala sau ischemia se numeste reducerea irigatiei sangvine a unei anumite portiuni de tesut in
urma scaderii sau incetarii afluxului de singe prin artere spre acest tesut. Presiunea sangvina in
artera,ce sa afla mai sus de obstacol,scade din cauza micsorarii irigatiei sangvine. Ischemia se
caracterizeaza prin:paloarea tesutului sau pierderea coloratiei normale;racirea tesutului ,micsorarea
volumului portiunii ischemice in urma micsorarii hiperimiei;dereglarea metabolismului,care duce la
aparitia distrofiei sau chiar la necroza;dereglarea functiei organelor;dureri;senzatii de amorteli,intepaturi.
3.2. Numiți cauzele de apariție a ischemiei
Cauza generală a ischemiei este micşorarea lumenului arterei aferente cu hipoperfuzia organului.Dupa
cauzele de aparitie exista 3 forme de ischemie:
1.Ischemia prin comprimarea arterei aferente sau a portiunii de tesut .Ea poate fi provocata prin
ligaturarea arterei,prin comprimarea vasului de catre o tumoare in crestere,o cicatrices au un corp strain.
2 Ischemia prin obstruarea vasului arterial afferent(tromb,embol) sau prin inchiderea lumenului vascular
datorita unor modificari patologice aparute in peretele vasului. 3. Ischemia neurotica (sau spastica0
apare in urma unui spasm vascular reflex al vaselor(angiospasm),provocat de excitarea aparatului
vasoconstrictor.Printre excitantii,care provoaca angiospasmul pot fi:frigul,care actioneaza pe suprafata
corpului,traumatismul intens,unele substante toxice.
Ischemia mai poate fi provocata de excitarea centrelor vasomotorii din creier. Ea se manifesta uneori
sub forma unui spasm simetric al arterelor aferente in diferite portiuni ale corpului.Ischemia mai poate
aparea si in cazul unui aflux puternic de singe intr-o alta portiune a organismului.
3.3. Descrieți consecințele ischemiei.
Consecintele ischemiei depind de importanta obstructiei vasculare, de viteza cu care se instaleazã si
de timpul cât ea persistã. Consecinţele ischemiei: a) sta­za ischemică; b) leziuni celulare; c) distrofii
celulare; d) ne­croza; e) inflamaţia; f) sclerozarea.Un rol important în evoluţia ischemiei şi determinarea
consecinţelor acesteia îl are circulaţia sanguină colaterală, efectuată paralel cucirculaţia sanguină
magistrală. Colateralele în diferite organe se deosebesc prin tipul vaselor (arteriale, venoase, capilare),
tipul anastomozării (anastomoze laterale, termi­na­le), calibrul sumar al acestora comparativ cu
diametrul vasului magistral.Sfirsitul favorabil depinde de gradul de dezvoltarea a circulatiei sangvine
56
colaterale,care are un character compensator. Cu cit mai repede se dezvolta circulatia colaterala,cu atit
mai mic este pericolul pentru tesutul respective.Datorita circulatiei colaterale,deja peste 3-4 zile dupa
ligaturarea arterei humerale apare un puls slab in artera radial.

BILET DE EXAMINARE Nr. 22


1.1.Relatează despre metabolismul lipidic.
Lipidele prezinta o grupa mare de grasimi si substante asemanatoare de diferita structura chimica.Din
ele fac parte grasimile neutre si lipidele.O particularitatecomuna pentru toate lipidele este nedezolvarea
lor in apa.Cantitatea de lipidein organismul omului se poate modifica independenta de caracterul
alimentatiei,de virsta,de activitatea musculara,de starea sistemului nervos si de starea glandelor cu
secretie interna.In norma in organism trebuie sa se contina 10-20 %,insa la o dereglare a metabolismului
nivelul lor ajunge pina la 50%.La oxidarea 1 g de lipide se elimina 3,3 Kcal de energie.Sunt necesare
pentru formarea protoplasmei,a nucleilor si membrane nucleare.Surplusul de grasime se depune in
organism la rezerva sub forma de tesut adipos,se depune in ficat,muschi,epiploon,si in tesutul celular
subcutanat s.a. organe.
1.2. Descrie importanţa biologică a lipidelor.
Importanata biologica a lipidelor consta in faptul ca ele servesc ca substante energetice de rezerva
ale organismului.Functia energetica a lipidelor reprezinta un depoyit energetic concentrate si cea mai
economica cale de rezerva de energie 1 g de lipide elibereaya 9.30 cal.,pe cind 1 g de protein sau
glucide 4.5 cal. Dupa origine, grasimile se impart in vegetale si animale. Ele contin acizi saturati si
nesaturati. Grasimile bogate in acizi grasi saturati sunt solide la temperatura obisnuita, cele bogate in
acizi grasi nesaturati sunt lichide si se numesc ulei.Grasimile indeplinesc rol energetic in organism si se
folosesc la lupta acestuia contra frigului, intra in componenta celulelor organismului, pot fi sintetizate din
produsele intermediare ale metabolismului proteic si glucidic, dar aceste grasimi nu contin acizi grasi
polinesaturati, care se numesc esentiali. Grasimile contribuie la absorbtia vitaminelor liposolubile si
servesc ca sursa a acestor vitamine. Grasimile stimuleaza peristaltismul intestinal, eliminarea bilei,
functia exocrina a pancreasului, imbunatatesc calitatile gustative ale hranei si provoaca senzatia de
saturatie. Grasimile se depoziteaza ca substanta de rezerva in tesutul adipos sub piele, in jurul unor
organe.Lipidele sunt substante de rezerva cu valoare calorica superioara glucidelor care joaca un roll
important in alimentatie si mai cu seama in termogeneza. Necesitatea medie a omului sanatos , in
grasimi constituie 30% din valoarea energetica a ratiei. La persoanele ce indeplinesc un lucru fizic greu
acest indice se mareste pana la 35%.
Grasimile detin o serie de functii vitale, astfel ca: reprezinta o sursa energetica importanta pentru toate
tesuturile, cu exceptia creierului si sistemului nervos central, izoleaza termic organismul, protejeaza
viscerele de socurile mecanice, transmit impulsurile nervoase si izoleaza fibrele nervoase, sunt
componente structurale esentiale ale membranelor celulare, cu rol in reglarea transportului
transmembranar al nutrientilor, metabolitilor si altor molecule, sunt transportori pentru molecule
liposolubile precum: vitaminele A, D, E, K.
1.3.Relatează despre importanța lipidelor în timpul efortului muscular
Consumul energetic al organismului in efort este ridicat (5000-6000 kcal). Efortul submaxim poate fi
mentinut perioade prelungite de timp. Utilizarea combustibulului in cursul efortului submaxim urmeaza o
succesiune ordonata de etape care se bazeaza la inceput pe hidratii de carbon. Pe masura ce se
continua antrenamentul,muschiul efector obtine o cantitate crescinda de energie din acizii grasi liberi
circulanti. Antrenamentul aerob sporeste dependenta organismului fata de lipide ca furnizor de energie si
astfel se deminueaza dependent de glucide.Contributia lipidelor si a hidratilor de carbon la producerea
energiei poate fi influentata,in mare masura de regimul alimentar. Adaptarea organismului la un regim
bogat in lipide,poate cauza o schimbare substantial in utilizarea substratului,de la glucide la lipide.
2.1. Descrie particularitățile anatomo-fiziologice ale analizatorului auditiv.
Analizatorul auditiv are roluri importante legate de orientarea in spatiu, depistarea pericolelor si
perceperea vorbirii, care sta la baza relatiilor interumane.Excitantul adecvat al analizatorului auditiv il
57
constituie undele sonore.Segmentul periferic sau receptor al analizatorului auditiv, se gasesete la nivelul
urechiei interne.Urechea este un organ pereche, situat pe partile laterale ale capului.Este alcatuita din
trei parti: urechea externa, urechea medie si urechea interna.Urechea externa este formata din pavilion
si conduct auditiv extern.Conductul auditiv extern se intinde de la pavilion la timpan.Timpanul se afla la
limita dintre urechea externa si urechea medie.Urechea medie este o camera plina cu aer deoarece
comunica cu faringele printr-un canal numit trompa lui Eustachio.Pe peretele intern, dinspre urechea
interna, prezinta doua orificii numite fereastra ovala si fereastra rotunda.In urechea medie se afla un lant
de trei oscioare: scarita, ciocan si nicovala.Talpa scaritei se sprijina pe fereastra ovala.Urechea interna
este formata dintr-un sistem de spatii ce alcatuiesc labirintul osos.Labirintul osos este format din: trei
canale semicirculare osoase, vestibul osos si melc osos (cohlee).In interiorul labirintului osos se afla
labirintul membranos.Labirintul membranos este format din trei canale semicirculare membranoase,
vestibul membranos si melc membranos (canal cohlear).In interiorul labirintului membranos se afla un
lichid numit endolimfa.Intre labirintul osos si cel membranos se afla un spatiu care contine lichidul numit
perilimfa. 1. Segmentul periferic (receptor)Segmentul periferic al analizatorului auditiv este reprezentat
de organul Corti, situat pe membrana bazilara din structura cohleei.Organul Corti este format din celule
senzoriale auditive si celule de sustinere.Celulele senzoriale auditive prezinta la polul apical cili.Cilii
strabat membrana reticulata iar varful lor patrunde in membrana Tectoria.2. Segmentul intermediar (de
conducere)
Segmentul intermediar al analizatorului auditiv este reprezentat de calea auditiva formata din patru
neuroni: I.Primul neuron (protoneuronul) este situat in ganglionul spinal Corti din columela. II.Al doilea
neuron (deutoneuronul) se afla in puntea lui Varolio. III.Al treilea neuron (tritoneuronul) se afla in
mezencefal. IV.Al patrulea neuron se afla in metatalamus. 3.Segmentul central se afla in girusul
temporal superior.
Fiziologia analizatorului auditiv.Pavilionul urechiei capteaza si dirijeaza undele sonore catre conductul
auditiv extern.La capatul acestui conduct unele sonore pun in vibratie timpanul care la randul sau
antreneaza lantul celor trei oscioare. Lantul de oscioare nu transmit pasiv vibratiile, ci prin muschii
ciocanului si scaritei contribuie la modificarea intensitatii sunetului:- contractia muschiului ciocanului
diminueaza sunetele prea puternice;- contractia muschiului scaritei amplifica sunetele prea slabe.De la
oscioare unda sonora este transmisa succesiv ferestrei ovale, perilimfei si endolimfei.Vibratiile perilimfei
determina si vibratii ale endolimfei, deoarece membrana vestibulara este extrem de subtire.Vibratiile
perilimfei determina deformarea membranei bazilare pe care se afla organul Corti.Cilii celulelor
senzoriale auditive se indoaie fata de membrana Tectoria si se declanseaza un influx nervos.Influxul
nervos este transmis prin calea auditiva la segmentul central, aflat in girusul temporal superior, unde se
transforma in senzatie de auz.
2.2. Caracterizează mecanismul de percepție a undelor sonore
Pentru perceperea sunetelor servesc formatiunile speciale:urechea externe,medie si interna. Undele
sonore intrind in contactul auditiv extern duc la oscilatiile tempanului care desparte urechea externa de
cea medie. Acste oscilatii se transmit in sistemul osos:ciocanasul,nicovala,scarita care se afla in
cavitatea urechii medii. Scarita se afla linga ferestruica ovala inchisa de o membrane.Membrana
percepe oscilatiile si le transmite la endolimfa(lichidul care umple melcul).Receptorii auditivi sunt situati
pe membrane baza a melcului si cansta din:celulele epiteliale aprovizionate cu cilii. Acesti cili la
oscilatiile endolimfei se lovesc de membrane tegumentara si ca rezultat energia mecanica se transforma
intr-un impuls nervos ca prin nervul auditiv transmite excitatia in portiunea temporala a scoartei cerebrale
unde are loc analiza superioara a sunetelor percepute. Inaltimea sunetelor depinde de frecventa
oscilatiilor undelor sonore si se masoara in hert. Cu cit este mai inalta frecventa oscilatiilor cu atit e mai
inalt sunetul si omul percepe oscilatiile sonore de la 16000-20000 hert. Spre batrinete se inrautateste
perceptia sunetelor inalte si puterea sunetului.
2.3. Descrie rolul analizatorului audutiv în practica sportiva
Urechea nu asigură numai auzul, dar este responsabilă şi pentru simţul echilibrului, în activităţile
musculare. Partea urechii interne responsabilă de echilibru se numeşte labirint osos. Labirintul
58
membranos este înconjurat de un lichid, numit perilimfă. In interiorul labirintului membranos se află alt
lichid, endolimfa. Lichidele nu fac doar să umple un spaţiu, ele sunt o parte esenţială a sistemului de
echilibru. Părţile individuale ale labirintului osos sunt sensibile la mişcare. rotaţie şi orientarea capului.
Miscarile capului si corpului (de rotatie sau rectilinii) stimuleaza cilii celulelor receptoare din vestibul si de
la baza canalelor semicirculare. Impulsul nervos este transmis prin nervul acustico-vestibular in lobul
temporal, aria auditiva, dand senzatia de echilibru.
3.1. Dați noțiunea de hipertrofie.
Prin hipertrofie se subintelege crsterea tesuturilor peste limitele volumului normal.Volumul tesutului
creste pe seama maririi volumului anumitor celule(hipertrofia propriu-zisa) sau pe seama cresterii
numarului lor (hiperplazia). De cele mai multe ori volumul creste atit pe seama hipertrofiei celulelor,cit sip
e seama maririi numarului acestora.
3.2. Caracterizați hipertrofia adevărată și pseudohipertrofia.
Deosebim hipertrofia adevarata si pseudohipertrofia.Hipertrofia adevarata consta in marirea uniforma a
volumului tuturor partilor componente ale organului,inclusiv a elementelor sale parenchimatoase
specifice;in acest caz capacitatea functionala a organului creste.Pseudohipertrofia se caracterizeaza
prin marirea volumului organului nu pe seama parenchimului sau,dar pe seama unui alt tesut (tesut
celular intermuscular sau celuloadipos);parenchimul insa nu se mareste sau chiar se atrofiaza,iar
activitatea organului este redusa.Hipertrofia poate sa apara in conditii fiziologice,hipertrofia fiziologica.In
conditii fiziologice apare:
-hipertrofia adevarata a muschilor scheletului-in caz de munca fizica intensa (de exemplu in urma
antrenamentului);
-hipertrofia adevarata a uterului (in perioada sarcinii);
-hipertrofia glandei mamare (la mamele care alapteaza si la gravide).
Hipertrofia adevarata se caracterizeaza prin asemanarea tesutului nou-format cu tesut normal,din care a
aparut el.

3.3. Descrieți hipertrofia funcțională sau de adaptare.


Hipertrofia,aparuta dupa omunca fizica intensa in urma unei supraincordari functionale se numeste
hipertrofie functionala sau de adaptare.Ea poate fi provocata de:
1)prezenta unor obstacole in activitatea organului ( de exemplu hipertrofia miocardului-la viciu
cardiac;hipertrofia muschilor netezi a intestinului si a vezicii urinare in prezenta unor obstacole,sub forma
de stricturi sau calcuri).
2)abolirea,atrofia sau extirparea unei parti a organului sau a unuia din organele parechi,cind partea sau
organul ramas intact indeplineste si functia celui lezat sau absent ( de exemplu ,hipertrofia lobului sting
al ficatului in caz de atrofie a lobului drept sau hipertrofia unui rinichi dupa extirparea celuilalt.

BILET DE EXAMINARE Nr. __23___


1.1. Dați noțiunea de metabolism bazal.
Metabolism bazal (BMR), reprezintă cantitatea minimă de energie consumată (kcal/kJ) de corpul uman
pentru a ne ţine în viaţă, când se află în stare de repaos complet, cu o activitate psihică normală, într-un
mediu cu temperatură neutră şi cu inactivitate a sistemului digestiv.
Energia (caloriile) sunt arse şi folosite de corpul uman pentru a respira, a pompa sângele, a menţine
temperatura corpului, a funcţiona organele interne cum ar fi ficatul, creierul, inima, etc. Corpul uman
consumă în jur de 60%..70% din energia noastră, fie îngerată prin alimente sau din rezervele corpului.
1.2. Descrieți calcularea metabolismului bazal după tabel.
Dupa determinarea experimentala a metabolismului bazal cu ajutorul aparatului trebuie sa se
concretizeze daca rezultatul obtinut corespunde normei. Este un tabel special,cu ajutorul caruia dupa
sex,virsta,statura si masa se calculeaza metabolismul bazal in norma.Tabele sint alcatuite pe cale
statistica,adica reprezinta cifre medii,obtinute in urma unui nr mare de determinari . Cu ajutorul
antropometrului se masoara inaltimea pacientului,se afla masa corpului.Tabele pentru barbate si femi
59
sunt diferite,fiindca la barbate metabolismul bazal ste de 10 % mai intens decit la femei .Normograma
este formata din 2 tabele A si B. I n tabelul A se da masa pacientului,iar in drept cu ea –numarul 1098. I
n tabelul B se gaseste pe orizontala virsta,iar pe vertical inaltimea,la intersectia colonitei se gaseste cifra
705. Se aduna cifrele gasite.
1.3. Caracterizați procentul de abatere a metabolismului bazal după formula lui Ryd.
Dupa formula lui Ryd se poate calcula procentul abaterii marimii metabolismului bazal de la norma.
Aceasta formula se bazeaza pe legatura dintre presiunea arterial,frecventa pulsului si formarea caldurii
in organism. Calcularea metabolismului bazal cu ajutorul formulei de un rezultat aproximativ,iar in unele
boli rezultatul este real si de aceea aceasta formula se foloseste in clinica. Abaterea de 10 % se
considera in limitele normei.Utilajul:sigmonanometru,fonendoscop,ceasornic.La pacient se se
masoarapulsul si tensiunea arterial la mina dreapta de 3 ori. Procentul de abatere a metabolismului
bazal de la norma se determina dupa formula lui Ryd; procentul de abatere=0,75 x (frecventa
pulsului+presiunea pulsului x 0,74)-72. Pentru a simplifica calculul dupa formula lui Ryd se recomanda
folosirea tabelelor speciale,numite normograme. Cu ajutorul acestor normograme se poate compara
frecventa pulsului pacientului cu marirea tensiunii arteriale. Punctul de intersectie a liniei medii ne indica
marimea abaterii metabolismului bazal de la norma in procente.
2.1.Relatați particularitățile anatomo-fiziologice ale ficatului.
Ficatul este cea mai mare glanda a aparatului digestiv, organ intraperitoneal plin, de consistenta ferma.
Ficatul cantareste la adult 1200-1500g cu vasele golite. Este situat in loja subdiafragmatica (hepatica) in
hipocondrul drept. Este alcatuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa 6 ori mai mare decat cel stang.
Este situat in cavitatea abdominala – etajul supramezocolic in partea superioara dreapta, imediat sub
diafragm, iar lobul sau stang se intinde pana in epigastru. Locul ocupat de ficat se numeste loja
hepatica.Are forma unui semiovoid, asezat transversal in abdomen, cu lungimea de aproximativ 28 cm,
diametrul antero-posterior de 18 cm, inaltimea de 8 cm si greutatea de aproximativ 1400 g. are culoare
rosie-caramizie, datorita cantitatii mari de sange pe care o contine.
Ficatul este o glanda anexa a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolica reprezinta unul dintre
cele mai complexe organe interne.
Ficatul elimina pe cale biliara pigmentii biliari, colesterol, unele metale grele si fosfataza
alcalina.Intervine in metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor si substantelor
minerale.Are rol in termoreglare, sangele din venele hepatice avand temperatura cea mai ridicata in
organism.Are functie antitoxica, capteaza particulele straine in intestin in circulatia prin celulele Kupffer;
in hepatocite se produce conjugarea , oxidarea si reducerea unor substante cu efect nociv:-formarea
ureei din amoniac (functie ureoproteica) ;reducerea, conjugarea si inactivarea unor hormone.Contribuie
la transferul sangelui din sistemul port in marea circulatie si la depozitarea sangelui (volumul stagnant).

2.2.Caracterizați funcţiile metabolice ale ficatului.


Prima functie principala a ficatului este sa stocheze energie in forma glicogenica, care este compus
dintr-o forma de zahar numita glucoza. Ficatul inlatura glucoza din sange atunci cand nivelul acestaia
este crescut. Printr-un proces numit glicogeneza, ficatul combina moleculele de glucoza in lanturi lungi
pentru a creea glicogenul, un carbohidrat care asigura o forma de energie depozitata. Alta functie
cruciala a ficatului este productia bilei, un lichid de culoare galben-maro ce contine saruri necesare
pentru digestia lipidelor sau a grasimilor. Aceste saruri sunt produse de lobuli. Bila paraseste ficatul
printr-o retea de ducte si este transportata in colecist, care concentreaza bila si o elibereaza in duoden.
Vitaminele se gasesc de asemenea depozitate in ficat. Prin vena portala trece sangele bogat in agenti
nutritivi, ficatul colecteaza si depoziteaza vitamina A, D, E si K, raman depozitate de asemenea si
vitaminele B. Ficatul functioneaza ca o fabrica chimica. Cateva proteine importante gasite in sange, se
fabrica in ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta in retentia de Ca+ si altor substante in circuitul
sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea miscarii apei din sange in tesuturi. Ficatul produce si
globina – una din cele 2 componente ce formeaza hemoglobina. Mai produce si alte grupuri de proteine
ce includ anticorpi. Multe alte chimicale sunt produse de ficat: fibrinogen, protrombina – care ajuta in
60
vindecarea ranilor, in cicatrizare si colesterol – o componenta cheie a membranelor celulare care
transporta grasimi din sange in tesuturi. Aditional fabricarii produsilor chimici, ficatul ajuta la
neutralizarea, inactivarea si eliminarea substantelor toxice ca: medicamente si alcool din circuitul
sangvin. Functia antitoxica este practicata de ficat prin absorbtia de toxine, le altereaza chimic apoi le
excreta in bila.

2.3.Numiți funcția de barieră ale ficatului.


3.1. Dați noțiunea de regenerare.
Regenerarea este cresterea tisulara,provocata in organism de lezarea sau distrugerea tesutului si care
are drept consecinta restabilirea completa sau partiala a acestuia.Regenerarea este pe larg raspindita in
natura.Ea exista atit la plante cit si latoate animale.ea are o mare insemnatate atit penrtu omul sanatos
cit si pentru cel bolnav.Se intilnste in organism in cazul inlocuirii elementelor imbatrinite prin altele noi (
de exemplu,regenerarea epidermului cutanat,a celulelor glandulare,a eritrocitelor.

3.2. Descrieți regenerarea fiziologică și patologică.


Regenerarea fiziologica-este restabilirea alimentelor tisulare,care sunt inlocuite in conditii
normale.Extirparea organului duce la dereglari in functia organului ramas.La inceput(in I faza)se
observa insuficienta functiei in comparative cu functia ambelor organe pare,apoi faza a II functia
organului hipertrofiat (ramas) treptat se mareste,insa volumul lui nu atinge volumul activitatii organelor
pare.De fapt,activitatea organului hipertrofiat constituie 60-70 % de la volumul lucrului a organelor pare
de pina la operatie.Masa organului hipertrofiat e de 60-80 % din masa organelor pare.
Regenerarea patologica apare dupa leziuni,necroza tesutului,in caz de inflamatie,cind se distruge o
parte de tesut sau de organ si se formeaza un defect.Pe locul tesutului disparut sau distrus,din
lementele tisulare mentinute si capabile de inmultire,incepe cresterea unui tesut nou,care inlocuieste
defectul format.In diferite organisme regenerarea decurge in mod diferit si depinde de :Gradul de
diferentiere a organismului;De stadiul de dezvoltare ontogenetica a organismului,fiind mai perfectionata
in tesuturile embrionului.Cu cit tesutul este mai diferentiat ,cu atit mai putin e capabil la regenerare.

3.3. Caracterizați regenerarea celor 4 tipuri de țesuturi.


Regenerarea tesutului conjunctiv.Foarte bine regenereaza tesutul conjunctiv lax.Regenereaza si tesutul
osos.Procesele regeneratoare au loc in periost,in cicatrizarea fracturilor osoase.Bine regenereaza
tendoanele,fasciile,mai putin tesutul cartilaginous.Tesutul adipos poseda capacitate slaba de
regenerare.
Regenerarea tesutului epitelial.Tesutul epitelial poseda o capacitate inalta de regenerare.Regenerarea
epidermului are o mare insemnatate in procesul de cicatrizare a ranilor.Bine regenereaza epiteliul
tunicilor mucoase.Procesele regenerative sunt posibile in parenchimul ficatului,rinichiului,glandelor
salivare,pancreasului.
Regenerarea tesutului muscular este cu mult mai slaba decit a tesutului conjunctiv si
epitelial.Regenerarea fibrelor musculare scheletice are loc prin diviziunea amitotica (directa) celulara la
hotar cu portiunea lezata.La capetele muschiului lezat apar niste proeminente conice musculare,iar in
fibrele musculare lezate se restabileste staţia transversala.
Regenerarea tesutului nervos.Celulele nervoase (SN periferic si vegetativ,neuronii motori si sensibili a
maduvei spinarii),regenereaza foarte slab,desi posibilitatea regenerarii lor in prezent nu se neaga.Axonii
celulelor nervoase poseda o capacitate inalta de regenerare 1-3 mm/24 ore.Nu regenereaza sau putin
axonii celulelor nervoase a encefalului,a scoartei,epiteliului cilindric al mucoasei cailor respiratorii se
poate transforma in epiteliul plat pluristratificat.

61
BILET DE EXAMINARE Nr. __24___
1.1. Caracterizați grupele principale de vitamine.
Vitaminele sunt substanţe chimice organice necesare în cantităţi mici pentru ca organismul să fie
sănătos.
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
Aceste vitamine sunt solubile în lipide şi în solvenţii acestora şi practic insolubile în apă. Din această
cauză, ele se găsesc numai în alimentele grase. Excluderea lipidelor din alimentaţie duce implicit la
sărăcirea în aceste vitamine. Insolubilitatea lor în apă explică pierderile minime în timpul operaţiilor de
spălare şi menţinere în apă a alimentelor fragmentate . Coeficientul de utilizare digestivă a vitaminelor
liposolubile este dependent de digestia şi absorbţia grăsimilor alimentare. Orice perturbare a acestui
proces periclitează aprovizionarea organismului cu vitaminele respective. Aşa se întâmplă în cazul
insuficienţei de lipază şi în afecţiunile hepato-biliare care scad secreţia de bilă şi de săruri biliare sau
împiedică ajungerea acestora în duoden . Dacă sunt ingerate în cantităţi mai mari decât necesarul
zilnic, excesul se depozitează în
lipidele tisulare, mai ales în cele hepatice, formând astfel rezerve care pot fi folosite în perioadele de
carenţă alimentară. În acest caz, semnele clinice ale insuficienţei vitaminelor apar după o perioadă mai
îndelungată de aport alimentar deficitar.
Vitaminele liposolubile:Vitamina A (retinolul),Provitamina A (carotenul),Vitamina D
(calciferolul),Vitamina E (tocoferolul),Vitamina K (filochinonul).
VITAMINELE HIDROSOLUBILE Deoarece sunt solubile în apă, ele se pot pierde uşor în timpul
preparării culinare sau
industriale: spălarea, păstrarea şi fierberea în apă şi nefolosirea acestei ape. Se absorb relativ uşor şi în
mare proporţie din tubul digestiv, dar pentru majoritatea dintre ele este necesară prezenţa acidului
clorhidric în sucul gastric. După ce sângele şi ţesuturile primesc cantităţi adecvate de vitamine, excesul
lor se elimină prin urină. În general, organismul nu-şi face rezerve importante de aceste vitamine. În caz
de aport alimentar insuficient, semnele carenţei apar destul de repede. Şi transpiraţiile abundente şi
repetate sunt o importantă cale de pierdere vitaminică.Din punct de vedere metabolic, o mare parte din
vitaminele hidrosolubile intră în structura unor enzime, fiind cofermentul acestora. Majoritatea intervin în
catalizarea proceselor eliberatoare de energie. Necesitatea de aceste vitamine este influenţată de
intensitatea cheltuielii de energie şi pentru o parte din ele raţia se şi exprimă la 1000 kcal.
Vitaminele hidrosolubile:Vitamina B1 (tiamina),Vitamina B2 (riboflavina),Vitamina B6
(piridoxina),Vitamina B12 (ciancobalamina),Vitamina Bc (acidul folic),Vitamina B3
(acidulpantotenic),Vitamina H (biotina),Vitamina C (acidul ascorbic),Vitamina P (citrina),
Vitamina PP (niacina,nicotinamida).

1.2. Descrieți dereglările apărute în organism în timpul stărilor de hipo- și hipervitaminoză.


Vitaminele sunt absolut necesare pentru crestere si dezvoltare. Organismul are nevoie zilnic de anumite
cantitati de vitamin. Excesul de vitamine in alimentatie poate duce la hipervitaminoze. Ca si in cazul
carentelor, apar dezechilibre in desfasurarea proceselor metabolice. Lipsa vitaminelor din alimentatie
provoaca tulburari grave ale organismului, numite boli de carenta. Lipsa totala a unei vitamine se
numeste avitaminoza si poate duce chiar la moarte. De cele mai multe ori insa apare o lipsa partiala a
vitaminelor, cunoscuta sub numele de hipovitaminoza, iar tulburarile metabolice in acest caz sunt mai
putin grave. Carentele vitaminice – AVITAMINOZA sau HIPOVITAMINOZA – pot fi induse de: aport
vitaminic alimentar absent sau insuficient, asociat sau nu cu sinteza insuficienta sau absenta a unor
vitamine sintetizate in organism; resorbtie deficitara in intestine (in caz de diaree cronica sau alte boli ale
intestinului, in boli hepatobiliare, etc.); cresterea nevoilor in unele boli sau in covalescenta lor.
HIPERVITAMINOZA, indusa de un aport vitaminic mare sau foarte mare, este exceptionala, chiar
imposibila pentru unele vitamine. Este produsa de un consum mare de vitamine prin produse
medicamentoase.

62
1.3. Descrieți importanța vitaminelor pentru organism.
Vitaminele ajuta la reglarea metabolismului, la conversia de grasimi si hidrati de carbon in energie, dar si
la formarea sistemului osos si tesuturilor.
Viata poate exista doar in prezenta tuturor vitaminelor esentiale. Vitaminele sunt substante
organice absolut necesare pentru cresterea, mentinerea vitalitatii si bunastarea generala a organismului
nostru si indeplinesc un rol esential in functionarea normala a acestuia. Ele regleaza metabolismul intern
prin intermediul sistemelor enzimatice. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de organismul uman,
insa se gasesc in cantitati mici in toate alimentele naturale, de unde este ideal sa le obtinem printr-o
alimentatie cat mai diversa.
Vitaminele nu au rol energetic (nu aduc calorii) si nici plastic (nu aduc material pentru sinteza diferitelor
structure ale tesuturilor si organelor): ele participa,insa,la numeroase reactii biochimice intracelulare si
extracelulare,care asigura cresterea,dexvoltarea si functionarea normal a organismului,in absenta
lor,aceste reactii nu se mai produc si consecinta pentru organismva fi oprirea cresterii si
dezvoltarii,precum si scaderea in greutate.

2.1. Descrieți componentele sistemului nervos central


SNC este alcatuit din doua componente de baza:maduva spinarii ,encefalul
Maduva spinarii-este situata in canalul vertebral,are forma cilindrica,turtita antero-posterior,prezinta 2
umflaturi:cervicala si lombara.Maduva spinarii se leaga de receptori si de efectori prin 31 perechi de
nervi spinali.
La vertebrale maduva spinarii este formata din substanta cenusie si substanta alba.
Substanta cenusie se dispune in interior,are forma literei H.
Substanta alba este dispusa la periferii in jurul substantei cenusii.
Functiile maduvei spinarii:Maduva spinarii are doua functii fundamentale:Functia reflexa si de
conducere.In substanta cenusie a maduvei spinarii sunt localizate centrii unor reflexe somatice si
vegetative importante:reflexul patelian,ahelian,bicipital,tricipital,sexual etc.Functia de conducere
reprezinta transmiterea impulsurilor venite de la receptor spre creier sau de la creier spre organul
efector.
Encefalul-reprezinta o continuitate a maduvei spinarii.El este protejat de cutia craniana de meninge si de
lichidul cefalorahidian.Encefalul este alcatuit din:Trunciul cerebral coordoneaza numeroase reflexe
vegetative involuntare cum ar fi: tuse,stranuturi,masticatie,respiratie,secretie salivara,sughiţ
etc.Cerebelul (creierul mic)este localizat in partea posterioara a cutiei craniene.Este compus din:
arhicerebel,paleocerebelul,neocerebelul.Diencefalul (creierul intermediar) este localizat in prelungirea
trunchiului cerebral si acoperit cu emisferele cerebrale.Emisferele cerebrale (creierul mare) ocupa cea
mai mare parte a cutiei craniene si acopera celelalte componente a SNC.Are trei fete:externa,mediana si
bazala.au substanta alba la interior si cenusie la exterior ce formeaza scoarta cerebrala.

2.2. Denumiți principalii centri vitali ai bulbului rahidian.


Între centrii bulbari, cei mai importanţi sunt centrii unor funcţii vitale (centrii respiratori, centrii
cardiaci, centrii vasomotori). Centrii respiratori coordonează mişcările respiratoare. Se distinge un
centru inspirator şi un centru expirator. Activitatea centrilor respiratori bulbari este reglată, atât prin
excitaţiile primite pe calea nervilor centripeţi de la suprafaţă corpului sau din plămâni, cât şi pe calea
umorală prin dioxidul de carbon adus de sânge.Centrii cardiaci au actiune asupra ritmului si intensitatii
contractiilor cardiace. A fost identificat un centru cardioinhibitor si un centru cardioaccelerator. Acesti
centri functioneaza prin actiunea unor excitanti foarte variati. O mare importanta o are in functia lor
excitarea unor receptori din sinusul carotidian; excitarea se poate face, fie prin variatiile presiunii
sangelui, fie prin variatia compozitiei lui chimice. Centrii vasomotori au rolul de a provoca vasoconstrictia
sau vasodilatatia si prin aceasta de a produce variatii in presiunea sanguina si in distribuirea sangelui la
organe. Centrii vasomotori functioneaza sub actiunea impulsurilor care vin din zonele reflexogene ale
sistemului cardio-vascular, adica din sinusul carotidian si arcul aortic.
63
2.3. Caracterizați rolul cerebelului în reglarea motrică voluntară

Cerebelul joaca un rol important in invatarea motorie deoarece comportamentul motor normal cere o
ajustare permanenta la circumstante aflate mereu in schimbare. Comanda generala a miscarilor este
data de catre centrii cerebrali superiori, iar detaliile de executie ale acestora se afla sub controlul
mecanismelor subcorticale si cerebeloase. Cerebelul:mentine pozitia verticala a corpului (postura)
,mentine echilibrul corpului cu ajutorul urechii interne,mentine tonusul muscular,coordoneaza miscarile
fine, de precizie.
Cerebelul are un rol deosebit de insemnat in activitatea musculara, influentand functionarea
mecanismelor reglatoare stato-kinetice. Extirparile partiale au aratat ca diversele portiuni ale cerebelului
au functii , cu atat mai complexe , cu cat sunt mai nou aparute filogenetic. Arhicerebelul prin legaturile cu
aparatul vestibular are rol in reglarea echilibrului.Lezarea sa duce la pierderea echilibrului.
Paleocerebelul – datorita legaturilor cu sensibilitatea proprioceptiva are rol in reglarea tonusului
muscular , extirparea sa determinand cresterea tonusului muscular si tulburari in mers.Acelasi tip de
tulburari apare si sub influenta alcoolului (mersul nesigur al betivilor)-ataxia). Neocerebelul-participa la
reglarea miscarilor fine comandate de scoarta , diminuand sau intiparind comezile acesteia si
amortizand activitatea diferitelor grupe musculare.

3.1. Descrieți anaplazia morfologică.


Anaplazia morfologica consta in faptul,ca parenchimul tumorilor e alcatuit din elementele celulare de
forme si marimi foarte variate.Ea se manifesta prin cresterea numarului de cromozomi,prin fenomene
hipercromatoza,prin marimea centrozomilor si a aparatului Goldji,prin discordanta dintre masa
protoplasmei si a aparatului Golgji,masa nucleului marit si bogat in cromatina,intr-un nucleol mare,prin
scaderea numarului de mitocondrii si modificarea structurii lor,prin atipia mitozei.Dupa structura tumorile
se caracterizeaza,de obicei prin caracterul lor organoid,adica sunt alcatuite,ca si organelle normale,cel
putin din doua tesuturi:parenchim si stroma.Stroma tumorii reprezinta un tesut conjunctiv fibros,strabatut
de vase si nervi.Circulatia sangvina si inervatia tumorilor sunt deregulate.Celulele tumorale isi mentin
totusi unele particularitati functionale.Uneori se constata procesul de fagocitoza,elaborarea unor
pigmenti tumorali,acumularea glicogenului si lipidelor in acesti pigmenti.

3.2. Caracterizați anaplazia biochimică.


Anaplazia biochimica se caracterizeaza prin unele modificari in compozitia chimica a celulelor
tumorile.Cu cit e mai intense proliferarea tesutului,cu atit el contine mai putine substante minerale si mai
multa apa.In tumori se constata deseori infiltrarea adipoasa si cresterea continutului de acizi grasi
nesaturati.Cantitatea de lipide e marita.Continutul de fosfati e putin micsorat.In tumori creste cantitatea
de glicogen,se mareste si cantitatea de nucleoproteine si de acizi nucleici.Tesutul tumoral se
caracterizeaza prin dereglarea metabolismului proteic.In 12 ore celula tumorii maligne poate sa formeze
din glucoza o cantitate de acid lactic cu greutatea sa.Tesutul canceros formeaza de 100 de ori mai mult
acid lactic decit single, de 200 de ori mai mult decit muschiul in stare de repaus si de 8 ori mai mult decit
muschiul in timpul activitatii maxime.Tesutul tumoral se caracterizeaza printr-o glicoliza aeroba.Chiar si
in prezenta oxigenului,in acest tesut continuu formarea intensa de acid lactic,adica are loc frinarea
glicolizei in prezenta oxigenului.In consecinta se mareste cantitatea de tumifiere a fibrelor
conjunctive,creste gradul de dispersie al coloizilor,se modifica tensiunea superfeciala,se intensifica
nutritia,crestera si inmultirea celulelor tumorale.

3.3. Relatați despre anaplazia fizico-chimică.


Anaplazia fizico-chimica.In tumori creste concentratia ionilor de sodiu si potasiu.Ele sunt relative sarace
in calciu si magneziu.In celulele tumorale se modifica proprietatile coloidale ale protoplasmei.Creste
64
gradul de dispersie al coloizilor si scade tensiunea lor superfeciala, se constata marirea concentratiei
osmotice a mediului tisular.Toate modificarile fizico-chimice pot fi explicate prin:1)schimbarea raportului
dintre electroliti in tesutul blastomatos deci prin marirea raportului K/Ca;2)cresterea conductibilitatii
electrice care conditioneaza marirea permeabilitatii membranelor celulare.

BILET DE EXAMINARE Nr. __25___


1.1. Descrie metabolismul apei.
Apa reprezintă o componentă importantă a materiei vii. Cantitativ (60 %) apa reprezintă o componentă
esenţială a organismului, în cadrul căruia îndeplineşte următoarele funcţii principale :formează mediul
intern, este solvent pentru substanţele organice şi anorganice şi intervine în termoreglare. Din necesarul
zilnic de 40 g apă/ kg corp, 35 g sunt reprezentate de apa exogenă şi 5 g de apa endogenă. Apa
exogenă pătrunde sub formă de alimente lichide şi solide, apa endogenă este apa rezultată din lanţul
respirator mitocondrial.Schimbul de apă și electroliţii între vasul de sânge și sectorul interstiţial se face de
la concentraţie mare la concentraţie mica. Deplasarea apei și a electroliţilor din celule în interstiţiu se
face prin consum de energie. Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea sângelui dată de inimă și
exercitată de lichid . Ea are o valoare de 35 mmHg și tinde să scoată apa din vasele de sânge.
Presiunea coloid-osmotică reprezintă presiunea dată de prezenţa proteinelor în vasul de sânge, cu o
valoare de 25 mmHg și ia tinde să reţină apa în vasul de sânge.
În mod normal trebuie să fie un echilibru între aportul și excreţia apei. Absorbţia apei are loc la nivelul
intestinului. Metabolism al apei e reglat pe cale nervoasă și umorală.
Atunci când necesarul de apă este în deficit se transmit anumiţi senzori la osmorecetori din hipotalamus
care va cotrola senzaţia de sete sprin stimularea unui hormon antidiuretic ( ADH ). Acest hormon este
depozitat într-o glanda și anume glandahipofiză anterioară.

1.2. Caracterizează metabolismul sărurilor minerale.


Metabolismul sarurilor minirale este strins legat de cel al apei si se modifica in timpul activitatilor
zilnice.Spre deosebire de alte substante minerale nu pot fi sintetizate si nici consummate in
organism.Ele sunt doar ingerate,utilizate si eliminate.
Anumiti ioni minerali sint depozitati temporal in tesuturi de unde pot fi utilizate,atunci cind aportul exogen
este insufficient.
Metabolismul natriului .Na patrunde in organism sub forma de NaCl.El se absoarbe la nivelul intestinului
subtire si se elimena prin renichi si transpiratie. La efeort,cantitatea de Na elimenat este foarte
mare,provocind uneori crampe musculare.
Metabolismul Na este reglat pec ale hormonala de aldosterone. Excretia Na este reglata de renichi. Cind
consumul este scazut reabsorbtia tubulara creste.
Metabolismul potasiului. K se afla mai mult in lichidele intracelulare si are rol important in mentinerea
excitabilitatii neuromusculare,in reglarea osmozei intracelulare si declansarea secretiei de adrenalina. K
se elimna pe cale renala.
Metabolismul Ca . Ca reprezinta 2 % din greutatea corpului. Din cantitatea totala 99 % se afla in schelet,
restul in muschi,singe si lichidele organismului. Ca sangvin se afla in mare parte legat de protein. Ca are
rol important in coagularea singelui,formarea oaselor,mentinerea ritmicitatii inimii,a excitabilitatii
neuromusculare si in permiabilitatea membranelor celulare. Reglarea metabolismului Ca are loc prin
intermediului pathormonului care contribuie la ridicarea calcemiei,iar calcitonina la scaderea ei.
Metabolismul fosforului. In organism cantitatea de fosfor constituie 600-800 gr din care peste 80% se
gaseste in oase sub forma de fosfat de Ca si Mg. Fosforul se absoarbe sub forma de compusi organici in
intestinal subtire si se elimina prin urina si fecale.
Metabolismul sulfului. Sulful se afla sub forma de sulfati anorganici,sulf proteic etc. Sulful se absoarbe
sub forma de aminoacizi sulfurati,rezultati din proteinele alimentare. Eliminarea sulfului are loc in
proportie de 80-90 % sub fosma sulf anorganic,pec ale renala si o parte importanta pri piele-prin
discuamarea stratului cornos,caderea parului si a unghilor.
65
Metabolismul fierului. In intreg organism se afla 4-5 gr de Fe feros (Fe2+) apoi trece in ficat,in maduva
osoasa si la alte organe prin intermediul plasmei sangvine. El se depoziteaza sub forma de feritina si
hemosiderina-proteine ce contin 23-35 % Fe si se gasesc in splina si ficat. Metabolismul Fe este foarte
active,foarte dynamic si se reinnoieste odata la 15-20 zile.
Metabolismul Cl. Cl se afla in lichidele extracelulare alaturi de Na. Cl are rol in reglarea presiunii singelui
, a pH-lui si in producerea acidului clor hydric din sucul gastric. La reglarea metabolismului Cl participa
hormonii corticoizi.
Metabolismul Iodului. In intregul organism se afla circa 20-30 mg Iod. El este oligoelement raspindit in
toate organelle,dar cea mai mare parte se gaseste in glanda tiroida. Iodul se absoarbe sub forma
anorganica in intestine si se elimina prin rinichi,piele si prin intrermediul salivei. Are rol important in
sinteza hormonului tiroidian.
Reglarea metabolismului mineral se realizeaza pri centrii nervosa din hipotalamus,iar pe cale umorala
prin glanda hipofiza,tiroida,paratiroide si suprarenale.

1.3. Elucidați despre schimbările metabolice hidro-saline în timpul efortului fizic.


In cursul efortului fizic echilibrul hidric este amennintat mereu de catre transpiratie excesiva,care
constituie in aceasta situatie si forma predominanta a excretiei. In timpul efectuarii de scurta durata
excretia urinara creste datorita starii de excitatie putrnica a SN. Dupa un effort de lunga durata excretia
urinara scade din cauza pierdirilor masive de H2O prin transpiratie si prin expiratie. Transpiratia mai este
intesificata de temperature mediului ambient sit e cresterea proceselor oxidative determinate de effort si
de formarea substantelor de uzura,care necesita o excretie abundenta de H2O .Ca effect imediat in
cursul efortului se produce o dezhidratare importanta care duce la scaderea greutatii corporale.La cei
care fac antrenamente de dimineata pierderea in greutate-1,3 kg,iar la cei ce fac antrenament dupa
masa-0,880 g.
2.1. Descrieți particularitățile anatomo-fiziologice ale bulbului rahidian.
Bulbul rahidian apartine trunchiului cerebral si este asezat in etajul posterior al cutiei craniene si in
partea superioara a canalului neural. El este continuarea maduvei spinarii, de aceea poarta denumirea
de maduva prelungita. Are forma unui trunchi de con, cu baza mare asezata in sus, iar cea mica in jos.
Lungimea ei este de aproximativ 3 cm si greutatea de 6-7 g. In partea superioara se termina la locul
unde incepe puntea Varolio ( santul bulbopontin), iar limita inferioara este indicata sub locul unde se
incruciseaza fibrele nervoase care formeaza piramidele bulbare anterioare ( decusatia piramidala). El
constituie sediul centrilor neurovegetativi extrem de importanti. bulbul rahidian contine fasciculele
piramidale, formate din nervii motori care coboara ordinele primite de la creier spre maduva, precum si
alte fascicule care urca informatiile senzitive catre diferite zone ale encefalului. In plus, bulbul are si un
rol activ multumita prezentei nucleilor (mici centri de comanda) mai multor nervi cranieni. El intervine, de
asemenea, partial in sensibilitatea fetei, in sensibilitatea si motricitatea limbii, a faringelui, a laringelui si,
prin intermediul nervului pneumogastric, in cea a viscerelor toracoabdominale.
Afectarea regiunii bulbare cu ocazia traumatismelor (fractura primei vertebre cervicale) este unul dintre
cele mai grave traumatisme medulare, provocand o tetraplegie (paralizia tuturor celor patru membre).

2.2. Caracterizați rolul creierului posterior.


Rombencefalul (creierul posterior) continua maduva spinarii si este compus din metencefal si
mielencefal. Metencefalul contine structuri cum ar fi puntea si cerebelul. Aceste regiuni au rol in
mentinerea echilibrului, coordonarea miscarilor si conducerea informatiilor senzoriale. Mielencefalul este
compus din bulbul rahidian, care este responsabil pentru anumite functii autonome cum ar fi respiratia,
ritmul cardiac si digestia. Functii:
- mestecatul;
- directioneaza impulsurile senzoriale din tot corpul;
- echilibrul;
- miscarile oculare, vederea;
66
- senzatii faciale;
- auzul, fonatia;
- inteligenta;
- memoria, personalitatea;
- respiratia;
- salivatia, deglutitia;
- mirosul, gustul.
2.3. Relatați funcțiile nervoase superioare ale scoarței cerebrale.
Scoarţa cerebrală îndeplineşte următoarele funcţii: senzitivă şi senzorială, motorie, psihică şi
vegetativă. În scoarţa cerebrală există în zonele amintite două categorii de centrii nervoşi: centrii de
protecţie şi centrii de asociere.
Funcţia senzitivă şi senzorială
Excitaţiile primite de organele de simţ sunt transmise, la scoarţa cerebrală, sub formă de influx nervos.
Celulele din straturile granulare ale scoarţei cerebrale au însuşirea de a analiza aceste excitaţii şi de ale
transforma în senzaţii corespunzătoare excitaţiilor care le-au produs, formând astfel senzaţii gustative,
vizuale, olfactive, tactile.
Funcţia motorie (Neocortexul motor):
Mişcările corpului, produse prin contracţia muşchilor scheletice, se desfăşoară prin intermediul a două
sisteme, a căror activitate este condusă de scoarţa cerebrală: sistemul extrapiramidal şi sistemul
piramidal. Aceste sisteme acţionează asupra muşchilor, prin intermediul neuronilor motori din nucleii de
origine ai nervilor cranieni sau prin intermediul neuronilor somatomotori din coloanele anterioare ale
măduvei spinării.
Funcţii psihice (neocortexul de asociaţie)
În scoarţa cerebrală se găseşte un mare număr de neuroni de asociere, care au rolul de a stabili, pe de
o parte, legături între neuronii senzitivi şi cei motori din scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi
neuroni senzitivi şi cei motori din scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni de la diferite
niveluri ale encefalului. Numărul neuronilor de asociere este mult mai mare decât al neuronilor senzitivi
şi motori.

3.1. Caracterizați etapele dezvoltării celulelor tumorale.


Aparitia si evolutia cancerului la nivelul tesutului epitelial se relizeaza in mai multe etape:
1) Transformarea maligna
2) Formarea tumorii primare
3) Metastazarea
4) Formarea tumorii secundare
5) Moartea organismului
1).Transformarea maligna reprezinta procesul prin care celule normale (care se pot inmulti, matura si
specializa pentru anumite functii, pe care le indeplinesc in organism) se transforma in celule canceroase,
care se inmultesc anarhic. Apare mai frecvent la nivelul celulelor care se divid mai des (adica au o rata
mai inalta de diviziune). Transformarea maligna mai este cunoscuta si sub numele de oncogeneza sau
cancerogeneza.
2).Formarea tumorii primare. Tumora primara este tumora care se formeaza la locul in care a avut loc
transformarea maligna. Celulele transformate malign se inmultesc fara nici un control, modifica
structurile normale din vecinatate si produc o crestere locala a tesutului.
Dupa cum cresterea tumorala este realizata numai deasupra barierei reprezentate de membrana bazala
sau este realizata cu distrugarea ei (insotita de dezvoltarea tumorii sub membrana bazala), se poate
considera ca formarea tumorii primare se desfasoara in trei faze:
2.1.Faza preinvaziva -> formarea tumorii primare deasupra membranei bazale
2.2.Invazia locala -> procesul de distrugere a membranei bazale
2.3.Faza invaziva -> crestere tumorala cu invazia tesutului de sub membrana bazala
67
3).Metastazarea. Celule ale tumorii primare se desprind de tumora si se raspandesc in organism (in
general pe cale limfatica si/sau sanguina) formand colonii locale.
4). Formarea tumorii secundare. Celulele tumorale pornite in circulatie sunt blocate in diferite zone unde
se inmultesc in continuare, formand tumorile secundare. Fiind rezultate din procesul de metastazare,
tumorile secundare sunt numite si metastaze. Din tumorile secundare se pot forma, prin metastazare
tumori tertiare, cuaternare s.a. Acestea nu pot fi deosebite, insa, una de alta. De aceea nu prezinta
decat importanta teoretica.
5). Moartea organismului afectat de cancer se produce rareori ca urmare a tumorii primare, de cele mai
multe ori fiind rezultatul formarii si cresterii metastazelor.

3.2. Descrieți deosebirile tumorilor maligne de cele benigne


Tumorile benigne sunt formate din celule doar pe jumatate normale, in sensul pastrarii unor functii
normale si al formarii unor aglomerari celulare de aspect omogen. Sunt inconjurate de un manson de
tesut conjunctiv care le izoleaza de tesuturile inconjuratoare normale. Ele sunt, deci, incapsulate si
neinvazive. Cresc lent, uneori o viata intreaga, dar, evident, in cazul in care spatiul lor de crestere ocupa
spatiul vital al unui organ important, pot provoca, si ele, moartea organismului.
Tumorile maligne sunt aglomerari crescande de celule care se inmultesc anarhic, transmitand, in plus,
din generatie in generatie, capacitatea de a se inmulti anarhic. Aceste aglomerari cresc relativ indiferent
de tesuturile din jur, pe care le distrug prin compresiune, anulandu-le in acest fel si functiile. In ultimul
stadiu produc moartea organismului.
Tumorile maligne se deosebesc de cele benigne si prin faptul,că:
1)provoaca dereglarea puternica a metabolismului si epuizarea organismului (caşexia)
2)sunt insotite deseori de hemoragii (din cauza invadarii vaselor) si infectii septice;
3)afecteaza organele cu importanta vitala.
Tumorile maligne duc la moartea organismului.Uneori tumorile benigne provoaca un sfirsit letal,iar
cresterea infiltrativa nu are totdeauna o evolutie maligna a tumorilor.In unele cazuri cresterea tumorilor
maligne dureaza ani de zile.Uneori cresterea infiltrative poate fi intilnita si in cazuri de tumori benigne,de
exemplu,in fibroamele nazofaringelui.Se constata de asemenea trecerea de la tumori benigne lan tumori
maligne cu dobindirea tuturor propriitatilor specific cresterii maligne.

3.3. Caracterizați influența factorilor mediului extern în apariția tumorilor


Din factori mediului extern,care pot influenta aparitia tumorilor sunt:
1)Alimentatia-scaderea valorii calorice a alimentelor duce la incetenirea dezvoltarii tumorilor.Ploriferarea
blastomatoasa se intensifica cind hrana contine in abundenta glucide,colesteron,potasiu.
2)Profesia poate influenta in anumite imprejurari asupra imbolnavirii de cancer.Unele personae se
imbolnavesc de cancer in urma actiunii diferitor factori nocivi(de exemplu,cancerul buzei la fumatori si
cel pulmonar tot la ei,actiunea cancerogena a iradierii indelungate cu raze ultraviolet etc.
3)Proliferarea tumorala.Tumorile apar mai fregvent la barbate, si anume cancerul gastric si cel
pulmonary,iar cancerul glandelor genitale la femei.
4)Importanta SN in proliferarea tumorala.Crestera maligna este insotita deseori de atrofia elementelor
nervoase ale tesutului,afectat de tumoare.
5)Glandele endocrine influenteza asupra proliferarii tumorale.De exemplu,somatotropia,estronul-
intensifica cresterea tumorilor,iar testosteronul si progesteronul-o inhiba.
6)Ereditatea are importanta in proliferarea tumorala,dar gradul participarii ei n-a fost inca stabilit pina la
sfirsit.

68
69