o ;

o universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii ;

o construcţia subiectului respectă ordinea cronologică ;
o incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul ;
o incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje
din roman ;
o acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând
fi anticipată ;
o finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări ;
o personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba
de tipuri ;
o personajul este surprins într-un proces de transformare ;
o naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită

2. ION (1920)
Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi
obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de
câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta
pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că
rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al
Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.”
Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important deoarece reprezintă un
simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul
personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor
personajelor se învârte în jurul problemei pământului.

În proza lui Liviu Rebreanu se întâlnesc două mari teme: problema conştiinţei naţionale în
romanul Pădurea spânzuraţilor şi problema pământului în Ion şi Răscoala. Tema romanului o
constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe
parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci
când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul
este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul
romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente din existenţa unui om: naşterea
(naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion şi Ana) şi moartea
(ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa unei
comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la
desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural legate de
munca la câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului.

Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul pământului
şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe
două planuri care alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al
ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi
problemele cu care se confruntă familia Herdelea. Interesantă în cazul romanului Ion este
construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas.
Prin această metaforă a drumului, autorul conduce cititorul în spaţiul geografic, social şi uman în
care se va petrece acţiunea romanului. De la imaginea podului peste Jidoviţa, la Pădurea
Domnească şi Cişmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea
Pripasului „pitit într-o scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică.
Drumul descris în final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas
înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste
zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele,
mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un
uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia
realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în lumea ficţiunii. Ciclicitatea se
va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în final la iubirea pentru Florica,
ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în text că acesta reia destinul lui Vasile