Afacerea tramvaielor

Procesul Societăţii de Tramvaie din Bucureşti şi afirmarea controlului

jurisdicţional al legilor în România începând cu 1912

Cu ocazia faimoasei afaceri a tramvaielor din Bucureşti, în 1912

Curtea de Casaţie s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unei legi.
În România, această afacere nu putea decât să pasioneze opinia
publică. Punând în discuţie numeroase interese, ea mobiliza mediile
financiare. Implicând, în acelaşi timp, municipalitatea din Bucureşti,
guvernul şi Parlamentul român, ea trezea straturile clasei politice. În
1909, când Bucureştiul se mărea şi se înfrumuseţa, meritând chiar să
fie numit „micul Paris”, mai multe societăţi de tramvaie asigurau
transporturile în comun, fără să se preocupe prea mult să-şi
armonizeze reţelele. Guvernul format de deputatul liberal Ion
Brătianu s-a neliniştit de această situaţie. În 14 aprilie 1909, el a
făcut să fie adoptată o lege specială care permitea municipalităţii din
Bucureşti să formeze o societate comunală, Societatea Tramvaielor
din Bucureşti. Creată prin decizia unei autorităţi publice şi făcând apel
la capitaluri private, această societate, dotată cu statute redactate de
municipalitate şi aprobate de Consiliul de miniştri, nu era, cu
siguranţă, uşor de calificat din punct de vedere juridic, mai ales într-o
vreme de liberalism economic. Dar toate formalităţile fiind îndeplinite
după regulile prevăzute, această societate ad hoc putea foarte legal
să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public. În ciuda nemulţumirii
vechilor companii concesionare, care se considerau lezate prin
această reorganizare, lucrările de infrastructură au putut să înceapă
fără întârziere. În 1912, cincisprezece kilometri de şine erau deja puşi
şi materialul rulant era cumpărat pentru întreaga reţea.

Din nenorocire, totul s-a politizat când, la această dată, a intervenit o

schimbare de guvern şi majoritate a consiliului municipal. Noua
municipalitate a Bucureştilor a declarat că noua societate nu are
existenţă legală. Argumentând că aceasta nu ajungea să obţină ca
vechile societăţi concesionare să accepte tăierea liniilor lor de
tramvai, municipalitatea a cerut noului guvern format de
conservatorul Petre Carp să abroge legea care autoriza crearea
societăţii. Într-adevăr, după anularea în Consiliul de miniştri a
statutelor societăţii, Ministerul de Interne a dispus oprirea lucrărilor.
Aceste măsuri, evident ilegale, au provocat vii contestaţii. În timp ce
tribunalul din Ilfov (Bucureşti) era deja sesizat de către Societatea de
Tramvaie din Bucureşti, guvernul reacţionând cu rapiditate a făcut să
fie votată o lege de circumstanţă, în 18 decembrie 1911. În mod abil,
această lege a fost prezentată ca o prevedere interpretativă a legii
din 14 aprilie 1909. Evitând să dizolve societatea, legislatorul a
redactat noi statute, sub pretext că cele vechi prezentau incertitudini.
Legea era fals „interpretativă”, deoarece ea conţinea prevederi noi.
Legislativul s-a substituit, astfel, în mod deschis, judecătorului, într-o
procedură judecătorească în curs. Era, în mod clar, o violare a
separaţiei puterilor legislativă şi judecătorească. Lovitura de stat legal
avea toate aparenţele unei lovituri de stat neconstituţional!

Societatea de Tramvaie din Bucureşti nu a ezitat, deci, să ceară

tribunalului din Ilfov să declare că această lege era contrară
Constituţiei, cu dublu titlu, deoarece ea încălca:

– pe de o parte, articolul 36 din Constituţie, care dispune că puterea

judecătorească este exercitată de tribunale;
– pe de altă parte, articolul 14, care interzice sustragerea unui
justiţiabil împotriva voinţei sale, de sub autoritatea judecătorului de
resort, precum şi articolul 19, conform căruia proprietatea, „de orice
natură” ar fi ea, este sacră şi inviolabilă.
Interesul doctrinar în jurul acestei cauze
Mizele financiare în cauză la Bucureşti erau importante, dar şi mai
mare, pentru pasionaţii de drept, era interesul de doctrină al
chestiunii ridicate de acest scenariu politico-juridic. Juriştii, profesorii
de la facultăţile de drept şi avocaţii s-au mobilizat în România, dar şi
în mai multe ţări europene şi, în mod firesc, în Franţa. Chemaţi de
către Victor Antonescu, fost student al Facultăţii de Drept din Paris şi
avocat al Societăţii lezate, pentru a oferi consultaţie, Berthélemy,
specializat în drept administrativ, viitor decan al Facultăţii, şi Gaston
Jèze, reputat profesor de finanţe publice, s-au aplecat asupra
dosarului, nu fără delectare. Era, într-adevăr, pentru ei o ocazie de a
studia un caz concret şi de a trata o chestiune care se afla chiar în
inima constituţionalismului liberal. Memoriul lor, care a fost publicat
în Revista de Drept public, studiază foarte metodic chestiunea
controlului constituţional, mai întâi dintr-un punct de vedere teoretic,
apoi în dreptul comparat şi, în fine, în contextul specific al dreptului
constituţional român.

Din punct de vedere teoretic, pentru cei doi semnatari, din momentul
în care o constituţie distinge legile ordinare de legile constituţionale,
ea plasează legile constituţionale deasupra legilor ordinare în ierarhia
normelor. Şi din momentul în care ea stabileşte tribunalele
independente, ea le recunoaşte acestora automat puterea şi datoria
de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi de natură
constituţională. Nu este deloc necesar ca ea să spună aceasta în mod
explicit, deoarece este chiar consecinţa logicii juridice. Judecătorul
are ca misiune să judece conflictele de lege. De aceea, atunci când
pledantul invocă o lege constituţională contrară legii ordinare
invocată împotriva lui, judecătorul trebuie să facă să prevaleze pe
aceea care se află pe treapta cea mai înaltă în ierarhia normelor. De
asemenea, când două legi ordinare se contrazic, judecătorul o aplică
pe cea mai recentă. Nu este vorba de încălcarea separaţiei puterilor,
ci de punerea în practică a acestui principiu. Judecătorul nu se
substituie legislatorului. El nu anulează legea contestată. El aplică
pentru soluţionarea procesului legea care i se impune cu prioritate,
adică legea constituţională. Era reluarea foarte evidentă a
argumentelor judecătorului Marshall în hotărârea Marbury vs.Madison
din 1803, când pentru prima dată Curtea Supremă a intervenit pentru
a exercita controlul constituţionalităţii legilor. „Sau, scrie Berthélemy,
principiul separării puterilor nu semnifică nimic, sau trebuie să
deducem din aceasta că legislativul nu mai are puterea să soluţioneze
procesul, că judecătorul nu are puterea să le modifice” (legile).

Jèze şi Berthélemy recunoşteau, totuşi, că în Franţa un anumit număr

de legi din epoca revoluţionară interziceau judecătorilor să refuze
aplicarea legilor. Dar în România situaţia era diferită, deoarece
asemenea legi nu existau şi, dimpotrivă, totul lăsa să se creadă că
constituantul dorise ca prevederile constituţionale să aibă o valoare
superioară faţă de legile ordinare. Nu înscrisese el, de exemplu, în
Constituţie prevederi asupra reformei agrare care ar fi putut foarte
bine să fie adoptate de către procedura legislativă obişnuită?

În concluziile lor, redactorii memoriului susţin, deci, că în România

judecătorii sunt abilitaţi să judece excepţii de neconstituţionalitate cu
ocazia unui proces. Juriştii români favorabili controlului au completat
demonstraţia domnilor Jèze şi Berthélemy cu argumente care decurg
mai direct din dreptul public român. Ei au notat că, Constituţia
română distingea foarte evident legile constituţionale şi legile
ordinare şi că, spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea
consacra un anumit număr de principii, cum ar fi inviolabilitatea
dreptului de proprietate, principii care ar fi fără valoare dacă
tribunalele româneşti nu ar fi abilitate să impună respectarea lor:
exproprierea pentru motiv de utilitate publică, inalienabilitatea
loturilor de pământ distribuite ţăranilor prin legea agrară din 1864,
interzicerea pedepsei cu moartea, percheziţia sau arestarea fără ordin
judecătoresc.

Altă diferenţă importantă. Pentru a îndepărta orice control de

constituţionalitate a legilor, judecătorii francezi inventaseră, din
respect faţă de legislator, teoria legii-ecran. Dar aşa cum observa,
încă din 1901, profesorul Dissescu, în Cursul său de Drept
constituţional român, Constituţia franceză nu consacra noţiunea de
putere judecătorească. Or, în România, Constituţia recunoştea expres
independenţa puterii judecătoreşti, dând judecătorului român o
autoritate care făcea din acesta nu numai interpretul legilor, dar şi
garantul constituţionalităţii lor. Profesorul Dissescu a mers până la a
susţine chiar că, Constituţia română nu numai că permitea controlul
judecătoresc al constituţionalităţii legilor, dar îl impunea implicit,
atunci când consacra la articolul 128 distincţia între puterea
legislativă obişnuită şi puterea constituantă. În spijinul acestei teze, el
observa, de asemenea că, Constituţia română, deşi inspirată din
Constituţia belgiană, nu reluase articolul 107 care interzicea
imixtiunea judecătorului în procesul legislativ. Şi dacă ne-am întoarce
la prima Constituţie adoptată de România, Statutul din mai 1864,
promulgat de prinţul Cuza, am putea, de asemenea, să constatăm că
ea afirma foarte clar principiul supremaţiei constituţionale, referindu-
se în special la Declaraţia franceză a drepturilor omului din 26 august
1789 şi încredinţând misiunea de a judeca asupra constituţionalităţii
legilor „unei adunări ponderatoare”, replică a Senatului francez din
cel de-al doilea Imperiu.

Cazul de speţă era, în fine, deosebit de favorabil recunoaşterii unui

control jurisdicţional al legilor. Sigur, judecătorul nu trebuia să se
substituie legislatorului, dar legislatorul nu trebuia nici el să se
substituie judecătorului. Or, este exact ceea ce face legislatorul
român, prin adoptarea unei legi care judeca o chestiune deja în curs
de examinare în faţa tribunalelor în cauza Tramvaielor din Bucureşti.
Dacă separaţia puterilor nu permite unui judecător să rescrie, în felul
său, legea pe care o interpretează, ea nu este respectată nici de
legislator atunci când o procedură judiciară fiind în curs, el se
substituie judecătorului chiar în exerciţiul funcţiei sale, sub pretext că
interpretează o lege deja promulgată.

Decizia Curţii de Casaţie: o jurisprudenţă de avangardă

Fără stări sufleteşti dar cu argumente solide, Tribunalul din Ilfov
(Bucureşti) a admis excepţia de neconstituţionalitate. Sesizată, la
rândul său, Curtea de Casaţie i-a dat dreptate. Precum în faţa
Tribunalului din Ilfov, şi aici municipalitatea din Bucureşti nu a omis
să susţină că articolul 108 din Codul Penal român impunea
judecătorului jurământul de a respecta Constituţia şi legile ţării,
interzicându-i să aprecieze constituţionalitatea legii contestate. Curtea
de Casaţie, chiar în numele supremaţiei Constituţiei, a respins acest
argument, pe care îl combătuse cu motive temeinice în pledoaria sa
avocatul Victor Antonescu. Pentru Curte, Constituţia nefiind
enumerarea unor vagi precepte, judecătorul nu ieşea din competenţa
sa atunci când judeca un conflict între două legi, una ordinară şi
cealaltă constituţională. Şi în această împrejurare, ea considera că
legea contestată era de două ori neconstituţională, pe de o parte,
deoarece fiind un amestec în exercitarea puterii judecătoreşti ea viola
separaţia puterilor, pe de altă parte, deoarece ea era, în fapt, o
expropriere deghizată care nu răspundea criteriilor fixate de articolul
17 din Constituţie, care defineşte o asemenea procedură.

Prin această decizie, România se afirma inovatoare. Ea o lua înaintea

Franţei şi chiar a altor state din Europa, deoarece, la această dată,
numai Norvegia şi Grecia urmaseră exemplul Statelor Unite.
Motivarea hotărârii Curţii relua argumentele dezvoltate de Jèze şi
Berthélemy, dar care erau şi cele exprimate deja de juriştii români
favorabili controlului jurisdicţional. Era astfel demonstrată osmoza
intelectuală ce caracteriza, la această dată, legăturile dintre juriştii
francezi şi juriştii români.

Rămâne faptul că decizia Curţii de Casaţie nu a atras unanimitatea în

mediile juridice. La Curtea de Casaţie ea a fost contestată într-o
opinie separată redactată de către unul din membrii săi, Ion Manu.
Pentru acest judecător, legea din 1911 era o lege interpretativă, deci
constituţională pe baza articolului 134 din Constituţia din 1866, care,
după părerea sa, permitea legislatorului să interpreteze legile
„incomplete”. În 1927 încă, profesorul Alexianu, de la Facultatea din
Cernăuţi, considera că în 1912 Tribunalul din Ilfov şi Curtea de
Casaţie nu erau în drept să se erijeze în judecători ai
constituţionalităţii unei legi, regulamentar votată de Parlament.
Pentru el, articolul 108 din Codul Penal, replică a articolului 127 din
Codul Penal francez, le interzicea implicit aceasta. Deşi recunoştea
utilitatea unui control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, el
credea că nu putea fi admis, în mod legitim, fără o abilitare expresă a
constituantului însuşi.

Totuşi cea mai mare parte a doctrinei române, în special profesorii

Dissescu, Negulescu, Stambulescu şi Stere, a aprobat jurisprudenţa
stabilită de Tribunalul din Ilfov şi de Curtea de Casaţie.