Sunteți pe pagina 1din 26

ICONOGRAFIA SFÂNTULUI

ALTAR
Lucrare de atestat
Secția: Patrimoniu Cultural

Prof. coordonator: Elev:


Prof. Dr. Sofragiu Petru Zaharia Ovidiu

IAȘI
2015
CUPRINS

I.Argument.....................................................................................................3
II.1.Iconografia Alarului.................................................................................4

II.2.Tipuri de reprezentări în iconografia Altarului.......................................10

II.3. Semnificaţiile reprezentǎrilor în Altar..........................................................15

III.Concluzii..................................................................................................20

Bibliografie...................................................................................................21

2
ARGUMENT

Înrucât scena Maicii Domnului Kyriotissa este reprezentata în spatiul sf altar,


spatiul eclezial de maxima importanta datorita savarsirii sfintei Liturghii, dar si înrucat
aceasta scena este prima scena reprezentata in acest spatiu, am considerat-o de real
interes, dar si evlavie fata de scena si personajele expuse.

Sfântul Altar, fiind locul cel mai de cinste dintr-o biserică, este totodată și locul de
unde se începe pictarea fiecarei biserici. Toate subiectele care împodobesc bolta si pereții
Sfantului Altar se referă la jertfa liturgică, formând astfel un ansamblu de o mare unitate
teologică.

Iconografia altarelor înfațișează, de obicei trei registre diferite. Astfel, în cel


superior se află înfațișata Maica Domnului cu Pruncul, în cel median se află scene
biblice, precum Impartășirea Apostolilor, Cina din Emaos, etc, iar în cel inferior se află
chipuri de Sfinți Ierarhi.

Inițial, în registrul superior era înfățișat Hristos. Mai apoi însa, în locul central de
pe bolta Altarului, deasupra Sfintei Mese, s-a zugravit chipul Maicii Domnului, precum
se vede pana astăzi. Acest lucru se explică și prin faptul că Sfanta Fecioară a stat, după
tradiție, în Sfânta Sfintelor din Templu, din pruncie, pană la varsta de 12 ani.

Pe peretele de rasărit al absidei principale a Altarului, în registrul median, precum


spuneam, sunt înfațișate scene biblice, precum: Cortul Marturiei, Liturghia ingereasca,
Împartășania Sfinților Apostoli, Cina din Emaos, Mielul.

De o parte și de alta a Altarului, în registrul inferior, sunt înfățișați Sfinții Ierarhi,


înveșmanțati în sacos, cu capetele descoperite, zugraviți de cele mai multe ori în profil,
privind spre mijlocul absidei, în spatele Sfintei Mese, unde apare Mântuitorul Iisus
Hristos (sub chip de prunc sau de miel de jertfă, așezat pe Sfantul Disc și strajuit de
ingeri).

3
Iconografia Altarului

În iconografie, după ultimele cuvinte ale Hotărârii Sinodului din Constantinopol


din 869-870 privind cinstirea Sfintelor icoane, în Vechiul Testament prin preînchipuiri,
simboluri şi profeţii, iar în Noul Testament, mai întâi prin Întruparea Sa şi prin întreaga
Sa lucrare, iar apoi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a primilor misionari creştini.
Prin aceste reprezentări, privitorul, pătruns de puterea credinţei, ia cunoştinţă nu numai
de evenimente istorice legate de împlinirea iconomiei lui Dumnezeu cu privire la
mântuirea neamului omenesc, ci, mai cu seamă în pictura bizantină preponderentă în
Biserica Ortodoxă Română de până în secolul XIX, va descoperi sensul şi încadrarea
acestor reprezentări în propria sa existenţă creştină.
Privitorul, fiind atras irezistibil, înaintează duhovniceşte prin retrăirea în propria
sa viaţă laolaltă cu Hristos, cu drepţii Vechiului Testament. Formularea “după chip şi
asemănare” nu înseamnă neapărat reproducerea în mic a Marelui Creator, în sensul că
omul ar fi o copie fidelă a divinităţii, ci mai curând, aşa cum arată Sfântul Vasile cel
Mare, chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu se referă în mod special la demnitatea
care i s-a dat, aceea de a fi stăpân al făpturii.
Prin urmare, omul chiar este imaginea lui Dumnezeu prin poziţia de re-creator, de
modelator al lumii înconjurătoare. Numai în om se află dorul după altă frumuseţe. Cea
prezentă nu-l satisface, devenind astfel sursă de inspiraţie. Cu cât ochiul omului
contemplă frumuseţea spaţiului în care trăieşte, cu atât se nasc în sufletul lui doruri după
noi şi sporite frumuseţi. Nichifor Crainic remarca prin această tânjire spre alte frumuseţi,
din punct de vedere teologic, o reminescenţă în sufletul omului a frumuseţii inefabile pe
care o contempla în starea de nevinovăţie. Numai aşa se poate explica faptul că unele
personalităţi ale omenirii cu mari handicapuri fizice au reuşit sa creeze opere ce uimesc
lumea. Când simţurile fizice îşi slăbesc sau întrerup legăturile cu lumea materială, se
ascut, ca o compensaţie, simţurile spirituale spre lumea tainică, interioară, contemplând
lumea frumuseţii celei mai presus de fire 1. Mai presus de toate cele create, omul rămâne
modelul Creatorului sau, nu numai pentru că are în el dorul dupa frumos, ci pentru ca el
1
A se vedea Nechifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, pag. 102.

4
însuşi se dovedeşte a fi un creator de frumos, dovedind astfel că el vine de unde se poate
contempla nestingherit frumuseţea desăvârşită.
Biserica primară, sub puternica influenţă iudaică, a avut multe rezerve faţă de
reprezentarea în imagine a lui Dumnezeu, a Sfinţilor îngeri, a Apostolilor, ori a unor
momente din istoria mântuirii. Aceasta n-o făceau neapărat doar de teama de a nu cădea
în idolatrie, cu toate că majoritatea creştinilor proveneau dintre iudei, ci mai curând
pentru a nu desconsidera în vreun fel majestatea divina prin reprezentarea Divinităţii cu
ajutorul penelului; în culori moarte, acest lucru fiind valabil şi în cazul Mântuitorului,
Iisus Hristos, care în timpul petrecerii Sale în trup a fost luminat de Slava divină.2
În necunoştinţă de cauză sau tendenţios, s-a susţinut uneori ca Sfânta Biserică ar fi
retrogradă datorită restricţiilor privind erminia sau că ar estompa însăşi dezvoltarea artei
în sine. Dar Biserica nu ar putea să se ridice împotriva propriului adevăr pe care îl
propovăduieşte încă de la întemeierea sa, şi anume acela al frumosului ca rezultat al
lucrării divine. Cuvintele psalmistului: “Cât de minunante sunt lucrurile Tale Doamne,
toate cu Înţelepciune Le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25), nu sunt pentru ea doar o exclamaţie
de admiraţie a frumosului mereu prezent în natură, ci şi un fel de angajare în imitarea
divinităţii. Chiar în paginile Sfintei Scripturi găsim motivaţia artelor frumoase. Astfel,
știm că David l-a preaslăvit pe Dumnezeu, la fel ca alți prooroci în perioada vechi-
testamentară și, de asemenea, în alte cărţi istorice (Judecători), precum şi în cele poetice
şi mai ales profetice, multe texte depăşesc prin frumuseţea lor lucrările de vârf ale
literaturii universale. Frumuseţile literare biblice nu erau destinate satisfacerii estetice a
oamenilor, ci aveau o destinaţie sacră. Majoritatea textelor poetice din cartea Psalmilor
erau destinate îmbogăţirii cultului divin. Prin urmare, cu mici excepții, poezia biblică
avea un caracter eminamente religios, pentru că poetul din arealul locuit de poporul
consacrat lui Dumnezeu era mai întâi de toate un om credincios, un om de rugăciune.
În ciuda mărturiilor biblice unii susţin că poporul biblic n-a fost capabil să creeze
o civilizaţie artistică asemenea grecilor sau a altor popoare, din cauza faptului că nu şi-au
putut crea o civilizaţie stabilă, dar cu timpul s-a stabilit şi el în anumite teritorii pe care nu
le-a mai abandonat. Mai curând am putea pune lipsa abundenţei urmelor civilizaţiei pe
seama prea numeroaselor năvăliri străine. O altă cauză a abţinerii israeliţilor de la

2
Eussebiu de Cezareea, ”P.G”. XX, col. 1545

5
cultivarea anumitor arte a constituit-o Legea însăşi, care nu putea accepta decât arta ce
putea fi pusă în slujba lui Dumnezeu. Diferenţa esențială între închinarea de multe ori
excesivă, a popoarelor politeiste spre cultivarea artei, fie sculpturale, fie picturale, unde
prioritatea era în interesul operei de sine şi mai puţin sau chiar deloc pentru ceea ce
reprezenta opera - care duce implicit la căderea în idolatrie - şi concepţia biblică ce
punea accentul pe om ca şi chip al lui Dumnezeu, este evidentă. În gândirea biblică, nu
numai că rezultatul muncii artistului ducea la Dumnezeu, Marele artist care trebuia adorat
pentru minunata operă a universului creat de El, dar şi artistul însuşi era un iluminat de
Dumnezeu. Arta de a prelucra cu iscusinţă obiectele pentru cortul sfânt, meşterii Betaleel
şi Oholiab o datorează şi unei iluminări divine (Ieșire 36,1).
Arta poporului biblic în perioada premergătoare întrupării Logosului Divin, dă
glas frumuseţii infinite a lui Dumnezeu, dedicându-se preaslăvirii Lui pentru a contribui
în măsura posibilităţii, la întoarcerea oamenilor la Dumnezeu. 3 Întotdeauna Sfânta
Biserică nu numai că a preţuit artele, dar le-a şi încurajat, în special pe cele care au
contribuit la promovarea binelui, adevărului şi mai cu seamă a frumosului sacru. Ideea
binelui suprem şi a adevărului mântuitor se găseşte în Sfânta Scriptură-Cuvântul lui
Dumnezeu - evident că se impune cu stringenţă ca şi în arta iconografică, Biserica să
vegheze în permanenţă ca regulile de erminie să rămână pe făgaşul autentic, fragmentat
pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca unele ce sunt cele două mari căi prin care s-a
transmis lumii întregul adevăr revelat.
Pe lângă rolul primar - cel catehetic - arta iconografică ortodoxă are şi o evidentă
şi substanţială încărcătură dogmatică. Într-adevăr, toate dogmele bisericii îşi au izvorul
nemijlocit în Sfânta Scriptură. Când îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli, martiri, cuvioşi,
teologi, mărturisitori sau chiar drepţi ori prooroci din perioada de pregătire a întrupării,
biserica nu face altceva decât să actualizeze prin imagini pe cei ce au fost, cu scopul de a-
i învăţa pe fiii săi că natura umană căzută în păcat, plină de slăbiciune, poate fi
transfigurată printr-o lucrare consecventă cu harul divin. Mai ales pentru oamenii simpli,
dar nu numai, iconografia are valenţă didactică, fără niciun dubiu, dar în aceeaşi măsură
reactualizează Slava lui Hristos.

3
Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes, Declarations, Messages, Textes Française et
latin, tables bibliques et analytique et index des services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII,
L’art sacre et materiel du culture, pag. 200.

6
Artistul pictor trebuie să fie conştient că respectând cu stricteţe criteriile de
erminie rămâne kerigmatic, iar kerigma a fost şi rămâne funcţia de bază a bisericii,
conform mandatului încredinţat de întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos. (Matei 28, 19-
20) Însă artistul, dacă a conştientizat faptul că a intrat într-un domeniu sacru, nu se va
simţi niciodată încorsetat de regulile imuabile ale erminiei bizantine.
Când biserica îi cere pictorului să se încadreze în regulile de erminie, nu-i impune
acestuia să-şi limiteze în vreun fel creativitatea picturală, având o mare pondere în
Ortodoxie, ci numai să ia în considerare faptul că arta sa nu poate fi autentică decât cu
condiţia de a menţine o legătură intrinsecă cu arta inspirată de sentimentul, de conţinutul
emotiv şi de realitatea religioasă pe care înţelege să o exprime prin talentul său. Menirea
Bisericii de a duce la bun sfârşit mandatul încredinţat ei de Domnul, este acela de a
propovădui prin cuvânt şi imagine cele ce sunt din Împărăţia lui Dumnezeu, asa cum se
sublinia la Sinodul din 843 de la Constantinopol: “Arta sfântă iconografică n-a fost
inventată de artişti, deci ea vine de la Sfinţii Părinţi şi din Tradiţia Bisericii.” Nu e greşit
dacă se subliniază faptul că lucrarea pictorului se aseamănă cu cea a propovăduitorului
cuvântului lui Dumnezeu. Dacă propovăduitorul Evangheliei înfăţişează în cuvinte
personale şi evenimentele istorice ale mântuirii, la fel şi artistul dă curs talentului său,
reprezentând pe pânză, lemn sau perete chipul lui Hristos întrupat, al Precuratei Fecioare
Maria, chipul Sfinţilor, al martirilor, nu cum vrea el, ci cum spune biserica pe baza Sfintei
Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. În ciuda aparentelor restricţii, pictorului îi rămâne destul de
multă libertate de exprimare, la fel cu cea a aghiografului, după cum reiese din textele
sfinte, din care se pot constata diverse stiluri şi moduri de exprimare.
La început reprezentările prin imagini erau foarte timide, constând doar din
simboluri. Sub acest aspect putem spune că evoluţia artei bizantine se aseamănă într-un
fel cu evoluţia scrierii. Deşi se exprimă doar din simboluri, arta religioasă reprezintă o
foarte importantă latură a catehezei creştine, aşa cum sublinia Sfântul Grigore cel Mare:
“Ceea ce este scrisul pentru cititori, este imaginea pentru ochii celor neinstruiţi; în
imagine chiar şi cei ignoranţi văd ceea ce trebuie să imite; pe imagine pot sa citească
chiar şi cei ce nu pot citi.”4

4
Epistolele 11 şi 13 ale Sfântului Grigore cel Mare.

7
În centrul gândirii teologice a fost întotdeauna Persoana lui Hristos, iar arta
bizantină nu putea să se situeze decât pe aceleaşi coordonate de gândire. Încetarea
reprezentării lui Hristos în chip simbolic a avut loc în urma hotărârii de la Sinodul
Quinisext (692), care prin canonul 82 spune: “Acela care ridica păcatele lumii, Mielul,
adică Hristos-Dumnezeul nostru, hotărâm ca de acum înainte să fie înfâţişat în forma
omenească şi prin icoană, iar nu ca în vechime, în chip de miel.”5
Din acel moment, Biserica, prin arta bizantină, L-a reprezentat pe Domnul Hristos
în reprezentarea Sa de Slavă de după Înviere, cu un trup duhovnicesc, dusă până la
sublim, un trup care poate fi într-adevăr mărturie pentru ochii credincioşilor despre
menţinerea celor doua firi pe care le poartă cu Sine în veşnicie, în starea de preaslăvire.
Pentru că pictura bizantină să-şi atingă ţelul, acela de a fi o Scriptura în imagine despre
adevărurile mântuitoare, nu numai pentru cei neştiutori de carte, cât mai ales pentru a
completa într-un fel textul sfânt, pentru a-l transpune în imagini, i se impune cu stringenţă
respectarea anumitor principii în reprezentarea picturală.
Într-adevăr este extrem de dificil să reprezinţi pictural portretul unui personaj de
acum 2500 sau 3000 de ani, care a trăit într-un context istoric extrem de diferit faţă de cel
actual şi avut alte preocupări decât omul zilelor noastre. Spre exmplu, Scriptura aminteşte
de nenumărate ori despre implicarea îngerilor în viaţa oamenilor, în special în momentele
decisive ale istoriei poporului lui Israel, lăsând să se înţeleagă, că ei îndeplineau rolul de
mesageri între Dumnezeu şi om. În aceste cazuri nu li se facea nicio descriere, încât
pictorul este pus la prima vedere, în mare încurcătură. Este clar că Domnul Hristos
vorbea doar despre firea lor, dar nu îi descrie cum arată, dar ne dăm seama ca ţinuta
îngerilor este impunătoare, care-i inspiră omului teamă. Având ceva din ceea ce-I aparţine
lui Dumnezeu, el era identificat de către om cu un trimis al lui Dumnezeu, aparţinând
cerului, dar care pentru aducerea la împlinire a mesajului sfânt lua ceva şi din firea
omului. Deşi temporar iau o înfăţişare umană, aceasta trădează în faţa omului natural ori
spirituală, căci sunt înconjuraţi de o veşnică văpaie de foc.
Şi atunci când, din iconomie divină, nu-şi dezvăluie întreaga lor natură de “foc
arzător”, totuşi păstrează suficient din natura lor, încât sunt recunoscuţi ca atare.
Iconografia trebuie neapărat să ţină sema de aceste aspecte, astfel îşi iese din menirea ei,

5
Concil Trill

8
aceea de a reda prin imagini Cuvântul lui Dumnezeu pe care ni-l transmite Scriptura.
Iconograful trebuie să facă uz de toate capacităţile sale creatoare ca să transpună în culori
persoane biblice, ca privitorul, cultivat sau necultivat, să recunoască exact ceea ce ar
trebui să fie. Artistul, ca să redea chipul unui înger, nu se poate lăsa influenţat decât de
textul Scripturii.
La fel, ştiind cum sunt prorocii Vechiului Testament şi sfinţii Noului Testament,
Mântuitorul, Sfânta Fecioară Maria, pictorului tot îi vine obligaţia de a fi responsabil de
a-i reprezenta urmând descrierea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

Tipuri de reprezentări în iconografia Altarului

9
“Picturile dau glas monumentelor. Ele cristalizează idei, simţiri şi viaţă, reprezintă
documente şi izvoare de istorie… iconografia ne introduce în lumea de artă a trecutului
nostru.”6
Pictura bisericească fiind ca formă de expresie a Teologiei, nu s-a făcut la întâmplare,
ci după anumite reguli pe care vechii zugravi le-au aşternut în scris, în manuale numite
Erminii (călăuze) de zugrăvire. Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix şi uniform
în cursul timpului. El s-a format, s-a dezvoltat şi a variat după epoci, potrivit cu evoluţia
arhitecturii religioase, cu ideile sau curentele teologice sau dogmatice care au frământat
cugetarea creştină. Spre exemplu, cum se picta într-o bazilică creştină din secolele IV-VI
şi cum se picta o biserică ortodoxă din secolul XIV. Programul iconografic a evoluat
paralel şi cu dezvoltarea cultului sfinţilor, cu discuţiile şi controversele dogmatice, cu
dezvoltarea rânduielii liturgice, adică ilustrarea troparelor şi a imnelor liturgice, cu
tradiţia religioasă specifică fiecărui popor sau fiecărei regiuni. De exemplu decorul
iconografic din Transilvania și cel al Munteniei şi Modovei.
Programul iconografic a mai ţinut seamă şi de dimensiunile locaşului bisericesc şi de
destinaţia lui; adică cum se pictează o biserică modestă de enorie, o catedrală, o mânăstire
sau un paraclis de curte domnească (ca de exemplu Biserica Sfântul Nicolae de la Curtea
de Argeş), o biserică de cimitir sau necropolă, având deci nădejdea Învierii, ca rol
principal Iconografia Evangheliilor Învierii.
Decorul iconografic al bisericii este şi în strânsă legătură cu arhitectura sau formele
ei şi totodată cu destinaţia şi simbolismul ei în cultul ortodox, care ne dau o imagine
sensibilă a Bisericii Cereşti, a “Cerului pe pământ”, cum zice Sfântul Gherman al
Constantinopolului; în modul cum e distribuită pictura, ea caută să sugereze în chip
intuitiv, rânduiala, ierarhia sau ordinea care domneşte în lumea creată, mântuită şi
condusă de Dumnezeu. Altarul, încăperea cea mai sfântă şi mai tainică a Bisericii,
reprezintă locul unde se împreunează Biserica pământească cu cea cerească şi locul unde
se vor zugrăvi chipurile acelora care sunt cei mai apropiaţi de altarul ceresc. Sus, pe
boltă, se zugrăveşte Maica Domnului cu Pruncul, ca Împărăteasă a cerurilor, iar pe pereţi
chipurile acelora care au un rol de seamă în cultul creştin şi mai ales în alcătuirea şi
slujirea Sfintei Liturghii, care se oficiază în altar şi anume: mari ierarhi autori de liturgii

6
I.D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale române, Bucureşti, 1973, pag. 9.

10
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie cel Mare sau
Dialogul), diaconi slujitori (Sfântul Ştefan, Sfântul Laurenţiu ş.a.); mai sus sunt înfăţişate
scene din istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament în legătura cu Liturghia, ca de
exemplu: Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul, Liturghia Cerească, Cina
cea de Taină, Cina de la Emaus, altarul Legii Vechi ş.a.7
Acum voi detalia reprezentările în parte, începând cu centrul bolţii altarului (pe
semicalota absidei), în care se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, cea “mai înaltă (mai
cuprinzătoare) decât cerurile”, fiind reprezentată de obicei ca Împărăteasă a cerurilor
(Doamnă îngerilor), adică stând pe un jet (tron) împărătesc şi purtând în braţele ei (ori pe
genunchi) pe Pruncul Iisus; ea este încadrată de obicei de cei doi Sfinţi Arhangheli,
Mihail şi Gavriil, stând unul de-a dreapta şi altul de-a stânga tronului, în atitudine de
adorare. Unul din cei doi arhangheli poate fi înlocuit cu sfântul care este hram sau patron
al bisericii respective, iar daca spaţiul permite, fiecare din cei doi arhangheli poate fi
însoţit de către un sfânt, spre exemplu: Sfinţii Ioachim şi Ana, ori de David şi Solomon,
purtând suluri cu inscripţii din profeţiile lor referitoare la Sfânta Fecioară.
Chipul Maicii Domnului mai poate fi zugrăvit şi sub formă de “orantă”, adică
rugătoare, având atitudine de rugăciune, cu mâinile întinse, implorând pe Dumnezeu şi
ocrotind, prin mijlocirile ei, pe credincioşii din Biserică.
Mai rar este înfăţişată stând în picioare, cu Pruncul în medalion pe pieptul său, ca la
Poganovo, în Bulgaria şi ca în Biserica Radu Vodă din Bucureşti, unde chipul Maicii
Domnului e încadrat de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, dublaţi de David (cu harfă)
şi Solomon (cu biserica în curs de zidire).
Pe spaţiile rămase libere ale bolţii altarului, în jurul chipului central al Sfintei
Fecioare, se zugrăveşte Sfânta Treime, scene din viaţa Sfintei Fecioare (din Acatistul ei),
Iisus-Emanuel şi Cel Vechi de zile din viziunea prorocului Daniel (Daniel VII, 9-10),
îngeri şi serafimi, ori medalioane cu chipuri de sfinţi.
Maica Domnului zugrăvită ca Împărăteasa Cerurilor poartă pe cap coroana, șezând
pe tron şi înconjurată de îngeri, fiind reprezentată şi cu chipul zugrăvit de Apocalipsa:

7
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Teoretică, pag. 106-107.

11
“înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din
douăsprezece stele.”(Apocalipsa 12,1)8
În chip de orantă, apare Maica Domnului Platytera din căutările Penticostarului:
”Arătându-te mai cuprinzătoare, mai mărită decât cerurile” (“mai desfătată decât
cerurile…” vezi Penticostar, et.1953, pag. 213). Fecioara curată ai încăput trupeşte pe
Dumnezeu Cel necuprins şi L-ai născut spre mulţimea tuturor celor ce te laudă pe tine cu
credinţă neîndoită” (Din slujba Dumnicii Orbului, cântarea 9, Stihira de la “ Şi acum…”).
Ea este reprezentată bust, cu mâinile ridicate din îndoitura cotului, cu palmele desfăcute
înalţate spre cer, în semn de rugăciune, de unde îi vine şi numele de Platytera, adică
rugătoare. Are chipul îndurerat, cu privirea gravă concentrată în rugăciune. Maforionul,
care este un veşmânt sirian asemănător cu toga (cămaşa), care-i acoperă capul, cade în
falduri peste frunte, peste umeri şi trecând pe sub braţele îndoite îi acoperă trupul. Pe
frunte şi pe umeri strălucesc stele, care-I împodobesc veşmântul, subliniind demniatatea
şi măreţia chipului. Rezemat de pieptul Fecioarei, având aceeaşi poziţie ca şi ea, stă
Mântuitorul copil, Iisus-Emanuel, binecuvântând.
Arhanghelii sunt reprezentaţi cu două aripi, care sunt de natură simbolică, ca să
iasă în evidenţă apartenenţa lor la lumea cerească şi pentru faptul că ei sunt mesageri şi
slujitori ai lui Dumnezeu.
Învăţătura despre Cel vechi de zile o găsim în operele lui Dionisie Areopagitul, că
“Dumnezeu S-a arătat lui Daniel ca vechi, având capul alb ca lâna, pentru care S-a numit
şi Vechi de zile (Daniel 7,9); dar şi mai tânăr decât un bătrân căruia îi albeşte părul, când
S-a arătat lui Avraam cu îngerii; şi încă mai tânăr, acestea gândindu-le, le-a explicat
autorul aici: e bătrân întrucât toate existenţele sunt din Dumnezeu şi după El; dar e tânăr,
ca Cel ce e pururea în vigoare, în fericire statornică; dar prin aceasta e învechit; iar dacă
ar spune că e amândouă, adică bătrân şi totodată tânăr, aceasta arată că durează veşnic, de
la început până la sfârşit.”9 Cum uneori Domnul e descris că este vechi, alteori şi tânăr, de
pildă: Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci acelaşi.(Evrei 13,8).

8
Ibidem, pag. 211.
9
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, Bucureşti 1996, pag. 221.

12
La bisericile mai mari, imediat sub medalionul central de pe bolta altarului se zugrăveşte
pe trei registre orizontale paralele, trei subiecte în legătura simbolică cu Sfânta Liturghie
şi anume:
1. Cortul Mărturiei
2. Liturghia îngerească (cerească)
3 .Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli (Cina cea de Taină şi Liturghia Arhierească)
În aceeaşi scenă pot fi zugrăviţi şi îngeri-diaconi purtând aripile şi asistând pe
Hristos, ori umbrind Sfintele Daruri (cum fac diaconii la liturghia arhierească). Se pot
scrie şi cuvintele adresate de Mântuitor Sfinţilor Apostoli la Cina cea de Taină: “ Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” (în stânga Mântuitorului) şi: “ Beţi dintr-acesta
toţi…” (în dreapta Mântuitorului).
La bisericile mai mari, spaţiul liber rămas în dreapta şi în stânga Împărtăşirii
Sfinţilor Apostoli, se umple cu alte scene înrudite, din istoria sfântă: Intrarea în Biserică a
Sfintei Fecioare, Cina cea de Taină, ori Cina de la Emaus (Luca 24,13), spălarea
picioarelor ucenicilor de către Iisus la Cină (Ioan 13, 1-15), rugăciunea din Grădina
Ghetsimani (Luca 22, 39-46), Pogorârea la iad a Mântuitorului, arătările Domnului după
Înviere (ilustrarea celor 11 voscresne sau stihuri ale Evangheliei, din slujba utreniei
duminicilor), ş.a.
Pe peretele hemiciclului (peretele de răsărit al absidei principale a altarului), în
registrul de jos de pe suprafaţa verticală a peretelui, se zugrăvesc chipuri de mari ierarhi
(printre ei trebuie să fie cel puţin cei trei sfinţi autori ai liturghiilor), cu privirea spre
centrul hemiciclului, unde este zugrăvit Mântuitorul jertfindu-se la Liturghie fie sub
chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de jertfă, aşezat pe Sfântul Disc şi străjuit de
îngeri-diaconi sau serafimi care îl umbresc cu aripile cum fac diaconii la Liturghia
arhierească, după ce Sfintele Daruri sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă. La
bisericile mai mici, în locul acestei scene centrale, se poate zugrăvi deasupra scaunului
celui de sus, chipul Mântuitorului şezând pe tron, ca împărat ori ca arhiereu, singur, ori
înconjurat în dreapta şi în stânga de cei 12 apostoli şezând pe scaune. (Matei 19, 28).
La capătul dinspre nord şi sud al şirului episcopilor, adică mai aproape de proscomidiar şi
diaconicon, se zugrăvesc chipuri de sfinţi diaconi însemnaţi (mai ales Sfantul Stefan)
purtând în mână cădelniţe, ori discuri de aur acoperite cu valuri brodate.

13
În dreapta şi în stânga absidei principale a altarului sunt două încăperi laterale: la nord
proscomidiarul, iar spre sud, diaconiconul sau veşmântarul; amândouă comunică cu
altarul (uneori şi cu naosul) prin uşi ori deschideri în formă de arcade, acestea
zugrăvindu-se astfel:
Pe bolta şi pereţii proscomidiarului se zugrăvesc chipuri de sfinţi şi scene în
legătură cu Naşterea şi Patimile Domnului, care sunt simbolizate în ritualul proscomidiei,
ca de exemplu: Răstignirea Domnului, Coborârea de pe Cruce ori Punerea în mormânt,
ori Hristos-preot binecuvântând jertfa, ori Hristos-copil în potir s.a
Bisericile mari care au şi diaconicon separat, o înfăţişează pe Maica Domnului,
cea mai înaltă decât cerurile în partea de sud a altarului, sus pe boltă, ori Hristos sub
forma “Îngerului de mare sfat”, susţinut în nori de patru îngeri, iar mai jos, pe pereţii
verticali, Moise privind rugul arzând (Ieşire 3,1), ori Moise cu Tablele Legii şi Aaron
ţinând în mână năstrapa de aur şi toiagul înflorit (Numeri 17)
Vedem, astfel, ca iconografia gravitează în jurul persoanei Maicii Domnului.

14
Semnificaţiile reprezentǎrilor în Altar

Dupǎ cum spuneam cǎ bolta Sfântului Altar îi este destinatǎ Maicii Domnului
“cea mai înaltǎ decât cerurile”, fapt ce semnificǎ faptul cǎ Sfânta Fecioarǎ a stat, dupǎ
tradiţie, în Sfânta Sfintelor, din templu, din pruncie pânǎ la vârsta de 12 ani şi pentru cǎ a
fost, deseori, numitǎ în iconografia bizantinǎ “raiul cuvântǎtor”, deoarece altarul
întruchipeazǎ raiul; fiind totodatǎ o personificare a Bisericii însǎşi ca mijlocitoare pentru
lume.
Pe Sfânta Fecioarǎ, Împǎrǎteasǎ a Cerurilor, înfǎţişatǎ stand pe tron, a vǎzut-o mai
înainte proorocul David, în versetul pe care preotul îl citeşte la slujba proscomidiei: ”de
faţǎ a stǎtut împǎrǎteasa de-a dreapta Ta, în hainǎ auritǎ îmbrǎcatǎ şi prea înfrumuseţatǎ”
(Ps. 44,11). Ea poartǎ, în braţele sale, pe genunchi, pe Pruncul Iisus, “pâinea cea
cereascǎ”, cum e numit în rugǎciunea principalǎ a Proscomidiei.
Tot mai frecvent se zugrǎveşte tipul Fecioarei Orante, adicǎ rugǎtoare, în atitudine
de rugǎciune, implorând pe Dumnezeu pentru ocrotirea credincioşilor, fiind mijlocitoarea
şi ocrotitoarea credincioşilor, pe lângǎ Fiul ei, Dumnezeul nostru. Ea personificǎ, deci,
Biserica în funcţia ei de mijlocitoare, adunând pe credincioşi la rugǎciune în Sinaxa
euharisticǎ şi acoperǎ lumea cu vǎlul ei de protectoare10.
Atribute nelipsite ale acoperǎmântului capului Maicii Domnului sunt cele trei
steluţe care întotdeauna se zugrǎvesc pe ambii umeri şi pe frunte, reprezentând simbolul
fecioriei Sale. Ea este Fecioarǎ pânǎ la Naşterea Mântuitorului (steluţa de pe umǎrul
drept), este Fecioarǎ întru Naşterea de nepǎtruns a Fiului lui Dumnezeu (steluţa de pe
frunte) şi rǎmâne Fecioarǎ şi dupǎ Naşterea Fiului Ei (steluţa de pe umǎrul stâng)11
De asemenea, Ea poartǎ inscripţia MP OV („Maica Domnului” în formǎ abreviatǎ) sau
„ MP OV cea mai înaltǎ decât cerurile”.
Ea ocupǎ locul al doilea ca importanţǎ dupǎ Pantocratorul din cupolǎ. Fiind
cuprinsǎ de Duhul Celui ce este fǎcut prezent în Sfintele Daruri prin lucrarea aceluiaşi
10
P. Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane,
1993; şi Essai sur la theologie de l’icone, p. 31 (ridicarea mâinilor este gestul care completeazǎ
sacrificiul).
11
Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001, p. 131-132.

15
Duh, Fecioara Maria stabileşte ca Maicǎ a lui Dumnezeu, o punte de legǎturǎ între uman
şi divin. Imediat sub aureola Pruncului Hristos, de o parte şi de alta, stǎ scris “ Iisus
Hristos” sub formǎ abreviatǎ, folosindu-se prima şi ultima literǎ a numelui grecesc,
anume: IC XC.
Dionisie în Erminia sa, în care scrie cǎ atunci “Când zugrǎveşti mâna
binecuvântǎtoare, nu uni cele trei degete împreunǎ, ci împreuneazǎ numai degetul cel
gros (policar) cu degetul (inelar) care este lângǎ cel din mijloc, pentru cǎ degetul
(arǎtǎtor) cel drept şi îndoirea degetului (mare) mijlociu, însemnând numele lui Iisus,
fiindcǎ degetul cel ce şade drept îl însemneazǎ pe I, iar degetul cel îndoit, care este lângǎ
el (îl însemneazǎ pe C (=S).
Iar degetul cel gros şi degetul (inelar), care este lângǎ cel din mijloc, care este
aproape, însemneazǎ numele lui Hristos, pentru cǎ alǎturarea degetului gros, care se face
împreunǎ cu degetul (inelar), cel de lângǎ cel din mijloc, aratǎ litera X (=H), iar degetul
cel mic, care este aplecat, închipuie (litera) C (=S), prin litere se aratǎ numele XC, adicǎ
Hristos.
Sfinţii sunt reprezentaţi întotdeauna din faţǎ sau întorşi trei sferturi spre cel care
priveşte. Aproape niciodatǎ nu sunt vǎzuţi din profil, nici chiar în compoziţii complicate
unde mişcarea lor este îndreptatǎ spre centrul compoziţiei. Profilul întrerupe într-un fel
comuniunea; este ca un început de absenţǎ. Se acceptǎ numai în reprezenatarea
personajelor care n-au atins sfinţenia – ca de exemplu în cazul lui Iuda, în scenǎ.
În jurul capului lui Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi nu numai, se picteazǎ o aureolǎ
circularǎ, realizatǎ cu aur sau cu ocru, semnificând sfinţenia lor, slava lor dumnezeiascǎ,
punând în evidenţǎ chipurile. Aureola nu înconjoarǎ în întregime capul, ci partea de
deasupra şi laturile, oprindu-se la umeri, pe de o parte şi pe de alta a gâtului.
Aureola lui Hristos în orice reprezentare diferă de cea a sfinţilor: are o cruce
înscrisă, reprezentându-se numai trei braţe: cele două laterale şi unul deasupra capului lui
Hristos. Pe braţul stâng al crucii apare adesea inscrisă litera ”O”, articolul masculine
grecesc; pe braţul de deasupra capului, litera omega (“Ω”), iar pe braţul drept, litera ”N”;
acestea citindu-se de la stânga la dreapta. Ele semnifică ”Ω”, care înseamnă ”Cel ce este”,
expresie ce apare şi în Vechiul Testament (Ieş.3,14) şi în Noul Testament (Apoc.1,4,8). Ea

16
semnifică modul de existenţă veşnic, atemporal, al lui Dumnezeu, existenţă care nu se
împarte în trecut, prezent şi viitor.
Uneori, aceste trei litere sunt înlocuite de forme ornamentale, în special aceea a
unui diamant cu patru sau mai multe perle în jurul lui. Acestea simbolizează valoarea pe
care o are Crucea în conştiinţa creştinilor ortodocşi.
Veşmintele, în mod sistematic, acoperă trupul în întregime. Descrierea lor nu este
naturalistă, deoarece acestea ”înalţă gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la
Împărăţia Duhului.”12
În pictarea membrelor trupului se evită naturalismul. La fel se modifică şi
proporţiile sau formele reale ale diferitelor părţi ale trupului pentru ca acesta să cu mai
multă forţă însuşirile şi stările duhovniceşti. Scopul este acela de a arăta ca simţurile
sfinţilor înfăţişaţi sunt înduhovnicite.
Programul iconografic s-a stabilitt numai atunci când s-a ţinut seama de destinaţia
liturgică şi semnificaţia simbolică a acestuia: ”Proscomidia (masa punerii înainte), care
reprezintă locul Căpăţânii, a fost preînchipuit de Avraam când a făcut, după porunca lui
Dumnezeu, un altar de piatră pe munte, a pus deasupra lemne şi a aşezat deasupra pe fiul
său, dar în locul lui a adus ca jertfă un berbec. Astfel şi Dumnezeu-Tatăl, Cel fără de
Început şi Vechi de Zile, a dat spre jertfire, la plinirea vremii, pe Fiul Său fără de Început,
Care S-a întrupat din Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, Care este din coasta lui
Avraam, după făgăduinţa jurământului pe care l-a făcut acestuia. Încât, pentruneamul
omenesc, nu a cruţat pe Fiul Său Cel iubit şi Unul Născut, ci L-a dat pentru noi, oamenii,
(Rom.8,32) Şi a suferit ca un om în trup, dar a rămas fără suferinţă în ceea ce priveşte
dumnezeirea. Căci Hristos, mergând spre răstignire, şi-a purtat Crucea; şi în locul
berbecului, şi-a jertfit Trupul Său cel fără nici o vină, ca un mile căruia I se străpunge
coasta cu lancea…”13
Deci, se zugrăvesc chipuri şi scene sfinte în legătură cu Naşterea şi Patimile
Domnului, care sunt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea, Purtarea Crucii,
Punerea în Mormânt, scena numită Pieta, adică Mântuitorul mort, Hristos pe disc, etc.

12
Contantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p.21
13
Ibidem, col. 396 B-6.

17
Peşterea neagră din Naşterea Domnului, din Punerea în Mormânt, etc., simbolizează
lumea copleşită de păcat, în care străluceşte ”Soarele dreptăţii”.Peşterea, ieslea, scutecele
sunt indicii ale chenozei lui Dumnezeu, ale pogorârii Sale, Cel care, nevăzut după fire, se
face, pentru om văzut în trup, se naşte într-o peşteră, se înfaşă în scutece, prefigurându-şi
astfel moartea şi îngroparea, mormântul şi giulgiul îngropării.
Crucea este însuşi chipul Mântuitorului, iconomia iubirii Sfintei Treimi faţă de
omenirea căzută: ”Iubirea Tatălui răstigneşte, Iubirea Fiului Se răstigneşte, Iubirea
Sfântului Duh biruieşte prin lemnul Crucii (Filaret al Moscovei).
”Căci cuvântul Crucii, celor pieritori, este nebunie, iar nouă, celor ce ne mântuim, puterea
lui Dumnezeu este” (1Cor. 1,18). Însuşi Hristos a arătat că Crucea este semnul tuturor
celor care doresc să-I urmeze (Mt. 10,38: 16,24: Mc. 8,34; Lc.14,27).
Erminia recomandă ca pe bolta proscomidiarului să se zugrăvească Hristos ca
Mare Arhiereu, şezând pe nori, sau pe scaun, blagoslovind, înconjurat de heruvimi şi
scaune şi ţinând o Evanghelie deschisă: ”Eu sunt Păstorul cel Bun” (Ioan 10,11);
dedesubtul lui sunt zugrăviţi ierarhii după cum vrea pictorul, iar mai jos, Jertfa lui Abel şi
Cain, a lui Ieftae, Sfinţii trei Tineri în cuptorul cel de foc al Vavilonului, iar în firida
proscomidiarului, Pogorârea de pe Cruce. Se zugrăveşte, adesea, viziunea lui Petru din
Alexandria, cu Iisus, având cămaşa sfâşiată, vorbind cu Petru, episcopul; în inscripţie
citim: ”Cine şi-a rupt haina, Doamne?” ”Arie, cel nesocotit la minte”. Iisus esta înfăţişat
tânăr, stând în picioare pe Sfânta Masă, cu cămaşa sfâşiată, iar sursa de inspiraţie a
acestei scene iconografice esta un text din slujba Duminicii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul
I Ecumenic (Duminica a 7-a după Paşti”14
Uneori, la unele biserici, pe bolta proscomidiarului, se înfăţişează Christ-Emanuel
înconjurat de sfinţi în medalioane, iar în unele – Sfânta Euharistie sub această formă:
Hristos aşezat pe o masă sau pe mormânt, având în spate Crucea; din coasta Lui
odrăsleşte o ramură de viţă-de-vie, care se încolăceşte pe braţele crucii, sau pe trupul lui

14
Sthira a opta de la ”Doamne, strigat-am...”, la Vecernia mare (Penticostar, ed. V, București, 1936, p.256):
”Cine a sfâșiat veșmântul Tău, Mântuitorule? Arie, ai zis, cel ce a despicat începătoria cea întocmai cinstită
a Treimii în despărțiri”; (Sinaxarul din rânduiala Utreniei din aceeași zi și cel din Mineiul pe noiembrie la
ziua pomenirii Sfântului Petru al Alexandriei, 24 (25) noiembrie).

18
Iisus şi îşi pleacă, până la mâna Lui, ciorchinii, din care El stoarce vin (sângele Lui) în
potir (comp. Ioan 15,1) şi urm.:”Eu sunt viţa cea adevărată”15
Viţa de vie aminteşte de însuşi Cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 1-6), căruia I-a
plăcut să Se numească ”adevărata tulpină de vie” iar credincioşii ”viţele”. În alte picturi,
El este înfăţişat în Sfântul Potir. Viţa iese din coasta dreaptă, locul unde Mântuitorul a
fost împuns cu suliţa şi ”a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19,34).
În firida diaconiconului, se recomandă a se face sus, pe boltă, pe Maica Domnului
ori pe Hristos ca ”Înger de Mare Sfat”, ţinut pe nori de patru îngeri, pe Emanuil şi cei
patru Evanghelişti, pe Arhanghelul Mihail şi pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Pe lângă aceste scene şi sfinţi sunt şi ornamente inspirate din vechi miniaturi de
manuscrise, sau simboluri precum Viţa de Vie, Crucea, Mielul (care reprezintă, de obicei,
chipul Mântutorului pe disc, ţinut uneori de Sfântul Ioan Botezătorul), Leul (simbolizează
tribul lui Iuda (Apoc. 5,5) din care cobora Iisus prin David. Ca leul lui Marcu, Iisus a
umplut deşerturile cu glasul Evangheliei Sale16.Reprezintă tipul energiei, în contrast cu
tipul blândeţei şi al neprihănirii), Smochinul, Măslinul, Cedrul, Peştele, Isaac (dus de
Avraam la sacrificiu, aminteşte marea jertfă pe care a făcut-o Tatăl ceresc trimițând pe
unul Său Fiu în lume ca să Se jertfească pe cruce pentru mântirea noastră), Blândul Păstor
(inspirat din textele Sfintei Scripturi (Lc. 15, 4-6; Ioan 10, 11-14; Evr. 13,20), având
privirea blândă şi cea mai potrivită pentru a le reaminti oamenilor direct de nespusa
dragoste a Sa faţă de noi. Această reprezentare se picta în frescele catacombelor, pe
potire, vase, lămpi de lut, pahare, etc.

15
Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare Î.P.S. Patriarh Miron,
București, 1938, p.176 și urm.
16
Arhim. Sofian Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografie, Ed. Bizantină, 2001, p. 42.

19
Etapele de lucru ale compoziției murale a Sf. Arhangheli

În acest capitol voi vorbi despre etapele de lucru ale compoziției murale cu Maica
Domnului Kyriotissa pe care am realizat-o în tehnica al secco pe unul din peretele de
lângă cancelaria profesorilor. Prin pictura al secco se inţelege un gen de pictură murală,
cu caracter monumental ca şi al fresco, dar, spre deosebire de aceasta, se execută pe
tencuiala uscată, de unde îi vine şi numele (It. secco=uscat). Am folosit culorile pe bază
de acril, recomandate pentru această tehnică şi care se folosesc frecvent în zilele noastre.
Avanatajele acrilicelor sunt: culori elastice, rezistente la fluctuaţii de temperatură și
umiditate, aspect plăcut, acestea păstrează prospeţimea în timp (nu se învechesc), se pot
curăţa de impurităţi (sunt lavabile), permit vernisarea pentru protectie UV, având un timp
de execuţie relativ scurt.

Fig. 1 – Conturul principalele linii ale desenului realizate cu pensula în laviu de ocru

20
Am ales acest perete datorită spațiului generos, dar și datorită luminii care scoate
în evidență compoziția fără să întunece întreg spațiu.
O primă etapă de lucru, după alegerea suprafeței ce a urmat să fie pictată, a fost
degresarea peretelui cu emulsie acrilică (amorsă pentru var lavabil). Am transpus desenul
de pe hârtie cu ajutorul grafitului și cărbunelui, trecând ulterior la corectarea fiecărui
detaliu al persoanjelor și a elementelor care compun compoziția. După transpunerea
modelului am incizat contururile sumar, pentru a-mi facilita ulterior realizarea corectă a
cutelor sau umbrelor dar și a blicurilor de lumină de pe eboșe. După aceste etape
premergătoare am trecut la realizarea cromatică a compoziției, prin eboșarea veșmintelor
personajelor, proplasma de la portrete, mâini etc. Culorile folosite au fost în general
acrilice, însă uneori le-am mai amestecat și cu pigmenți pentru a crește luminozitatea
tonurilor de culoare. În cele ce urmează voi atașa imaginile aferente etapelor de lucru
(Fig. 1-5).

POZE

Comentariul plastic
Maica Domnulului Kyriotissa

Reprezentarea iconografică a Maicii Domnului a fost realizată pe un suport


mural, în dimensiunile de 190x100 , fiind parte structural- componentă a unei compoziții
unde , alături de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil
Tehnica murală aplicată în această lucrare este cea numită al seco , folosind ca
materiale recomandate acestei tehnici culorile pe bază de vinilic.Ceea ce recomandă
vinilicul în tehnica al seco sunt proprietățile sale elastice, rezistența la fluctuaţii de
temperatură , lavabilitatea și rezistența în timp.În același timp,pictura în vinilice dispune
de un grad mai mare de facilitate concernând mixtiunea dintre culori și aplicarea culorii
pe suprafața picturală mai eficientă în privința timpului de execuție.
Etapele de execuție. Primul pas în executarea acestei lucrări a fost realizarea
desenului pe suportul pictural,etapă foarte importantă în demersul realizării și finalizării

21
icoanei, întrucât tehnica bizantină dă desenului un rol foarte important: proporțiile
trebuie să fie în mod obligatoriu corecte și fixe,de desen depinzând întreaga lucrare ca
aspect.
Ulterior, spațiul încadrat de conturile personajului a fost pictat cu primul strat de
culoare, numit eboșă, care se aplică pe toată suprafața veșmintelor. Maica Domnului
Kyriotissa este una din temele preferate din istoria iconografiei, realizata inca din
perioada artei catacombelor. Fecioara pe tron inconjurata de ingeri, reprezentata in scena
de fata este o reproducere dupa Maica Domnului Kyriotissa din Sant Apollinare Novo din
Ravenna. Imaginea Maicii Domnului pe tron cu pruncul pe genunchi este o variant a
Maicii Domnului Imparateasa si se gaseste in biserica de cele mai multe ori in conca
absidei. Imaginea maretiei sale are in comun cu arta egipteana, greaca si romana
frontaitatea zeitatilor acesteia. De asemenea si atitudinea, si gesturile si trasaturile sale tin
de sculptura antica. Insa o idee introdusa in reprezentarea de față este legată de latură
teologică: dogma Întruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară.
Culorile folosite sunt cele canonice, conform Erminiei de picture bizantină dintr-o
gamă variată, tonuri de roșu, albastru, ocru și galben, atestând demnitatea și rangul
personajului ,prin tonurile calde,contrastele mai puțin puternice conturând acest ambient.
Sugerarea jocurilor de lumină-umbră, am realizat-o prin deschiderea spre alb a culorii
eboșei și crearea iluziei de volumetrie.
Portretele Maicii Domnului și al Pruncului au fost pictate tot în tehnică bizantină,
proplasmei urmându-i carnația, cu luminile și rumeneala, etapă de execuție specifica
manierei bizantine și neobizantine.

KYRIOTISSA=MAICA DOMNULUI IN SLAVA IMPARATEASCA


ALTE VARIANTE ALE MD: MD HODIGHITRIA= CEA CARE ARATA
CALEA SPRE MANTUIRE
MD ORANTA=MD A SEMNULUI
MD MD ELEUSA= TANDRETEA MATERNA(EX. MAICA DOMNULUI
DIN VLADIMIR)

22
Concluzii

Prezenta chipului Maicii Domnului in iconografia Altarului se explica si prin


faptul ca Sfanta Fecioara a stat, dupa traditie, in Sfanta Sfintelor din templu, din pruncie
pana la varsta de 12 ani.
Doua tipuri (variante) Iconografice ale chipului Maicii Domnului se zugravesc de
obicei : fie tipul "Madonei de majestate", fie cel al "Fecioarei rugatoare".
Dupa primul tip, Sfanta Fecioara este infatisata de obicei stand pe tron, ca
imparateasa a cerurilor, asa cum a vazut-o mai inainte proorocul David, in versetul pe
care preotul il citeste la slujba Proscomidiei : "De fata a statut imparateasa de-a dreapta
Ta, in haina aurita imbracata si preainfrumusetata". (Ps. XLIV, 11). In bratele sale, pe
genunchii ei, poarta pe Pruncul Iisus, "painea cea cereasca", cum e numit in rugaciunea
prin¬cipala a Proscomidiei. De obicei, doi ingeri sau arhangheli (Mihail si Gavriil), in
pozitia de adorare, incadreaza chipul Maicii Domnului, in dreapta si in stanga. La unele
biserici mai vechi, din Grecia, Bulgaria, Serbia si Sudul Italiei, pe langa ingeri, mai apar
si chipuri de sfinti, care de cele mai multe ori sunt sfinti patroni ai ctitorilor respectivi, iar
uneori apar chiar chipuri de ctitori si donatori, in atitudine de adorare. In bisericile
moldovenesti, ca la Moldovita, se vad si chipurile Sfintilor Ioachim si Ana, parintii
Nascatoarei de Dumnezeu, iar in bisericile muntene, ca de ex., la vechea biserica
domneasca Sf. Nicolae din Curtea de Arges, Sf. Fecioara e incadrata in dreapta de
arhanghelul Mihail si Sf. Nicolae, patronul bisericii, iar in stanga de arhanghelul Gavriil
si Sf. Ioan Gura de Aur, toti prosternandu-se spre Sfanta Fecioară
Tot atat de frecvent este pe bolta altarului si tipul Fecioarei orante, adica
rugatoare, in atitudinea de rugaciune, cu mainile intinse spre implorarea lui Dumnezeu si
ocrotirea credinciosilor. Asa o vedem de ex., in biserici mai vechi, ca Sf. Sofia din Kiev,
biserica Adormirii din Niceea, sau Nea Moni (din Chio Hios), unde chipul Maicii
Domnului are proportiile colosale.
Mai rar, este infatisata Sf. Fecioara in picioare, cu Pruncul in medalion pe pieptul
sau, ca la Poganovo, in Bulgaria, unde chipul ei e incadrat de doua candelabre si de doi

23
arhangheli, ca si la biserica Radu Voda din Bucuresti (unde chipul Maicii Domnului e
incadrat de arhanghelii Mihail si Gavriil, dublati de David (cu harfa) si Solomon (cu
biserica in curs de zidire).

24
Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, întipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a


Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994.
2. Areopagitul, Sfântul Dionisie, Opere complete și Școliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr.Dumitru Stăniloaie, Editura
Paideia, București, 1996.
3. Boghiu, Arhim. Sofian, Chipul Mântuitorului în iconografie, Editura Bizantină,
București, 2001.
4. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Teoretică, Editura Institului Biblic și de
Misiune al Bisericilor Ortodoxe Române, București, 2002.
5. Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, București,
2005. Cios, Pr. Teodor, Împărtășirea din imagine, Icoana, Editura Emilia, Deva,
2007.
6. Crainic ,Nechifor, Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes,
Declarations, Messages, Textes Française et latin, tables bibliques et analytique et
index des services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII, L’art sacre et
materiel du culture.
7. Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000.
8. Evdochimov, P Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga şi Petru
Moga, Ed. Meridiane, 1993;
9. Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001.
10. Penticostar, ed. V, București, 1936.
11. Ştefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale române,
Bucureşti, 1973.

25
Studii și articole

1. Eussebiu de Cezaree I. D.Ştefănescu, Probleme de seamă ale Bisericii Picturale


Bizatine. în ”B.O.R.”, 1940, nr 9-10.
2. Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare
Î.P.S. Patriarh Miron, București, 1938.
3. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38, ”P.G.”, col.332A.

26

S-ar putea să vă placă și