NORRIS versus IRLANDA

Hotărârea din 26 octombrie 1988

[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu regula procedurală 50
a Regulamentului Curţii, fiind compusă din următorii judecători: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, T.
Vilhjâlmsson, F. Matscher, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, C. Russo, R. Bernhardt, A.
Spielmann, J. De Meyer, J.A. Carrillo Salcedo, N. Valticos şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold,
grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre [la data de 29 septembrie 1988]. PROCEDURA
1. Cazul a fost deferit Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 14 mai 1987, în
termenul de trei luni prevăzut de articolele 32(1) şi 47 ale Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia). Cazul se întemeiază pe o plângere (nr.
10581/83) împotriva Irlandei, înaintată Comisiei la data de 5 octombrie 1983, de David Norris, cetăţean
irlandez.
[...] Scopul plângerii a fost obţinerea unei hotărâri prin care să se stabilească dacă faptele prezentate
constituie o încălcare a obligaţiilor asumate, pe baza articolului 8 al Convenţiei, de statul chemat în
judecată.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu procedura în faţa Curţii, schimbul de memorii între părţi şi numele
persoanelor care au reprezentat părţile.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI
8. [David Norris, cetăţean irlandez, s-a născut în 1944. Este lector la Trinity College în Dublin. în
prezent este senator în Camera a doua a Parlamentului irlandez
9. Dl Norris este homosexual activ şi, începând cu anul 1971, a militat pentru drepturile homosexualilor
în Irlanda. în 1974 a devenit membru fondator şi preşedinte al Mişcării Irlandeze pentru Drepturile
Homosexualilor. Plângerile sale sunt îndreptate împotriva existenţei, în Irlanda, a unor legi care
incriminează penal anumite practici homosexuale liber consimţite între bărbaţi.
10. în noiembrie 1977, reclamantul a declanşat proceduri în faţa înaltei Curţi de Justiţie (vezi
paragrafele 21-24), susţinând că legile respective au fost abrogate implicit prin articolul 50 al
Constituţiei irlandeze, care prevede că legile adoptate anterior Constituţiei care vin în contradicţie cu
textul constituţional încetează a mai fi în vigoare. Dl Norris a prezentat probe pentru a dovedi că
legislaţia respectivă 1-a afectat şi că dreptul său la respectarea vieţii private i-a fost încălcat.
Argumentele sale principale au fost rezumate astfel:
(i) Reclamantul a prezentat dovezi în sensul unor stări depresive şi al sentimentului singurătăţii, apărute
atunci când şi-a dat seama că este ireversibil homosexual şi că exprimarea sinceră a sexualităţii sale l-ar
expune unor sancţiuni penale.
(ii) Reclamantul a susţinut că sănătatea i-a fost afectată: în 1969, după ce a leşinat într-un restaurant din
Dublin, a fost dus la spitalul Baggot Street pentru efectuarea unor teste, fiind trimis apoi la un psihiatru.
S-a aflat sub supraveghere psihiatrică [...] mai mult de şase luni.
(iii) Nu s-a încercat cercetarea penală a reclamantului şi nici a organizaţiei al cărei preşedinte era (vezi
paragraful 9). El a informat autorităţile poliţieneşti despre activităţile organizaţiei sale, dar a primit un
răspuns care nu denota simpatie ; nu a fost însă niciodată cercetat de poliţie.
(iv) în iulie 1975, reclamantul a participat la un program televizat pe RTE, canalul public de
televiziune. în cursul emisiunii, reclamantul a fost intervievat şi a admis că este homosexual, dar a
negat că homosexualitatea ar fi o boală sau că l-ar împiedica să funcţioneze ca un membru normal al
societăţii. împotriva programului respectiv a fost depusă o plângere. Raportul Comitetului consultativ
pentru plângeri în legătură cu programele de televiziune s-a referit la legea în vigoare care incriminează
activităţile homosexuale şi a admis plângerea susţinând că programul a încălcat prevederile Codului
referitor la difuzarea audiovizuală a chestiunilor publice întrucât putea fi interpretat ca o propagandă a
practicilor homosexuale.
(v) Reclamantul a dovedit că, după difuzarea interviului, a fost insultat verbal şi ameninţat cu violenţă,
ceea ce, în opinia reclamantului, s-a datorat într-o oarecare măsură incriminării relaţiilor homosexuale.
Reclamantul a mai afirmat că oficiile poştale i-au deschis, de câteva ori, corespondenţa.
(vi) Dl Norris a admis că a avut o relaţie fizică cu un alt bărbat şi a arătat că s-a temut în permanenţă că
el sau prietenul lui, care locuia, de regulă, în afara Irlandei, ar putea fi cercetaţi penal.
(vii) Reclamantul a mai susţinut că cele scrise de judecătorul Henchy într-o opinie divergentă la o
hotărâre a Curţii Supreme, descriu exact situaţia lui:
„...teama de sancţionare penală sau de oprobriul public i-a impus restricţii în relaţiile sociale sau de alt
tip cu colegii de sex masculin şi cu prietenii: într-un mod subtil, insidios şi vătămător i-au fost interzise
sau i s-a limitat accesul la activităţi pe care heterosexualii le consideră de la sine înţelese pentru
exprimarea personalităţii lor umane...".
11. Este cunoscut faptul că nici înainte de depunerea plângerii Ia Comisie şi nici pe durata acestei
proceduri reclamantul nu a fost acuzat de nici o infracţiune în legătură cu activităţile sale homosexuale
recunoscute. Cu toate acestea, din punct de vedere legal, el riscă să fie pus sub acuzare, fie la iniţiativa
directorului procuraturii publice, fie pe calea unei plângeri private [...] (vezi paragrafele 15-19).
11. LEGISLAŢIA IRLANDEZĂ RELEVANTĂ A. Prevederile legale contestate
12. Legea penală irlandeză nu incriminează homosexualitatea ca atare, dar există dispoziţii legale care
incriminează anumite activităţi homosexuale. Articolul 61 al Legii referitoare la infracţiunile împotriva
persoanei din 1861, modificată în 1892, prevede:
„Cel care este condamnat pentru odioasa infracţiune de a fi comis acte sexuale anale cu o fiinţă umană
sau cu un animal va fi sancţionat cu închisoare pe viaţă".
Articolul 62 prevede că tentativa infracţiunii de mai sus sau orice atac indecent împotriva unei persoane
de sex masculin constituie o infracţiune de o gravitate mai mică. Persoana condamnată în acest temei
va putea fi pedepsită cu închisoare de maximum 10 ani. Infracţiunea de acte sexuale anale, în formă
consumată ori de tentativă, poate fi săvârşită de un bărbat sau de o femeie.
Articolul 11 al Legii din 1885 de modificare a Codului penal se referă numai la infractorii de sex
masculin şi prevede:
„Persoana de sex masculin care, în public sau în particular, săvârşeşte, participă, ajută sau încearcă să
ajute la săvârşirea de către un bărbat, a unui act de mare indecenţă cu un alt bărbat este vinovată şi
instanţa de judecată are dreptul să dispună pedeapsa închisorii de maximum doi ani, cu sau fără muncă
silnică".
13. [în prezent, potrivit Legii servitutii penale din 1891, instanţa poate pronunţa pedepse mai reduse
decât cele menţionate în Legea din 1861 sau, în locul acestora, poate aplica o pedeapsă cu închisoare de
maximum doi ani sau amendă. De asemenea, articolul 1 (2) al Legii din 1907 referitoare la probaţiune a
conferit instanţei dreptul de a dispune, prin înlocuire, măsuri mai uşoare. Expresiile „muncă silnică" şi
„servitutepenală" nu mai au nici o semnificaţie practică, întrucât orice persoană condamnată execută o
pedeapsă obişnuită cu închisoare. ]
14. Legea din 1885 este singurul act legislativ din cele disputate în cauză care poate fi descris ca
reglementând activităţi homosexuale. Deoarece nu există o definiţie statutară a actelor care s-ar încadra
în noţiunea de mare indecenţă, instanţele de judecată vor decide în funcţie de circumstanţele particulare
ale cauzei.
B. Aplicarea prevederilor legale relevante
15. -16. [Articolul 30(3) al Constituţiei irlandeze prevede că dreptul de a acuza o persoană în faţa unei
instanţe de judecată - alta decât cea care judecă în procedură de urgenţă - aparţine procurorului general
sau „altei persoane legal autorizate în acest sens". Legea din 1974 privind cercetarea infracţiunilor a
delegat Direcţiei Procuraturii Publice majoritatea funcţiilor de cercetare ale procurorului general].
17. Orice persoană, indiferent dacă este sau nu cetăţean irlandez, are dreptul, în calitate de „informator
obişnuit", să formuleze o acuzaţie privată. Nu este necesar ca aceasta să aibă un interes direct în raport
cu infracţiunea reclamată sau să fi fost afectată personal de aceasta. Drepturile procurorului privat sunt
limitate la infracţiunile care nu pot fi judecate în procedură de urgenţă. [...] El poate conduce cercetările
până în momentul în care un judecător al Curţii Districtuale decide că probele furnizate sunt suficiente
pentru trimiterea în judecată pentru o infracţiune din categoria celor pentru care se poate dispune
trimiterea în judecată (de exemplu la Curtea cu juraţi). Din acel moment, procurorul general sau
directorul Procuraturii Publice devine dominus litis şi trebuie să decidă dacă va prezenta sau nu un act
de acuzare împotriva acuzatului [...].
18. -19. [Infracţiunile prevăzute în articolele 61 şi 62 ale Legii din 1861 şi în articolul 11 al Legii din
1885 sunt din categoria celor pentru care se poate dispune trimiterea în judecată. Potrivit informaţiilor
furnizate de Biroul Directorului Prpcuraturii Publice, din 1974 (data înfiinţării Biroului) şi până în
prezent nu a existat nifi un caz de acuzare privată referitoare la o activitate homosexuală în intimitate şi
liber cqnsimţită, între bărbaţi adulţi.]
20. [...] Statisticile furnizate de guvern arată că în perioada respectivă nu au fost cazuri de acuzare
din partea procurorilor publici în legătură cu activităţi homosexuale, cu excepţia cazurilor în
care erau implicaţi minori ori când actele au fost comise în public sau fără consimţământ.
II. PROCEDURILE ÎN FAŢA INSTANŢELOR NAŢIONALE
21. în noiembrie 1977, reclamantul a iniţiat proceduri în faţa înaltei Curţi de Justiţie, cerând instanţei să
constate că articolele 61 şi 62 ale Legii din 1861 şi articolul 11 al Legii din 1885 nu mai erau în vigoare
din momentul adoptării Constituţiei Irlandei (vezi paragraful 10) şi, prin urmare, nu fac parte din
legislaţia irlandeză. Judecătorul McWilliam, în hotărârea din 10 octombrie 1980, a constatat: „Unul
dintre efectele sancţionării penale a actelor homosexuale este adâncirea neînţelegerilor şi a
prejudecăţilor opiniei publice, amplificarea anxietăţii şi a sentimentelor de vinovăţie ale
homosexualilor, care pot duce, în unele cazuri, la stări depresive şi la alte consecinţe grave ale acestei
nefericite maladii". Cu toate acestea, judecătorul a respins acţiunea reclamantului, invocând motive
procedurale.
22. La 22 aprilie 1983, Curtea Supremă a menţinut (cu trei voturi la două) hotărârea înaltei Curţi.
Instanţa Supremă a notat că legea i-a oferit reclamantului posibilitatea de a cere instanţelor să se
pronunţe asupra unor dispoziţii legale chiar dacă el personal nu a fost niciodată trimis în judecată pe
baza lor. Majoritatea a afirmat că „atâta timp cât legislaţia este în vigoare şi continuă să incrimineze un
comportament pe care reclamantul susţine că are dreptul să-1 adopte, acest din urmă drept - dacă există
- este ameninţat, iar reclamantul are calitatea procesuală să ceară protecţia instanţei de judecată".
23. în timpul acestor proceduri, reclamantul a afirmat că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 22 octombrie 1981 pronunţată în cazul Dudgeon trebuie respectată. Reclamantul a
argumentat că, din moment ce Irlanda a ratificat Convenţia, există o prezumţie a compatibilităţii
Constituţiei irlandeze cu prevederile Convenţiei şi, de aceea, examinarea constituţionalităţii unei legi
trebuie să includă şi analiza compatibilităţii legii respective cu Convenţia.
Judecătorul O'Higgins a respins aceste argumente. Motivând hotărârea majorităţii, acesta a notat:
„Convenţia este un tratat internaţional" care „nu face şi nu poate face parte din dreptul intern irlandez şi
nu poate afecta în nici un fel chestiunile disputate". Preşedintele completului a afirmat: „Aceasta se
desprinde clar din textul articolului 29(6) al Constituţiei care prevede că nici un tratat internaţional nu
face parte din legea internă, cu excepţia celor stabilite de Parlament".
De fapt, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a notat deja în cazul Lawless (hotărârea din 1 iulie
1961) că Parlamentul nu a adoptat nici o lege prin care să incorporeze Convenţia în dreptul intern
irlandez.
24. Curtea Supremă a decis că legislaţia care incriminează comportamentul homosexual este
compatibilă cu textul constituţional şi, de asemenea, că nici un drept la viaţă privată (care să includă
dreptul de a se angaja în relaţii homosexuale) nu poate fi dedus din „natura creştină şi democratică a
statului irlandez". în hotărârea adoptată de majoritatea Curţii Supreme, s-au invocat, între altele,
următoarele argumente :
(1) Homosexualitatea a fost întotdeauna condamnată de învăţătura creştină ca fiind greşită din punct de
vedere moral. De multe secole, societatea o consideră crimă împotriva naturii şi faptă penală foarte
gravă.
(2) Indiferent dacă este congenitală sau dobândită, homosexualitatea poate da naştere la suferinţă şi
nefericire pentru cel care o practică şi poate duce la stări depresive, disperare şi sinucidere.
(3) Cei care au tendinţe homosexuale pot fi atraşi de stilul de viaţă homosexual, care poate deveni
obicei.
(4) Comportamentul homosexual al bărbaţilor a dus, în alte ţări, la răspândirea bolilor venerice de toate
felurile. Aceasta a devenit o problemă de sănătate publică în Anglia.
(5) Homosexualitatea poate fi o piedică în calea căsătoriei şi este, în sine, vătămătoare acesteia.
Curtea Supremă a decis însă rambursarea cheltuielilor de judecată ale reclamantului, atât în legătură cu
procedurile în faţa înaltei Curţi de Justiţie, cât şi în faţa Curţii Supreme.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

25. Dl Norris s-a adresat Comisiei la 5 octombrie 1983 (plângerea nr. 10581/83). Reclamantul s-a plâns
împotriva existenţei în Irlanda a unor legi care interzic activitatea homosexuală a bărbaţilor (articolele
61 şi 62 ale Legii din 1861 şi articolul 11 al Legii din 1885). Dl Norris a susţinut că această interdicţie
constituie o interferenţă contiauă cu dreptul său la respectarea vieţii private (care include viaţa sexuală),
contrar prevederilor articolului 8 al Convenţiei. Federaţia Naţională a Homosexualilor s-a alăturat
reclamantului în plângerea adresată Comisiei şi au formulat împreună alte plângeri în legătură cu
articolele 1 şi 13 ale Convenţiei.
26. Prin decizia din 16 mai 1985, Comisia a declarat plângerea admisibilă sub aspectul interferenţei cu
viaţa privată a dlui Norris. Plângerile referitoare la articolele 1 şi 13 au fost declarate inadmisibile [...].
în raportul din 12 martie 1987, Comisia a exprimat - cu şase voturi la cinci - opinia încălcării articolului
8 din Convenţie.

ARGUMENTELE FINALE ÎN FATA CURŢII

27. La audieri, guvernul a prezentat argumentele finale, [...] cerând Curţii „să decidă şi să declare" că:
(1) reclamantul nu este victimă în sensul articolului 25 al Convenţiei şi, în consecinţă, nu a existat nici
o încălcare a Convenţiei; sau, alternativ,
(2) legile în vigoare în Irlanda referitoare la activitatea homosexuală nu încalcă dispoziţiile articolului 8
deoarece sunt necesare într-o societate democratică pentru protecţia moralei şi a drepturilor celorlalţi în
sensul prevăzut de paragraful 2 al articolului 8.

ÎN DREPT
I. DACĂ RECLAMANTUL ESTE ÎNDREPTĂŢIT SĂ SUSŢINĂ CĂ ESTE VICTIMĂ ÎN SENSUL
ARTICOLULUI 25(1)
28. Guvernul a cerut Curţii - la fel cum a procedat şi în faţa Comisiei - să decidă că reclamantul nu
poate pretinde a fi victimă în sensul articolului 25(1) al Convenţiei care prevede: „Comisia poate fi
sesizată printr-o cerere... de către orice persoană fizică... care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie...".
Guvernul a susţinut că, atâta timp cât legislaţia contestată nu a fost niciodată aplicată împotriva
reclamantului (vezi paragrafele 11-14), plângerea sa este mai mult de tipul actio popularis, reclamantul
dorind să obţină o revizuire in abstracto a legislaţiei pe care o contestă din perspectiva Convenţiei.
29. Comisia a considerat că dl Norris se poate pretinde victimă. în acest sens, Comisia s-a referit la
hotărârile Curţii din cazurile Klaas, Marckx şi Dudgeon. în opinia Comisiei, deşi reclamantul nu a fost
trimis în judecată şi nici cercetat penal, el este totuşi direct afectat de legile împotriva cărora s-a plâns
întrucât este predispus să întreţină relaţii sexuale consensuale cu bărbaţi, datorită orientării sale sexuale.
30. Curtea reaminteşte că, în timp ce articolul 24 al Convenţiei permite oricărui stat contractant să
sesiseze Comisia în legătură cu orice pretinsă încălcare a Convenţiei de către un alt stat contractant,
articolul 25 cere persoanei reclamante să arate că a fost direct afectată de măsura împotriva căreia se
plânge. Articolul 25 nu poate fi utilizat pentru a introduce acţiuni de tipul actio popularis şi nici nu
poate sta la baza unei plângeri formulate in abstracta împotriva unei legi care contravine Convenţiei
(vezi hotărârea din cazul Klaas şi alţii).
31. Curtea împărtăşeşte opinia exprimată de guvern, potrivit căreia condiţiile care guvernează
plângerile individuale formulate pe baza articolului 25 nu sunt neapărat aceleaşi cu criteriile naţionale
referitoare la locus standi. Regulile naţionale în acest domeniu pot servi unor scopuri diferite de cele
urmărite de articolul 25 şi, cu toate că aceste scopuri pot fi uneori identipe, nu întotdeauna se întâmplă
astfel (ibid.). Curtea a stabilit deja că articolul 25 al Convenţiei îndreptăţeşte o persoană fizică să
susţină că, în sine, o anumită lege îi încalcă drepturile, chiar dacă acea lege nu i-a fost aplicată, dacă
există riscul ca persoana respectivă să fie afectată direct de acea lege (vezi hotărârile din cazurile
Johnston şi alţii şi Marckx).
32. In opinia Curţii, dl Norris este substanţial în aceeaşi poziţie ca reclamantul din cazul Dudgeon, a
cărui plângere a avut ca obiect existenţa unei legi similare în Irlanda de Nord. în acel caz, Curtea a
notat: „fie [el] respectă legea şi se abţine de la relaţii sexuale interzise - chiar liber consimţite, în
intimitate şi cu parteneri adulţi -, la care este înclinat din cauza tendinţelor sale homosexuale, fie
întreţine astfel de relaţii şi atunci poate fi tras la răspundere penală".
33. Se pare că în perioada de timp relevantă nimeni nu a fost învinuit pentru infracţiunile prevăzute de
legile în cauză, cu excepţia situaţiilor în care unul dintre parteneri a fost minor sau actele au fost
săvârşite în public ori în lipsa consimţământului. Se poate deduce de aici că riscul reclamantului de a fi
urmărit penal este minim. Cu toate acestea, nu există o politică declarată a organelor de cercetare
penală în sensul inaplicării acestor prevederi legale (vezi paragraful 20). O lege care este în vigoare,
chiar dacă nu este aplicată unei categorii anume de cazuri pentru o lungă perioadă de timp, poate fi
oricând aplicată din nou acelei categorii de cazuri dacă, de pildă, are loc o schimbare a politicii penale.
în consecinţă, se poate susţine că reclamantul riscă să fie direct afectat de legislaţia respectivă. Această
concluzie este sprijinită şi de hotărârea înaltei Curţi de Justiţie din 10 octombrie 1980, în care
judecătorul McWilliam, pe baza declaraţiilor martorilor, a constatat, între altele, că „unul dintre efectele
sancţionării penale a actelor homosexuale este adâncirea neînţelegerilor şi a prejudecăţilor opiniei
publice, amplificarea anxietăţii şi a sentimentelor de vinovăţie ale homosexualilor, care pot duce, în
unele cazuri, la stări depresive şi la alte consecinţe grave ale acestei neferi-cite maladii" (vezi
paragraful 21).
34. Pe baza celor de mai sus, Curtea decide că reclamantul se poate pretinde victima unei încălcări a
Convenţiei în sensul prevăzut de articolul 25(1). în acest caz nu mai este necesară examinarea celorlalte
plângeri referitoare, între altele, la teama de acuzare penală, la deschiderea corespondenţei (vezi
paragraful 10).

11. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 A. Existenţa unei interferenţe

35. Dl Norris s-a plâns că, în temeiul legilor în vigoare în Irlanda, poate fi acuzat penal datorită
activităţilor sale homosexuale, El a pretins că a suferit şi continuă să sufere o interferenţă nejustificată
cu dreptul său la respectarea vieţii private, fapt ce constituie o încălcare a articolului 8, care prevede:
„ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii
şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora".
36. Comisia (...) a considerat că „unul dintre scopurile principale ale legislaţiei penale este să împiedice
comportamentele interzise, iar cetăţenii trebuie să se comporte sau să-şi modifice comportamentul, în
aşa fel încât să nu încalce legea penală. De aceea, nu se poate susţine că reclamantul nu riscă să fie
acuzat penal sau că poate ignora în întregime legislaţia respectivă".
în consecinţă, Comisia a constatat că în măsura în care interzice activităţile homosexuale, chiar atunci
când au loc în intimitate, între bărbaţi adulţi care consimt, legislaţia în cauză interferează cu dreptul
reclamantului la repectarea vieţii sale private, garantat de articolul 8 al Convenţiei.
37. Pe de altă parte, guvernul a susţinut că nu se poate trage concluzia lipsei de respect pentru
drepturile reclamantului, aşa cum sunt garantate de Convenţie. în sprijinul acestei afirmaţii, guvernul s-
a bazat pe faptul că reclamantul a avut o viaţă publică normală dublată de o viaţă privată liberă de orice
amestec din partea statului ori a reprezentanţilor săi. Guvernul a susţinut în continuare că simpla
existenţă a legilor care restrâng comportamentul homosexual sub sancţiuni penale nu a determinat nici
o derogare de la drepturile fundamentale ale reclamantului.
38. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei în sensul identităţii cazului Dudgeon cu prezentul caz sub
aspectul interferenţei cu dreptul garantat de articolul 8. Legile în discuţie sunt menite să facă posibilă
acuzarea persoanelor care întreţin relaţii homosexuale în împrejurările menţionate în prima propoziţie a
paragrafului 33. în plus şi independent de acele împrejurări, aplicarea legii este la latitudinea
directorului Procuraturii Publice, care nu vrea să-şi limiteze capacitatea de acţiune în cazuri individuale
prin declararea, în avans, a strategiei sale. La aceasta se adaugă şi faptul că punerea sub acuzare poate
fi declanşată de orice persoană care acţionează ca „informator obişnuit" (vezi paragrafele 15-19).
Este adevărat că dl Norris, spre deosebire de dl Dudgeon, nu a fost niciodată cercetat penal. în cazul
Dudgeon însă, decizia Curţii în sensul existenţei unei interferenţe cu dreptul reclamantului la
respectarea vieţii sale private nu a depins de acest factor adiţional. Aşa cum s-a afirmat în acel caz,
„menţinerea în vigoare a legislaţiei împotriva căreia s-a formulat plângerea constituie o interferenţă
continuă cu dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Având în vedere circumstanţele
personale ale reclamantului, simpla existenţă a acestor legi îi afectează continuu şi direct viaţa privată".
Prin urmare, Curtea constată că legile contestate interferează cu dreptul dlui Norris la respectarea vieţii
sale private, în sensul articolului 8(1).
B. Existenţa unei justificări a interferenţei
39. Interferenţa constatată de Curte nu îndeplineşte cerinţele prevăzute în articolul 8(2) decât dacă este
„prevăzută de lege", are un scop legitim şi este „necesară într-o societate democratică" pentru atingerea
scopului legitim urmărit (vezi, ca cea mai recentă autoritate, hotărârea din cazul Olsson).
40. Primele două cerinţe sunt, în mod clar, satisfăcute. După cum a remarcat şi Comisia..., interferenţa
este „prevăzută de lege" întrucât rezultă din chiar existenţa acesteia. Nu a fost contestat nici scopul
legitim al interferenţei, constând în protecţia moralei.
41. Urmează să stabilim dacă menţinerea în vigoare a legilor respective este „necesară într-o societate
democratică" pentru atingerea scopului arătat. Conform jurisprudenţei Curţii, această cerinţă nu este
îndeplinită decât dacă, între altele, interferenţa răspunde unei necesităţi sociale presante şi este
proporţională cu scopul legitim urmărit (vezi, între multe altele, hotărârea din cazul Olsson).
42. Notând din nou similitudinea dintre cazul de faţă şi cazul Dudgeon, Comisia a citat extensiv
paragrafele din hotărârea pronunţată în cazul Dudgeon (paragrafele 48-63) care examinau această
chestiune. în acea hotărâre s-a acceptat faptul că, deşi „unele legi sunt «necesare» pentru a proteja
anumite segmente ale societăţii şi ethosul moral al societăţii ca întreg, se ridică totuşi întrebarea dacă
legile contestate... şi aplicarea lor rămân în limitele a ceea ce, într-o societate democratică, poate fi
privit ca necesar pentru a atinge acel scop". în faţa Comisiei nu s-a contestat existenţa, în Irlanda, a
opiniei publice puternice, care este ostilă sau intolerantă faţă de actele homosexuale liber consimţite
care au loc în intimitate, între bărbaţi adulţi. Dar nu s-a argumentat nici în sensul unei nevoi urgente a
societăţii irlandeze de a se proteja împotriva activităţilor homosexuale. în aceste împrejurări, Comisia a
conchis că restricţia impusă reclamantului pe baza legii irlandeze, prin întinderea şi caracterul ei
absolut, este disproporţionată cu scopurile urmărite şi, în consecinţă, nu era necesară pentru nici unul
din motivele prevăzute în articolul 8 paragraful 2 al Convenţiei.
43. în cursul audierilor, guvernul a argumentat că, în timp ce criteriile necesităţii sociale presante şi ale
proporţionalităţii sunt valabile pentru testarea restricţiilor impuse în interesul siguranţei naţionale, al
ordinii publice sau pentru protecţia sănătăţii publice, ele nu pot fi folosite pentru a se determina dacă o
interferenţă este „necesară într-o societate democratică pentru protecţia moralei". Guvernul a afirmat în
continuare că, în domeniile în care statele contractante au o marjă de apreciere mai largă, conceptul de
necesitate trebuie privit în sens mai larg.
în opinia guvernului, aplicarea criteriilor de mai sus goleşte de înţeles „excepţia referitoare la morală".
Identificarea „necesităţii" cu „nevoia socială presantă" în contextul valorilor morale este prea restrictivă
şi are un rezultat distorsionant, în timp ce testul proporţionalităţii implică evaluarea unei chestiuni
legate de morală, operaţiune pe care Curtea ar trebui, pe cât posibil, să o evite. în sens larg, fibra morală
a unei naţiuni democratice este o problemă a instituţiilor statului, iar guvernului trebuie să i se acorde
toleranţă în respectarea articolului 8 sau, cu alte cuvinte, este necesar ca puterea legislativă democrată
să aibă o competenţă de apreciere care să-i permită rezolvarea problemei în modul pe care-1 consideră
cel mai potrivit.
44. Aceste argumente nu au convins Curtea. încă din 1976, Curtea a declarat, în cazul Handyside, că,
pentru a examina dacă protecţia moralei a necesitat luarea unor măsuri, era necesar „să stabilească
realitatea necesităţii sociale presante pe care o implică noţiunea de «necesitate» în acest context" şi a
afirmat că „orice restricţie impusă în acest domeniu trebuie să fie proporţională cu scopul legitim
urmărit". Acest mod de abordare a fost reconfirmat în cazul Dudgeon. Un caz mai recent, Mtiller şi
alţii, demonstrează că, în ceea ce priveşte protecţia moralei, Curtea continuă să aplice aceleaşi teste în
scopul de a stabili ce este necesar într-o societate democratică. în acest ultim caz, Curtea a examinat
dacă măsurile contestate, care urmăreau scopul legitim al protecţiei moralei, răspundeau unei
„necesităţi sociale presante" şi respectau principiul proporţionalităţii. Curtea nu vede nici un motiv să
se îndepărteze de la jurisprudenţa sa şi, cu toate că două din cele trei cazuri menţionate se referă la
articolul 10, nu vede nici un motiv pentru a aplica criterii diferite în contextul articolului 8.
45. Mai mult, atunci când a afirmat că noţiunea de „necesitate" ar trebui interpretată mai larg, guvernul
nu a propus nici un alt test viabil care le-ar putea înlocui sau completa pe cele existente. în aceste
condiţii, afirmaţia guvernului înseamnă, de fapt, nelimitarea discreţiei statelor în acest domeniu.
Deşi Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale au o marjă de apreciere largă în domeniul moralei,
aceasta nu este nelimitată. Stă în puterea Curţii să decidă dacă o interferenţă este compatibilă cu
Convenţia. De fapt, guvernul afirmă că această Curte este oprită de la a revizui modul în care Irlanda îşi
respectă obligaţia de a nu exceda ceea ce este necesar într-o societate democratică atunci când
interferenţa cu drepturile garantate în articolul 8 este în interesul „protecţiei moralei". Curtea nu poate
accepta o asemenea interpretare. Dacă ar proceda astfel ar decide contrar articolului 19 al Convenţiei,
potrivit căruia Curtea a fost înfiinţată pentru a „asigura respectarea obligaţiilor asumate de înaltele Părţi
Contractante...".
46. Ca şi în cazul Dudgeon, „...nu numai natura scopului restricţiei, dar şi natura măsurilor luate
afectează întinderea marjei de apreciere. Cazul de faţă se referă la cel mai intim aspect al vieţii private.
De aceea, trebuie să existe motive foarte serioase pentru ca interferenţa autorităţilor publice să poată fi
legitimă potrivit articolului 8(2)". Guvernul nu a adus însă nici o dovadă că există motive care să
justifice menţinerea legislaţiei contestate, care este mult mai drastică decât cea din cazul Dudgeon. în
paragraful 60 al hotărârii din 22 octombrie 1981, Curtea a observat că, „în comparaţie cu perioada în
care acele legi au fost adoptate, există astăzi o mai bună înţelegere şi o toleranţă mai mare faţă de
comportamentul homosexual astfel încât în marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei
sancţionarea penală a relaţiilor homosexuale - de tipul celor în discuţie - nu mai este considerată nici
necesară şi nici adecvată; Curtea nu poate ignora schimbările importante care au avut loc în acest
domeniu în legislaţia statelor membre". A fost clar [$/' în cazul Dudgeon] că în ultimii ani „autorităţile
s-au abţinut să aplice legea în cazul relaţiilor homosexuale liber consimţite între adulţi". Nu s-a
demonstrat că aceasta „ar fi fost împotriva standardelor morale ale Irlandei de Nord sau că ar fi existat
vreo presiune din partea publicului pentru aplicarea mai strictă a legii".
Aplicând aceleaşi teste în cazul de faţă, Curtea consideră că nu se poate susţine existenţa în Irlanda a
unei „nevoi sociale presante" pentru incriminarea acestui tip de relaţii. în privinţa proporţionalităţii,
Curtea consideră că „argumentele menţinerii legilor în vigoare nu sunt suficiente pentru a echilibra
efectele negative pe care însăşi existenţa legilor în discuţie le are asupra vieţii unor persoane cu
orientări homosexuale, cum este reclamantul. Faptul că acei membri ai societăţii care cred că
homosexualitatea este imorală ar putea fi şocaţi, ofensaţi sau tulburaţi ştiind că alţii întreţin în intimitate
relaţii homosexuale nu este, în sine, un motiv ca homosexualii adulţi care consimt să fie sancţionaţi
penal".
47. în consecinţă, Curtea constată că motivele invocate de guvern pentru a justifica interferenţa nu sunt
suficiente pentru a satisface cerinţele paragrafului 2 al articolului 8. Prin urmare, articolul 8 a fost
încălcat.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 50

48. Conform articolului 50 al Convenţiei,
[textul articolului 50 al Convenţiei]
Reclamantul a cerut compensarea prejudiciului suferit şi rambursarea costurilor şi a cheltuielilor.
A. Prejudiciul
49. Reclamantul a cerut Curţii să stabilească suma care ar reflecta întinderea daunelor morale provocate
de menţinerea în vigoare a legislaţiei [care a constituit obiectul plângerii].
Guvernul a afirmat - la fel ca în cazul Dudgeon - că decizia încălcării articolului 8 constituie în sine o
compensare suficientă.
50. în cazul Dudgeon, Curtea a ţinut seama de modificările aduse legislaţiei din Irlanda de Nord ca
urmare a hotărârii din 22 octombrie 1981. în Irlanda nu a avut loc o reformă similară. Ca şi în cazul
Marelet, prezenta hotărâre va avea, inevitabil, efecte care depăşesc graniţele cazului în sine deoarece
încălcarea constatată se bazează direct pe legislaţia contestată şi nu pe aplicarea acesteia. Irlanda este
cea care va trebui să adopte măsurile necesare, în contextul sistemului său legal, pentru a-şi respecta
obligaţiile asumate în temeiul articolului 53. Din acest motiv şi fără a neglija diferenţa dintre cazul de
faţă şi cazul Dudgeon, Curtea consideră că stabilirea existenţei unei încălcări a articolului 8 constituie
în sine o compensare adecvată în sensul articolului 50 şi, în consecinţă, respinge cererea reclamantului.
B. Costuri şi cheltuieli
51. Curtea Supremă a acordat reclamantului suma de 75.762,12 de lire irlandeze pentru cheltuielile de
judecată din faţa instanţelor naţionale. Reclamantul a susţinut că această sumă nu a acoperit aceste
cheltuieli în întregime.
Curtea nu poate accepta această cerere. Costurile au fost stabilite de un expert în taxare, potrivit legii
irlandeze, şi nu intră în atribuţiile Curţii să le recalculeze.
52. Reclamantul a mai cerut suma de 14.962,49 de lire irlandeze pentru cheltuielile de judecată din faţa
instituţiilor Convenţiei. Guvernul nu a contestat posibilitatea ca reclamantul să fi cheltuit mai mult
decât suma care i s-a acordat cu titlu de asistenţă juridică, dar a susţinut că cererea sa nu este
rezonabilă. Curtea observă, totuşi, că guvernul nu a făcut nici o contrapropunere în legătură cu suma pe
care ar considera-o rezonabilă.
Curtea consideră că suma cerută satisface criteriile stabilite prin jurisprudenţa ei (vezi hotărârea din
cazul Belilos) şi acordă reclamantului 14.962,49 de lire irlandeze, mai puţin 7.390 de franci francezi,
plătiţi cu titlu de asistenţă juridică.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Decide, cu opt voturi la şase, că reclamantul poate pretinde că este victimă în sensul articolului 25 al
Convenţiei;
2. Decide, cu opt voturi la şase, că s-a încălcat articolul 8 al Convenţiei;
3. Decide în unanimitate că Irlanda trebuie să plătească reclamantului suma de 14.962,49 de lire
irlandeze cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin 7.390 de franci francezi transformaţi în lire
irlandeze la rata de schimb din ziua adoptării acestei hotărâri;
4. Respinge restul cererii de dreaptă compensare.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 26 octombrie 1988, în
Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnat:
R. Ryssdal, preşedinte M.-A. Eissen, grefier