Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Imnografia Ortodoxa
Imnografia Ortodoxa
Tot imne trebuie să fi fost şi unele fragmente cu structură poetică din Noul Testament
cum sun textele de la I Tim. 3,16; Efeseni 5,14; Rom. 13,11-12; Apoc. 4,11 şi 5,12, ş.a.
Cele mai vechi imne creştine deosebite de cele biblice sunt Doxologia Treimică: Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin şi Doxologia Mare: Slavă întru cei de sus luiDumnezeu
şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…, care are ca început textul de la Luca 2:14. Ceea
ce a dus la apariţia unui mare număr de imne creştine a fost apariţia ereziilor când
creştinii, în special episcopii şi preoţii compuneau poezii sau imne (chiar şi fără rimă)
care erauuşor de memorat şi pentru oamenii simpli şi care în forme concise rezumau o
anumită dogmă.
Cunoaştem, de exemplu, că la începutul sec. al IV-lea, când tocmai apărea erezia celor
care nu credeau în dumnezeirea Fiului, chiar înainte de Arie, Sf. Sfinţit Mucenic
Antinoghen († 311), episcopul Sevastiei, a compus imnul „Φως ιλαρον – Lumină lină” ; în
timpul luptelor împotriva erezie nestoriene, Sf. Chirii al Alexandriei († 444) a compus
imnul Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…; iar în plină luptă împotriva
monofiziţilor şi origeniştilor din sec. al V-lea, binecredinciosul împărat Iustinian I (527-
565) a alcătuit imnul Unule Născut…. Cu timpul, poezia creştină apologetică (de apărare a
credinţei) a cunoscut o dezvoltare foarte fructuoasă sub diferite forme ale ei:tropare,
stihiri, canoane ş.a.
1) Cea mai veche, mai mică şi simplă formă (unitate) a poeziei imnografice întrebuinţate
în cultul ortodox este troparul (το τροπαριον), de la oτροπος = mod, fel, chip, pentru că
proslăveşte felul vieţii sfinţilor sau de la τροπαιον = trofeu, biruinţă, pentru că
proslăveşte biruinţa sfinţilor asupra diavolului sau asupra patimilor. La început, cele mai
multe tropare aveau rimă, dar prin traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, această
formă poetică nu s-a mai putut păstra, ci a trebuit să fie sacrificată în interesul
cuprinsului (fondului), care a fost redat în proză.
Astăzi, denumirea de tropar se dă numai acelor compoziţii imnografice izolate care
înfăţişează pe scurt icoana vieţii unui Sfânt sau importanţa unui eveniment.
Tot troparesunt de fapt şi acele compoziţii imnografice în formă de versuri sau
strofe, grupate în serie, care în cărţile noastre de ritual poartă astăzi denumirea de stihiri şi
care se cântă la Vecernie (la Doamne strigat-am, la Stihoavnă), la Utrenie (la Toată suflarea şi
la Stihoavnă), la Liturghie (la Fericiri), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine şi
ierurgii. Ele se numesc aşa atât pentru că la origine sunt de fapt (ca structură
externă) versuri sau strofe, cât si pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau verset
din Psalmi, care se cântă recitativ (irmologic) şi care reprezintă de fapt resturi din
psalmii ce se cântau odinioară în întregime şi care au fost înlocuiţi cu timpul sau
dislocaţi de stihirile (troparele) mai noi, ale poeziei imnografice intrate în cult. După
conţinutul sau subiectul lor, aceste stihiri (tropare în serie) sunt de mai multe
feluri: stihiri ale învierii, stihiri ale Crucii şi învierii, stihiri ale Născătoarei de
Dumnezeu (Bogorodicine), stihiri ale Crucii şi Născătoarei (pentru Miercuri şi Vineri); stihiri
ale Sfinţilor martiri sau martirice (mucenicine);stihiri dogmatice pe opt
glasuri; stihiri (tropare) ale Sfintei Treimi (Triadicale sau Troicinice); stihiri de pocăinţă
şi umilinţă; stihirile morţilor, ş.a.
Cei mai cunoscuţi şi productivi autori de tropare şi stihiri sunt Anatolie imnograful, din
sec. V (probabil patriarhul Constantinopolului (†452, adversar al ereticului
Eutihie), Roman Metodul (Dulce-cântăreţul) din sec. VI, Vizantie, Andrei Pyrrus
(Persul), ş.a.
Tot tropare sau stihiri izolate (singuratice) sunt şi acele scurte unităţi imnografice (mai
ales din Mineie) care se numesc idiomele(cântare cu melodie proprie, însăşi-glăsuitoare
sau samoglasnică), automele (strofă cu melodie proprie, dar care serveşte ca model pentru
altele) şipodobii (sau prosomii care se cântă după o melodie asemănătoare cu textul
automelei indicate). O altă Stihiră izolată este şi cea numită Ipacoi (υπακοή), care
înseamnă subascultător şi prin care avem în vedere acele tropare izolate care se citesc
înainte de Antifoanele Utreniei sau în unele cazuri, după Cântarea a III-
a. Substantivul ipicoi se tălmăceşte ascultător, adică ascultare supusă şi se cântă în zilele
duminicilor şi la sărbătorile dumnezeieşti şi ale Crucii, care a venit să îndrepte
neascultarea lui Adam. Aceste tropare mai arată şi ascultarea Mironosiţelor care din
ascultare, îndată au părăsit întristarea şi au primit bucuria.
Tot tropare izolate sunt şi Luminândele (Svetilnele sau φωταγωγικων) care se
cântă înainte de Laude. Ele se numesc aşa, fie pentru că se cântau odinioară când începea
să se lumineze de ziuă, fie pentru faptul că în ele se vorbeşte despre Hristos – Lumina
lumii şi care luminează şi pe Sfinţii Lui. Pentru cele 11 luminânde ale învierii se mai
foloseşte denumirea de Exapostilarii (εξαποστέλλω = a trimite) pentru că în ele se
vorbeşte de multe ori despre trimiterea Apostolilor la propovăduire. Aceste 11 luminânde
ale învierii, alcătuite în sec. X de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, sunt dublate
de alte 11 stihiri care rezumă conţinutul Evangheliilor citite la Utreniile Duminicilor. Ele
se mai numesc Eotinale ( de la εωθινος = de dimineaţă) sauVoscresne (αναστάσιμα, ale
Învierii). Acestea sunt alcătuite de împăratul bizantin Leon Filozoful (sec. IX-X), tatăl lui
Constantin VII. O altfel de strofă poetică izolată este astăzi condacul, care figurează în
Mineie, Octoih şi Triod, după cântarea a treia, sau a şasea a Canoanelor şi care se cântă la
Liturghie, după troparele de la Vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici
(Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică). Termenul condac (κοντάκιον) e derivat, probabil,
de la substantivul κοντος-ου = băţ, bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise de
pergament în formă de sul şi pe care erau scrise aceste imne, la început destul de
lungi. Condacul de astăzi, nu e însă decât un rest din condacele de odinioară care erau
nişte compoziţii poetice mai mari, un fel de poeme imnografice, compuse fiecare din câte
18-24 de strofe sau tropare, având fiecare între 20-30 de versuri. Strofele erau legate
între ele printr-un acrostih, în fruntea vechilor condace, figura totdeauna o strofa poetică
izolată, mai scurtă, numită κουκούλιον = o proadă sau antestrofa care nu făcea parte nici
din gama acrostihului şi nici din strofele condacului propriu-zis, ne având nimic comun
cu ele, decât glasul (melodia) şi refrenul. Aceasta este strofa care se păstrează până astăzi
sub denumirea de condac.
Tot un rest din vechile condace de odinioară, este şi strofa pe care o. găsim azi
imediat după condac, sub numele de icos (οικος = casă, locuinţă), denumire simbolică
dată locului (imnului) în care găsim descrisă pe scurt viaţa unui Sfânt sau descrierea unui
eveniment important din istoria mântuirii neamului omenesc. Ea e prima strofă propriu-
zisă a condacelor de odinioară. Astăzi icosul de cele mai multe ori se citeşte. Cel mai mare
alcătuitor de condace a fost Sf. Roman Molodul, care a compus şi vestitul condac Fecioara
astăzi…, din care noi avem doar o mică parte. Se pare că tot el (saupatriarhului Serghie al
Constantinopolului – †638) a compus şi Imnul Acatist al Maicii Domnului, singurul condac
care se păstrează astăzi în întregime. Datorită faptului că acest mare condac era cântat
din picioare, fără a şedea jos (chiar dacă este foarte lung), el a fost numit cu
timpul acatist (ακατιζω = a nu şedea, (se ascultă) stând în picioare). Astăzi, după modelul
acestui acatist, s-au mai compus şi altele, dar nu de aceeaşi valoare dogmatică şi poetică.
O creaţie imnografică mai complexă este Canonul (κανον = regulă, normă), care este
o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg. Numele de canon
l-a luat de la regula după care părţile lui componente se adună într-un tot. Canonul
complet e format din nouă ode (cântări, pesne); în cazuri speciale, el poate fi însă şi
numai de trei ode sau două.
În formarea canoanelor imnografice au intrat cele 9 imne (ode) biblice care au fost
reproduse textual sau în interpretare alegorică de către poeţii imnografi creştini.
Denumirea de canon arată că aceste părţi componente (odele şi strofele) se supun
unor norme sau reguli determinate în ceea ce priveşte atât forma (structura) cât şi
legătura dintre ele. Ca fond sunt de asemenea legate printr-o temă unitară: preaslăvirea
învierii sau a oricărui alt eveniment din viaţa Mântuitorului ori a Sfintei Fecioare ori a
diferiţilor sfinţi. De aceea şi troparele, canoanele pot fi: ale învierii, ale Crucii, ale Maicii
Domnului etc.
Părţile componente ale Canonului au o semnificaţie simbolică: Cele nouă
ode (pesne)simbolizează cele nouă cete îngereşti care slăvesc pe Dumnezeu şi sunt imitate
de Biserica pământească şi ea împărţită tot în atâtea categorii ierarhice (cete): arhierei,
preoţi, diaconi; ipodiaconi, citeţi, cântăreţi; clerici inferiori, monahi şi
mireni (credincioşii laici). Cele nouă ode sau cântări ale fiecărui canon se împart în trei
grupe de câte trei cântări spre lauda Sfintei Treimi.
Cea mai mare parte din imensul număr de canoane a fost încadrată în slujba Utreniei, în
care Canoanele (citite ori cântate) se intercalează după ecfonisul „Cu mila şi îndurările…”
(în zilele de rând, îndată după Ps. 50) şi înainte de Svetilnă. Găsim însă canoane în
rânduiala Pavecerniţei (în perioada Triodului şi Penticostarului), a Miezo-nopticii de
duminică şi a unora dintre Sf. Taine (Maslul) şi ierurgii (ca înmormântarea); la Liturghie
se întrebuinţează numai cântarea a III-a şi a VI-a din Canoane, la Antifonul al treilea.
Canoanele alcătuiesc cea mai strălucită expresie poetică din cultul ortodox a legăturii
dintre Vechiul şi Noul Testament.
Alţi imnografi importanţi pe care ia avut Biserica din Răsărit sunt: Sf.
Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Sf. Cosma de Maiuma, Cuviosul Ioan Monahul de la
care avem mai multe Canoane şi chiar Canonul către Sf. înger Păzitor, Nichifor Calist ş.a.
Bibliografie generală:
1. Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ediţia 1993
2. Mihail Skabalanovici, Толковый Типикон. Объяснительное изложение Типикона с
историческим введением (Tipikonul comentat. O prezentarelămuritoare asupra
Tipikonului cu introducere istorică), Moscova, 1995, vol. I, pp.365-372; 457-464.
3. Macarios Simonopetritul, Triodul Explicat, Ed. Deisis, Sibiu 2000
4. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Ed. IBMBOR, Buc. 1997.