Sunteți pe pagina 1din 233

Soluţia

Schopenhauer
IRVIN D. YALOM

Fiecare gură de aer trasă în piept ţine la distanţă moartea care impietează constant
asupra noastră... Moartea trebuie să triumfe, în cele din urmă, deoarece a devenit soarta
noastră prin naştere, iar ea se joacă doar pentru scurtă vreme cu prada sa, înainte de a o
înghiţi. Totuşi, noi ne continuăm viaţa cât mai mult posibil, cu multă pasiune şi solicitudine,
exact aşa cum suflăm un balon de săpun cât mai mult timp, făcându-1 cât mai mare cu putinţă,
deşi ştim sigur că va plesni.1

Julius cunoştea predicile despre moarte şi viaţă mai bine decât oricine altcineva. Era de acord
cu stoicii, care spuneau că „de îndată ce ne naştem, începem să murim", şi cu Epicur, care
susţinea că „acolo unde eu sunt, moartea nu este, iar unde este moartea, nu mai sunt eu. Aşa
că, de ce m-aş teme de moarte?" Ca doctor şi psihiatru, avusese ocazia să şoptească chiar
aceste consolări la urechile muribunzilor.

Deşi considera că aceste reflecţii sumbre ajută pacienţii, niciodată nu le privise ca având vreo
legătură cu el. Cel puţin nu până în urmă cu patru săptămâni, când un moment teribil îi
schimbase viaţa pentru totdeauna.

Aceasta se întâmplase în timpul examenului medical anual care devenise rutină. Medicul său,
Herb Katz — vechi prieten şi coleg de medicină — tocmai terminase să-l examineze şi, ca de
fiecare dată, îi spuse lui Julius să se îmbrace şi să vină în biroul său pentru discutarea
rezultatelor.

Herb se aşeză la birou, răsfoind energic dosarul lui Julius.

—    In ansamblu, situaţia arată destul de bine pentru un bărbat de şaizeci şi cinci de ani.
Prostata e puţin mărită, dar şi a mea e la fel. Analiza sângelui, nivelul colesterolului şi al lipidelor
arată bine; medicamentele şi regimul tău au dat rezultate. Uite o reţetă pentru Lipitor, care,
împreună cu joggingul, ţi-a scăzut suficient colesterolul. Aşa că poţi să mai răsufli puţin: mai
mănâncă şi un ou, din când în când. Eu mănânc două, la micul dejun, în fiecare duminică. Uite o
reţetă şi pentru synthyroid. O să cresc puţin doza. Tiroida intră în hibernare — celulele bune
mor şi sunt înlocuite cu ţesut fibrotic. O stare absolut benignă, după cum ştii. Ni se întâmplă
tuturor; şi eu iau medicamente pentru tiroidă. Ei, da, Julius, nicio parte a noastră nu
scapă destinului îmbătrânirii. în afară de tiroidă, cartilajele genunchiului se uzează, foliculii
piloşi mor iar discurile lombare superioare nu mai sunt ca pe vremuri. în plus, integritatea pielii
se deteriorează evident: celulele epiteliale pur şi simplu se tocesc; uită-te la cheratoza senilă de
pe obrajii tăi, acele pete maro, întinse.
Herb ridică o oglindă pentru ca Julius să se poată examina.

—    Cred că sunt zece în plus faţă de ultima dată când ne-am văzut. Cât de mult timp stai la
soare? Porţi pălărie cu boruri largi, aşa cum ţi-am sugerat? Aş vrea să te duci la un dermatolog
pentru asta. Bob King e bun. E în clădirea de alături. Ăsta e numărul lui. îl ştii?

Julius aprobă din cap.

—    Poate să ţi le ardă pe cele dizgraţioase, cu o picătură de azot lichid. Şi mie mi-a scos câteva
luna trecută. Nu e mare lucru, durează vreo cinci sau zece minute. Acum fac asta şi mulţi medici
generalişti. Mai ai şi pe spate una la care aş vrea să se uite: tu nu o poţi vedea; e exact sub
partea laterală a omoplatului din dreapta. Arată altfel decât celelalte: e pigmentată neuniform
şi cu margini difuze. Probabil nu e nimic, dar mai bine să verifice şi el. Bine, amice?

„Probabil nu e nimic, dar mai bine să verifice şi el." Julius sesizase încordarea şi nonşalanţa
forţată din vocea lui Herb.

Fără îndoială însă că şi expresia „pigmentată neuniform şi cu margini difuze", spusă de un


doctor altui doctor, era un motiv de alarmă. în jargonul medical însemna un posibil melanom
malign. Retrospectiv, Julius identifica acea expresie, acel moment singular, ca punctul în care
viaţa lui până atunci lipsită de griji luase sfârşit şi moartea, inamic invizibil, se materializase în
toată realitatea ei terifiantă şi nu avea să mai plece niciodată de lângă el, iar toate ororile
care au urmat erau post-scriptumuri previzibile.

Bob King fusese pacientul lui Julius cu ani în urmă, ca, de altfel, nenumăraţi alţi doctori din San
Francisco. Julius dominase comunitatea psihiatrică timp de treizeci de ani. Din poziţia lui de
profesor de psihiatrie la Universitatea din California, pregătise nenumăraţi studenţi, iar în
urmă cu cinci ani fusese chiar preşedintele Asociaţiei Americane de Psihiatrie.

Reputaţia lui? Doctorul de doctori care spune lucrurile verde-n faţă. Un psihoterapeut la care
apelezi în ultimă instanţă, un vrăjitor deştept, dispus să facă orice e nevoie ca să-şi ajute
pacientul. Acesta era şi motivul pentru care, cu zece ani în urmă, Bob King venise la Julius să
scape de îndelungata dependenţă de Vicodin (drogul preferat al doctorilor, cărora le este foarte
accesibil). La momentul acela King avea probleme serioase. Nevoia lui de Vicodin crescuse
dramatic: căsătoria îi era în pericol, cariera de doctor avea de suferit şi ca să poată adormi
trebuia să ia Vicodin în fiecare seară.

Bob a încercat să intre la psihoterapie, dar toate uşile îi erau închise. Fiecare psihoterapeut pe
care îl consultase insista ca el să intre într-un program de recuperare pentru doctorii cu
probleme, un plan pe care Bob îl refuza, deoarece nu suporta să-şi compromită intimitatea
participând la şedinţe de terapie în grup, împreună cu alţi doctori dependenţi. Psihoterapeuţii
erau de neclintit. Dacă tratau un doctor practicant dependent fără ajutorul programului oficial
de recuperare, se expuneau riscului de a fi sancţionaţi de conducerea spitalelor unde practicau
sau de a fi daţi în judecată personal (de exemplu, în cazul în care pacientul lua o decizie greşită
în activitatea lui clinică).

Ca ultimă soluţie, înainte de a înceta să profeseze şi de a-şi lua un concediu prelungit pentru un
tratament anonim în alt oraş, Bob a apelat la Julius, care a acceptat riscul şi a avut încredere că
Bob va renunţa la Vicodin prin propriile forţe. Deşi terapia a fost dificilă, aşa cum e întotdeauna
cu cei dependenţi, Julius l-a tratat pe Bob în următorii trei ani fără ajutorul unui program de
recuperare. Şi a fost unul dintre acele secrete pe care le are fiecare psihiatru: o terapie de
succes care, sub nicio formă, nu poate fi discutată sau publicată.
După ce a plecat de la medicul său, Julius rămase o vreme în maşină. Inima îi bătea atât de tare,
încât maşina părea să se zgâlţâie. Inspiră profund, pentru a-şi potoli groaza crescândă, apoi încă
o dată şi încă o dată, scoase telefonul mobil şi, cu mâinile tremurând, îl sună pe Bob King
pentru o programare de urgenţă.

—    Nu-mi place, spuse Bob a doua zi dimineaţa, în timp ce studia spatele lui Julius cu o lupă
mare şi rotundă. Uite, aş vrea să te uiţi şi tu la ea; putem face asta cu două oglinzi.

Bob îl aşeză în faţa oglinzii de pe perete şi puse o oglindă mare, portabilă, lângă aluniţă. Julius
privi în oglindă la dermatolog: blond, cu ten sănătos şi ochelari groşi pe nasul lung şi impozant
— îşi aminti că Bob îi povestise cum îl chinuiau ceilalţi copii, strigând după el „nas de
castravete". Nu se schimbase mult în cei zece ani. Părea hărţuit încontinuu, ca şi pe vremea
când fusese pacientul lui Julius, agitat şi întârziind întotdeauna câteva minute. Când Bob
intra grăbit în cabinetul său, lui Julius îi venea adesea în minte replica Iepurelui Alb: „Am
întârziat, am întârziat la o întâlnire importantă". Era la fel de scund, doar că se mai în-grăşase.
Arăta a dermatolog. Unde s-a mai văzut un dermatolog înalt? Apoi Julius privi în ochii lui — ah,
ah, păreau neliniştiţi — pupilele erau mărite.

—    Asta e bestia.

Iulius privi în oglindă, spre locul indicat de Bob cu un creion cu gumă la capăt.

Nevul acesta de sub omoplatul umărului drept. îl vezi?

Julius aprobă din cap.

Bob aşeză o riglă lângă el, apoi continuă:

—    E cu o idee mai mic de un centimetru. Sunt sigur că i|i aminteşti de regula ABCD de la
cursurile de dermatologie din facultate...

—    Nu-mi amintesc nimic de la cursurile de dermatologie din facultate, îl întrerupse Julius.


Tratează-mă ca şi cum aş fi un ignorant.

—    Bine. ABCD. A de la asimetrie — priveşte.

Plimbă creionul pe deasupra diferitelor părţi ale leziunii.

—    Nu e perfect rotund, ca toate celelalte pe care le ai pe spate — ăsta sau ăsta.

Arătă spre două aluniţe mici din apropiere. Julius încercă să îşi stăpânească încordarea
respirând adânc.

—    B de la margini*... acum uită-te aici, ştiu că e greu de privit.

Bob arătă din nou spre leziunea subscapulară.

—    Uite cât de netă e marginea aici, în partea de sus, dar aici, în partea mediană, e lipsită de
contur, se pierde pur şi simplu în pielea din jur. C de la colorit. Aici, în partea asta, vezi cum e:
maro deschis. Dacă privesc cu lupa, văd o nuanţă de roşu, ceva negru şi poate chiar ceva gri. D
de la diametru; cum am spus, probabil şapte optimi de centimetru. E o mărime bună, dar nu
putem şti cât de vechi e, vreau să spun, cât de repede creşte. Herb Katz spune că nu era acolo la
examenul de anul trecut. în sfârşit, dacă privim cu lupa, nu există nicio îndoială că centrul e
ulcerat.
Apoi King lăsă jos oglinda şi spuse:

—    Poţi să-ţi pui cămaşa, Julius.

După ce pacientul său termină să-şi încheie nasturii, se aşeză pe un taburet mic din cabinetul de
examinare şi începu:

în original borders.

—    Acum, Julius, tu cunoşti literatura de specialitate referitoare la asta. Motivele de îngrijorare


sunt evidente.

—    Uite ce e, Bob, răspunse Julius, ştiu că ţi-e greu, din cauza relaţiei noastre anterioare, dar te
rog nu-mi cere să-ţi fac eu treaba. Nu pleca de la ideea că aş şti ceva despre asta. Nu uita că, în
clipa asta, starea mea mentală e aceea de groază, bătând înspre panică. Vreau ca tu să preiei
controlul, să fii complet sincer cu mine şi să ai grijă de mine. Aşa cum am făcut eu pentru tine.
Şi, Bob, uită-te la mine! Mă sperie îngrozitor când îmi eviţi privirea, ca acum.

—    Sigur. Scuze.

Bob îl privi drept în ochi.

—    Ai avut grijă de mine al naibii de bine. O să fac şi eu acelaşi lucru pentru tine, spuse el
dregându-şi vocea. Bun, în urma examinării sunt aproape convins că e un melanom.

Observă tresărirea lui Julius, apoi continuă:

—    Chiar şi aşa, diagnosticul în sine nu-ţi spune prea multe. Cele mai multe — nu uita asta —
cele mai multe mela-noame se tratează uşor, dar unele sunt ale dracului. Trebuie să aflăm
câteva lucruri de la anatomopatolog: sigur este un melanom? Dacă da, cât de adânc e? Este
metastazat? Aşa că primul pas e biopsia şi trimiterea probei la anatomopatolog. Imediat după
ce am făcut asta o să chem un chirurg generalist să excizeze leziunea. O să stau lângă el tot
timpul. Apoi anatomopatologul va examina o criosecţiune şi, dacă rezultatul e negativ, atunci e
minunat: am terminat. Dacă e pozitiv, dacă e melanom, vom îndepărta ganglionul cel mai
suspect sau, dacă e necesar, vom efectua o rezecţie a mai multor ganglioni limfatici. Nu e
nevoie de spitalizare — toată procedura va avea loc la clinica de chirurgie. Sunt destul de sigur
că nu va fi nevoie de grefă de piele şi nu vei lipsi de la muncă decât o zi, cel mult. Dar câteva zile
vei simţi un anumit disconfort în zona operată. Cam atât ar fi de spus deocamdată, până aflăm
mai multe de la biopsie. După cum mi-ai cerut, o să am grijă de tine. Ai încredere în judecata
mea: am avut sute de cazuri de felul ăsta. Bine?

Asistenta mea o să te sune mai încolo să-ţi spună locul, ora şi recomandările pentru operaţie.
Bine?

Julius dădu din cap. Se ridicară amândoi în acelaşi timp.

—    îmi pare rău, spuse Bob, aş vrea să te pot scuti de toate astea, dar nu pot.

li întinse un dosar cu documentaţie.

—    Ştiu că poate nu vrei chestiile astea, dar le dau întotdeauna pacienţilor care sunt în situaţia
ta. Depinde de persoană: pe unii îi fac să se simtă mai bine informaţiile, alţii preferă să nu ştie şi
le aruncă imediat ce ies din cabinet. Sper ca după operaţie să-ţi pot da veşti mai bune.
Dar nu a urmat niciodată ceva mai bun — ultimele veşti erau şi mai negre. La trei zile după
biopsie s-au întâlnit din nou.

—    Vrei să citeşti asta? l-a întrebat Bob, întinzându-i raportul final al patologului.

Văzând că Julius scutură din cap, Bob se uită din nou pe raport şi începu:

—    Bun, hai să recapitulăm. Trebuie să-ţi spun: nu e bine. Pe scurt, este melanom şi are
câteva... ăăă... trăsături importante: e adânc, peste patru milimetri, e ulcerat şi a prins cinci
ganglioni.

—    Şi asta ce înseamnă? Hai, Bob, nu te ascunde după deget. „Importante", patru milimetri,
ulcerat, cinci ganglioni? Spune-mi pe faţă. Vorbeşte-mi ca şi cum aş fi un pacient oarecare.

—    înseamnă că nu e de bine. E un melanom destul de mare şi s-a extins la ganglionii limfatici.


Pericolul real aici sunt metastazele la distanţă, dar nu vom şti asta decât după tomografia pe
care am programat-o mâine, la opt.

Două zile mai târziu au reluat discuţia. Bob îi spuse că rezultatul tomografiei era negativ: nu
exista niciun indiciu de răspândire în altă parte a corpului. Asta era prima veste bună.

—    Dar chiar şi aşa, Julius, rămâne un melanom periculos.

—    Cât de periculos? întrebă Julius cu voce răguşită. Cam despre ce ar fi vorba? Care e rata
supravieţuirii?

—    Ştii că nu putem răspunde la întrebarea asta decât în termeni statistici. Fiecare e diferit.
Dar pentru un melanom ulcerat, adânc de patru milimetri şi cu cinci noduli, statisticile arată că
sub douăzeci şi cinci la sută supravieţuiesc cinci ani.

Julius rămase câteva clipe cu capul plecat, inima bătân-du-i tare şi ochii împăienjeniţi, apoi
spuse cu glas răguşit:

—    Continuă. îmi vorbeşti deschis. Trebuie să ştiu ce să le spun pacienţilor mei. Cum va evolua
viaţa mea? Ce se va întâmpla?

—    E imposibil să ştim sigur, pentru că nu se va mai întâmpla nimic până când melanomul nu
va apărea în altă parte a corpului. Când se va întâmpla asta, şi mai ales dacă va intra în
metastază, atunci e posibil ca evoluţia să fie rapidă, poate câteva săptămâni sau luni. în ceea ce-
i priveşte pe pacienţii tăi, e greu de spus, dar nu ar fi deloc nerezonabil să te aştepţi îa încă un
an bun de sănătate.

Julius dădu încet din cap, fără să ridice privirea.

—    Unde e familia ta, Julius? Nu era mai bine să aduci pe cineva cu tine?

—    Cred că ştii că soţia mea a murit acum cinci ani. Fiul meu e pe Coasta de Est, iar fiica mea e
în Santa Barbara. încă nu le-am spus nimic; nu vedeam ce rost ar putea avea să le tulbur viaţa,
dacă nu e necesar. Oricum, în general mă descurc mai bine dacă îmi ling rănile de unul singur,
dar sunt aproape sigur că fiică-mea ar veni imediat.

—    Julius, îmi pare atât de rău că a trebuit să-ţi spun toate astea. Lasă-mă să termin cu o mică
veste bună. Acum se face multă cercetare asiduă, în vreo zece laboratoare foarte active de aici
şi din străinătate. Din motive necunoscute, incidenţa melanomului a crescut, aproape că s-a
dublat în ultimii zece ani, şi e o zonă de interes pentru cercetare. E posibil ca în curând să apară
o soluţie.

Următoarea săptămână Julius trăi ca în ceaţă. Fiica lui, Evelyn, profesoară de limbi clasice, îşi
suspendă cursurile şi veni imediat să stea câteva zile cu el. Julius discută pe îndelete cu ea, cu
fiul lui, cu sora şi fratele lui şi cu prietenii apropiaţi. Se trezea adesea terorizat, la 3 noaptea,
plângând şi având senzaţia că se sufocă. îşi suspendă pentru două săptămâni şedinţele cu
pacienţii individuali, precum şi cele de grup şi petrecu ore întregi gândindu-se la ce şi cum
avea să le spună.

Oglinda îi spunea că nu arată ca un bărbat care se apropie de sfârşitul vieţii. Cei cinci kilometri
alergaţi zilnic îi menţinuseră trupul tânăr şi vânjos, fără niciun pic de grăsime. în jurul ochilor şi
gurii avea câteva riduri. Nu multe; tatăl său murise fără să aibă niciunul. Avea ochi verzi;
Julius fusese întotdeauna mândru de ei. Ochi puternici şi sinceri. Ochi în care puteai avea
încredere, ochi care puteau susţine privirea oricui. Ochi tineri, ochii lui Julius de când
avea şaisprezece ani. Bărbatul pe moarte şi adolescentul de şaisprezece ani se priveau, pe
deasupra deceniilor.

Se uită la buzele lui. Buze pline, prietenoase. Buze care chiar şi acum, în ceasul disperării sale,
erau pe punctul de a zâmbi larg şi călduros. Avea un păr bogat şi rebel, cu cârlionţi negri,
grizonant doar la perciuni. Pe când era adolescent în Bronx, bătrânul frizer antisemit cu păr alb
şi faţa roşie, a cărui frizerie era chiar pe strada lui, între magazinul de dulciuri Meyer şi
măcelăria Morris, îi blestema părul aspru, în timp ce trăgea de el cu un pieptene de oţel şi îl
tăia cu foarfecele lungi. Iar acum Meyer, Morris şi frizerul erau morţi cu toţii, iar micul Julius, cel
de şaisprezece ani, intrase pe lista de aşteptare a morţii.

într-o după-amiază încercă să redobândească controlul citind literatura de specialitate despre


melanom de la biblioteca facultăţii de medicină, dar se dovedi a fi inutil. Chiar mai rău — făcea
totul să pară şi mai oribil. Pe măsură ce înţelegea tot mai bine natura cu adevărat sinistră a
bolii sale, Julius începu să se gândească la melanom ca la o creatură vorace, care îşi înfigea
adânc în carnea lui lujerii ei negri. Stupefiantă realizarea că nu mai era forma supremă de
organizare a vieţii. în schimb, era o gazdă; era hrană, mâncare pentru un organism mai bine
adaptat ale cărui celule lacome se divizau într-un ritm ameţitor, un organism care cucerise prin
blitzkrieg şi anexase protoplasma adiacentă şi care acum, fără îndoială, pregătea aglomerări
de celule pentru incursiuni în fluxul sanguin şi pentru colonizarea organelor îndepărtate, poate
izlazul dulce şi friabil al ficatului sau păşunea moale, spongioasă, a plămânilor săi.

Julius renunţă la citit. Trecuse mai mult de o săptămână şi era timpul să se concentreze. Venise
clipa să privească în faţă ceea ce se întâmpla. Stai jos, Julius, îşi spuse lui însuşi. Stai jos şi
meditează la moarte. închise ochii.

Deci moartea, se gândi el, îşi făcuse în sfârşit apariţia pe scenă. Dar ce intrare banală — cortina
fusese dată la o parte de un dermatolog dolofan, cu nas de castravete, ţinând în mână o lupă şi
îmbrăcat în halatul alb de spital, pe al cărui buzunar de la piept îi era brodat cu litere albastru
închis numele.

Iar scena finală? Destinată, cel mai probabil, să fie la fel de banală. Costumaţia lui va fi,
probabil, tricoul New York Yankees în dungi, lung şi mototolit, cu care dormea noaptea, având
pe spate numărul 5 al lui DiMaggio. Decorul? Acelaşi pat mare, în care dormise timp de treizeci
de ani, un fotoliu plin de haine boţite alături, iar pe noptieră un teanc de romane necitite, care
nu ştiau că timpul lor nu va mai veni niciodată. Un final dezamăgitor şi lamentabil. Dar
cu siguranţă, se gândea Julius, aventura glorioasă a vieţii lui merita ceva mai... mai... mai cum?

în minte îi veni o scenă la care asistase cu câteva luni în urmă, într-o vacanţă în Hawaii. în timp
ce se plimba pe munte, dăduse din întâmplare peste un centru de meditaţie budist mare, unde
văzuse o tânără care parcurgea un labirint circular, construit din roci vulcanice mici. Când a
ajuns în centrul labirintului s-a oprit şi a rămas nemişcată, într-o meditaţie îndelungată în
picioare. Reacţia instinctivă a lui Julius faţă de asemenea ritualuri religioase nu era prea
amabilă, de obicei plasându-se undeva între ridiculizare şi repulsie.

Dar acum, în timp ce se gândea la acea tânără care medita, încerca nişte sentimente mai
prietenoase: un val de compasiune pentru ea şi pentru toţi semenii săi, victime ale capriciului
evoluţiei care i-a înzestrat cu conştiinţă, dar nu şi cu echipamentul psihologic necesar pentru a
face faţă contemplării finitudinii existenţei. Şi astfel, de-a lungul anilor, secolelor şi mileniilor
am construit neobosiţi obstacole improvizate care să împiedice tocmai această perspectivă. Se
va termina oare vreodată această căutare a unei puteri superioare cu care să putem fuziona şi
exista pentru totdeauna, a instrucţiunilor date de Dumnezeu, a unor semne care să dezvăluie
vreo organizare supremă, a ritualului şi ceremoniei?

Şi totuşi, dat fiind faptul că numele lui era în catastiful morţii, Julius se gândea că poate puţină
ceremonie n-ar strica. Reculă imediat în faţa propriului gând, ca şi cum l-ar fi ars — atât de
disonant era faţă de adversitatea lui de-o viaţă faţă de ritual. Dispreţuise întotdeauna uneltele
prin Care religiile îşi deposedează discipolii de raţiune şi libertate: hainele ceremoniale, tămâia,
cărţile sfinte, cântecele gre-goriene hipnotizante, covoarele de rugăciune, şalurile şi chipele,
mitrele şi sceptrele episcopale, pâinea şi vinul sfinţit, ultimele rituri, capetele urcând şi
coborând şi trupurile legănându-se pe vechi incantaţii — pe toate acestea le considera
accesoriile celei mai puternice şi mai îndelungate escrocherii din istorie, una care le dăduse
putere liderilor şi satisfăcuse dorinţa de supunere a congregaţiei.

Dar acum, când moartea stătea alături de el, Julius observa că vehemenţa lui îşi pierduse
ascuţişul. Poate că doar ritualurile impuse îi displăceau. Poate că o mică ceremonie personală
mai creativă n-ar fi stricat. Fusese mişcat de relatările ziarelor despre pompierii de la Turnurile
Gemene din New York, care se opreau din lucru şi îşi scoteau căştile de fiecare dată când un
nou paiet cu rămăşiţe era adus la suprafaţă. Nu era nimic rău să-i onorezi pe cei morţi, nu,
nu pe morţi, ci viaţa cuiva care a murit. Sau poate era ceva mai mult decât a onora, decât a
sanctifica? Oare gestul, ritualul pompierilor nu semnifica şi comuniunea? Recunoaşterea relaţiei
dintre ei, a unităţii cu fiecare victimă?

Julius avusese parte de o experienţă a comuniunii la câteva zile după întâlnirea fatidică cu
dermatologul său, când a participat la întâlnirea grupului de suport al psiho-terapeuţilor. Colegii
lui doctori rămăseseră uluiţi când le-a dat vestea despre melanom. îl încurajară să-şi
descarce sufletul, apoi fiecare membru al grupului îşi exprimă şocul şi regretul. Julius rămase
fără cuvinte, ca şi toţi ceilalţi. De câteva ori cineva începu să vorbească, dar se opri, apoi a fost
ca şi cum grupul s-ar fi înţeles nonverbal că nu era nevoie de cuvinte. Ultimele douăzeci de
minute rămaseră toţi în tăcere. Astfel de tăceri în grup sunt aproape invariabil stânjenitoare,
dar aceasta părea altfel, aproape reconfortantă. Lui Julius îi era jenă să recunoască, chiar şi faţă
de el însuşi, că liniştea aceea părea „sacră". Mai târziu îşi aduse aminte că membrii grupului nu
doar îşi exprimaseră durerea, dar îşi scoseseră şi pălăriile, stând drepţi şi onorând împreună
viaţa lui.

Sau poate că acesta era un mod de a-şi onora şi propriile vieţi, se gândi Julius. Ce altceva ne
rămâne? Ce altceva, în afara acestui interval miraculos şi binecuvântat de existenţă şi conştiinţă
de sine? Dacă există ceva ce ar trebui onorat şi binecuvântat, e chiar acest lucru: darul
nepreţuit al simplei existenţe. A trăi copleşit de disperare pentru că viaţa e invariabil trecătoare
sau că nu are un scop mai înalt sau o menire intrinsecă este de o ingratitudine crasă. A visa la
un creator omniscient şi a-ţi dedica viaţa unor genuflexiuni nesfârşite pare inutil. Şi, de
asemenea, fără rost: de ce să iroseşti toată acea dragoste pe o fantasmă, când şi aşa pe Pământ
pare să existe atât de puţină dragoste? Mai bine să adopţi soluţia lui Spinoza şi Einstein: doar
înclini din cap şi îţi scoţi pălăria în faţa misterului şi legilor elegante ale naturii, apoi îţi vezi în
continuare de viaţă.

Acestea nu erau gânduri noi pentru Julius — finitudinea şi caracterul evanescent al conştiinţei îi
fuseseră dintotdeauna familiare. Dar există cunoaştere şi cunoaştere. Iar prezenţa morţii pe
scenă îl adusese mai aproape de cunoaşterea adevărată. Nu că ar fi devenit mai înţelept: numai
că dispariţia acelor lucruri care îl distrăgeau — ambiţia, pasiunea sexuală, banii, prestigiul,
aplauzele, popularitatea — îi ofereau o viziune mai pură. Oare nu o astfel de detaşare era
adevărul lui Buddha? Poate că da, dar el prefera calea vechilor greci: totul cu moderaţie. Ratăm
prea mult din spectacolul vieţii dacă nu ne scoatem haina să ne alăturăm distracţiei. De ce să ne
repezim spre ieşire înainte de sfârşit?

După câteva zile, când Julius se simţi mai calm şi valurile de panică deveniră mai rare, începu să
se gândească la viitor. „Cel puţin un an bun — spusese Bob King — nu există nicio garanţie, dar
nu ar fi deloc nerezonabil să te aştepţi la încă un an bun de sănătate." Dar cum să şi-l
petreacă? Pentru început se hotărî să nu facă din acel an bun un an rău, suferind din cauză că
era doar un an.

Intr-o noapte în care nu-şi găsea somnul simţi nevoia unei consolări şi începu să parcurgă
frenetic titlurile din bibliotecă. Toată etalarea de literatură profesională nu-i oferi nici măcar un
titlu relevant pentru situaţia în care se afla, nimic referitor la cum ar trebui cineva să trăiască
sau să dea un sens ultimelor lui zile. Dar apoi ochii îi căzură pe un exemplar cu colţurile îndoite
din Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Julius cunoştea foarte bine această carte: cu zeci de
ani în urmă o studiase amănunţit, în timp ce scria un articol despre influenţa semnificativă, dar
necunoscută, a lui Nietzsche asupra lui Freud. Zarathustra era o carte curajoasă care, credea
Julius, te învaţă mai mult decât oricare alta cum să venerezi şi să celebrezi viaţa. Da, s-ar putea
ca asta să fie soluţia. Prea nerăbdător ca să citească sistematic, răsfoi paginile la întâmplare şi
alese câteva pasaje pe care le sublimase.

„Să schimbi «a fost» în «aşa am vrut eu să fie» — doar asta voi numi salvare."

Pentru Julius, sensul cuvintelor lui Nietzsche era că el trebuie să îşi aleagă viaţa — să o trăiască,
mai degrabă decât să fie trăit de ea. Şi, deasupra tuturor acestora, era întrebarea ades reluată a
lui Zarathustra dacă am fi în stare să repetăm exact viaţa pe care o avem din nou şi din nou,
pentru eternitate. Un experiment mental curios — şi totuşi, cu cât se gândea mai mult la el, cu
atât găsea în el mai multă îndrumare: mesajul lui Nietzsche către noi era de a ne trăi viaţa în
aşa fel încât să fim dispuşi să repetăm la infinit această viaţă.

Continuă să răsfoiască printre paginile cărţii şi se opri la două pasaje subliniate cu roz
fosforescent: „Desăvârşeşte-ţi viaţa", „Mori la momentul potrivit."

Pasajele loviră drept la ţintă. Să-ţi trăieşti viaţa la maximum; apoi, şi doar apoi, să mori. Nu lăsa
nimic netrăit în urma ta. Julius asemănase adesea cuvintele lui Nietzsche cu un test Rorschach;
ofereau atât de multe puncte de vedere contradictorii, încât dispoziţia psihică a cititorilor era
cea care determina ceea ce aceştia luau din ele. Acum Julius recitea pasajele având o stare
mentală mult diferită. Prezenţa morţii stimulase apariţia unei lecturi diferite, revelatoare:
pagină după pagină, Julius vedea dovezile unei comuniuni panteiste pe care înainte nu o
sesizase. Oricât ar fi lăudat, chiar glorificat Zarathustra singurătatea, oricât de insistent ar fi
solicitat izolare pentru ca naşterea marilor idei să devină posibilă, el rămânea devotat iubirii şi
însufleţirii celorlalţi, ajutării lor să se perfecţioneze şi să se depăşească, împărtăşirii desăvârşirii
sale. împărtăşirea desăvârşirii sale — asta lovi drept la ţintă.

Julius puse Zarathustra înapoi la locul ei, apoi rămase în întuneric, privind luminile maşinilor
care traversau podul Golden Gate şi gândindu-se la cuvintele lui Nietzsche. După câteva minute,
„se trezi": ştia exact ce să facă şi cum să-şi petreacă ultimul an. Avea să trăiască exact aşa cum
trăise în anul precedent, şi în anul dinaintea acestuia şi tot aşa. îi plăcea enorm să fie
psihanalist; îi plăcea să intre în legătură cu ceilalţi şi să ajute la trezirea lor la viaţă. Poate că
munca lui era sublimarea legăturii pierdute cu soţia sa; poate că avea nevoie de aprecierea şi
recunoştinţa celor pe care-i ajuta. Chiar şi aşa, chiar dacă unele motive ascunse aveau rolul lor,
Julius era recunoscător pentru munca lui. Dumnezeu s-o binecuvânteze!

Se apropie de peretele de fişete şi deschise un sertar plin de dosare — detaliile şedinţelor de


terapie ale unor pacienţi de demult. Le citi îndelung numele: fiecare dosar era un monument al
unei drame umane emoţionante, care se desfăşu-rase, cândva, chiar în această cameră. Pe
măsură ce răsfoia dosarele, majoritatea chipurilor îi apăreau imediat în minte. Altele se mai
estompaseră, dar câteva paragrafe de observaţii evocau şi feţele acestora. Câţiva fuseseră uitaţi
cu adevărat, feţele şi poveştile lor fiind pierdute pentru totdeauna.

Asemenea majorităţii psihoterapeuţilor, lui Julius îi era greu să ignore atacurile neîncetate
asupra domeniului psihanalizei. Asalturile veneau din multe direcţii: dinspre companiile
farmaceutice şi organizaţiile pentru reducerea costurilor medicale, care finanţau cercetări
superficiale, gândite să demonstreze eficienţa medicamentelor şi a unor terapii mai scurte;
dinspre mass-media, care nu obosea niciodată să ridiculizeze psihoterapeuţii; dinspre
psihologia motivaţională; dinspre hoardele de culte şi vindecători New Age, concurând pentru
inimile şi minţile celor tulburaţi. Şi, desigur, existau şi îndoieli dinăuntru: extraordinarele
descoperiri ale neurobiologiei moleculare, apărând din ce în ce mai frecvent, îi făceau chiar şi
pe cei mai experimentaţi psihoterapeuţi să-şi pună întrebări despre relevanţa muncii lor.

Julius nu era imun la aceste atacuri şi avea adesea îndoieli asupra eficienţei terapiei sale, iar de
fiecare dată încerca să se consoleze şi să se liniştească singur. Bineînţeles că era un vindecător
eficient. Bineînţeles că oferea ceva de valoare celor mai mulţi, poate chiar tuturor pacienţilor
lui.

Şi totuşi, demonul îndoielii continua să-şi facă simţită prezenţa: Ai reuşit oare, cu adevărat, să îţi
ajuţi pacienţii? Poate că doar ai învăţat să alegi pacienţi care urmau oricum să se facă bine prin
forţe proprii.

Nu. Greşit! Nu am fost eu acela care a acceptat întotdeauna cele mai mari provocări?

Ei, ai şi tu limitele tale! Când a fost ultima oară când ai riscat cu adevărat; când ai acceptat la
terapie un caz clar de personalitate borderline1? Sau un pacient grav afectat de schizofrenie,
sau un maniaco-depresiv?

Julius continuă să răsfoiască dosarele vechi şi rămase surprins să vadă cât de multă informaţie
post-terapie avea, din şedinţe ocazionale de monitorizare sau „re-calibrare", din întâlniri
întâmplătoare cu pacienţii sau mesaje furnizate de noi pacienţi ajunşi la el la
recomandarea celor dintâi. Cu toate acestea, reuşise oare Julius să aibă asupra lor un impact de
durată? Poate că rezultatele obţinute erau trecătoare. Poate că mulţi dintre pacienţii lui
de succes erau din nou la pământ şi evitau să-i spună asta din simplă compasiune.

Observă şi eşecurile lui: oameni care, îşi spusese Julius întotdeauna, nu erau pregătiţi pentru
tipul foarte avansat de eliberare oferit de el. Stai, îşi spuse în sinea lui, fii mai îngăduitor cu tine,
Julius. De unde ştii că erau cu adevărat eşecuri? Eşecuri permanente? Nu i-ai mai văzut
niciodată. Ştim cu toţii că există destui oameni care se trezesc mai greu.

Ochii îi căzură pe dosarul gros al lui Philip Slate. Aici chiar era un eşec. Un eşec clar şi major.
Philip Slate. Trecuseră mai mult de douăzeci de ani, dar imaginea lui Philip Slate era încă
proaspătă. Părul castaniu deschis, pieptănat lins pe spate, nasul îngust şi graţios, pomeţii aceia
înalţi, care sugerau aristocraţia, şi ochii limpezi şi verzi, care îl făceau să se gândească la apele
din Caraibe. îşi aminti cât de mult îi displăcea totul la şedinţele cu Philip. în afară de un
singur lucru: plăcerea de a-i privi faţa.

Philip Slate era atât de alienat de el însuşi, încât nu se gândise niciodată să privească înăuntrul
său, preferând să alunece la suprafaţa vieţii şi să-şi dedice toată energia vitală sexului.
Mulţumită feţei lui frumoase, nu ducea lipsă de voluntare. Julius scutură din cap, în timp ce
răsfoia dosarul lui Philip — toţi anii aceia de terapie, tot acel efort de rela-ţionare, susţinere şi
grijă, toate acele interpretări, fără nicio urmă de evoluţie. Uimitor! Poate că nu era un
psihoterapeut chiar atât de bun cum avea impresia.

Hei, nu te grăbi să tragi concluzii, îşi spuse lui însuşi. De ce ar fi continuat Philip să vină trei ani,
dacă nu ar fi primit nimic? De ce ar fi continuat să cheltuiască atâţia bani pentru nimic? Şi
Dumnezeu îi e martor că Philip ura să cheltuiască bani. Poate că acele şedinţe îl schimbaseră pe
Philip. Poate chiar era genul care se trezeşte mai greu — unul dintre acei pacienţi care aveau
nevoie de timp pentru a digera hrana oferită de psihoterapeut, unul dintre cei care
acumulau lucrurile bune oferite de psihanalist, le duceau acasă ca pe un os pe care să-l roadă
mai târziu, în intimitate. Julius cunoscuse pacienţi cu un asemenea spirit de competiţie încât îşi
ascundeau progresul, doar pentru că nu voiau să-i dea psihanalistului satisfacţia (şi puterea) de
a-i fi ajutat.

Acum, după ce Philip Slate intrase în mintea lui, Julius nu mai putea să scape de el. Se cuibărise
acolo şi prinsese rădăcini. Ca melanomul. Eşecul lui cu Philip deveni simbolul tuturor eşecurilor
sale în terapie. Era ceva ciudat la cazul lui Philip Slate. De unde îi venise toată acea
putere? Julius deschise dosarul şi citi primele observaţii, scrise cu douăzeci şi cinci de ani în
urmă.

Philip Slate — 11 dec., 1980

26 de ani, bărbat alb, chimist angajat la DuPont — creează noi pesticide — deosebit de arătos,
îmbrăcat neglijent, dar cu un aer princiar, formal, stă ţeapăn, fără să se mişte aproape deloc, nu
îşi exprimă deloc sentimentele, serios, complet lipsit de umor, nici măcar un zâmbet, lipsit
complet de abilităţi sociale. Trimis de medicul său, dr. Wood.

PRINCIPALA NEMULŢUMIRE: „Sunt dominat de impulsuri sexuale, împotriva voinţei mele."

De ce acum? „Ultima picătură" a intervenit acum o săptămână, iar el descrie episodul în mod
mecanic.

Am sosit la Chicago cu avionul, pentru o reuniune profesională, m-am dat jos din avion, m-am
repezit la primul telefon şi am parcurs lista mea de femei din Chicago, în căutarea unei aventuri
sexuale pentru acea seară. Ghinion! Toate erau ocupate. Bineînţeles că erau ocupate: era vineri
seara. Ştiam că merg la Chicago: aş fi putut să le sun cu câteva zile, poate chiar
săptămâni înainte. Apoi, după ce am sunat la ultimul număr din agendă, am închis telefonul şi
mi-am spus „Slavă Domnului! Acum pot să citesc şi să dorm bine la noapte, asta fiind, de fapt,
ceea ce voiam să fac cu adevărat."

Pacientul spune că această propoziţie, acest paradox — „asta fiind, de fapt, ceea ce voiam să
fac cu adevărat" —

1-a obsedat toată săptămâna şi a constituit impulsul care Ta făcut să vină la terapie. „Pe asta aş
vrea să mă axez în cadrul terapiei", spune el. „Dacă asta e ceea ce vreau — să citesc şi să dorm
bine noaptea — spuneţi-mi dumneavoastră, doctore Hertzfeld — de ce nu pot s-o fac, de ce nu
o fac pur şi simplu?"

Încet-încet, şi alte detalii ale muncii sale cu Philip Slate i se strecurară în amintire. Philip îl
intrigase din punct de vedere intelectual. La momentul primei lor întâlniri, Julius scria o lucrare
despre psihoterapie şi voinţă, iar întrebarea lui Philip — de ce nu pot să fac ceea ce vreau cu
adevărat să fac? — era un început fascinant pentru un articol. Şi, mai mult decât orice, îşi
amintea extraordinara imuabilitate a lui Philip: după trei ani părea complet neatins şi
neschimbat — şi la fel de dominat de sexualitate ca oricând.

Oare ce se întâmplase cu Philip Slate? Nu mai vorbise cu el deloc, de când întrerupsese brusc
terapia, cu douăzeci şi doi de ani în urmă. Julius se întrebă din nou dacă, fără să-şi dea seama, îi
fusese de ajutor lui Philip. Dintr-o dată simţi că trebuie să afle; părea o chestiune de viaţă şi de
moarte. Apucă telefonul şi sună la informaţii.

Extazul din actul copulării. Asta e! Asta e esenţa adevărată şi miezul tuturor lucrurilor, scopul şi
obiectivul întregii existenţe.2

—    Alo, Philip Slate?

—    Da, Philip Slate la telefon.

—    Sunt doctorul Hertzfeld. Julius Hertzfeld.

—    Julius Hertzfeld?

—    O voce din trecut.

—    Din trecutul îndepărtat. Din Pleistocen. Julius Hertzfeld. Nu-mi vine să cred... mi se pare că
au trecut... cel puţin douăzeci de ani. Şi care este motivul acestui telefon?

—    Păi, Philip, te sun în legătură cu nota de plată. Mi se pare că nu ai plătit ultima noastră
şedinţă.

—    Ce? Ultima şedinţă? Dar sunt sigur că...

—    Hai că am glumit, Philip. Scuze, unele lucruri nu se schimbă niciodată — bătrânul e la fel de
glumeţ şi nepotolit. O să fiu serios acum. Pe scurt, motivul pentru care te sun e următorul... Am
unele probleme de sănătate şi mă gândesc la pensionare. în timp ce cântăream această decizie,
am ajuns să simt o nevoie irezistibilă de a mă întâlni cu unii dintre foştii mei pacienţi — doar ca
să văd cum au evoluat, pentru propria mea curiozitate. îţi explic mai pe larg altă dată, dacă
doreşti. Deeeci... iată care e întrebarea mea: ai fi dispus să ne întâlnim? Să avem o discuţie de o
oră? Să trecem împreună în revistă terapia şi să îmi spui ce s-a mai întâmplat cu tine? Ar fi
interesant şi revelator pentru mine. Şi, cine ştie? Poate şi pentru tine.

—    Ăăă... o oră? Sigur. De ce nu? Presupun că va fi fără plată?

—    Asta doar dacă nu vrei să te plătesc eu, Philip, eu îţi cer o oră din timpul tău. Ce zici de
sfârşitul săptămânii? Vineri după-amiaza, să zicem?

—    Vineri? Da. E bine. O să-ţi acord o oră, la unu după-amiaza. Nu o să cer plată pentru
serviciile mele, dar de data aceasta hai să ne întâlnim la biroul meu — e pe Union Street, la
numărul 41. Lângă Franklin. Caută numărul biroului meu la intrare , apar ca dr. Slate. Şi eu sunt
acum psihoterapeut.

în timp ce închidea telefonul, pe Julius îl trecu un fior. Se învârti cu scaunul şi întinse gâtul ca să
poată vedea o parte din podul Golden Gate. După convorbirea aceea avea nevoie să vadă ceva
frumos. Şi să simtă ceva cald în mâinile sale. îşi umplu pipa din spumă de mare cu
Balkan Sobranie, aprinse un chibrit şi trase.

O, Doamne! se gândi Julius, gustul ăsta cald, de pământ, al tutunului turcesc, aroma asta dulce
şi puternică — nu se compară cu nimic. E de necrezut că nu se apropiase de el atâţia ani de zile.
Căzu într-o reverie, gândindu-se la zilele în care se lăsase de fumat. Probabil fusese imediat
după vizita la dentistul său, bătrânul doctor Denboer, care stătea chiar lângă el şi care murise cu
douăzeci de ani în urmă. Douăzeci de ani... cum era posibil? Julius încă putea să vadă atât de
clar faţa lui prelungă de olandez şi ochelarii cu rame de aur. Bătrânul doctor Denboer era în
pământ de douăzeci de ani deja. Iar el, Julius, încă era deasupra. Deocamdată.

„Băşica aia de pe palatul tău — scuturase doctorul Denboer uşor din cap — mă îngrijorează. E
nevoie de o biopsie." Şi chiar dacă biopsia fusese negativă, asta îi reţinuse atenţia lui Julius,
pentru că exact în acea săptămână fusese la înmormântarea lui Al, vechiul său partener de tenis
şi fumător înrăit care murise de cancer la plămâni. Cu atât mai mult cu cât tocmai citea Freud,
viaţa şi moartea, de Max Schur, medicul lui Freud — o relatare expresivă a modului în
care cancerul provocat de fumat al lui Freud îi devorase pe rând palatul, mandibula şi, în cele
din urmă, viaţa. Schur îi promisese lui Freud că îl va ajuta să moară atunci când va sosi
momentul, iar când Freud i-a spus, în cele din urmă, că durerile sunt atât de mari încât nu mai
are rost să continue, Schur s-a ţinut de cuvânt şi i-a injectat o doză mortală de morfină. Asta da
doctor. Unde mai găseşti în ziua de azi un doctor Schur?

Mai bine de douăzeci de ani fără tutun, de asemenea fără ouă, brânză sau alte grăsimi animale.
Sănătos şi mulţumit de abstinenţa sa. Până la acel examen medical afurisit. Acum totul era
permis: fumat, îngheţată, costiţe prăjite, ouă, brânză... orice. Ce importanţă mai avea acum?
Peste un an Julius Hertzfeld avea să se infiltreze în sol, iar moleculele i se vor împrăştia, în
aşteptarea următoarei lor misiuni. Şi, mai devreme sau mai târziu, peste câteva milioane de
ani, întregul sistem solar avea să se dezintegreze.

Simţind cum cortina disperării se lasă asupra sa, Julius încercă imediat să-şi distragă atenţia
gândindu-se din nou la convorbirea cu Philip Slate. Philip, psihoterapeut? Cum era posibil aşa
ceva? îşi aminti că Philip era rece, insensibil şi indiferent faţă de ceilalţi şi, judecând după
convorbirea telefonică, rămăsese în mare parte la fel. Julius deschise dosarul lui Philip şi
continuă să citească observaţiile lui înregistrate după prima şedinţă. Trase din pipă, uimit,
şi scutură din cap în tăcere.
AFECŢIUNEA CURENTĂ — Dominat de sex de la treisprezece ani, masturbare compulsivă de-a
lungul adolescenţei şi până în ziua de azi — uneori de patru sau cinci ori pe zi — obsedat
încontinuu de sex, se masturbează ca să se liniştească.

O imensă parte din viaţă irosită pe obsesia legată de sex — spune că „în timpul pe care l-am
pierdut alergând după fentei aş fi putut să-mi iau doctoratul în filosofie, chineza mandarină şi
astrofizică."

RELAŢII: E un singuratic. Trăieşte împreună cu câinele lui într-un apartament mic. Nu are
prieteni bărbaţi. Zero. Nici alte contacte cu cunoştinţe din trecut, din liceu, facultate sau
postuniversitar. Extraordinar de izolat. Nu a avut niciodată o relaţie de durată cu o femeie, evită
în mod conştient relaţiile stabile, preferă aventuri de o noapte, uneori se întâlneşte cu o femeie
timp de o lună, de obicei femeile rup relaţia: fie ea vrea mai midt din partea lui, fie se înfurie că
e folosită sau se supără din cauză că el se vede cu alte femei. Vrea noutate — îi place
vânătoarea sexuală —, dar nu e niciodată satisfăcut; uneori, când călătoreşte, agaţă o femeie,
fac sex, scapă de ea şi o oră mai târziu iese din hotel, din nou la pândă. Ţine o listă cu
partenerele, ca un scor sportiv, iar în ultimele douăsprezece luni a făcut sex cu nouăzeci de
femei diferite. Spune toate acestea pe un ton neutru, fără ruşine sau lăudăroşenie. Dacă
rămâne singur într-o seară, devine neliniştit.

De obicei sexul acţionează ca valiumul. După ce a făcut sex, se simte liniştit pentru tot restul
serii şi poate să citească neperturbat. Nu are activităţi sau fantezii homosexuale.

CUM ARATĂ O SEARĂ PERFECTĂ: Iese devreme în oraş, agaţă o femeie în bar, face sex cu ea (de
preferinţă înainte de cină), o abandonează cât mai repede posibil, de preferat fără să trebidască
s-o invite la cină, dar de obicei se vede nevoit să îi facă cinste cu o masă. E important pentru el
să aibă cât mai mult timp să citească, înainte să se culce. Fără televizor, cinematograf, viaţă
socială sau sport. Singurele forme de recreere sunt lectura şi muzica clasică. Citeşte cu
lăcomie clasici, istorie şi filosof ie; fără ficţiune, nimic legat de prezent. Voia să discutăm despre
Zenon şi Aristarh, subiectele lui curente.

VIAŢĂ ANTERIOARĂ: A copilărit în Connecticut, singur la părinţi, într-o familie înstărită. Tatăl,
bancher de investiţii, s-a sinucis când Philip avea treisprezece ani. Nu ştie nimic despre
circumstanţele sau motivele sinuciderii tatălui său, are impresia vagă că era exasperat de
criticile neîncetate ale mamei lui. Amnezie cu rol protector în ceea ce priveşte copilăria —
îşi aminteşte puţin din primii ani de viaţă şi nimic despre înmormântarea tatălui său. Mama s-a
recăsătorit când el avea 24 de ani. Singuratic la şcoală, cufundat cu pasiune în studiu, nu a avut
niciodată prieteni apropiaţi, iar de când a intrat la Yale, la 17 ani, s-a îndepărtat de familie.
Vorbeşte la telefon cu mama lui o dată sau de două ori pe an. Nu s-a întâlnit niciodată cu tatăl
său vitreg.

MUNCĂ: Chimist realizat — creează pesticide pe bază de hormoni pentru DuPont. Lucrează din
necesitate, nu simte niciun fel de pasiune pentru domeniu, recent munca a început să-
l plictisească. Se menţine la curent cu cercetările din domeniu, dar niciodată în afara orelor de
program. Venit mare, plus acţiuni valoroase la bursă. Avar: îi place să facă liste cu posesiunile lui
şi să îşi administreze investiţiile; îşi petrece fiecare oră liberă de la prânz singur, studiind
buletine bursiere.

IMPRESIE: Schizoid, compulsiv sexual, foarte distant; a evitat să mă privească — privirile nu ni s-


au întâlnit nici măcar o dată; nu se simte nimic între noi; nu înţelege relaţiile interpersonale, la
întrebările mele ocazionale despre primele lui impresii în ceea ce mă priveşte a răspuns
prin priviri uluite, ca şi cum aş fi vorbit în catalană sau swahili. Pare nervos şi mă face să mă simt
inconfortabil. Complet lipsit de umor. Zero. Foarte inteligent, dar scump la vorbă — trebuie să
mă străduiesc din greu. Preocupat în permanenţă de costul terapiei (chiar dacă şi-l poate
permite cu uşurinţă). Mi-a solicitat o reducere, dar am refuzat. A părut nemulţumit de faptul că
am început cu o întârziere de două minute şi nu a ezitat să întrebe dacă le vom recupera la
sfârşitul şedinţei, ca să nu plătească degeaba. M-a întrebat de două ori cu cât timp înainte
trebuie să anunţe că nu poate veni la o şedinţă, ca să nu fie obligat să plătească.

Julius închise dosarul, gândindu-se: acum, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Philip e
psihoterapeut. Există oare pe lumea asta o persoană mai puţin potrivită pentru această muncă?
Pare să nu se fi schimbat aproape deloc: la fel de puţin simţ al umorului, la fel de preocupat de
bani (poate nu trebuia să fac gluma cu nota de plată). Un psihoterapeut fără simţul umorului? Şi
atât de rece. Şi solicitarea aceea nervoasă de a ne întâlni la biroul lui. Pe Julius îl trecu din nou
un fior.

Viaţa e ceva mizerabil. M-am hotărât să mi-o petrec gândin-du-mă la asta.3

Union Street era însorită şi festivă. De la mesele aglomerate de pe trotuar, aparţinând


localurilor Prego, Betelnut, Exotic Pizza şi Perry's, veneau clinchete de tacâmuri şi zumzetul
conversaţiilor animate. Baloane albastre şi purpurii, legate de stâlpii contoarelor de parcare,
făceau reclamă la reducerile de weekend. Dar, în timp ce se inii repta spre biroul lui Philip,
Julius de-abia dacă privea spre restaurante sau spre stativele scoase în stradă, pline de hainele
de firmă nevândute ale sezonului de vară. Nici nu se opri în faţa vitrinelor sale preferate,
magazinul de mobilă veche japoneză Morita, magazinul tibetan, şi nici măcar la Asian Treasures,
cu figurina viu colorată, de secol XVIII, înfăţişând o femeie războinică, pe lângă care rareori
trecea fără să o admire.

Şi nici nu se gândea la moarte. Misterele legate de Philip Slate îl distrăgeau de la aceste gânduri
neliniştitoare. Mai întâi era misterul memoriei, de ce putea să invoce cu atâta uşurinţă imaginea
lui Philip, cu o bizară claritate. Unde se ascunseseră, în toţi aceşti ani, faţa, numele şi povestea
lui Philip? îi venea greu să ignore faptul că amintirea întregii sale experienţe cu Philip era
conţinută neurochimic undeva în cortexul creierului său. Cel mai probabil Philip sălăşluia într-o
reţea „Philip" de neuroni interconectaţi care, atunci când era stimulată de neurotransmiţătorii
adecvaţi, intra în acţiune şi proiecta imaginea lui Philip pe un ecran imaginar de pe cortexul său
vizual. II îngheţa ideea că adăposteşte în creierul său un microscopic robot proiecţionist.

Dar şi mai incitant era misterul motivului pentru care alesese să-l viziteze pe Philip. Dintre toţi
foştii lui pacienţi, de ce să-l fi ales pe Philip din depozitul de amintiri învechite? Oare doar din
cauză că terapia lui fusese atât de dezamăgitor de lipsită de succes? Cu siguranţă era vorba şi
de altceva. Până la urmă, avusese mulţi alţi pacienţi pe care nu reuşise să-i ajute. Dar cele mai
multe feţe şi nume ale eşecurilor sale dispăruseră fără urmă. Poate era din cauză că cei mai
mulţi cu care eşuase încetaseră terapia imediat; Philip era un eşec neobişnuit, deoarece
continuase să vină. Dumnezeule, cum continuase să vină! Timp de trei ani, aducători de
frustrare, nu ratase nicio şedinţă. Nu întârziase niciodată, nici măcar un minut — era prea
zgârcit ca să irosească timpul plătit. Iar apoi, într-o zi, fără niciun avertisment prealabil,
anunţase simplu şi irevocabil la sfârşitul şedinţei că nu avea să mai vină.

Chiar şi atunci când Philip pusese capăt terapiei, Julius încă îl considera tratabil; pe de altă
parte, el avusese întotdeauna tendinţa să creadă că oricine e tratabil. De ce eşuase? Philip se
străduia cu seriozitate să îşi rezolve problemele; era provocator, deştept, avea inteligenţă de
pus la bătaie. Dar era complet dezagreabil; Julius accepta rareori un pacient care nu îi plăcea,
dar neplăcerea lui faţă de Philip nu avea nimic personal: nimănui nu i-ar fi plăcut de el.
Dovadă era lipsa lui completă de prieteni.

Chiar dacă nu îi plăcuse de Philip, adorase misterul intelectual oferit de el. Nemulţumirea lui
principală („De ce nu pot să fac ceea ce vreau cu adevărat să fac?") era un exemplu incitant de
paralizie a voinţei. Deşi terapia nu îi fusese de ajutor lui Philip, fusese foarte stimulatoare
pentru scrisul lui Julius, multe idei apărute în şedinţele acelea făcându-şi loc în apreciatul său
articol „Psihoterapeutul şi voinţa" şi în cartea lui Dorinţă, voinţă şi acţiune. Prin cap îi trecu
fulgerător

Ideea că poate se folosise de Philip. Poate că acum, cu sentimentul lui superior de comuniune,
putea să se revanşeze, să realizeze acum ceea ce nu reuşise să facă atunci.

I .a numărul 41 pe Union Street se afla o clădire modestă cu două etaje, situată pe un colţ. în
hol, Julius văzu la avizier numele lui Philip: „Doctor Philip Slate, consiliere filosofică". ( onsiliere
filosofică? Ce dracu' e asta? Azi-mâine, răbufni lulius, o să vedem frizeri oferind terapie prin
tuns şi apro-zn rişti făcând reclamă consilierii legumicole. Urcă scările şi nună la uşă.

Uşa se deschise cu un bâzâit, iar Julius intră într-o anticameră minusculă, cu pereţii goi, dotată
doar cu o canapea neatrăgătoare, pentru două persoane, din vinii negru. La un metru distanţă
de ea, Philip stătea în uşa biroului său; fără să se apropie, îi făcu lui Julius semn să intre. Nu
îi întinse mâna.

Julius compară aspectul lui Philip cu amintirea sa. Se potrivea destul de bine. Nu se schimbase
prea mult în ulti-mii douăzeci de ani, cu excepţia unor riduri fine în jurul ochilor şi a pielii uşor
flasce a gâtului. Părul lui castaniu deschis era încă pieptănat pe spate, ochii tot de un
verde Intens, tot evazivi. Julius îşi aminti cât de rar li se întâlniseră privirile în toţi acei ani. Philip
îi amintea de unul dintre acei copii foarte aroganţi de la şcoală, care stăteau la ore fără să scrie
nimic, în timp ce el şi toţi ceilalţi îşi notau de zor fiecare detaliu care ar fi putut fi subiect la
vreun examen.

în timp ce intra în biroul lui Philip, Julius se gândi să facă o glumă despre mobilierul spartan: o
masă zgâriată şi aglomerată, două fotolii desperecheate, care păreau inconfor-tabile, şi
peretele decorat doar cu o diplomă. Dar se răzgândi şi se aşeză pe fotoliul pe care Philip i-1
indicase şi aşteptă ca acesta să deschidă discuţia.

— Ei, a trecut mult timp. Foarte mult.

Philip vorbea pe un ton formal, profesional, şi nu dădea niciun semn de nervozitate în legătură
cu preluarea conducerii discuţiei şi, astfel, cu inversarea rolurilor dintre el şi fostul său
psihanalist.

—    Douăzeci şi doi. Tocmai m-am uitat prin fişele mele.

—    Dar de ce acum, doctore Hertzfeld?

—    Asta înseamnă că am depăşit amabilităţile introductive?

Nu, nu! se mustră Julius singur. Termină! îşi aminti că Philip nu avea deloc simţul umorului. însă
acesta nu părea deranjat.
—    Tehnicile de bază ale şedinţei introductive, doctore Hertzfeld. Cunoşti procedura. Stabileşti
cadrul. Am hotărât deja locul, timpul — apropo, eu ofer şedinţe dc şaizeci de minute, nu cele
cincizeci de minute ale orei psihanalitice — şi tariful, mai exact lipsa acestuia. Aşa că, după asta,
trecem la obiectiv şi scopuri. încerc să-ţi fiu de folos, doctore Hertzfeld, să fac din această
şedinţă una cât mai eficientă posibil pentru dumneata.

—    Foarte bine, Philip. îţi sunt recunoscător pentru asta. întrebarea ta, „de ce acum?", e
întotdeauna o întrebare bună, şi eu o folosesc tot timpul. Dă direcţie şedinţei. Ne aduce la ce e
important. După cum ţi-am spus la telefon, unele probleme de sănătate, probleme de sănătate
majore, m-au făcut să doresc să mă uit spre trecut, să văd cum au mers lucrurile, să-mi evaluez
munca cu pacienţii. Poate că e din cauza vârstei... încerc să fac o sinteză. Cred că, atunci când
vei ajunge la şaizeci şi cinci de ani, vei înţelege de ce.

—    Va trebui să te cred pe cuvânt în ceea ce priveşte sinteza. Nu îmi este foarte clar motivul
pentru care doreşti să te întâlneşti cu mine sau cu oricare alt client al tău, eu nu am niciun fel
de înclinaţie de felul acesta. Clienţii mei plătesc o taxă, iar la schimb eu le ofer consilierea mea
calificată. Tranzacţia noastră ia sfârşit. Când ne despărţim, ei simt că au primit în schimb ceva
de valoare, eu simt că am oferit tot ce puteam. Nu-mi pot imagina că în viitor voi simţi dorinţa
de a-i revedea. Dar sunt la dispoziţia dumitale. De unde să începem?

De regulă, Julius nu era prea reţinut în şedinţe. Acesta era unul dintre punctele lui tari: oamenii
aveau încredere în el că le va vorbi deschis. însă astăzi se strădui să se abţină.

Era uimit de bruscheţea lui Philip, dar el nu era acolo ca să-i ofere consiliere lui Philip. Ceea ce
dorea era o relatare onestă a lui Philip despre lucrul lor împreună, şi cel mai bine era să spună
cât mai puţine despre starea lui mentală. Dacă Philip ar fi aflat despre disperarea lui Julius,
despre căutarea unui sens şi dorinţa de a fi jucat un rol benefic, de durată, în viaţa lui Philip,
atunci el ar putea, dintr-un sentiment de compasiune, să îi ofere confirmarea dorită. Sau poate
că, din cauza încăpăţânării sale, Philip ar face exact pe dos.

—    O să încep prin a-ţi mulţumi că mi-ai făcut pe plac şi ai acceptat să ne întâlnim, lată ce aş
dori: mai întâi, viziunea ta despre lucrul nostru împreună: în ce măsură a ajutat şi în ce măsură
nu; şi, în al doilea rând — asta e o cerere dificilă — aş vrea foarte mult să aflu cât mai detaliat
cum a evoluat viaţa ta după ultima noastră întrevedere. întotdeauna îmi place să aflu finalul
unei poveşti.

Dacă Philip a fost surprins de solicitarea lui, nu a lăsat să se vadă, ci a rămas tăcut câteva clipe,
cu ochii închişi şi vârfurile degetelor împreunate. Apoi a început, într-un ritm măsurat cu grijă:

—    Povestea nu a ajuns încă la final; de fapt, viaţa mea a luat o turnură atât de extraordinară în
ultimii ani, încât am senzaţia că de-abia acum începe. Dar o să rămân la o ordine cronologică
strictă şi o să încep cu terapia mea. în ansamblu, trebuie să spun că terapia mea cu dumneata a
fost un eşec absolut. Un eşec scump şi care mi-a consumat mult timp. Eu cred că mi-am făcut
datoria de pacient. Din câte îmi amintesc, am fost foarte cooperant, m-am străduit din greu, am
venit regulat, mi-am plătit facturile, îmi aminteam vise şi urmam indicaţiile oferite de
dumneata. Eşti de acord?

—    Că ai fost un pacient cooperant? Absolut. Aş spune chiar mai mult. îmi amintesc că erai un
pacient devotat.

Philip privi din nou în tavan, dădu din cap şi continuă:


—    Din câte îmi amintesc, am venit la dumneata trei ani plini. Şi în mare parte a acestui timp
ne-am întâlnit de două ori pe săptămână. Asta înseamnă foarte multe ore, cel puţin două sute.
Cam douăzeci de mii de dolari.

Julius fu pe punctul de a interveni. De fiecare dată când un pacient declara ceva asemănător,
reflexul lui era să răspundă „o picătură într-un ocean cu apă". Şi apoi să sublinieze faptul că
problemele tratate în cadrul terapiei fuseseră critice pentru o perioadă atât de mare din viaţa
pacientului, încât nu te puteai aştepta să cedeze imediat. Adesea adăuga, într-o notă ceva mai
personală, că prima lui terapie, o psihanaliză care ţinea de pregătirea sa, durase trei ani, de
cinci ori pe săptămână — un total de şapte sute de ore. Dar acum Philip nu era pacientul său,
iar Julius nu venise acolo să-l convingă de ceva. Era acolo să asculte. îşi muşcă buzele în tăcere.

Philip continuă:

—    Când am început cu dumneata, eram la nadirul existenţei mele; „în şanţ" cred că ar fi mai
bine spus. Eram chimist şi lucram la crearea de noi modalităţi de ucidere a insectelor; eram
plictisit de cariera mea, de viaţa mea, de orice în afară de citit filosofie şi meditat asupra
marilor mistere ale istoriei. însă motivul pentru care am venit la dumneata era comportamentul
meu sexual. Cred că îţi aminteşti asta, nu-i aşa?

Julius dădu din cap.

—    Eram incontrolabil. Nu voiam decât sex. Eram obsedat de asta. Eram insaţiabil. Mă trec
fiorii când mă gândesc cum eram, ce viaţă duceam. încercam să seduc cât mai multe femei
posibil. După coit compulsia ceda pentru scurt timp, dar nu mult după aceea dorinţa îşi relua
rolul dominant.

Julius îşi reprimă un zâmbet când Philip folosi cuvântul coit, amintindu-şi acum paradoxul bizar
că Philip se bălăcea în lubricitate, dar evita toate cuvintele obscene.

—    Doar în acea scurtă perioadă, imediat după coit, continuă Philip, eram capabil să trăiesc cu
adevărat, în mod armonios — atunci puteam intra în legătură cu marile minţi ale trecutului.

—    îmi amintesc de interesul tău pentru Aristarh şi Zenon.

—    Da, ei şi mulţi alţii de atunci încoace, dar răgazurile acelea, timpul nesupus compulsiei, erau
prea scurte. Acum m-am eliberat. Acum trăiesc în permanenţă pe un teren nlgur. Dar mai bine
să continui cu trecerea în revistă a terapiei mele cu dumneata. Asta era prima cerinţă, nu-i aşa?

Julius aprobă din cap.

îmi amintesc că m-am ataşat puternic de terapia noastră. Devenise o altă compulsie, dar din
păcate una care nu a înlocuit-o pe cea sexuală, ci doar coexista cu ea. îmi amintesc că aşteptam
cu nerăbdare fiecare şedinţă, şi totuşi Iii sfârşitul lor eram dezamăgit. E dificil să-mi amintesc
prea multe din lucrurile pe care le-am făcut — cred că ne străduiam să înţelegem compulsia
mea din perspectiva vieţii mele. Să ne dăm seama ce e cu ea — întotdeauna încercam să ne
dăm seama. Şi totuşi, fiecare soluţie mi se părea suspectă. Niciuna dintre ipoteze nu era bine
argumentată sau bine întemeiată şi, mai rău decât atât, niciuna nu avea nici cel mai mic efect
asupra compulsiei mele. Şi chiar era o compulsie. Ştiam asta. Şi ştiam că trebuie să mă las dintr-
o dată. Mi-a trebuit mult timp, dar în cele din urmă mi-am dat seama că nu ştii cum să mă ajuţi,
iar eu mi-am pierdut complet încrederea în lucrul nostru împreună. îmi amintesc că iroseai
cantităţi neobişnuite de timp pentru explorarea relaţiilor mele — cu ceilalţi şi mai ales cu
dumneata. N-am înţeles niciodată ce rost avea asta. Nici atunci, nici acum. Pe măsură ce trecea
timpul, pentru mine devenise dureros să mă întâlnesc cu dumneata, să explorăm relaţia noastră
ca şi cum ar fi fost una reală sau altceva decât ceea ce era de fapt: o achiziţionare a unor
servicii.

Philip se opri şi privi spre Julius cu mâinile ridicate, ca şi cum ar fi vrut să spună „Ai vrut să-ţi
vorbesc direct — despre asta e vorba."

J ulius era uluit. Răspunse cu o voce care parcă nu era a lui:

—    Asta e suficient de direct. Mulţumesc, Philip. Acum să trecem la restul poveştii. Ce s-a
întâmplat cu tine după aceea?

Philip îşi împreună palmele, sprijinindu-şi bărbia pe vârfurile degeteîor, privi în tavan ca să-şi
adune gândurile şi continuă.

—    Păi, să vedem. O să încep cu munca. Expertiza mea în crearea de agenţi hormonali care să
blocheze reproducerea insectelor a avut un impact important asupra companiei, iar salariul
meu e crescut exploziv. Dar chimia ajunsese să mă plictisească profund. Apoi, când am împlinit
treizeci de ani, unul din conturile create de tatăl meu a ajuns la maturitate şi mi-a fost
încredinţat. A fost un dar eliberator. Aveam suficient pentru a trăi câţiva ani, astfel că mi-am
anulat abonamentele la revistele de chimie, mi-am dat demisia şi mi-am concentrat atenţia
asupra a ceea ce voiam cu adevărat să fac în viaţă: să caut înţelepciunea. încă eram nefericit,
încă agitat şi dominat sexual. Am încercat şi alţi psihoterapeuţi, dar niciunul nu m-a ajutat mai
mult decât dumneata. Unul dintre ei, care studiase cu Jung, a sugerat că aş avea nevoie de ceva
mai mult decât de terapie psihologică. Mi-a spus că, pentru un dependent ca mine, cea
mai bună şansă de eliberare este o convertire spirituală. Sugestia lui m-a îndreptat către
filosofia religioasă — în special ideile şi practicile din Orientul îndepărtat, ele fiind singurele
care păreau să aibă vreun rost. Toate celelalte sisteme religioase nu reuşeau să exploreze
întrebările filosofice fundamentale, folosindu-se în schimb de Dumnezeu pentru a evita
adevărata analiză filosofică. Am petrecut chiar câteva săptămâni la unele centre de meditaţie.
Asta a fost destul de interesant. Nu mi-a suprimat obsesia, dar totuşi aveam impresia că acolo
se găseşte ceva important. Numai că nu eram încă pregătit pentru asta. între timp, cu excepţia
intervalelor de castitate forţată din ashram, ba uneori chiar şi acolo reuşisem să găsesc câteva
portiţe, mi-am continuat vânătoarea sexuală. Ca şi înainte, făceam sex cu foarte multe femei,
cu zecile, cu sutele. Uneori cu două pe zi, oriunde, oricând reuşeam să dau de ele, la fel ca în
perioada în care veneam la dumneata. Sex o dată, uneori de două ori, cu o femeie, apoi
treceam la alta. După aceea nu mă mai interesau; ştii vechea zicală: „Poţi face sex pentru prima
oară cu aceeaşi femeie doar o dată."

Philip îşi desprinse bărbia de vârfurile degetelor şi se întoarse spre Julius.

—    Ultima remarcă era o glumă, doctore Hertzfeld. îmi amintesc cum ai spus o dată că ţi se
părea extraordinar că, în toate orele petrecute împreună, nu-ţi spusesem nici măcar

0    glumă.

Acum deloc dispus la glume, Julius se forţă să zâmbească, deşi recunoscuse butada lui Philip ca
fiind una pe care chiar el i-o spusese la un moment dat. Julius şi-l imagină pe Philip ca pe o
jucărie mecanică, din capul căreia ieşea o cheiţă mare. Era timpul să învârtă cheiţa din nou.

—    Şi ce s-a întâmplat apoi?

—    Apoi, într-o zi, continuă Philip privind în tavan, am luat o decizie capitală. De vreme ce
niciun psihoterapeut nu mă ajutase în vreun fel — şi, îmi pare rău s-o spun, doctore

1    lertzfeld, asta te include şi pe dumneata...

—    Cred că am început să înţeleg asta, interveni Julius, apoi adăugă repede: nu e nevoie de


scuze. Pur şi simplu răspundeai onest la întrebarea mea.

—    Scuze, nu avusesem intenţia să insist asupra acestui lucru. Ca să continui, de vreme ce


terapia nu se dovedise a fi soluţia, m-am hotărât să mă vindec singur — prin biblioterapie,
asimilând gândurile relevante ale celor mai înţelepţi oameni care au trăit vreodată. Aşa că am
început să citesc sistematic întregul corpus al filosofiei, începând cu grecii presocratici şi
avansând spre Popper, Rawls şi Quine. După un an de studiu, compulsia mea nu se ameliorase,
dar ajunsesem la câteva decizii importante: anume, că aceasta era calea cea bună şi că filosof ia
e casa mea. Era un pas crucial; îmi amintesc cât de mult discutasem noi doi despre faptul că nu
mă simţeam acasă nicăieri în lume.

Julius dădu din cap.

—    Da, îmi amintesc şi asta.

—    M-am hotărât ca, dacă tot aveam să-mi petrec ani de zile citind filosofie, să fac din asta o
profesie. Banii mei nu aveau să ţină la nesfârşit. Aşa că am început un doctorat în filosofie la
Columbia. M-am descurcat bine, am scris o disertaţie competentă şi, cinci ani mai târziu, am
obţinut doctoratul în filosofie. Am început o carieră universitară şi apoi, în urmă cu doar vreo
doi ani, a început să mă intereseze filosofia aplicată sau, cum îmi place mie să o
consider, „filosofia clinică". Şi astfel am ajuns la momentul prezent.

—    Nu ai terminat de povestit despre vindecarea ta.

—    Ei bine, la Columbia, pe la mijlocul studiilor mele, am început o relaţie cu un psihoterapeut,


psihoterapeutul perfect, cel care mi-a oferit ceea ce niciun altul nu a reuşit să-mi ofere.

—    în New York? Cum îl cheamă? La Columbia? De ce institut aparţine?

—    îl cheamă Arthur...

Philip se opri şi îl privi pe Julius, cu un zâmbet de-abia schiţat pe buze.

—    Arthur?

—    Da, Arthur Schopenhauer, psihoterapeutul meu.

—    Schopenhauer? îţi baţi joc de mine, Philip.

—    N-am fost mai serios în viaţa mea.

—    Nu ştiu prea multe despre Schopenhauer: doar clişeele despre pesimismul său înnegurat.
N-am auzit niciodată ca numele său să fie menţionat în contextul terapiei. Cum a reuşit să te
ajute? Ce...

—    îmi pare rău că trebuie să te întrerup, doctore Hertzfeld, dar aştept un client şi încă refuz să
întârzii — asta nu s-a schimbat. Dă-mi, te rog, cartea dumitale de vizită. O să-ţi spun mai multe
despre el cu altă ocazie. A fost psihoterapeutul perfect pentru mine. Nu exagerez când spun
că îmi datorez viaţa geniului lui Arthur Schopenhauer.
Talentul e precum un ţintaş care loveşte o ţintă pe care ceilalţi nu o pot nimeri; geniul e precum
un ţintaş care loveşte o ţintă pe care ceilalţi nu o pot vedea.4

1787 - Geniul: debut furtunos şi începuturi £alse

Debut furtunos: geniul avea doar unsprezece centimetri lungime atunci când au început
furtunile. In septembrie 1787, marea amniotică din jurul lui a început să se tulbure, aruncându-
1 într-o parte şi-n alta şi ameninţând fragila lui legătură cu ţărmul uterin. Apele mării
emanau furie şi teamă. Chimicalele amare ale nostalgiei şi depresiei îl înconjurau. Dispărute
pentru totdeauna erau zilele dulci ale legănării molcome. Neavând încotro să se îndrepte
şi nicio speranţă de confort, micile lui sinapse neuronale scânteiau şi fulgerau în toate direcţiile.

Ce înveţi de mic înveţi bine. Arthur Schopenhauer nu a uitat niciodată primele sale lecţii.

începuturi false (sau cum era să devină englez Arthur Schopenhauer) — Arthurrr. Arthurrr,
Arthurrr. Heinrich Florio Schopenhauer rostogolea fiecare silabă pe limba lui. Arthur — un
nume bun, un nume excelent pentru viitorul cap al casei de comerţ Schopenhauer.

Era 1787, iar tânăra lui soţie, Johanna, era însărcinată în două luni când Heinrich Schopenhauer
luă o decizie: dacă avea să aibă un fiu, îi va da numele Arthur. Om de onoare, Heinrich nu lăsa
nimic să treacă în faţa datoriei sale. Aşa cum strămoşii săi îi trecuseră lui cârma marii case
de comerţ Schopenhauer, aşa avea să i-o treacă şi el fiului său. Erau vremuri periculoase, însă
Heinrich era încrezător că fiul său încă nenăscut avea să îi ducă firma în secolul al XIX-lea. Arthur
era numele perfect pentru această funcţie. Era un nume care se scria la fel în toate limbile
europene importante, un nume care avea să traverseze elegant toate graniţele naţionale. Dar,
mai important ca orice, era un nume englezesc!

Timp de secole, strămoşii lui Heinrich conduseseră afacerea familiei Schopenhauer cu multă
seriozitate şi succes. Bunicul lui Heinrich o găzduise o dată pe Ecaterina cea Mare a Rusiei şi,
pentru a-i asigura confortul, poruncise ca pe podelele din camerele musafirei să fie turnat
coniac, după care îi dăduse foc, pentru a lăsa aerul uscat şi parfumat. Tatăl lui Heinrich fusese
vizitat de Frederic, regele Prusiei, care petrecuse ore întregi încercând fără succes să-l convingă
să mute compania din Danzig în Prusia. Iar acum cârma marii case de comerţ îi fusese trecută
lui Heinrich, care era convins că un Schopenhauer purtând numele de Arthur avea să conducă
firma spre un viitor strălucit.

Casa de comerţ Schopenhauer, care făcea negoţ cu grâne, cherestea şi cafea, era de mult timp
una dintre cele mai importante firme din Danzig, venerabilul oraş hanseatic care dominase
vreme îndelungată comerţul baltic. Dar pentru oraşul liber veniseră vremuri grele. Cu Prusia
ameninţând dinspre vest şi Rusia dinspre est şi cu o Polonie slăbită, care nu mai era capabilă să
garanteze în continuare suveranitatea oraşului, Heinrich Schopenhauer nu avea nicio îndoială
că zilele de libertate şi stabilitate ale comerţului din Danzig se apropiau de sfârşit. Toată Europa
era cuprinsă de tulburări politice şi financiare — cu excepţia Angliei. Anglia era o stâncă. Anglia
era viitorul. Familia Schopenhauer şi firma ei aveau >iă găsească un liman liniştit în Anglia. Nu,
mai mult decât un liman liniştit, avea să prospere dacă viitorul ei şef se năştea englez şi purta
un nume englezesc. Herr Arthur Schopenhauer... ba nu, Mister Arthur Schopenhauer —
un supus englez care avea să conducă firma — aceasta era şansa pentru viitor.

Astfel că, fără să dea atenţie protestelor soţiei sale însărcinate şi adolescente, care se ruga s-o
lase în apropierea liniştitoare a mamei ei pentru naşterea primului copil, I leinrich porni, cu
nevasta după el, pe lungul drum spre Anglia. Tânăra Johanna era îngrozită, dar trebui să se
supună voinţei neînduplecate a soţului său. însă odată stabiliţi in Londra, Johannei îi reveni
dispoziţia efervescentă, iar larmecul ei captivă în curând societatea londoneză. Ea îşi notă în
jurnalul de călătorie că noii şi afectuoşii săi prieteni englezi o consolau şi o linişteau, astfel că nu
după mult timp ajunsese să se bucure de multă atenţie.

Prea multă atenţie şi prea multă dragoste, se pare, însă, pentru austerul Heinrich, a cărui
gelozie se transformă în curând în panică. Incapabil să-şi găsească liniştea şi simţind că
tensiunea din pieptul său îl va sfărâma în bucăţi, trebuia să facă ceva. Astfel că schimbă cursul şi
părăsi brusc Londra, târându-şi după el soţia revoltată, acum gravidă în şase luni, şi călătorind
spre Danzig în timpul uneia dintre cele mai grele ierni ale secolului. Peste ani, Johanna avea să-
şi descrie sentimentele care o încercau când a fost smulsă din Londra: „Nimeni nu m-a ajutat, a
trebuit să îmi înfrâng singură suferinţa. Ca să-şi potolească neliniştile, bărbatul acesta m-a târât
după el jumătate de Europă."5

Acesta a fost, astfel, decorul furtunos al gestaţiei geniului: o căsătorie lipsită de dragoste, o
mamă înfricoşată şi revoltată, un tată gelos şi neliniştit şi două călătorii dificile de-a lungul unei
Europe înfrigurate.

o viaţă fericită este imposibilă; tot ce poate să facă un om e să ducă o viaţă eroică.6

Julius plecă de la biroul lui Philip uluit. Coborî ezitant scările, ţinându-se de balustradă, şi ieşi
împleticindu-se în lumina soarelui. Rămase în faţa clădirii lui Philip, încercând să se hotărască în
ce parte s-o ia. Libertatea unei după-amiezi în care nu avea nimic programat îi aducea mai
degrabă confuzie decât bucurie. Julius fusese întotdeauna organizat. Când nu se întâlnea cu
pacienţii, alte proiecte şi activităţi importante — scris, predat, tenis, cercetare — îi
solicitau atenţia. Dar astăzi nimic nu i se mai părea important. Avea o bănuială că nimic nu
fusese important vreodată, că mintea lui impregnase arbitrar importanţă proiectelor, acoperin-
du-şi apoi cu iscusinţă urmele. Astăzi reuşea să perceapă viclenia unei vieţi întregi. Astăzi nu
avea nimic important de făcut, aşa că începu să se plimbe fără ţintă pe Union Street.

Spre sfârşitul zonei comerciale, imediat după intersecţia cu Fillmore Street, o bătrână se
apropie zgomotos de el, cu un cadru pentru mers. Dumnezeule, ce privelişte! se gândi (ulius. La
început îşi feri privirea, apoi se uită din nou, ca să o evalueze. Hainele ei — mai multe straturi
de pulovere, peste care avea o geacă groasă — erau absurde pentru ziua însorită. Obrajii ei de
veveriţă mestecau apăsat, fără îndoială pentru a ţine protezele dentare la locul lor. Dar mai
rău decât orice era excrescenţa cărnoasă care se înălţa pe una din nările ei: un neg roz,
translucid, de mărimea unui bob de strugure, din care ieşeau câţiva ţepi lungi.

Babă nebună, se gândi Julius imediat, dar apoi reveni: Probabil că nu e mai bătrână decât mine.
De fapt, ea e viitorul meu: negul, cadrul pentru mers, căruciorul. Când se apropie, Julius o auzi
murmurând:

—    Hai să vedem ce mai e prin magazine zilele astea. Cam ce-ar putea fi? Ce-o să găsesc?

—    Doamnă, habar n-am, sunt doar un trecător, strigă Julius spre ea.

—    Nu vorbeam cu tine.


—    Nu văd pe nimeni altcineva aici.

—    Totuşi, asta nu înseamnă că vorbeam cu tine.

—    Dacă nu cu mine, atunci cu cine?

Julius îşi puse mâinile la ochi, prefăcându-se că cercetează strada pustie.

—    Ce te interesează pe tine? Nu mai ai loc de ciudaţi, murmură ea, în timp ce trecea pe lângă
el zăngănindu-şi cadrul.

Julius îngheţă pentru o clipă. Se uită în jurul său, ca să se asigure că nu asistase nimeni la acea
interacţiune. Dumnezeule, se gândi el, o iau razna, ce dracu' fac? Bine că n-am pacienţi în după-
amiaza asta. E cât se poate de clar: discuţiile cu Philip Slate nu sunt deloc benefice dispoziţiei
mele.

Apoi se îndreptă spre aroma înviorătoare care emana dintr-un Starbucks, hotărându-se că ora
petrecută cu Philip îi permitea răsfăţul unui espresso dublu. Se aşeză la o masă de lângă geam,
privind spectacolul trecătorilor. Nu se vedea niciun cap grizonant, nici înăuntru, nici afară. La cei
şaizeci şi cinci de ani ai săi, era cea mai bătrână persoană din jur, bătrânul bătrânilor,
îmbătrânind rapid pe dinăuntru, pe măsură ce melanomul îşi continua tăcuta invazie.

Două vânzătoare animate flirtau cu câţiva clienţi. Acestea erau fetele care nu priviseră niciodată
spre el, nu flirtaseră niciodată cu el când era tânăr şi nu îl priviseră niciodată în ochi când
îmbătrânise. Era timpul să-şi dea seama că timpul lui nu avea să mai vină niciodată, că acele
fete sexi, cu sâni mari şi feţe de Albă-ca-Zăpada nu aveau să se întoarcă niciodată spre el şi să-i
spună, cu un zâmbet uşor: „Bună, nu te-am mai văzut în ultima vreme. Ce mai faci?" Aşa
ceva ora exclus. Viaţa era absolut lineară şi ireversibilă.

Destul. Destul cu autocompătimirea. Julius ştia ce trebuie să le spună celor care îşi plângeau
singuri de milă: găseşte o cale de a privi în exterior, încearcă să ieşi din tine. Da, asta ora soluţia
— să găsească o cale de a transforma acest rahat în aur. De ce să nu scrie despre asta? Poate ca
jurnal personal. Apoi ceva mai vizibil — cine ştie ce? —, poate un articol despre „Confruntarea
psihiatrului cu mortalitatea", pentru Revista Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Sau poate ceva
mai comercial, pentru Sunday Times Magazine. Era capabil s-o facă. Sau, de ce nu, o carte?
Ceva de genul Autobiografia unei extincţii. Nu suna rău! Uneori, dacă găseşti un titlu
bombă, cartea se scrie singură. Julius comandă un espresso, scoase pixul şi despături o pungă
de hârtie găsită pe jos. în timp ce începea să scrie, pe buze îi înflori un zâmbet uşor, la gândul
originii umile a impresionantei sale cărţi.

Vineri, 2 noiembrie 1990. ZDM (Ziua Descoperirii Morţii) + 16

E cât se poate de clar: a fost o idee proastă să-l caut pe Philip Slate. O idee proastă să cred că
pot obţine ceva de la el. Philip psihoterapeut? Incredibil — un terapeut lipsit de
empatie, sensibilitate, afecţiune, l-am spus la telefon că am probleme de sănătate şi că aceste
probleme sunt parte a motivului pentru care voiam să ne întâlnim. Şi totuşi nu mi-a pus
nicio întrebare personală despre cum mă simt. Nici măcar n-a dat mâna cu mine. Frigid.
Inuman. Se ţinea la trei metri de mine. Am muncit ca un ocnaş pentru tipul ăsta, timp de trei ani
de zile. l-am oferit totul. Tot ce aveam mai bun. Nemernic nerecunoscător.

A, da, ştiu ce mi-ar spune el. Parcă-i aud vocea aia precisă şi imaterială: „Noi doi am încheiat o
tranzacţie comercială: eu ţi-am dat bani, tu mi-ai dat serviciile tale calificate. Tranzacţia s-a
încheiat. Suntem chit; nu-ţi datorez nimic."
Apoi ar adăuga: „Absolut nimic, doctore Hertzfeld, dumneata ai fost cel avantajat de târgul
nostru. Dumneata ai primit integral costul şedinţelor, în timp ce eu nu am primit nimic de
valoare în schimb. “

Cel mai rău e că are dreptate. Nu îmi datorează nimic. Eu fac gargară despre cum psihoterapia
este o viaţă pusă în slujba celorlalţi. Ajutor acordat cu afecţiune. Nu am nicio creanţă la el. De
ce aş aştepta ceva din partea lui? Şi, oricum, indiferent care ar fi lucrul după care tânjesc eu, el
nu mi-l poate oferi.

„El nu mi-l poate oferi" — de câte ori am spus asta, atât de multor pacienţi — despre soţi,
neveste sau taţi. Şi totuşi continui să mă gândesc la Philip, acest om neînduplecat, insensibil şi
zgârcit. Oare să scriu o odă despre obligaţia pe care pacienţii o au faţă de psihanaliştii lor ajunşi
la senectute?

Şi de ce are atât de multă importanţă pentru mine? Şi de ce, dintre toţi pacienţii mei, l-am ales
pe el? încă nu ştiu.

Am găsit un indiciu în observaţiile mele din dosar: senzaţia că vorbeam cu o plăsmuire mai
tânără a mea însumi. Probabil că există destul de mult Philip în mine, în acel mine care
în adolescenţă şi tinereţe era controlat de hormoni. Credeam că ştiu prin ce trece, credeam că
am o cale privilegiată de a-l trata. Oare de asta m-am străduit atât de mult? De ce i-am
acordat mai multă atenţie şi energie decât celor mai mulţi dintre pacienţii mei, luaţi împreună?
întotdeauna există, în practica unui psihoterapeut, un pacient care consumă o
cantitate disproporţionată din energia şi atenţia lui; pentru mine Philip a fos t acea persoană,
timp de trei ani.

Julius se întoarse, în seara aceea, într-o casă rece şi întunecată. Larry, fiul său, petrecuse cu el
trei zile, dar în dimineaţa aceea se întorsese la Baltimore, unde era cercetător în neurobiologie
la John Hopkins. Julius se simţea aproape uşurat că Larry plecase — expresia angoasată de pe
faţa lui şi eforturile lui afectuoase, dar neîndemânatice de a-şi linişti tatăl îi aduseseră mai multă
suferinţă decât seninătate. Dădu să-l sune pe Marty, unul dintre colegii din grupul său de
terapie, dar era prea deprimat, aşa că închise telefonul şi deschise computerul, ca să transcrie
notiţele mâzgălite pe punga mototolită de la Starbucks. Pe ecran apăru „Ai un e-mail" şi, spre
surpriza lui, mesajul era de la Philip. II citi cu nerăbdare:

La sfârşitul discuţiei noastre de astăzi m-ai întrebat despre Schopenhauer şi cum m-a ajutat. De
asemenea, ai dat de înţeles că ai fi dispus să afli mai multe despre el. Mă gândesc că te-ar putea
interesa cursul meu de la Coastal College, de lunea viitoare, la 7 seara (Toyon Hall, Fulton St.,
nr. 340). Predau un curs general de filosofie europeană, iar luni voi face o scurtă trecere în
revistă a lui Schopenhauer (trebuie să acopăr două mii de ani în douăsprezece
săptămâni). Poate că după curs mai discutăm puţin. Philip Slate.

Fără nicio ezitare, Julius îi răspunse lui Philip: Mulţumesc. Voi fi acolo. îşi deschise agenda îa
lunea următoare şi scrise „Toyon Hall, Fulton 340, 7.seara".

***

în fiecare luni, Julius conducea un grup de terapie de la patru şi jumătate la şase. în dimineaţa
acelei luni se gândise dacă să spună grupului despre diagnosticul său. Deşi se hotărâse să nu le
spună pacienţilor săi individuali decât atunci când avea să-şi recapete echilibrul, grupul era într-
o situaţie diferită: membrii lui se concentrau asupra sa, iar şansele ca cineva să depisteze o
anumită schimbare în dispoziţia sa şi să vorbească despre asta erau mult mai mari.
Dar preocuparea lui era nefondată. Membrii grupului acceptaseră imediat pretextul gripei
pentru anularea celor două şedinţe anterioare, iar apoi trecură imediat la recapitularea
ultimelor două săptămâni din viaţa fiecăruia. Stuart, un pediatru scund şi îndesat, care părea tot
timpul distrat, ca şi cum s-ar fi grăbit să ajungă la următorul lui pacient, părea tensionat şi ceru
timp să vorbească. Acest fapt era extrem de neobişnuit; în anul petrecut în acest grup,
Stuart ceruse foarte rar ajutorul. Intrase în grup fiind obligat s-o facă: soţia îl informase prin e-
mail că, dacă nu începe terapia şi nu face unele schimbări majore, îl va părăsi. Adăugase că îi
transmisese asta prin e-mail deoarece el dădea mai multă atenţie mesajelor electronice decât
oricărui lucru pe care i l-ar fi spus ea direct. In săptămâna precedentă, soţia crescuse miza
dormind în altă cameră, astfel că o mare parte a întâlnirii a fost dedicată ajutării lui Stuart să-şi
exploreze sentimentele faţă de izolarea ei.

Lui Julius îi plăcea foarte mult acest grup. Curajul membrilor îi tăia adesea răsuflarea, atunci
când explorau noi teritorii şi îşi asumau riscuri importante. întâlnirea de astăzi nu făcea
excepţie. Toată lumea susţinea eforturile lui Stuart, pentru a-şi expune partea vulnerabilă, iar
timpul trecu pe nesimţite. La sfârşitul întâlnirii Julius se simţea mult mai bine. Fusese atât de
prins de dramatismul întâlnirii încât, pentru o oră şi jumătate, îşi uitase propria disperare.
Asta nu era ceva neobişnuit. Toţi psihoterapeuţii de grup cunosc minunatele calităţi
vindecătoare ale atmosferei unui grup întrunit. De nenumărate ori, Julius venise la
întâlnire tulburat şi plecase mult mai bine, chiar dacă, bineînţeles, nu abordase explicit niciuna
dintre problemele lui.

De-abia avu timp să mănânce de seară la We Be Sushi, în apropierea biroului său. Era un client
obişnuit şi, în timp ce se aşeza, Mark, bucătarul, îl salută călduros. Când era singur, prefera
întotdeauna să se aşeze la tejghea — ca şi pacienţii săi, nu se simţea confortabil să mănânce
singur la o masă.

Julius comandă meniul său obişnuit: chifle californiene, ţipar prăjit şi o variantă vegetariană de
maki. îi plăcea foarte mult sushiul, dar evita cu grijă peştele crud, din cauza fricii de paraziţi. Tot
acel război împotriva prădătorilor din afară — ce glumă proastă părea acum! Ce ironie
cumplită că, până la urmă, avea să fie o lucrătură din interior! La naiba cu toate astea; Julius
renunţă la prudenţa sa şi îi comandă bucătarului uluit nişte ahi sushi. îşi savură mâncarea,
apoi se grăbi spre Toyon Hali, spre prima lui întâlnire cu Arthur Schopenhauer.

Fundaţiile solide ale imaginii pe care o avem despre lume şi, prin urmare, asupra profunzimii
sau superficialităţii ei se formează în primii ani ai copilăriei. O astfel de viziune este
apoi elaborată şi perfecţionată, dar nu se schimbă în mod esenţial.7

 Mama şi tata Schopenhauer — Zu Hause


 10. Cei mai fericiţi ani din viaţa lui Arthur
 Pam în India
 18. Pam în India (2)
 Prefigurările
 Spre deosebire de ceilalţi membri, lui Philip i se

 Cum trăia Arthur
 Suferinţă, furie, perseverenţă
 Autoterapie
 în sfârşit, celebritatea
 Trei ani mai târziu

Borderline — termen folosit iniţial în literatura psihanalitică indicând o formă uşoară de


schizofrenie (pacienţi greu accesibili

psihanalizei). Ulterior, o parte a curentului psihanalitic considera pacienţii borderline ca


funcţionând psihologic între nevroză şi psihoză fără a aparţine clar niciunui segment
psihopatologic. Azi termenul se referă la o patologie de organizare a personalităţii —
personalitate borderline.
Mama şi tata Schopenhauer — Zu Hause
Ce fel de om era Heinrich Schopenhauer? Dur, auster, reprimat, neînduplecat, mândru. Se
spune că în 1783, cu cinci ani înaintea naşterii lui Arthur, prusacii instituiseră o blocadă asupra
Danzigului, iar mâncarea şi fânul se găseau cu greu. Familia Schopenhauer fusese obligată să
încartiru-iască un general inamic la proprietatea lor de la ţară. Ca răsplată, ofiţerul prusac s-a
oferit să-i acorde lui Heinrich privilegiul de a-i hrăni caii. Ce a răspuns Heinrich? „Grajdurile
mele sunt bine aprovizionate, domnule, iar dacă rezerva de nutreţ se va termina, o să pun să
omoare caii."

Iar Johanna, mama lui Arthur? Romantică, drăguţă, plină de imaginaţie, vivace, cochetă. Deşi
întreg Danzigul considerase căsătoria dintre Heinrich şi Johanna un eveniment extraordinar,
aceasta se dovedi ulterior o nepotrivire tragică. Familia Troisener, din care provenea Johanna,
era o familie modestă şi îi privise întotdeauna cu admiraţie pe sus-puşii Schopenhauer. Astfel
că, atunci când Heinrich a venit, la vârsta de treizeci şi opt de ani, să o curteze pe

Johanna, care avea şaptesprezece, familia Troisener a fost foarte bucuroasă, iar Johanna s-a
supus alegerii părinţilor ei.

Şi-a considerat oare Johanna căsătoria o greşeală? Ani mai târziu rândurile scrise chiar de ea
avertizau tinerele aflate în pragul căsătoriei: „Grandoarea, rangurile şi titlurile exercită o
puternică forţă de seducţie asupra inimilor tinerelor fete, făcându-le să se căsătorească... un
pas greşit pentru care vor avea de suferit cele mai crunte lovituri tot restul vieţii lor."8

„Vor avea de suferit cele mai crunte lovituri tot restul vieţii lor" — cuvinte dure din partea
mamei lui Arthur. Aceasta mărturisea, în jurnalele ei, că înainte ca Heinrich să o curteze avusese
un iubit tânăr, dar pe care soarta îl smulsese de lângă ea, astfel că se găsea într-o stare de
resemnare atunci când acceptase propunerea de căsătorie din partea lui Heinrich
Schopenhauer. Avusese oare libertatea de a alege? Foarte probabil că nu. Acest mariaj de
convenienţă, tipic pentru secolul al XVIII-lea, a fost aranjat de familia ei din motive de avere şi
statut. Exista oare iubire? între Heinrich şi Johanna Schopenhauer nu se pusese
problema iubirii. Mai târziu, în memoriile ei, Johanna scria „Nu mai pretind din partea lui iubire
pasională, aşa cum nici el nu îmi mai pretinde mie."9 De altfel, în casa lor nu exista prea multă
iubire nici pentru ceilalţi — nici pentru tânărul Arthur Schopenhauer, nici pentru sora lui mai
mică, Adele, născută nouă ani mai târziu.

Iubirea dintre părinţi naşte iubirea pentru copii. Din când în când mai auzim poveşti despre
părinţi a căror mare iubire consumă toată iubirea existentă dintr-o casă, lăsând pentru copii
doar nişte rămăşiţe. Dar acest model economic de sumă nulă al iubirii nu prea are sens. Opusul
pare să fie adevărat: cu cât cineva iubeşte mai mult, cu atât mai mult va manifesta afecţiune
faţă de copii şi faţă de toţi ceilalţi.

Copilăria lipsită de iubire a lui Arthur a avut consecinţe marcante asupra viitorului său. Copiii
care cresc în absenţa iubirii mamei rămân incapabili să dobândească încrederea în ei şi în
capacităţile lor, necesară pentru a se iubi apoi pe

Nine, pentru a se considera valoroşi şi iubiţi de ceilalţi sau pur şi simplu pentru a iubi şi a se
bucura de viaţă. La maturitate se izolează, se retrag în ei înşişi şi trăiesc adesea mtr-o relaţie de
adversitate cu ceilalţi. Cam aşa arăta peisajul psihologic în care avea să se formeze, în cele din
urmă, viziunea despre lume a lui Arthur.
Dacă privim viaţa în micile ei detalii, cât de ridicole ni se par toate! E ca o picătură de apă văzută
la microscop, o singură picătură plină de protozoare. Cum ne mai vine să râdem, privind cum se
agită nerăbdătoare şi se luptă între ele. în acest caz, ca şi în cel al scurtului interval al vieţii
umane, această activitate frenetică produce un efect comic.10

La 7 fără cinci minute, Julius scutură cenuşa din pipa din spumă de mare şi intră în amfiteatrul
din Toyon Hali. Se aşeză pe rândul al patrulea, pe lateral, şi privi în jurul său: douăzeci de
rânduri de scaune se înălţau abrupt, faţă de nivelul intrării, unde era şi podiumul. Majoritatea
celor două sute de scaune erau goale; vreo treizeci erau stricate şi învelite în bandă adezivă
galbenă. Doi vagabonzi, cu colecţiile lor de ziare, stăteau întinşi pe ultimul rând. Aproximativ
treizeci de locuri erau ocupate de studenţi neîngrijiţi, răsfiraţi la întâmplare în întreg
amfiteatrul, cu excepţia primelor trei rânduri, care rămăseseră goale.

Exact ca un grup de terapie, se gândi Julius, nimeni nu vrea să stea lângă lider. Chiar şi la
întâlnirea grupului său de mai devreme, locurile de lângă el fuseseră lăsate goale pentru cei
întârziaţi, iar el glumise că un loc lângă el părea să fie pedeapsa pentru nepunctualitate. Lui
Julius îi veniră în minte poveştile legate de poziţionarea pacienţilor în grupurile de terapie,
conform cărora persoana cea mai dependentă se aşază în dreapta liderului, în timp ce indivizii
cei mai paranoici se aşază drept în faţa lui; din experienţa lui, reticenţa de a se aşeza lângă lider
era singura regulă pe care se putea conta.

Gradul de mizerie şi paragină în care se afla Toy on Hall era caracteristic pentru întregul campus
al colegiului California Coastal, care îşi începuse cariera ca şcoală economică serală, apoi se
extinsese şi înflorise pentru scurt timp ca universitate, iar acum intrase, în mod evident, într-
o fază entropică. în timp ce venea spre curs prin dezagreabilul cartier Tenderloin, lui Julius îi
fusese greu să îi deosebească pe studenţii neîngrijiţi de vagabonzii din zonă. Ce profesor ar fi
reuşit să nu se demoralizeze într-un asemenea decor? Julius începu să înţeleagă dorinţa lui
Philip de a-şi schimba cariera, trecând la activitatea clinică.

Se uită la ceas. Era 7 fix, şi chiar atunci Philip intră în amfiteatru, îmbrăcat în ceea ce devenise
aproape o uniformă pentru profesori: pantaloni de stofă, cămaşă în carouri şi sacou de velur
maro, cu petece cusute la cot. îşi scoase notiţele de curs dintr-o servietă în mod adecvat
zgâriată şi, fără să arunce măcar o privire publicului, începu:

—    Acesta este un curs general despre filosoful european — lecţia optsprezece — Arthur
Schopenhauer. în seara aceasta voi proceda diferit, urmărindu-mi prada într-un mod mai
indirect. Dacă vi se va părea că divaghez, vă rog să nu vă impacientaţi — promit că voi reveni
curând la subiect. Haideţi să începem prin a ne îndrepta atenţia asupra marilor debuturi din
istorie.

Philip cercetă publicul, în căutarea unui semn de înţelegere şi, negăsindu-1, arătă cu degetul
spre studentul care stătea cel mai aproape de el, căruia îi indică tabla. Apoi dictă şi explică trei
cuvinte, d-i-v-a-g-a-ţ-i-e, i-m-p-a-c-i-e-n-t-a-r-e şi d-e-b-u-t pe care studentul le scrise
conştiincios pe tablă. Studentul dădu să se întoarcă la locul său, dar Philip arătă spre primul
rând şi îi spuse să rămână acolo.

—    Acum, în ceea ce priveşte marile debuturi... la un moment dat scopul pentru care am
început cursul în acest mod va deveni evident. Gândiţi-vă la Mozart, care a uluit curtea regală
din Viena cântând fără greşeală la clavecin la vârsta de nouă ani. Iar dacă Mozart nu vă sună
familiar (aici Philip zâmbi uşor), gândiţi-vă la ceva care vă este mai cunoscut: Beatles cântându-
şi propriile compoziţii, la nouăsprezece ani, pentru publicul din Liverpool.

Un alt debut uimitor este cel al lui Johann Fichte. (Aici ii făcu semn studentului să scrie F-i-c-h-t-
e pe tablă.) îşi aminteşte cineva numele lui de la ultimul meu curs, în care am discutat despre
marii filosofi idealişti germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea: I legel, Schelling şi Fichte? Comparându-i, viaţa şi debutul lui Fichte au fost cât se poate de
remarcabile, deoarece el şi-a început viaţa ca păstor de gâşte în Rammenau, un sat german al
cărui unic motiv de mândrie erau inspiratele predici de duminică ale preotului. Ei bine, într-o
duminică un aristocrat bogat a sosit în sat prea târziu pentru predică. în timp ce stătea în faţa
bisericii, evident dezamăgit, un sătean bătrân s-a apropiat de el şi i-a spus să nu dispere,
deoarece păstorul de gâşte, micul Johann, putea să repete predica pentru el. Sătenii l-au adus
pe Johann care, într-adevăr, a repetat identic întreaga predică. Baronul a fost atât de
impresionat de memoria păstorului de gâşte, încât i-a finanţat studiile şi a aranjat să fie primit
la Pforta, un liceu renumit la care au învăţat apoi mulţi alţi gânditori germani eminenţi, inclusiv
subiectul următorului nostru curs, Friedrich Nietzsche.

Johann a excelat la şcoală şi apoi la facultate, dar atunci când protectorul său a murit, tânărul
rămas fără mijloace de trai a acceptat o slujbă de profesor particular, fiind angajat să predea
unui alt tânăr filosofia lui Kant, pe care, de fapt, nu o citise încă. în curând a fost fermecat de
opera divinului Kant...

Philip îşi ridică brusc privirea din notiţele sale, pentru a cerceta publicul. Negăsind nicio sclipire
care să indice familiaritate cu subiectul în ochii auditorilor, începu să ţâţâie nemulţumit, în timp
ce îi făcea semn scribului să noteze pe tablă K-a-n-t.

— Alo, e cineva acasă? Kant, Immanuel Kant, Kant, Kant, vă mai amintiţi? Despre care am
discutat două ore data trecută! Kant, cel mai mare filosof al lumii, alături de

Platon. Vă dau cuvântul meu: Kant o să pice la examen. Aha, iată soluţia... Văd semne de viaţă,
mişcare, câţiva ochi deschizându-se. Un pix face cunoştinţă cu hârtia.

Deci unde eram? A, da. Păstorul de gâşte. Lui Fichte i s-a oferit apoi o slujbă de profesor
particular la Varşovia unde, fiind complet lipsit de bani, a ajuns pe jos, doar ca să fie refuzat la
sosire. De vreme ce se afla la doar câteva sute de kilometri distanţă de Konigsberg, oraşul lui
Kant, s-a hotărât să meargă acolo pe jos, pentru a-1 cunoaşte personal pe maestru. După două
luni, ajuns în Konigsberg, a bătut, curajos, la uşa lui Kant, unde nu a fost primit. Kant era un
om al rutinei, puţin dispus să primească vizitatori necunoscuţi. Săptămâna trecută v-am descris
stricteţea programului său — atât de exact, încât oamenii din oraş îşi puteau fixa ceasurile când
îl vedeau la plimbarea lui zilnică.

Fichte a presupus că nu fusese primit deoarece nu avea scrisori de recomandare şi s-a hotărât
să îşi scrie el una, pentru a obţine o audienţă la Kant. într-un extraordinar elan creativ, a
compus primul său manuscris, renumita Critică a oricărei revelaţii, în care folosea viziunea lui
Kant asupra eticii şi datoriei în interpretarea religiei. Kant a fost atât de impresionat de lucrare,
încât nu numai că a fost de acord să se întâlnească cu Fichte, dar a încurajat şi publicarea
lucrării.

Datorită unei curioase neînţelegeri, probabil o manevră a editorului, Critica a apărut anonimă.
Opera era atât de strălucită, încât criticii şi cititorii au luat-o drept o nouă lucrare a lui Kant
însuşi. In cele din urmă, Kant a fost obligat să declare public că nu el era autorul excelentei
lucrări, ci un tânăr foarte talentat pe nume Fichte. Lauda lui Kant i-a asigurat lui Fichte un viitor
în filosofie, iar după un an şi jumătate i-a fost oferită o catedră la Universitatea din Jena.
Asta — spuse Philip ridicându-şi ochii din notiţe cu o expresie extatică pe faţă şi agitându-şi
mâna într-o bizară manifestare de entuziasm — asta numesc eu debut!

Niciun student nu îşi ridică privirea şi nu dădu vreun semn că ar fi remarcat scurta şi bizara
gesticulaţie de entuziasm a lui Philip. Dacă se simţi descurajat de lipsa de reacţie a publicului
său, Philip nu o lăsă să se vadă şi continuă:

—    Şi acum gândiţi-vă la ceva mai aproape de inimile voastre: debuturile sportive. Cine poate
uita debutul lui Chris Evert, Tracy Austin sau Michael Chang, care au câştigat turnee de tenis
profesioniste de mare şlem la cincisprezece sau şaisprezece ani? Sau geniile şahiste
adolescente Hobby Fischer ori Paul Morphy? Sau gândiţi-vă la Jose Kaoul Capablanca, care au
câştigat campionatul de şah al Cubei la vârsta de unsprezece ani.

în sfârşit, aş vrea să mă îndrept acum spre un debut literar — cel mai strălucit debut literar din
toate timpurile, un bărbat de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, care a Irumpt în lume cu un
roman magnific...

Aici Philip se opri, pentru a construi suspansul, şi îşi ridică privirea, cu o expresie care strălucea
de încredere în sine. Era sigur pe ceea ce făcea — asta era evident. Julius privea, nevenindu-i să
creadă. Ce se aştepta Philip să vadă? Studenţii stând pe scaun ca pe ace, tremurând de
curiozitate şi întrebând cu toţii în şoaptă: „Cine era acest geniu literar?"

De pe locul său din al cincilea rând, Julius îşi roti capul, ca să cuprindă întreg amfiteatrul: peste
tot doar ochi sticloşi, studenţi prăbuşiţi în scaunele lor, mâzgălind plictisiţi, c itind ziarul sau
făcând integrame. în stânga lui, un student dormea întins pe două scaune. La dreapta lui, doi
studenţi de la marginea rândului se sărutau prelung. în rândul din faţa sa, doi băieţi îşi dădeau
coate în timp ce priveau rânjind spre fundul sălii. In ciuda curiozităţii sale, Julius nu
întoarse capul să le urmărească privirea — probabil că se holbau sub t lista vreunei fete — şi îşi
concentra atenţia asupra lui Philip, c are intonă mai departe:

—    Şi cine era acest geniu? Numele lui era Thomas Mann. La vârsta voastră, da, la vârsta
voastră, a început să scrie o capodoperă, un roman excepţional intitulat Casa liuddenbrook,
publicat când el avea douăzeci şi şase de ani. Thomas Mann, după cum sper şi mă rog să ştiţi, a
devenit apoi o figură proeminentă a literaturii secolului XX şi a primit Premiul Nobel. (Aici Philip
îi dictă M-a-n-n şi li-u-d-d-e-n-b-r-o-o-k scribului său.) Casa Buddenbrook, publicat în 1901,
urmăreşte viaţa unei familii, o familie germană burgheză, de-a lungul a patru generaţii şi a
tuturor vicisitudinilor cu care este presărată viaţa oamenilor.

Dar ce are asta de-a face cu filosofia şi cu adevăratul subiect al cursului de astăzi? După cum v-
am anunţat, m-am abătut de la subiectul principal, dar numai pentru a reveni asupra lui cu şi
mai multă vigoare.

Julius auzi în amfiteatru foşnete şi zgomot de paşi. Cei doi voyeuri din faţa lui care îşi dădeau
coate îşi strânseră zgomotos lucrurile şi ieşiră din sală, cei doi studenţi care se sărutau la
marginea rândului plecaseră, şi până şi studentul consemnat la tablă dispăruse.

Philip continuă:

—    Pentru mine, cele mai remarcabile pasaje din Casa Buddenbrook apar spre sfârşitul
romanului, când protagonistul, bătrânul patriarh al familiei, Thomas Buddenbrook, se apropie
de moarte. Uluitoare, la un scriitor de douăzeci şi ceva de ani, sunt pătrunderea şi sensibilitatea
faţă de aspectele sfârşitului existenţei umane. (Philip ridică volumul său cu colţuri îndoite,
zâmbind trecător.) Recomand aceste pagini oricui are intenţia să moară.

Julius auzi cum doi studenţi îşi aprind ţigările cu chibrituri, în timp ce ies din amfiteatru.

—    Când moartea a venit să-l ia, Thomas Buddenbrook era confuz şi copleşit de disperare.
Niciunul dintre sistemele sale de credinţe nu îi oferea consolare — nici convingerile religioase,
care nu îi mai satisfăceau de mult nevoile metafizice, nici scepticismul monden sau darwinismul
materialist. în cuvintele lui Mann, nimic nu putea să-i ofere acestui om aflat pe moarte „o
singură oră de linişte, sub privirea atentă şi severă a morţii".11

Aici, Philip îşi înălţă capul.

—    Ce s-a întâmplat apoi e de mare importanţă şi aici încep să mă apropii de subiectul cursului
din această seară. Aflat în toiul disperării sale, se întâmplă ca Thomas Buddenbrook să dea în
bibliotecă peste un volum de filo-sofie ieftin, prost legat, pe care îl cumpărase cu ani în urmă de
la o tarabă de cărţi vechi. începe să citească şi se simte imediat alinat. Se minunează, în
cuvintele lui Mann, cum ,,.i putut un geniu să stăpânească această crudă bătaie de joc care este
viaţa"12.

Extraordinara claritate a viziunii acestui volum de filo-sofie l-a vrăjit pe bătrânul aflat pe
moarte, iar orele treceau fără ca el să-şi ridice ochii din carte. Apoi a dat de un capitol intitulat
„Despre moarte şi relaţia ei cu imortalitatea noastră personală" şi, cucerit de cuvinte, a
continuat să citească de parcă de asta ar fi depins viaţa lui. Când a terminat, Thomas
Buddenbrook era un om transformat, un om care găsise consolarea şi liniştea care îl ocoliseră
până atunci.

Ce descoperise bătrânul aflat pe moarte? (în acest punct, Philip adoptă o voce oraculară.) Acum
fii atent, Julius Hertzfeld, pentru că asta ţi-ar putea fi util pentru examenul final al vieţii...

Şocat de faptul că fusese numitpersonal într-o conferinţă publică, Julius sări imediat în picioare.
Privi nervos în jurul său şi, spre uimirea lui, văzu că amfiteatrul era gol: toată lumea plecase,
chiar şi cei doi vagabonzi. însă Philip, neperturbat de dispariţia publicului său, continuă:

— Voi citi un pasaj din Casa Buddenbrook. (Philip deschise o carte jerpelită.) Sarcina ta e de a
citi romanul, mai ales partea a noua, cu mare grijă. Se va dovedi de nepreţuit pentru tine —
mult mai valoros decât orice încercare de a înţelege ceva din amintirile vechilor pacienţi.

Am sperat oare să continui a trăi prin fiul meu? într-o personalitate încă şi mai slabă, oscilantă
şi timorată decât a mea? Ce nebunie oarbă şi copilărească! Ce putea să facă pentru mine fiul
meu? Unde voi fi după ce voi muri? O, e atât de strălucitor de clar! Voi fi în toţi cei care au spus,
spun sau vor spune „eu" — şi cu deosebire, totuşi, în toţi cei care o spun cât mai deplin, mai
puternic, mai bucuros!... Am urât eu, oare, vreodată viaţa — viaţa pură, puternică
şi neostenită? Ce nebunie, ce eroare! Nu am făcut altceva decât să mă urăsc pe mine, deoarece
nu o puteam suporta. Vă iubesc pe toţi, binecuvântaţilor, şi în curând, în curând, voi înceta să
fiu despărţit de voi prin toate acele înguste limitări ale mele; în curând, acel ceva din mine care
vă iubeşte va fi liber, va fi în şi cu voi — în şi cu voi toţi.13

Philip închise cartea şi reveni la notiţele lui.

— Dar cine era autorul cărţii care îl transformase atât de mult pe Thomas Buddenbrook? Mann
nu îi dezvăluie numele în roman, dar patruzeci de ani mai târziu a scris un eseu magnific în care
declara că autorul cărţii este Arthur Schopenhauer. Apoi Mann se apucă să descrie cum,
la vârsta de douăzeci şi trei de ani, a trăit marea bucurie de a-1 citi pe Schopenhauer. Nu era
vrăjit doar de sonoritatea cuvintelor lui Schopenhauer, pe care le descrie ca „atât de clare şi
coerente, de rotunde, cu un limbaj şi expresivitate atât de puternice, elegante şi neobişnuit de
precise, atât de strălucite, magnifice şi voioase în severitatea lor, cum nu mai existaseră în
istoria filosofiei germane"14, dar şi de esenţa gândirii lui Schopenhauer, pe care o descrie ca
„emoţionantă, cuceritoare, jucându-se cu contraste violente, între instinct şi raţiune, pasiune şi
salvare"15. în acel moment, Mann a decis că descoperirea lui Schopenhauer este prea preţioasă
pentru a o ţine doar pentru el şi a folosit-o imediat în mod creator, oferindu-i-1 pe filosof
eroului său aflat în suferinţă.

Şi nu numai Thomas Mann, dar şi multe alte minţi luminate au recunoscut că îi sunt îndatorate
lui Arthur Schopenhauer. Tolstoi îl numea pe Schopenhauer „geniu par excellence". Pentru
Richard Wagner, el era „un dar al Raiului". Nietzsche a spus că viaţa lui s-a schimbat după ce a
cumpărat un volum jerpelit de Schopenhauer dintr-un anticariat din Leipzig şi, după cum se
exprimă el, „l-am lăsat pe acest geniu dinamic şi sumbru să lucreze asupra minţii mele"16.
Schopenhauer a schimbat pentru totdeauna harta intelectuală a lumii occidentale; fără el,
Freud, Nietzsche,

I lardy, Wittgenstein, Beckett, Ibsen şi Conrad ar fi fost altfel, <ir fi avut mai puţină forţă.

Philip scoase un ceas de buzunar, îl studie o clipă, apoi Npuse pe un ton foarte solemn:

—    Cu aceasta îmi închei introducerea în Schopenhauer. I'ilosofia lui are o asemenea întindere
şi profunzime, încât Mlidează o rezumare succintă. De aceea am ales să vă stârnesc
curiozitatea, în speranţa că veţi citi singuri capitolul de şaizeci de pagini din cursul vostru. Prefer
să dedic ultimele douăzeci de minute ale acestui curs întrebărilor şi discuţiilor. Există vreo
întrebare din public, doctore I lertzfeld?

Enervat de tonul lui Philip, Julius cercetă din nou amfiteatrul gol şi spuse încet:

—    Philip, mă întrebam dacă îţi dai seama că publicul tău a plecat...

—    Ce public? Aceşti aşa-zişi studenţi?

Philip dădu din mână dispreţuitor, pentru a sugera că aceştia nu erau demni de atenţia sa, că
sosirea sau plecarea lor nu aveau nicio importanţă.

—    Dumneata, doctore Hertzfeld, eşti publicul meu de astăzi. Cursul meu de astăzi ţi-a fost
adresat în exclusivitate.

Nu părea deloc stingherit de faptul că poartă o conversaţie cu cineva care se află la zece metri
de el, intr-un amfiteatru imens şi pustiu.

—    Foarte bine, o să intru în joc. De ce sunt eu publicul tău de azi?

—    Gândeşte-te puţin, doctore Hertzfeld...

—    Aş prefera să-mi spui Julius. Dacă eu îţi spun Philip, şi presupun că nu ai nimic împotrivă,
atunci e corect ca şi tu să-mi spui Julius. Din nou am un dejâ vu — cât de clar îmi amintesc cum
ţi-am spus, cu atât de mult timp în urmă: „Te rog, spune-mi Julius — nu suntem nişte străini."

—    Eu nu mă adresez clienţilor mei pe numele mic, deoarece sunt consultantul lor specializat,
iar nu prietenul lor. Dar să rămânem la Julius, dacă doreşti. O să reiau. Ai întrebat de ce tu
singur eşti publicul meu. Răspunsul meu este că nu fac altceva decât să răspund la solicitarea ta
de ajutor. Gândeşte-te, Julius, ai venit la mine, cerându-mi o întrevedere, iar în această cerere
erau conţinute alte cereri.

—    Da?

—    Da. Dă-mi voie să detaliez. Mai întâi, în tonul vocii tale era ceva imperios. Era foarte
important pentru tine să accept să ne vedem. In mod evident, cererea nu venea din simpla
curiozitate de a vedea ce mai fac. Nu, voiai altceva. Ai pomenit că sănătatea îţi este ameninţată,
ceea ce, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, nu poate însemna altceva decât că eşti pus în faţa
morţii. Prin urmare, presupun că erai speriat şi în căutarea unei anumite consolări. Cursul
meu de astăzi este un răspuns la cererea ta.

—    Un răspuns ocolit, Philip.

—    Nu mai ocolit decât cererea ta, Julius.

—    Touche! Dar, din câte îmi amintesc, nu prea îţi plăcea stilul ocolit.

—    Iar acum nu mă deranjează deloc. Mi-ai cerut ajutorul, iar eu am răspuns prezentându-ţi un


om care, mai mult decât oricare altul, îţi poate fi de mare ajutor.

—    Deci intenţia ta era de a-mi oferi o consolare descriind cum Buddenbrook, personajul aflat
pe moarte al lui Mann, s-a simţit alinat de Schopenhauer?

—    Exact. Şi ţi-am oferit asta doar ca introducere, o mostră a ceea ce va urma. Iţi pot oferi
foarte multe, ca ghid în descoperirea lui Schopenhauer, şi aş vrea chiar să-ţi fac o propunere.

—    O propunere. Philip, continui să mă surprinzi. M-ai făcut curios.

—    Am terminat cursul pentru consilieri şi am îndeplinit toate celelalte cerinţe pentru


obţinerea autorizaţiei de consilier, mai puţin faptul că am nevoie de două sute de ore de
supervizare profesională. Pot lucra în continuare ca filosof clinic. Acest domeniu nu este
reglementat de stat, dar o autorizaţie de consilier mi-ar oferi o serie de avantaje, printre care
posibilitatea de a cumpăra asigurarea de mal-praxis şi de a mă promova mai eficient. Spre
deosebire de

Schopenhauer, nu am siguranţa unei surse de venit independente, nici a uneia universitare — ai


văzut cu ochii tăi dezinteresul faţă de filosofie al idioţilor care vin la mizeria asta de facultate.

—    Philip, de ce trebuie să ţipăm unul la celălalt? Cursul s-a încheiat. N-ai vrea să vii să te aşezi
lângă mine şi să continuăm discuţia într-un mod mai puţin formal?

—    Sigur.

Philip îşi adună notiţele, le băgă în servietă şi se aşeză pe un loc din primul rând. Deşi erau mai
aproape acum, încă mai aveau între ei patru rânduri de scaune, iar Philip era obligat să îşi
întoarcă gâtul într-un mod incomod ca să-l .vadă pe Julius.

—    Deci am dreptate dacă presupun că ceea ce îmi propui este un troc: eu te supervizez, iar tu
mi-1 predai pe Schopenhauer? întrebă Julius, acum cu o voce mai înceată.

—    Exact!

Philip întoarse capul, dar nu suficient cât să se privească în ochi.

—    Şi te-ai gândit şi la detaliile acestui aranjament?


—    M-am gândit foarte mult la asta, doctore Elertzfeld...

—    Julius.

—    Da, da... Julius. Voiam să spun că mă gândeam deja de câteva săptămâni să te sun, ca să
vorbim despre supervizare, dar am tot amânat, în principal din motive financiare. Aşa că, atunci
când ai sunat tu, am fost uluit de această coincidenţă remarcabilă. în ceea ce priveşte detaliile,
propun să ne întâlnim săptămânal şi să împărţim ora noastră — jumătate din ea tu îmi oferi
opiniile tale de specialist despre pacienţii mei, jumătate eu sunt îndrumătorul tău
în Schopenhauer.

Julius închise ochii şi căzu pe gânduri.

Philip aşteptă două-trei minute, apoi întrebă:

—    Cum ţi se pare oferta mea? Sunt sigur că n-o să apară niciun student, dar după curs am
programate consultări, aşa că trebuie să mă duc în clădirea administraţiei.

—    Păi, Philip, este o ofertă destul de neobişnuită. Am nevoie de mai mult timp ca să mă
gândesc. Hai să ne întâlnim săptămâna asta. Eu am liber miercurea după-amiază. Eşti liber la
ora 4?

Philip aprobă din cap.

—    Miercuri termin la 3. Ne vedem la biroul meu?

—    Nu, Philip. La biroul meu. E acasă la mine, pe Pacific Avenue 49, aproape de vechiul meu
birou. Uite, asta e cartea mea de vizită.

Fragmente din jurnalul lui Julius

După curs, propunerea lui Philip m-a uluit. Cât de repede reintri în câmpul energetic familiar al
altei persoane! Ca şi amintirile emoţionale din visele în care familiaritatea bizară a peisajului îţi
aminteşte faptul că ai mai vizitat exact acelaşi loc, în alte vise. Ca şi cu marijuana: câteva fumuri
şi dintr-o dată te trezeşti într-un loc familiar, gândindu-te la lucruri familiare, care există doar în
starea indusă de marijuana.

La fel şi cu Philip. Doar puţin timp petrecut cu el şi, instantaneu, amintirile pe care le am despre
el, plus o stare particulară indusă de Philip apar fulgerător. Cât de arogant şi dispreţuitor poate
fi! Cât de insensibil faţă de ceilalţi... Şi totuşi există ceva, ceva puternic — mă întreb ce? — care
mă atrage la el. Inteligenţa lui? Superioritatea şi stranietatea lui, asociate cu o incredibilă
naivitate? Şi cât de puţin schimbat e după douăzeci şi doi de ani. Nu, asta nu e adevărat! S-a
eliberat de compulsia lui sexuală, nu mai trebuie să amuşineze încontinuu după femei. Poate
trăi, în mare măsură, pe acel teren sigur la care tânjise dintotdeauna. Dar caracterul lui
manipulator e încă prezent, şi atât de evident, iar el habar n-are cât e de vizibil, crede că ar
trebui să mă reped la oferta lui, să îi dau două sute de ore din timpul meu în schimbul iniţierii
mele în Schopenhauer, şi are tupeul să o spună de parcă eu aş fi propus asta, eu aş dori şi aş
avea nevoie de asta. Nu pot nega că mă interesează într-o anumită măsură Schopenhauer, dar
să îmi petrec două sute de ore cu Philip ca să învăţ despre Schopenhauer nu e neapărat
principala mea dorinţă. Iar dacă acel fragment pe care l-a citit, despre Buddenbrook aflat
pe moarte, e un exemplu relevant pentru ce îmi poate oferi Schopenhauer, atunci mă lasă rece.
Ideea de a mă alătura unităţii universale, fără a-mi păstra eul, amintirile şi conştiinţa mea unică,
este cea mai rece consolare posibilă. Nu, de fapt, nuc deloc o consolare.
Şi ce îl atrage pe Philip la mine? Asta e altă întrebare. Ciuma aceea cu cei douăzeci de mii de
dolari pe care i-a irosit pe terapia cu mine — poate că încă încearcă să scoată un anumit profit
din investiţia lui.

Să-l supervizez pe Philip? Să fac din el un psihoterapeut legitim, acceptat? Tocmai aici e dilema.
Vreau oare să-l susţin? Vreau să-i ofer binecuvântarea mea, deşi cred că un om care ii urăşte pe
ceilalţi (iar el asta este) nu are cum să-i ajute să evolueze?

Religia are totul de partea ei: revelaţia, profeţiile, cele mai mari demnităţi şi strălucire... Şi, mai
mult decât atât, are prerogativa nepreţuită de a i se permite să îşi imprime doctrinele în minţile
fragede ale copiilor, astfel încât ele devin aproape nişte idei înnăscute.17

Vremea de aur a copilăriei


Johanna a scris în jurnal că, după naşterea lui Arthur, in februarie 1788, îi făcea plăcere, ca
tuturor mamelor tinere, să se joace cu „noua ei păpuşă". Dar noile păpuşi se învechesc rapid, iar
după câteva luni Johanna s-a plictisit de noua ei jucărie, lâncezind izolată în Danzig. Ceva
nou apărea în sinea Johannei: sentimentul vag că maternitatea nu era adevăratul ei destin, că o
aştepta un alt fel de viitor. Mai ales verile pe care le petrecea la moşia Schopenhauer erau
dificile. Chiar dacă Heinrich, însoţit de un pastor, venea la fiecare sfârşit de săptămână, Johanna
îşi petrecea restul timpului singură cu Arthur şi servitorii. Din cauza puternicei sale gelozii,
Heinrich îi interzisese soţiei să invite vecini acasă sau să părăsească moşia, indiferent de motiv.

Când Arthur avea cinci ani, familia s-a confruntat cu o situaţie foarte dificilă. Prusia anexase
Danzigul şi, cu puţin înainte de sosirea trupelor prusace, sub comanda exact a acelui general pe
care Heinrich îl insultase cu ani în urmă, întreaga familie Schopenhauer s-a refugiat la Hamburg.

Acolo, într-un oraş străin, Johanna a dat naştere în 1797 celui de-al doilea copil al ei, Adele,
simţindu-se încă şi mai încorsetată şi disperată.

Heinrich, Johanna, Arthur, Adele — tata, mama, fiul, fiica — toţi patru împreună, dar fără nicio
legătură între ei.

Pentru Heinrich, Arthur era o crisalidă menită să devină, în viitor, şeful casei de comerţ
Schopenhauer. Heinrich era asemenea taţilor tradiţionali din familia Schopenhauer; se ocupa
de afaceri, fără să se gândească la fiul său, în intenţia de a intra în acţiune şi de a-şi asuma
sarcinile de tată atunci când copilăria lui Arthur avea să ia sfârşit.

Şi ce avea de gând Heinrich cu soţia lui? Ea era păstaia, leagănul familiei Schopenhauer.
Periculos de importantă, ea trebuia păzită, protejată şi controlată.

Iar Johanna? Cum se simţea ea? Prinsă în capcană! Soţul şi întreţinătorul ei, Heinrich, era
greşeala vieţii ei, temnicerul ei sumbru, lichidatorul rigid al vitalităţii ei. Iar fiul ei, Arthur? Nu
era şi el parte a capcanei, sigiliul coşciugului ei? Ca femeie înzestrată cu numeroase calităţi,
dorinţa Johannei de a se exprima şi de a se realiza creştea într-un ritm sălbatic, iar Arthur avea
să se dovedească o recompensă dureros de nepotrivită pentru renunţarea ei de sine.

Iar fiica cea mică? Puţin băgată în seamă de Heinrich, lui Adele i se atribuise un rol minor în
drama familiei, fiind menită să rămână toată viaţa scribul Johannei Schopenhauer.
Astfel, membrii familiei Schopenhauer şi-au urmat fiecare parcursul divergent.

Schopenhauer tatăl, copleşit de nelinişte şi disperare, s-a grăbit spre moarte, la şaisprezece ani
de la naşterea lui Arthur, căţărându-se până la fereastra de încărcare a depozitului
Schopenhauer şi sărind în apele îngheţate ale canalului din Hamburg.

Mama Schopenhauer, eliberată din capcana matrimonială de saltul lui Heinrich, părăsi sumbrul
Hamburg şi zbură ca vântul spre Weimar, unde, în curând, puse bazele unuia dintre cele mai
animate saloane literare din Germania. Acolo deveni bună prietenă cu Goethe dar şi cu alţi
străluciţi

ort meni de litere şi scrise vreo duzină de romane sentimentale i le succes, multe dintre ele
despre femei obligate să ai copte căsătorii nedorite, dar care refuză să aibă copii şi continuă să
tânjească după dragoste.

Iar tânărul Arthur? Arthur Schopenhauer avea să devină imul dintre cei mai înţelepţi oameni
care au trăit vreodată. Dar şi unul dintre cei mai disperaţi, un om care a urât profund viaţa şi
care la vârsta de cincizeci şi cinci de ani avea să scrie:

Dacă am putea anticipa faptul că uneori copiii pot părea nişte prizonieri inocenţi, condamnaţi
nu la moarte, ci la viaţă, doar că incapabili încă să perceapă implicaţiile sentinţei lor. Cu toate
acestea, fiecare om doreşte să ajungă la bătrâneţe... o perioadă a vieţii despre care s-ar putea
spune că „astăzi e rău, şi cu fiecare zi va fi şi mai rău, până când cel mai mare rău se va
întâmpla".18

In spaţiul nesfârşit, nenumărate sfere luminoase, în jurul fiecăreia dintre ele învârtindu-se


sfere iluminate, mai mici, cu miezul fierbinte şi acoperite cu o crustă rece şi tare, pe care o
peliculă de mucegai produce fiinţe vii şi conştiente: asta este... realitatea, lumea.19

Casa spaţioasă a lui Julius din Pacific Heights era mult mai mare decât oricare alta pe care şi-ar fi
permis s-o cumpere acum: era unul dintre fericiţii milionari din San f rancisco care avusese
norocul de a cumpăra o casă, orice casă, cu treizeci de ani în urmă. Moştenirea de 30 000
de dolari a soţiei lui, Miriam, făcuse posibilă achiziţia şi, spre deosebire de toate celelalte
investiţii pe care Julius şi Miriam le făcuseră vreodată, valoarea casei crescuse exploziv. După
moartea lui Miriam, Julius se gândise să vândă casa — era mult prea mare pentru o persoană —
dar, în loc să facă asta, îşi mutase biroul la parterul ei.

Patru trepte duceau din stradă spre o alee cu o fântână din ceramică albastră. Câteva trepte
spre stânga duceau la biroul lui Julius, iar la dreapta o scară mai lungă ajungea la camerele în
care locuia. Philip sosi exact la ora stabilită. | ulius îl întâmpină la uşă, îl conduse în birou şi îi
făcu semn să se aşeze într-un fotoliu de piele cărămizie.

—    Vrei ceai sau cafea?

Dar Philip nu privi în jur în timp ce se aşeza şi, ignorând oferta lui Julius, spuse:

—    Aştept decizia ta în legătură cu supervizarea.

—    Ah, ca de obicei, direct la subiect. îmi e destul de greu să iau această decizie. Sunt multe
întrebări. Există ceva în cererea ta, o contradicţie profundă, căreia nu-i dau de cap.
—    Pesemne că vrei să ştii de ce îţi cer ţie să mă supervizezi, după ce am fost atât de
nemulţumit de tine ca psihanalist?

—    Exact. Ai susţinut, în cuvinte cum nu se poate mai clare, că terapia noastră a fost un eşec
colosal, irosirea a trei ani de zile şi a unei sume importante de bani.

—    De fapt nu există o contradicţie reală, răspunse Philip instantaneu. Cineva poate fi un


psihoterapeut şi supervizor competent, şi totuşi să dea greş cu un anumit pacient. Cercetările
arată că, indiferent de persoană, terapia nu reuşeşte în cazul unei treimi dintre pacienţi. în plus,
e neîndoielnic că şi eu am jucat un rol important în acest eşec, prin încăpăţânarea şi rigiditatea
mea. Singura ta eroare a fost de a alege greşit tipul de terapie şi de a persista în ea mult prea
mult timp. Cu toate acestea, nu ignor efortul, chiar interesul tău de a mă ajuta.

—    Asta sună bine, Philip. Sună logic. Totuşi, să ceri supervizarea unui psihoterapeut de la care
nu te-ai ales cu nimic... Să fiu al naibii dacă eu aş face-o; aş găsi pe altcineva. Am senzaţia că mai
e ceva, ceva ce nu-mi spui.

—    Poate că ar fi timpul pentru o modestă retractare. Nu e în întregime corect să afirm că nu


am primit nimic din partea ta. Mi-ai spus două lucruri pe care nu le-am uitat şi care probabil au
jucat un rol eficient în recuperarea mea.

Pentru o clipă, Julius se enervă că era silit să ceară detalii. Oare Philip credea că nu-1
interesează? Oare era chiar atât de aerian? în cele din urmă cedă şi spuse:

—    Care erau aceste două lucruri?

—    Păi, primul dintre ele poate să nu pară cine ştie ce, dar avea o anumită forţă. îţi povestisem
una din serile mele obişnuite; ştii, cum agăţasem o femeie pe undeva, o dusesem la restaurant,
scena de seducţie din dormitorul meu, cu acelaşi scenariu şi aceeaşi muzică de atmosferă. îmi
amin-li’sc că ţi-am cerut părerea despre acel episod, întrebându-te liric ă ţi s-a părut
dezgustător sau imoral.

Nu-mi amintesc ce am răspuns.

Ai spus că nu ţi se părea nici dezgustător, nici imoral, c I doar plictisitor. M-a făcut să mă
gândesc că duc o viaţă plictisitoare, repetitivă.

- Ah, interesant. Deci ăsta a fost unul dintre lucruri. Şi celălalt?

—    Discutam despre epitafuri pentru piatra funerară. Nu-mi mai amintesc de ce, dar cred că tu
ai pus problema cc epitaf mi-aş alege...

—    Foarte posibil. Folosesc această întrebare atunci când Blmt că sunt în impas şi e nevoie de o
intervenţie şocantă. Şl?:..

—    Păi, ai sugerat că mi-aş putea grava pe piatra funerară: „îi plăcea să se fută". Apoi ai
adăugat că acelaşi lucru se putea grava şi pentru câinele meu — că aş putea folosi aceeaşi
piatră funerară şi pentru stăpân, şi pentru câine.

—    O chestie destul de tare. Chiar atât de dur eram?

—    Nu are importanţă dacă era sau nu dur. Importantă e eficienţa şi durabilitatea. Mult mai
târziu, poate zece ani mai târziu, m-am folosit de asta.
—    Intervenţii amânate! întotdeauna am bănuit că sunt mai importante decât se crede de
obicei. întotdeauna am vrut să fac un studiu despre asta. Dar, pentru subiectul de «istăzi,
spune-mi de ce la ultima noastră întâlnire nu erai dispus să recunoşti că, într-un anumit fel,
chiar şi unul minor, ţi-am fost de folos?

—    Julius, nu sunt sigur că înţeleg de ce ar fi asta relevant pentru problema noastră, respectiv,


dacă vrei sau nu să fii supervizorul meu în psihoterapie? Şi să îmi îngădui ca, în schimb, eu să fiu
îndrumătorul tău în Schopenhauer?

—    Faptul că nu înţelegi relevanţa este cu atât mai relevant. Philip, n-o să încerc să fiu
diplomat. Ţi-o spun direct: nu sunt sigur că eşti dotat cu calităţile necesare pentru a fi consilier,
astfel că am anumite dubii că supervizarea ar avea rost.

—    Ai spus „dotat". Te rog, fii mai clar, spuse Philip fără să pară deloc tulburat.

—    Păi, hai să-ţi spun aşa: am considerat întotdeauna terapia mai degrabă o vocaţie decât o
profesiune, un mod de viaţă pentru cei cărora le pasă de ceilalţi. Nu cred că îţi pasă de ceilalţi
suficient. Un psihoterapeut bun vrea să uşureze suferinţa, să îi ajute pe oameni să se
maturizeze. Dar la tine nu văd decât dispreţ faţă de ceilalţi; uită-te la modul în care i-ai respins
şi i-ai jignit pe studenţii tăi. Psiho-terapeuţii trebuie să relaţioneze cu pacienţii, în timp ce ţie nu-
ţi pasă aproape deloc de ceea ce simt ceilalţi. Gândeşte-te la noi doi. Tu îmi spui că, plecând de
la telefonul pe care ţi l-am dat, ai presupus că sufăr de o boală incurabilă. Şi totuşi nu mi-ai
adresat nici măcar un cuvânt de consolare sau compasiune.

—    Te-ar fi ajutat să bâigui câteva cuvinte găunoase de consolare? Ţi-am dat mai mult, mult
mai mult. Am elaborat şi am susţinut un întreg curs pentru tine.

—    înţeleg acum. Dar a fost prea pe ocolite, Philip. M-a făcut să mă simt manipulat, nu ajutat.
Pentru mine ar fi fost mult, mult mai bine dacă ai fi fost direct, dacă mi-ai fi vorbit din inimă. Nu
ceva grandios, poate doar să mă întrebi cum mă simt sau în ce dispoziţie sunt sau, pentru
numele lui Dumnezeu, puteai să-mi spui pur şi simplu „îmi pare rău să aud că eşti pe moarte".
Ar fi fost chiar atât de greu?

—    Eu dacă aş fi bolnav, nu asta aş vrea. Aş vrea uneltele, ideile, viziunea pe care


Schopenhauer a oferit-o în faţa morţii — şi asta este ceea ce ţi-am furnizat.

—    Nici măcar acum, Philip, nu te deranjezi să verifici presupunerea ta că sufăr de o boală


incurabilă.

—    Nu este adevărat?

—    Mai încearcă o dată, Philip. Rosteşte cuvintele; n-o să ţi se întâmple nimic.

—    Mi-ai spus că ai probleme de sănătate majore. Poţi să-mi spui mai multe?

—    Un început bun, Philip. O întrebare deschisă e, de departe, cea mai bună alegere.

lulius se opri să-şi adune gândurile şi să se hotărască cât lie mult să i se destăinuie lui Philip.

Am aflat recent că am o formă de cancer de piele nuni ilă melanom malign, care îmi ameninţă
serios viaţa, deşi doctorii mă asigură că un an de acum încolo ar trebui să mă bucur de o
sănătate bună.

—    Acum sunt şi mai convins, răspunse Philip, că viziunea schopenhaueriană pe care ţi-am
oferit-o prin cursul meu ar trebui să-ţi fie de ajutor. îmi amintesc că la una dintre şedinţele
noastre de terapie mi-ai spus că viaţa este „o afecţiune temporară, cu o soluţie permanentă":
asta e Schopenhauer pur.

—    Philip, ideea aceea era o glumă.

—    Dar noi ştim, nu-i aşa, ceea ce propriul tău guru, Sigmund Freud, a spus despre glume. Asta
nu contrazice ipoteza mea: înţelepciunea lui Schopenhauer conţine multe lucruri care îţi vor fi
de mare folos.

—    Nu sunt supervizorul tău, Philip, încă nu am hotărât asta, dar o să-ţi dau lecţia numărul unu
de psihoterapie, gratis. Nu ideile, nu viziunea, nu uneltele sunt cele care contează cu adevărat
în terapie. Dacă la sfârşitul şedinţei de terapie faci o analiză a procesului cu pacienţii, ce îşi
vor aminti? Niciodată ideile — întotdeauna relaţia. Rareori îşi vor aminti o intuiţie importantă
avansată de psihoterapeutul lor, dar de regulă îşi amintesc cu afecţiune de relaţia lor personală
cu el. Şi aş risca presupunerea că asta e valabil chiar şi pentru tine. De ce ţi-ai adus aminte de
mine atât de bine şi ai preţuit ce s-a întâmplat între noi atât de mult, încât acum să vii la mine
pentru supervizare? Nu datorită acelor două replici — oricât de provocatoare au fost — nu, eu
cred că datorită legăturii pe care ai simţit-o între noi. Cred că e posibil să ai pentru mine o
afecţiune profundă şi, pentru că relaţia noastră, oricât de dificilă ar fi fost ea, era plină
de semnificaţie, acum te îndrepţi din nou spre mine, în speranţa unei anumite forme de
afecţiune.

—    Greşit de la un capăt la altul, doctore Hertzfeld...

—    Da, da, atât de greşit încât simpla menţionare a afecţiunii te face să te repezi din nou la
folosirea apelativului formal.

—    Greşit de la mi capăt la altul, Julius. Mai întâi, aş vrea să te avertizez în privinţa greşelii de a
presupune că viziunea ta asupra realităţii este chiar realitatea — acel res natu-ralis — şi că
misiunea ta e de a impune această viziune celorlalţi. Tu preţuieşti relaţiile, tânjeşti după ele şi
presupui în mod eronat că eu sau toţi ceilalţi trebuie să fim la fel şi că, dacă eu pretind că asta
nu e adevărat, atunci trebuie să îmi fi reprimat dorinţa de relaţionare. Pare probabil ca
o abordare filosofică să fie mult mai potrivită pentru cineva ca mine. Adevărul e că eu şi cu tine
suntem fundamental diferiţi. Niciodată nu mi-a făcut plăcere compania celorlalţi: pălăvrăgeala,
solicitările, strădaniile mărunte şi efemere, vieţile inutile; sunt doar o bătaie de cap şi un
obstacol în faţa comuniunii mele cu o mână de mari spirite ale lumii, care au ceva într-adevăr
important de spus.

—    Atunci de ce vrei să fii psihoterapeut? De ce nu rămâi cu marile spirite ale lumii? De ce să te


chinui să oferi ajutor acestor vieţi inutile?

—    Dacă aş avea, ca Schopenhauer, o moştenire din care să trăiesc, te asigur că astăzi n-aş fi
aici. E doar o problemă de nevoie economică. Cheltuielile cu studiile mi-au epuizat contul
bancar, din predat nu câştig mai nimic, facultatea e aproape în faliment, şi mă îndoiesc că îmi
vor prelungi contractul. Nu am nevoie decât de câţiva clienţi pe săptămână să-mi acopăr
cheltuielile: trăiesc auster, nu doresc să obţin nimic altceva decât libertatea de a urmări ceea ce
e cu adevărat important pentru mine: cititul, gânditul, meditaţia, muzica, şahul şi plimbările cu
Rugby, câinele meu.

—    însă tot nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce ai venit la mine, când e clar că am lucrat într-un
mod destul de diferit de modul în care vrei să lucrezi tu? Şi nu ai adus o replică la ipoteza mea
că ceea ce te aduce acum lângă mine e ceva ce ţine de relaţia noastră trecută.

Nu am răspuns pentru că e foarte deplasat. Dar, de Vreme ce pare să fie important pentru tine,
o să-ţi analizez Ipoteza. Nu trage concluzia că pun la îndoială existenţa ne-voilor interpersonale
fundamentale. Schopenhauer însuşi «punea că bipedele — e termenul lui — au nevoie să
se strângă unul în celălalt lângă foc, ca să se încălzească. Insă el avertiza că dacă te apropii prea
mult, poţi să te arzi. îi plăceau aricii: se strâng unii în alţii ca să se încălzească, dar îşi folosesc
acele pentru a-şi menţine individualitatea. El preţuia individualitatea şi nu depindea de nimic
din afara «a pentru a fi fericit. Şi nu era singurul care făcea asta; alţi oameni mari, Montaigne,
de exemplu, gândeau la fel. Şi mie îmi e frică de bipede, şi sunt de acord cu observaţia lui că un
om fericit este acela care poate evita majoritatea fiinţelor asemenea lui. Şi cum ai putea să nu
fii de acord cu ideea că bipedele au făcut din Pământ un iad? Schopenhauer considera că
„Homo homini lupus", omul este lup pentru om; sunt sigur că el a fost inspiraţia lui Sartre
pentru Cu uşile închise.

—    Foarte bine, Philip. Dar nu faci decât să confirmi ceea ce am spus: că e posibil să nu ai
dotarea necesară pentru a i i psihoterapeut. Perspectiva ta nu lasă loc pentru prietenii.

—    De fiecare dată când mă deschid faţă de cineva, fiinţa mea rămâne diminuată. Nu am avut
nicio prietenie în viaţa adultă, şi nici nu mă interesează să creez vreuna. Poate îţi aminteşti că
am fost un copil solitar, cu o mamă dezinteresată şi un tată nefericit, care în cele din urmă şi-a
pus capăt zilelor. Ca să fiu sincer, nu am întâlnit niciodată pe cineva care să îmi poată oferi ceva
ce m-ar putea interesa. Şi nu că n-aş fi căutat. De fiecare dată când am încercat să
mă împrietenesc cu cineva, am avut aceeaşi experienţă ca Schopenhauer, care spune că nu a
întâlnit decât nenorociţi, oameni cu o inteligenţă limitată, rău intenţionaţi şi meschini. Mă refer
la cei în viaţă, nu la marii gânditori ai trecutului.

—    M-ai cunoscut pe mine, Philip.

—    Asta a fost o relaţie profesională. Mă refer la contactele sociale.

—    Aceste atitudini sunt vizibile în comportamentul tău. Cu dispreţul tău şi cu lipsa abilităţilor


sociale pe care acest dispreţ o naşte, cum ai putea să interacţionezi cu ceilalţi în mod
psihoterapeutic?

—    Aici nu suntem în dezacord. Recunosc că trebuie să mai lucrez la abilităţile mele sociale.
Puţină prietenie şi căldură, spunea Schopenhauer, îţi dau posibilitatea să acţionezi asupra
oamenilor, exact aşa cum, dacă vrem să modelăm ceara, trebuie să o încălzim.

Julius se ridică în picioare, scuturând din cap. îşi turnă o ceaşcă de cafea, plimbându-se prin
cameră.

—    A modela ceara nu e doar o metaforă proastă, e cam cea mai proastă metaforă pentru
terapie pe care am auzit-o vreodată; de fapt, e chiar cea mai proastă. E clar că nu te ascunzi
deloc după deget. Şi, fiindcă veni vorba, nici nu mă faci să îl îndrăgesc pe prietenul şi
psihoterapeutul tău, Arthur Schopenhauer.

Julius se aşeză din nou, luă o gură de cafea şi spuse:

—    Nu îţi mai ofer încă o dată cafea, deoarece presupun că nu te interesează nimic altceva
decât răspunsul la unica ta întrebare referitoare la supervizare. Pari foarte concentrat asupra
subiectului, Philip, aşa că nu o să te mai chinui şi trec direct la problemă. Iată decizia mea legată
de supervizare...
Philip, care de-a lungul discuţiei îşi ferise privirea, se uită pentru prima oară direct în ochii lui
Julius.

—    Ai o minte sclipitoare, Philip. Ştii foarte multe. Poate că vei găsi o cale să struneşti această
cunoaştere în interesul terapiei. Poate că vei ajunge să ai o contribuţie adevărată. Sper să fie
aşa. Dar nu eşti pregătit să fii psihoterapeut. Şi nu eşti pregătit pentru supervizare. Abilităţile
tale interperso-nale, sensibilitatea şi atenţia ta au nevoie să fie îmbunătăţite — o îmbunătăţire
serioasă. Dar vreau să îţi fiu de ajutor. Am ratat o dată, iar acum am o a doua şansă. Poţi să
mă consideri aliatul tău, Philip?

—    Dă-mi voie să-ţi răspund după ce voi asculta propunerea ta, care presupun că urmează.

—    Doamne! Foarte bine, uite ce propun. Eu, Julius I lertzfeld, sunt de acord să fiu supervizorul
lui Philip Slate dacă, şi numai dacă, el îşi va petrece şase luni ca pacient în grupul meu de
psihoterapie.

Abia acum Philip tresări. Nu se aşteptase la acest răspuns.

—    Cred că nu vorbeşti serios.

—    Mai serios ca oricând.

—    Eu îţi spun că, după atâţia ani de târât prin mlaştină, m sfârşit mi-am pus viaţa la punct. îţi
spun că vreau să îmi câştig existenţa ca psihoterapeut şi că pentru asta am nevoie de un
supervizor — am nevoie de asta. în schimb, tu îmi oferi ceea ce nu am nevoie şi nu îmi pot
permite.

—    Repet, încă nu eşti pregătit să ai pacienţi pentru care să fii supervizat, nu eşti pregătit să fii
psihoterapeut, dar cred că un grup de terapie ar fi un început pentru remedierea deficienţelor
tale. Acestea sunt condiţiile mele. Mai întâi un ciclu de terapie de grup, apoi, şi numai apoi, o
să te supervizez.

—    Care e tariful tău pentru terapia de grup?

—    Nu e mare. Şaptezeci de dolari pentru nouăzeci de minute. Şi, apropo, asta chiar dacă
lipseşti de la şedinţă.

—    Câţi pacienţi sunt în grup?

—    încerc să menţin numărul în jur de şapte.

—    Şapte ori şaptezeci de dolari — asta înseamnă patru sute nouăzeci de dolari. Pentru o oră şi
jumătate. E o afacere interesantă. Şi care e rostul terapiei de grup, aşa cum o faci tu?

—    Rostul? Dar până acum despre ce am vorbit? Uite ce e, Philip, o să fiu direct cu tine: cum
poţi să fii psihoterapeut, dacă nu ştii ce dracu' se petrece între tine şi ceilalţi?

—    Nu, nu. Asta am înţeles. întrebarea mea nu a fost clară. Eu nu am studiat terapia de grup şi
ceream lămuriri despre cum funcţionează. în ce fel îmi va fi de ajutor să îi aud pe ceilalţi
descriindu-şi laolaltă vieţile şi problemele? Simpla idee a unui astfel de cor al nefericirii mă
îngrozeşte, deşi, după cum subliniază Schopenhauer, întotdeauna îţi face plăcere să afli că
celălalt suferă mai mult decât tine.

—    A, deci voiai o prezentare. Asta e o solicitare îndreptăţită. Am grijă să-i prezint fiecărui nou
pacient modul în care funcţionează grupul. Fiecare psihoterapeut ar trebui să facă asta. Aşa că
dă-mi voie să-mi spun poezia. Mai întâi, abordarea mea este riguros interpersonală, plecând de
la presupunerea că fiecare membru este în grup din cauza problemelor lui de a-şi crea relaţii
durabile...

—    Dar asta nu e adevărat. Eu nici nu doresc, nici nu am nevoie de...

—    Ştiu, ştiu... ai doar puţină răbdare, Philip. Am spus numai că plec de la presupunerea că


aceste probleme inter-personale există; presupun că aşa stau lucrurile, chiar dacă tu eşti sau nu
de acord. In ceea ce priveşte obiectivul meu în terapia de grup, pot să ţi-1 spun foarte clar: este
să-l ajut pe fiecare membru să înţeleagă cât mai bine modul în care rela-ţionează cu fiecare
persoană din grup, asta incluzând şi psiho-terapeutul. Mă concentrez asupra lui aici şi acum —
aceasta este o idee fundamentală pe care trebuie să o stăpâneşti ca psihoterapeut, Philip. Cu
alte cuvinte, grupul lucrează anistoric: ne concentrăm asupra lui acum, nu e nevoie deloc să
investigăm în profunzime trecutul fiecărui membru. Ne concentrăm asupra momentului de faţă
al grupului; şi asupra lui aici — lăsând la o parte ce spun membrii că a mers prost în celelalte
relaţii ale lor. Eu presupun că membrii grupului vor manifesta în cadrul acestuia acelaşi
comportament care le-a creat probleme în viaţa socială. Şi presupun şi că, în cele din urmă, vor
generaliza ceea ce au învăţat despre relaţiile din grup la relaţiile lor din afară. A fost clar? Pot
să-ţi dau documentaţie, dacă vrei.

—    E clar. Ce reguli de bază are grupul?

—    Mai întâi confidenţialitatea: nu vorbeşti cu nimeni despre ceilalţi membri ai grupului. A


doua: faci eforturi să te expui şi să fii sincer atunci când îţi expui percepţiile despre ceilalţi şi
despre sentimentele tale faţă de ei. A treia — totul se întâmplă în cadrul grupului. Dacă
membrii intră în contact în afara grupului, asta trebuie discutat şi în interiorul lui.

—    Şi doar aşa eşti dispus să mă supervizezi?

Absolut. Vrei să te pregătesc? Ei bine, asta este cerinţa

mea.

Philip rămase tăcut, cu ochii închişi şi fruntea aşezată pe mâinile încleştate. Apoi deschise ochii
şi spuse:

—    O să accept sugestia ta, doar dacă eşti dispus să consideri şedinţele de terapie de grup ca
ore de supervizare.

—    Asta e cam mult, Philip. îţi dai seama în ce dilemă etică mă pui?

—    Dar tu îţi poţi da seama în ce dilemă mă pune propunerea ta? Să îmi îndrept atenţia asupra
relaţiilor mele cu ceilalţi, când eu nu mi-am dorit niciodată ca ceilalţi să aibă vreo importanţă
pentru mine. în plus, nu tu ai sugerat că îmbunătăţirea abilităţilor mele sociale va face din mine
un psihoterapeut mai bun?

Julius se ridică şi se duse să pună ceaşca de cafea în chiuvetă, scuturând din cap şi întrebându-
se în ce se băgase. Se întoarse la locul său, expiră încet şi spuse:

—    Foarte bine, sunt de acord să consider supervizare orele de terapie de grup.

—    încă ceva: n-am discutat detaliile schimbului, ale propunerii mele de a te îndruma în
Schopenhauer.
—    Orice am face în privinţa aceasta va trebui să aştepte, Philip. îţi mai dau un pont de terapie:
evită relaţiile duale cu pacienţii, pentru că vor interfera cu terapia. Mă refer la toate relaţiile
auxiliare posibile: sentimentale, de afaceri sau c hiar între profesor şi student. Aşa că aş prefera,
iar asta e spre binele tău, să păstrăm relaţia noastră clară şi curată. De .ista îţi propun să
începem cu grupul şi apoi, în viitor, să intrăm în relaţia de supervizare şi numai după
aceea, eventual — nu promit nimic — o îndrumare în filosofie. I )eşi, momentan, nu îmi doresc
prea mult să-l studiez pe Schopenhauer.

—    Totuşi, am putea stabili un tarif pentru viitoarele mele consultaţii filosofice pentru tine?

—    Asta ar fi problematic şi complet greşit, Philip.

—    Totuşi, aş prefera să stabilim tariful.

—    Continui să mă uimeşti, Philip. Ce lucruri pot să te preocupe! Sau să nu te preocupe!

—    Chiar şi aşa, care ar fi un tarif corect?

—    Politica mea este să îi taxez pe cei supervizaţi la fel ca pe cei aflaţi în terapie individuală, cu
o anumită reducere pentru începători.

—    Foarte bine, spuse Philip, dând din cap.

—    Stai puţin, Philip, vreau să fiu sigur că m-ai auzit când am spus că nu mă interesează prea
mult ideea de a accepta meditaţii despre Schopenhauer. Când am discutat prima oară despre
acest subiect, nu am făcut altceva decât să exprim un oarecare interes pentru modul în care
Schopenhauer te-a ajutat atât de mult, iar tu ţi-ai imaginat că am încheiat un contract.

—    Sper să îţi pot trezi interesul pentru opera lui. Are de spus multe lucruri de mare valoare
despre domeniul nostru. In multe aspecte este precursorul lui Freud, care a împrumutat din
opera lui masiv, fără să recunoască asta.

—    O să încerc să rămân receptiv, dar, repet, multe dintre lucrurile pe care le-ai spus despre
Schopenhauer nu mi-au stârnit dorinţa de a cunoaşte mai multe despre opera lui.

—    Nici ce am spus în cursul acela despre viziunea lui asupra morţii?

—    Cu atât mai puţin asta. Ideea că fiinţa esenţială a cuiva se va contopi, în cele din urmă, cu o
forţă vitală universală şi eterică nu îmi oferă niciun pic de consolare. Dacă nu există nicio
persistenţă a conştiinţei, ce consolare aş putea găsi în asta? In acelaşi fel, mă consolează prea
puţin să ştiu că moleculele trupului meu se vor dispersa în spaţiu şi că, în cele din urmă, ADN-ul
meu va ajunge să facă parte din altă formă de viaţă.

—    Aş dori să citim împreună eseurile lui despre moarte şi indestructibilitatea fiinţei. Dacă
facem asta, sunt convins...

—    Nu acum, Philip. Pe moment nu sunt interesat atât de moarte, cât de a-mi trăi la maxim ce
mi-a rămas din viaţă; în acest punct sunt acum.

—    Moartea e tot timpul acolo, ca orizont al tuturor acestor griji. Socrate a spus-o cel mai clar:
„Pentru a învăţa să

Ini iască bine, cineva trebuie mai întâi să înveţe să moară bine". Sau Seneca: „Niciun om nu se
poate bucura de gustul ml evărat al vieţii, decât acela care este dispus şi pregătit să renunţe la
ea."

Da, da, cunosc aceste platitudini, şi poate că la modul abstract ele sunt adevărate. Şi nu am
nimic împotrivă ca înţelepciunea filosofiei să fie încorporată în psihoterapie. Sunt categoric
pentru. De asemenea, ştiu că Schopenhauer li' .1 ajutat în multe feluri. Dar nu în toate felurile:
e posibil Mă a i nevoie de ceva muncă de ameliorare. Şi aici intervine rolul grupului. De-abia
aştept să te văd aici pentru prima întâlnire lunea viitoare, la patru şi jumătate.

Doar pentru că teribila activitate a organelor genitale încă e amorţită, în timp ce aceea
a creierului deja şi-a atins maxima ei vivacitate, copilăria este perioada inocenţei şi a fericirii,
un eden al vieţii, paradisul pierdut, la care privim în urmă tânjind de-a lungul întregii vieţi
care ne-a mai rămas.20
10
Cei mai fericiţi ani din viaţa lui Arthur
Când Arthur a împlinit nouă ani, tatăl său a hotărât că este timpul să preia îndrumarea educaţiei
fiului său. I’rimul pas a fost să îl trimită pentru doi ani în Le Havre, în casa unui partener de
afaceri, Gregories de Blesimaire. Acolo, Arthur trebuia să înveţe franceza şi eticheta socială şi,
după cum se exprima Heinrich, „să devină citit în marile cărţi ale lumii".

Expulzat de acasă, separat de părinţii săi la vârsta de nouă ani? Câţi copii nu au privit un astfel
de exil ca pe un eveniment catastrofal din viaţa lor? Şi totuşi, Arthur avea să descrie mai târziu
aceşti doi ani ca „de departe cei mai fericiţi ani ai copilăriei"21.

în Le Havre s-a întâmplat ceva important: Arthur se simţea ocrotit şi se bucura de viaţă, poate
pentru singura dată în viaţa lui. Mulţi ani după aceea el avea să preţuiască amintirea jovialei
familii Blesimaire, în mijlocul căreia găsise ceva ce semăna cu dragostea părintească.
Scrisorile lui către părinţi erau atât de pline de laude la adresa soţilor Blesimaire, încât mama lui
s-a simţit obligată să îi reamintească virtuţile şi generozitatea tatălui său: „Adu-ţi aminte că
tatăl tău ţi-a îngăduit să cumperi acel flaut de fildeş, care a costat un louis de aur."22

în timpul sejurului său în Le Havre a avut loc un alt eveniment important. Arthur şi-a făcut un
prieten — unul dintre foarte puţinii prieteni din viaţa lui. Anthime, fiul lui Blesimaire, era de
aceeaşi vârstă cu el. Cei doi băieţi s-au apropiat unul de celălalt în Le Havre, iar după ce Arthur
s-a întors în Hamburg, schimbară câteva scrisori.

Peste ani, s-au întâlnit din nou, ca tineri de douăzeci de ani, şi au mers de câteva ori împreună
în căutare de aventuri amoroase. Apoi drumurile şi interesele li s-au despărţit. Anthime a
devenit om de afaceri şi a dispărut din viaţa prietenului său pentru treizeci de ani, după care au
corespondat puţin, Arthur cerându-i unele sfaturi financiare. Când Anthime i-a răspuns
oferindu-se să-i administreze portofoliul în schimbul unei taxe, Arthur a pus capăt
brusc corespondenţei. La momentul acela deja suspecta pe toată lumea şi nu mai avea
încredere în nimeni. A dat scrisoarea lui Anthime la o parte, după ce a mâzgălit pe spatele
plicului un aforism cinic din Gracian (un filosof spaniol foarte admirat de tatăl său): „Să te bagi
în treburile cuiva şi să îi iei ce nu e al tău."

Arthur şi Anthime s-au mai întâlnit, pentru ultima oară, zece ani mai târziu — o întâlnire
stânjenitoare, în timpul căreia şi-au dat seama că au prea puţine să-şi spună. Arthur l-a descris
pe vechiul său prieten ca „un bătrân insuportabil", iar în jurnal a scris că „senzaţia simţită la
întâlnirea dintre doi prieteni, după o despărţire de o generaţie, este aceea de mare dezamăgire
faţă de viaţa întreagă".23

Un alt incident a marcat şederea în Le Havre a lui Arthur: a făcut cunoştinţă cu moartea. Un
prieten de joacă din Hamburg, Gottfried Janish, a murit în timp ce Arthur se afla în Le Havre.
Deşi Arthur a părut neafectat şi a spus că nu s a mai gândit niciodată la Gottfried, se pare că nu
şi-a uitat niciodată răposatul prieten de joacă, şi nici şocul primului săli contact cu mortalitatea,
deoarece treizeci de ani mai târziu şi-a descris un vis în jurnal: „Sunt într-o ţară
necunoscută, unde un grup de bărbaţi stau pe un câmp, iar printre ei e un bărbat adult, înalt şi
zvelt, despre care, nu ştiu cum, am aflat că este Gottfried Janish, iar el îmi urează bun venit."24

Lui Arthur nu îi era deloc greu să interpreteze visul. La momentul acela locuia în Berlin, în toiul
epidemiei de holeră. Imaginea din vis a unei reîntâlniri cu Gottfried putea însemna un singur
lucru: un avertisment al apropierii morţii. In consecinţă, Arthur s-a gândit să evite moartea
plecând imediat din Berlin. A decis să se mute la Frankfurt, unde avea să îşi trăiască ultimii
treizeci de ani din viaţă, în mare parte deoarece credea că acest oraş e imun la holeră.

Cea mai mare înţelepciune e să faci din bucuria prezentului obiectul suprem al vieţii,
căci aceasta este singura realitate, toate celelalte nefiind decât un joc al minţii. Dar am putea
să-i spunem la fel de bine că-i şi cea mai mare nebunie a noastră, căci ce există doar pentru o
clipă şi dispare ca un vis nu poate merita vreodată un efort serios.25

11
Prima întâlnire a lui Philip
Philip sosi cu un sfert de oră înaintea primei participări la şedinţele grupului de terapie, purtând
aceleaşi haine ca şi la cele două întâlniri anterioare cu Julius: cămaşa în carouri, boţită şi
decolorată, pantaloni de stofă şi sacou de velur. în timp ce se minuna de indiferenţa constantă
a lui I ’hilip faţă de haine, dotările biroului sau studenţii săi, Julius avu din nou îndoieli faţă de
decizia de a-1 invita să se alăture grupului. Era oare o decizie profesională sănătoasă sau tupeul
lui Philip avea să îşi arate din nou hidoasa faţă?

Chutzpah1: insolenţă brută şi arogantă. Chutzpah: cel mai bine definit de celebra poveste a
băiatului care şi-a omorât părinţii, iar apoi a cerut clemenţă din partea judecătorului pe motiv
că era orfan. Chutzpah apărea adesea în mintea lui

Julius atunci când se gândea la stilul lui de a aborda viaţa. Poate că îi fusese indus încă de la
început tupeul, dar îl adoptase conştient pentru prima oară în toamna celui de-al
cincisprezecelea an al său, atunci când familia lui s-a mutat din Bronx în Washington. Tatăl său,
care suferise anumite pierderi financiare, a decis ca familia să se mute într-o casă mică de pe
Farragut Street, în nord-vestul Washingtonului. Nu era permis să aduci vorba despre natura
problemelor financiare ale tatălui său, dar Julius era convins că are legătură cu hipodromul
Aqueduct şi cu She's All That, un cal aparţinând lui Vie Vicello, unul dintre partenerii lui de
poker. Vic era un individ evaziv, care purta batistă roz la sacoul sport galben şi avea grijă să nu
intre niciodată în casa lor dacă mama lui Julius era acolo.

Noua slujbă a tatălui său era de administrator al unui magazin de băutură, care aparţinuse unui
văr de-ai săi, secerat la patruzeci şi cinci de ani de un infarct, acest duşman tenebros care a
mutilat şi a ucis o întreagă generaţie de bărbaţi evrei aschenazi de cincizeci de ani, crescuţi
cu smântână şi carne grasă. Tatăl său îşi detesta noua slujbă, dar aceasta făcea ca familia să fie
solvabilă; nu doar că se câştiga bine, dar orele lungi de program îl ţineau departe de Laurel şi
Pimlico, hipodromurile locale.

în prima zi de şcoală la liceul Roosevelt, în septembrie 1955, Julius luă o decizie crucială: avea să
se recreeze. în Washington era un spirit liber, nestingherit de trecut. Ultimii lui ani de la şcoala
de stat 1126 din Bronx nu reprezentau un motiv de mândrie. Pariurile i se păreau mult mai
interesante decât activităţile şcolare, astfel că îşi petrecea fiecare după-amiaza la sala de
bowling, jucând pe bani meci după meci, el şi cu partenerul său, Marty Gelîer, cel care avea
o stângă de aur. De asemenea, începuse o mică activitate de agent de pariuri, prin care oferea
şanse de zece la unu oricui ghicea trei jucători de baseball care înscriau de şase ori, în orice
meci. Indiferent pe cine alegeau fraierii — Mantie, Kaline, Aaron, Vernon sau Stan Musial —
câştigau foarte rar, în cel mai bun caz o dată la douăzeci sau treizeci de

pariuri. Julius umbla cu golani asemenea lui, îşi crease un renume de bătăuş ca să-i intimideze
pe ceilalţi băieţi care se visau escroci, făcea pe prostul la şcoală ca să rămână cool şi chiulea
adesea după-amiaza, ca să îl vadă pe Mantie cum domină centrul terenului din Yankee Stadium.
Totul s-a schimbat în ziua în care el şi părinţii lui au fost chemaţi în biroul directorului şi li s-a
pus în faţă registrul său de agent de pariuri, pe care îl căutase disperat în ultimele două zile. A
primit o pedeapsă aspră: nu mai avea voie să iasă seara, în cele două luni rămase din anul
şcolar, nu avea voie la sala de bowling sau pe Yankee Stadium, niciun fel de sport după şcoală
sau bani de buzunar. Julius îşi ilădea seama că tatăl sau face asta fără nicio tragere de inimă: era
foarte interesat de combinaţia băiatului cu trei jucători şi şase înscrieri. Totuşi, Julius îl admira
pe director, iar dizgraţia acestuia era un semnal de alarmă atât de puternic, încât încercă să-şi
reabiliteze imaginea. Dar era prea puţin şi prea târziu; tot ce putea să facă era să-şi salte
notele puţin peste medie. Nu avea cum să-şi facă noi prieteni: era captiv în rolul său şi nimeni
nu putea relaţiona cu noul băiat în care Julius hotărâse să se transforme.

Ca o consecinţă a acestui episod, Julius de peste ani avea o sensibilitate extraordinară faţă de
fenomenul „captivităţii în rol": cât de des văzuse pacienţi ai grupurilor de terapie schimbându-
se radical, dar continuând să fie percepuţi ca aceeaşi persoană de ceilalţi membri ai grupului. Se
întâmplă de asemenea şi în familii. Multora dintre pacienţii săi amelioraţi le era foarte greu
atunci când îşi vizitau părinţii: trebuiau să evite recăderea în vechiul rol din familie şi
să cheltuiască multă energie pentru a-şi convinge părinţii şi fraţii că se schimbaseră cu adevărat.

Marele experiment de reinventare a lui Julius a început odată cu mutarea familiei lui. In prima zi
de şcoală din Washington, o zi dulce de vară târzie, în septembrie, Julius se apropie de intrarea
în liceul Roosevelt călcând pe frunzele uscate de sicomor şi căutând o strategie genială de a se
transforma. Observă afişele care anunţau candidaţii la

alegerile pentru preşedintele de an şi avu o inspiraţie: mai repede decât se interesase unde-i
toaleta băieţilor, se înscrisese în alegeri.

Şansele lui în aceste alegeri erau mici, chiar minuscule — mai mici chiar decât a paria că
incapabilii lui Clark Griffith de la Washington Senators aveau să scape de retrogradare. Nu ştia
nimic despre liceul Roosevelt şi încă nu îşi cunoscuse nici măcar un coleg de clasă. Ar fi candidat
pentru această funcţie vechiul Julius din Bronx? Niciodată. Dar despre asta era vorba; exact din
acest motiv, Julius se aruncă cu capul înainte. Ce putea să i se întâmple în cel mai rău caz?
Numele lui avea să fie cunoscut şi toţi aveau să afle că Julius Hertzfeld e o forţă, un posibil lider,
un băiat pe care e bine să-l cunoşti. în plus, îi plăcea suspansul.

Desigur, contracandidaţii săi aveau să-l ridiculizeze ca pe o glumă proastă, o biată muscă, un
necunoscut care nu ştie nimic. Aşteptându-se la astfel de critici, Julius şi-a adunat curajul şi şi-a
pregătit replici inteligente despre capacitatea noului venit de a vedea acele erori imposibil de
sesizat pentru cei care trăiesc prea aproape de corupţie. Avea darul de a duce cu vorba,
perfecţionat în lungile ore petrecute în sala de bowling flatându-i şi păcălindu-i pe fraieri
să accepte pariuri. Julius cel nou nu avea nimic de pierdut şi se plimba curajos de la un grup de
elevi la altul, pentru a-i anunţa: „Salut, sunt Julius, băiatul cel nou, sper să mă susţineţi la
alegerile pentru preşedintele anului. Nu ştiu nimic despre culisele şcolii, dar, ştii, uneori o
privire din afară e cea mai bună soluţie. în plus, sunt absolut independent — nu aparţin niciunei
găşti, pentru că nu cunosc pe nimeni."

După cum s-a dovedit, nu numai că Julius a reuşit să se reinventeze, dar a fost cât pe ce să
câştige alegerile. Cu o echipă de fotbal care pierduse opt meciuri la rând şi o echipă de baschet
aproape la fel de ghinionistă, liceul Roosevelt era demoralizat. Ceilalţi doi candidaţi erau
vulnerabili: Catherine Shumann, fiica foarte inteligentă a pastorului care oficia slujba dinaintea
fiecărei reuniuni a şcolii, era înţepată şi nepopulară, iar Richard Heisman, fotbalistul mijlocaş
mitocan, roşcat şi arătos, avea foarte mulţi duşmani. Julius a venit pe valul unui puternic vot de
protest. In plus, spre marea lui surprindere, a fost adoptat imediat, CU frenezie, de aproape toţi
elevii evrei, cam 30% din total, care până atunci nu ieşiseră în evidenţă, rămânând apolitici. II
iubeau, cu admiraţia evreului timid, din centrul Statelor Unite, pentru evreul curajos şi
îndrăzneţ, din New York.

Alegerile au fost punctul culminant al vieţii lui Julius. Primise atât de multă susţinere datorită
îndrăznelii sale, încât şi-a reconstruit întreaga identitate pe temelia tupeului pur. Cele trei
asociaţii şcolare evreieşti au conlucrat în favoarea lui; era perceput ca având atât curaj, cât şi
acel sfânt graal al adolescenţei, „personalitate". în curând era înconjurat de copii, în timpul
prânzului de la cantină, şi era văzut adesea mergând ţinându-se de mână cu Miriam Kaye,
editorul ziarului liceului, singurul elev suficient de inteligent pentru a concura cu Catherine
Schumann. Julius şi Miriam erau inseparabili. Ea l-a iniţiat în artă şi i-a insuflat sensibilitatea
estetică; el n-avea să reuşească niciodată s-o facă să aprecieze dramatismul bowlingului şi al
baseballului.

Da, ajunsese departe datorită tupeului. îl cultiva, se mân-d rea cu el şi, mai târziu în viaţă,
strălucea de bucurie când ii auzea pe alţii descriindu-1 ca pe un original, un rebel,
un psihoterapeut care avea curajul să preia cazuri care îi învinseseră pe alţii. Dar tupeul avea şi
partea sa întunecată: înfumurarea. Nu o dată, Julius greşise încercând să facă mai mult decât
era posibil, cerându-le pacienţilor să opereze schimbări pe care constituţia lor nu le îngăduia,
supunându-i unei terapii lungi şi, în cele din urmă, lipsite de satisfacţie.

Şi, atunci, ce îl făcea pe Julius să creadă că îl poate recupera pe Philip: compasiunea sau
tenacitatea clinicianului? Sau tupeul înfumurat? Nici chiar el nu avea răspunsul. în limp ce îl
conducea pe Philip spre camera grupului de terapie, Julius se uită cu atenţie la reticentul său
pacient. Cu părul său lins, castaniu deschis, pieptănat drept pe spate, pielea bine întinsă pe
pomeţii înalţi, ochii prudenţi şi mersul greoi, Philip părea că e condus la execuţie.

Julius simţi un val de afecţiune pentru el şi, cu cea mai catifelată şi reconfortantă voce a lui,
încercă să-l consoleze:

—    Ştii, Philip, grupurile de terapie sunt de o complexitate infinită, dar posedă o anumită
trăsătură absolut predictibilă.

Dacă Julius se aştepta la întrebarea normală venită din curiozitate despre această „trăsătură
absolut predictibilă", nu dădu niciun semn de dezamăgire atunci când Philip rămase tăcut. în
schimb, continuă să vorbească de parcă Philip şi-ar fi exprimat cuvenita curiozitate:

—    Iar această trăsătură este aceea că prima întâlnire a unui grup de terapie este, invariabil,
mai puţin inconforta-bilă şi mai antrenantă decât se aşteaptă noii membri.

—    Nu mă simt deloc inconfortabil, Julius.

—    Ei, atunci reţine doar această informaţie. Cine ştie, poate o să te simţi.

Philip se opri în faţa uşii biroului în care se întâlniseră cu câteva zile în urmă, dar Julius îl luă de
braţ şi îl conduse spre cealaltă uşă, care dădea într-o cameră tapetată pe trei părţi cu rafturi de
cărţi de la podea până în tavan. Cele trei ferestre din cel de-al patrulea perete, lambrisat,
dădeau într-o grădină japoneză, decorată cu câţiva pini pitici, două movile de bolovani mai mici
şi un iaz îngust, lung de vreo doi metri, în apa căruia aluneca un crap auriu. Mobila din cameră
era simplă şi funcţională, constând dintr-o masă mică aşezată lângă uşă, şapte scaune
confortabile de răchită aranjate în cerc şi alte două în colţuri.

—    Am ajuns. Aceasta este biblioteca mea şi camera grupului. In timp ce îi aşteptămpe ceilalţi
membri, dă-mi voie să-ţi explic detaliile practice. In fiecare luni descui uşa din faţă cam cu zece
minute înaintea orei de întâlnire, iar membrii intră pur şi simplu, de unii singuri, în această
cameră. Când vin şi eu, la patru şi jumătate, începem destul de prompt şi terminăm la şase. Ca
să simplific facturarea şi evidenţa contabilă, fiecare plăteşte la sfârşitul fiecărei şedinţe —
laşi pur şi simplu un cec pe masa de lângă uşă. întrebări?

Philip scutură din cap că nu şi privi prin cameră, inspi-i And profund. Se duse direct la rafturi, îşi
apropie nasul de girurile de cărţi legate în piele şi inspiră din nou, lăsând să ni* vadă o mare
plăcere. Rămase acolo, studiind sârguincios titlurile cărţilor.

în următoarele cinci minute în cameră intrară pe rând toţi membrii, fiecare uitându-se la
spatele lui Philip înainte ml se aşeze. în ciuda zgomotelor produse de intrarea lor, Philip nu
întoarse capul şi nu îşi întrerupse în vreun fel examinarea bibliotecii lui Julius.

în cei treizeci şi cinci de ani de condus grupuri de terapie, Inlius văzuse mulţi oameni intrând
pentru prima oară intr-un grup. Modelul era predictibil: noul membru intră plin de teamă,
purtându-se deferent cu ceilalţi membri, care ti urează bun venit neofitului şi se prezintă.
Uneori un grup nou, care crede în mod greşit că beneficiile sunt direct proporţionale cu
cantitatea de atenţie primită de fiecare din partea psihoterapeutului, poate manifesta
ranchiună faţă de noul venit, dar grupurile consolidate îl primesc bine: acestea consideră că un
efectiv complet nu diminuează, ci sporeşte eficienţa terapiei.

Uneori nou-veniţii intră imediat în discuţie, dar de regulă rămân tăcuţi pe aproape tot parcursul
primei şedinţe, încercând să-şi dea seama care sunt regulile şi aşteptând ca cineva să-i invite să
vorbească. Insă ce te faci cu un nou membru atât de indiferent încât să stea cu spatele şi să-
i ignore pe ceilalţi? Julius nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Nici măcar în grupurile pacienţilor
psihotici, de la spitalul ile psihiatrie.

Fără nicio îndoială, se gândi Julius, făcuse o gafă invi-lându-1 pe Philip în grup. Faptul că în ziua
aceea trebuia să spună grupului despre cancerul său îi dădea suficient de furcă. Şi se simţea
împovărat din cauză că era silit să-şi facă griji în legătură cu Philip.

Ce se petrecea cu Philip? Era oare posibil să fie pur şi simplu copleşit de teamă sau timiditate?
Puţin probabil. Nu, mai degrabă e nervos din cauză că am insistat să se alăture grupului şi asta e
modalitatea lui pasiv-agresivă de a mă da dracului, pe mine şi grupul. Dumnezeule, îmi vine să-
l snopesc în bătaie. Dar nu face nimic! Lasă-1 să înveţe să înoate sau să se înece. O să-mi facă
plăcere să stau relaxat şi să savurez atacul usturător care va urma cu siguranţă din partea
grupului.

Julius nu prea îşi amintea bancurile, dar acum îi veni în cap unul pe care îl auzise cu mulţi ani în
urmă. într-o dimineaţă fiul îi spune mamei:

—    N-am chef să merg azi la şcoală.

—    De ce? îl întreabă mama.

—    Din două motive: eu îi urăsc pe elevi, şi ei mă urăsc pe mine.

—    Ar mai fi două motive pentru care trebuie să mergi la şcoală, îi răspunde mama. în primul
rând, ai patruzeci şi cinci de ani, şi în al doilea rând eşti directorul şcolii.

Da, era un om matur acum. Şi psihoterapeutul grupului. Şi era sarcina lui să-i integreze pe noii
membri, să-i apere de ceilalţi şi de ei înşişi. Chiar dacă aproape niciodată nu începea şedinţa el
însuşi, preferând să-i încurajeze pe ceilalţi să preia conducerea grupului, astăzi nu avea de ales.

—    Patru şi jumătate. E timpul să începem. Philip, aşază-te şi tu, te rog.

Philip se întoarse cu faţa spre el, dar nu dădu niciun semn c-ar vrea să se apropie de scaun. E
surd? se întrebă Julius. E inapt social? De-abia după ce Julius făcu semne energice din cap spre
unul din scaunele libere, Philip se aşeză.

—    Acesta este grupul nostru, spuse Julius către Philip. Unul dintre membri, Pam, nu va veni în
seara aceasta, e într-o călătorie de două luni.

Apoi se întoarse spre grup:

—    Am pomenit acum câteva şedinţe că e posibil să aduc un nou membru. M-am întâlnit cu
Philip săptămâna trecută, iar el începe de azi.

Evident că începe de azi, se gândi Julius. Ce comentariu prostesc, de idiot. Gata. Nu-1 mai ţin de
mână. înoată sau se îneacă.

Exact în clipa aceea dădu buzna Stuart, încă în halatul clinicii de pediatrie la care lucra, şi se lăsă
să cadă pe un ■oiun, murmurând o scuză pentru întârziere. Toţi membrii ni* întoarseră apoi
spre Philip, iar patru dintre ei se prezentară şi îi urară bun venit:

—    Eu sunt Rebecca, Tony, Bonnie, Stuart. Salut. Mă bucur Nă te cunosc. Bine ai venit. Ne
bucurăm că ai venit. Avem nevoie de sânge proaspăt — vreau să zic de un punct de vedere
proaspăt.

Celălalt participant, un bărbat destul de atrăgător, cu o chelie prematură flancată de păr


castaniu deschis şi o constituţie solidă de fundaş, cumva neîngrijit, spuse cu o voce surprinzător
de catifelată:

—    Salut, eu sunt Gill. Philip, sper că nu o să ai senzaţia că te ignor, dar am neapărat nevoie,
am nevoie urgent să vorbesc astăzi în grup. Astăzi am nevoie de grup mai mult ca oricând.

Philip nu răspunse.

—    E în regulă, Philip?

Philip tresări, deschise ochii larg şi dădu din cap că da.

Gill se întoarse spre feţele familiare din grup şi începu:

—    S-au întâmplat multe, şi totul a culminat azi-dimi-neaţă, după o şedinţă cu psihiatrul soţiei
mele. V-am povestit în ultimele săptămâni cum acesta i-a dat lui Rose o carte despre abuzarea
copiilor, a cărei lectură a convins-o că a fost abuzată în copilărie. E ca o idee fixă — cum
spui unei idei fixe?

Gill se întoarse spre Julius.

—    Une idee fixe, răspunse Philip instantaneu, cu un accent perfect.


—    Exact! Mersi, spuse Gill.

Apoi îi aruncă o privire scurtă lui Philip şi adăugă, ca pentru el, „Uau, asta a fost destul de
prompt", după care reveni la povestea lui:

—    Ei bine, Rose are ideea fixă că tatăl ei a abuzat-o sexual când era mică. Nu poate renunţa la
asta. îşi aminteşte să se fi întâmplat ceva sexual? Nu. Martori? Nu. Dar psihoterapeutul ei crede
că, dacă ea se simte deprimată şi reticentă faţă de sex, dacă are căderi de atenţie şi
emoţii incontrolabile, mai ales furie faţă de bărbaţi, atunci trebuie să fi fost abuzată. Acesta e
mesajul acelei cărţi. Iar psihoterapeutul ei crede în ea ca în Biblie. Aşa că, după cum v-am spus
până la saţietate, luni întregi aproape că n-am discutat despre altceva. Terapia ei e viaţa
noastră. Nu avem timp pentru nimic altceva. Niciun alt subiect de conversaţie. Viaţa noastră
sexuală e moartă. Zero barat. De domeniul trecutului. Cu câteva săptămâni în urmă m-a rugat
să-l sun pe taică-său — ea nu mai vrea să vorbească cu el — şi să-l invit la şedinţa ei de terapie.
Voia să particip şi eu, ca „s-o apăr", cum spunea ea. Aşa că l-am sunat. El a fost de acord
imediat. Ieri a luat autobuzul din Portland şi a apărut la şedinţa de terapie din dimineaţa
aceasta, cu valiza lui ponosită în mână, pentru că după întâlnire urma să se ducă direct
la autogară. Şedinţa a fost un dezastru. Haos total. Rose nu făcea altceva decât să se descarce
pe el, la nesfârşit. Fără limite, fără pauză, fără un cuvânt de mulţumire pentru că bătrânul
călătorise sute de kilometri de dragul hachiţelor ei — pentru şedinţa ei de terapie de nouăzeci
de minute. îl acuza de orice, chiar şi că i-a invitat pe vecinii lui, pe partenerii de poker şi pe
colegii de la secţia de pompieri — pe vremea aceea era pompier — să facă sex cu ea, când era
mică.

—    Şi ce a făcut tatăl? întrebă Rebecca.

Rebecca era o femeie înaltă, zveltă, de vreo patruzeci de ani, extraordinar de frumoasă, care îl
ascultase cu multă atenţie pe Gill, aplecată în faţă.

—    S-a comportat ca un bărbat. E un bătrân de treabă, de vreo şaptezeci de ani, drăguţ şi


amabil. Nu-1 mai întâlnisem până atunci. A fost extraordinar — Dumnezeule, aş vrea să fi avut
şi eu un tată ca ăsta. Stătea pur şi simplu acolo, suportând totul, şi i-a spus lui Rose că, dacă are
atâta furie în ea, probabil că cel mai bine e să şi-o descarce. N-a făcut altceva decât să nege
blând toate acuzaţiile ei nebune şi să presupună — pe bună dreptate, cred eu — că motivul
furiei ei dezlănţuite era, în realitate, faptul că el şi-a abandonat liimilia când ea avea
doisprezece ani. A mai spus că furia I rt lost fertilizată — aşa s-a exprimat, e fermier — de
mama el, care i-a otrăvit mintea împotriva lui de când era mică. I-a •pus că a trebuit să plece,
deoarece viaţa cu mama ei îl deprimase şi îl adusese în pragul nebuniei şi, dacă ar fi rămas, Ui
um ar fi fost mort. Şi pot să vă spun că eu o cunosc pe mama lui Rose şi cred că avea dreptate.
Mare dreptate. Aşa că, după sfârşitul şedinţei, el ne-a întrebat dacă am putea HA-1 ducem cu
maşina la autogara şi, înainte ca eu să apuc

răspund, Rose i-a spus că nu s-ar simţi în siguranţă în aceeaşi maşină cu el. „Am înţeles", a spus
el şi a plecat, bălăngă-nlndu-şi valiza. Ei bine, zece minute mai târziu eu şi Rose mergeam cu
maşina pe Market Street şi l-am văzut — un bătrân cu păr alb, adus de spate, care se lupta cu
valiza, începuse să plouă şi mi-am spus în sinea mea: „Asta e de tot căcatu'." M-am enervat şi i-
am zis lui Rose „Vine pentru line — pentru şedinţa ta de terapie — tocmai din Portland, şi
pentru că afară îi toarnă cu găleata, să fiu al dracului dacă iui îl duc la autogară." Am tras pe
dreapta şi m-am oferit să-l duc. Rose îmi arunca priviri ucigătoare. „Dacă se urcă în maşină, eu
cobor", a zis ea. „N-ai decât", i-am răspuns.
I a m arătat Starbucksul de vizavi şi i-am zis să mă aştepte acolo că mă întorc în câteva minute.
Ea s-a dat jos şi a plecat nervoasă. Asta a fost acum cinci ore. Nu a intrat deloc în Starbucks. M-
am dus până în Golden Gate Park, iar de atunci umblu pe străzi încontinuu. Mă gândesc să nu
mă mai întorc acasă.

Cu asta, Gill se lăsă pe spătarul scaunului său, epuizat.

Membrii grupului — Tony, Rebecca, Bonnie şi Stuart — izbucniră într-un cor de aprobări:
„Foarte bine, Gill." „Era şi timpul, Gill." „Uau, chiar ai făcut-o." „Uau, la fix." „Nici nu pot să-ţi
spun cât mă bucur că ai scăpat de vaca aia", spuse Tony. „Dacă ai nevoie de un loc unde să
dormi", spuse Bonnie trecându-şi nervos degetele prin părul cârlionţat, castaniu, şi potrivindu-şi
ochelarii mari şi cu reflexe galbene, „eu am o cameră liberă. Nu-ţi face griji, eşti în siguranţă", a
adăugat ea chicotind, „sunt prea bătrână pentru tine şi fiica mea e acasă."

Nemulţumit de presiunea pe care grupul o exercita (văzuse de prea multe ori pacienţi
abandonând terapia de grup de teamă că nu se ridicau la înălţimea aşteptărilor grupului), Julius
interveni pentru prima oară:

—    Ai parte de nişte reacţii destul de ferme, Gill. Cum te fac să te simţi?

—    Excelent. Mă simt excelent. Numai că... nu vreau să dezamăgesc pe toată lumea. Toate
astea s-au întâmplat atât de repede — de-abia azi-dimineaţă... sunt ezitant şi nesigur... nu ştiu
ce să fac.

—    Vrei să spui, interveni Julius, că nu vrei să substitui imperativele soţiei tale cu imperativele


grupului.

—    Da, cred că da. Mda, înţeleg ce vrei să spui. Corect! Dar e complicat. Chiar îmi doresc, chiar
am mare nevoie de aceste încurajări... şi vă sunt recunoscător pentru ele... am nevoie de
îndrumare — acesta ar putea fi un moment crucial în viaţa mea. Am auzit părerea tuturor în
afară de a ta, Julius. Şi, desigur, a noului nostru membru. Philip, nu?

Philip aprobă din cap.

—    Philip, ştiu că tu nu cunoşti situaţia mea, dar tu da, spuse Gill întorcându-se spre Julius. Ce
părere ai? Ce crezi tu că ar trebui să fac?

Julius tresări involuntar; speră că nu fusese sesizabil. Ca mulţi alţi psihanalişti, ura această
întrebare — întrebarea „dacă-mi răspunzi nu-i bine, dacă nu-mi răspunzi iarăşi nu-i bine". Se
aştepta la ea.

—    Gill, n-o să-ţi placă răspunsul meu. Dar iată-1... Eu nu pot să-ţi spun ce să faci: asta e treaba
ta, e decizia ta, nu a mea. Unul dintre motivele pentru care eşti în acest grup e să înveţi să ai
încredere în propria ta judecată. Un alt motiv e că tot ceea ce ştiu eu despre Rose şi despre
căsătoria voastră a venit prin intermediul tău. Şi nu poţi evita să îmi dai informaţii subiective.
Dar ceea ce pot să fac este să te ajut să te concentrezi asupra modului în care contribui
la dilema ta existenţială. Noi nu o putem înţelege sau schimba

| ir Rose; tu — comportamentul şi sentimentele tale — eşti i ri'ii ce contează aici, pentru că asta
e ceea ce poţi schimba.

t impui amuţi. Julius avusese dreptate; lui Gill nu îi plăcu hVipunsul acesta. Nici celorlalţi
membri.
Rebecca îşi scoase agrafele, îşi scutură părul, începu să le pună la loc şi, întorcându-se spre
Philip, întrerupse tăcerea:

Tu eşti nou aici şi nu cunoşti restul poveştii, ca noi.

I )or uneori gura neştiutorului...

I ’hilip rămase tăcut. Nu era clar dacă o auzise pe Rebecca.

Da, ai vreo părere în legătură cu cele spuse, Philip? opuse Tony.

Vorbise cu ceea ce pentru el însemna un ton neobişnuit iii' blând. Tony era un bărbat negricios,
cu cicatrici mari ile acnee pe obraji şi un trup subţire, graţios şi atletic, pus Iii valoare de tricoul
negru cu San Francisco Giants şi blugii strâmţi.

Aş avea o observaţie şi un sfat, spuse Philip, cu mâinile împreunate, capul dat pe spate şi ochii
fixaţi în tavan. Nietzsche scria undeva că o diferenţă importantă dintre om {il vacă e că vaca ştie
cum să existe, cum să trăiască fără angoasă — adie africă — în binecuvântatul acum,
neîmpovărată de trecut şi inconştientă de spaimele viitorului. Dar noi, oamenii nefericiţi,
suntem atât de bântuiţi de trecut şi viilor, încât nu putem decât să sărim, trecător, prin
acum. Şliji de ce tânjim atât de mult după vremea de aur a copilăriei? Nietzsche ne spune că e
din cauză că vremea copilăriei era lipsită de griji, lipsită de orice grijă, o vreme dinainte să
devenim împovăraţi de amintirile grele şi dureroase, de rămăşiţele trecutului. Da ţi-mi voie să
fac o observaţie marginală: mă refer la un eseu de Nietzsche, dar această idee nu era una
originală — aici, ca şi în multe alte părţi, a copiat din opera lui Schopenhauer.

Philip se opri. O linişte ciudată se aşternu asupra grupului. Julius se foi în scaunul său, gândindu-
se „la dracu', probabil că am fost nebun să-l aduc pe tipul ăsta aici. Ăsta e cel mai afurisit şi mai
bizar mod de a intra într-un grup de terapie pe care l-am văzut vreodată!"

Bonnie rupse tăcerea. îşi aţinti privirea asupra lui Philip şi spuse:

—    Asta e fascinant, Philip. Ştiu că tânjesc după copilăria mea, dar nu mi-am înţeles niciodată
dorinţa în felul acesta, că nouă copilăria ni se pare liberă şi minunată pentru că nu există niciun
trecut care să ne apese. Mulţumesc, o să ţin minte asta.

—    Şi eu. E o chestie interesantă, spuse Gill. Dar spuneai că ai şi un sfat pentru mine?

—    Da, iată care e sfatul meu...

Philip vorbea pe un ton egal şi catifelat, continuând să nu privească pe nimeni în ochi.

—    Soţia ta este unul dintre acei oameni incapabili să trăiască în prezent, fiind cu totul copleşiţi
de povara trecutului. E un vapor pe cale să se scufunde. Soarta ei e pecetluită. Sfatul meu e să
sari peste bord şi să începi să înoţi. Odată scufundat va forma un vârtej puternic, care te
va absorbi, aşa că îndemnul meu e să înoţi cât de repede poţi, să te îndepărtezi cât mai mult.

Tăcere. Grupul părea şocat.

—    Hei, cred că nimeni nu te-ar putea acuza, spuse Gill, că te ascunzi după deget. Eu ţi-am pus
o întrebare, tu mi-ai dat un răspuns. îţi sunt recunoscător pentru asta. Foarte recunoscător. Bun
venit în grup! Dacă ai şi alte comentarii, m-aş bucura să le aud.

—    Păi, spuse Philip, încă privind în sus, în cazul acesta aş mai adăuga o singură idee.
Kierkegaard vorbeşte de unii indivizi ca trăind o „dublă disperare"; pe de o parte sunt disperaţi,
iar pe de altă parte trăiesc într-o permanentă amăgire care îi împiedică să realizeze cât de
disperaţi sunt de fapt. Cred că e posibil ca tu să fii dublu disperat. Iată ce vreau să spun: o mare
parte a propriei mele suferinţe este rezultatul faptului că sunt dominat de dorinţele mele,
iar după ce îmi satisfac o dorinţă, mă bucur de un moment de saţietate, care se transformă în
curând în plictiseală, care apoi este întreruptă de apariţia altei dorinţe. Schopenhauer considera
că aceasta este condiţia umană universală — dorinţă, satisfacere momentană, plictiseală, o altă
dorinţă. I >nr să revenim la tine. Mă întreb dacă ai explorat acest ciclu iii dorinţei nesfârşite, în
interiorul tău. Poate că ai fost atât de preocupat de dorinţele soţiei tale, încât asta te-a
împiedicat să îţi cunoşti propriile dorinţe. Oare nu de asta te aplaudau ceilalţi astăzi? Pentru că,
în sfârşit, ai refuzat să le laşi definit de dorinţele ei? Cu alte cuvinte, mă întreb dacă m i cumva
efortul tău terapeutic nu a fost amânat sau deturnat de preocuparea ta pentru dorinţele soţiei
tale.

Gill asculta cu gura căscată şi privirea fixată pe Philip.

-    Asta e profund. îmi dau seama că e ceva profund şi Important în ceea ce spui — în ideea asta
cu dubla disperare —, dar nu înţeleg în totalitate.

Toţi ochii erau acum aţintiţi asupra lui Philip, care continua să privească spre tavan.

-    Philip, spuse Rebecca, care acum terminase să-şi aranjeze agrafele, voiai cumva să spui că
munca personală a lui Gill nu va începe cu adevărat decât atunci când se va elibera de soţia lui?

-    Sau, spuse Tony, că implicarea lui în problemele ei îl împiedică să-şi dea seama cât de haotic
e el? La dracu', asta-i sigur valabil pentru mine şi pentru felul în care mă raportez l,i munca mea
— mă gândeam săptămâna trecută că sunt atât de acaparat de ruşinea de a fi tâmplar — de a fi
muncitor, cu salariu mic şi desconsiderat de ceilalţi —, că nu ajung niciodată să mă gândesc la
adevăratele rahaturi de care ar trebui să mă ocup.

Julius privi uimit cum ceilalţi, însetaţi după fiecare cuvânt al lui Philip, intrau în joc. Simţea cum
îl îmboldeşte rivalitatea, dar se stăpâni, reamintindu-şi că obiectivele grupului erau atinse.
Linişteşte-te, Julius, îşi spuse el, grupul urc nevoie de tine; nu o să te abandoneze pentru Philip.
Ce se întâmplă aici e minunat; ceilalţi asimilează un nou membru şi, în acelaşi timp, îşi propun
lucruri noi pentru munca lor viitoare.

Avusese de gând să vorbească astăzi grupului despre diagnosticul său. într-un fel, acum era
obligat s-o facă, pentru că lui Philip deja îi spusese despre melanom şi, pentru a evita impresia
că are o relaţie specială cu el, trebuia să împărtăşească informaţia cu întregul grup. Dar
fusese împiedicat. Mai întâi venise urgenţa lui Gill, iar acum fascinaţia absolută a grupului faţă
de Philip. Se uită la ceas. Mai erau zece minute. Nu era suficient timp pentru a le spune totul.
Julius se hotărî să înceapă neapărat următoarea şedinţă cu veştile proaste. Rămase tăcut,
lăsând timpul să se scurgă.

Aici şi-au lăsat regii coroanele, iar eroii armele. Cele mai înalte spirite, a căror
splendoare izvorăşte din ele însele, însă nu este primită de la lucruri exterioare, acelea şi-au luat
măreţia cu ele.

— Arthur Schopenhauer, la Westminster Abbey, la vârsta de şaisprezece ani26

12

1799 - Arthur învaţă despre alegere şi alte orori lumeşti


t

Când Arthur, în vârstă de nouă ani, s-a întors de la I ,e Havre, tatăl său l-a înscris la o şcoală
privată, al cărei mandat precis era de a educa viitori comercianţi. Aici a învăţat ceea ce trebuia
să ştie un bun comerciant al acelor timpuri: să calculeze în diferite valute, să scrie scrisori
de afaceri în toate limbile europene importante, să analizeze chile de transport, marile oraşe
comerciale, fertilitatea solului şi alte asemenea subiecte fascinante. Dar Arthur nu era fascinat;
nu îl interesa deloc o astfel de cunoaştere, nu şi-a făcut niciun prieten apropiat la şcoală şi era,
pe zi ce trece, din ce în ce mai îngrozit de viitorul pe care tatăl său i-1 hărăzea — o ucenicie de
şapte ani pe lângă un magnat local.

Ce îşi dorea Arthur? Nu o viaţă de comerciant — detesta această idee. Tânjea după o viaţă de
învăţat. Deşi mulţi alţi colegi ai lui nu agreau defel ideea unei ucenicii îndelungate, opoziţia lui
Arthur era mult mai profundă. în ciuda admonestărilor severe ale părinţilor — o scrisoare a
mamei sale îi spunea că ar trebui „să lase la o parte pentru o vreme toţi aceşti autori... acum ai
cincisprezece ani şi ai citit şi studiat deja cei mai buni autori germani, francezi şi, în
parte, englezi"27 — el îşi petrecea tot timpul liber studiind literatură şi filosofie.

Pe tatăl lui Arthur, Heinrich, interesele fiului său îl chinuiau. Fusese informat de directorul şcolii
că fiul lui are o pasiune pentru filosofie, că era excepţional de înzestrat pentru o viaţă
academică şi că ar fi bine să-l transfere la un gimnaziu care să-l pregătească pentru
Universitate. în inima lui, Heinrich poate simţea că sfatul directorului este corect; apetitul şi
înţelegerea pe care fiul său le avea pentru toate operele de filosofie, istorie şi literatură din
bogata bibliotecă a familiei Schopenhauer erau evidente.

Ce putea să facă Heinrich? în joc erau atât moştenitorul lui, cât şi viitorul întregii firme şi
obligaţia lui filială, faţă de toţi strămoşii săi, de a menţine tradiţia Schopenhauer. Mai mult,
perspectiva ca un bărbat din familia Schopenhauer să trăiască din venitul limitat al unui învăţat
îl înspăimânta.

Mai întâi, Heinrich se gândi să instituie o rentă pe viaţă pentru fiul său, prin intermediul
bisericii, dar costul era prohibitiv; afacerile mergeau prost, iar Heinrich avea, de asemenea, şi
obligaţia de a garanta viitorul financiar al soţiei şi fiicei sale.

Apoi, treptat, în minte începu să prindă contur o soluţie, o soluţie oarecum diabolică. De ceva
timp rezista rugăminţilor Johannei de a face o călătorie îndelungată prin Europa. Erau vremuri
dificile; climatul politic internaţional era atât de instabil, încât siguranţa oraşelor hanseatice era
ameninţată, iar el trebuia să aibă grijă îndeaproape de afaceri. Şi totuşi, din cauză că obosise şi
tânjea să scape de povara responsabilităţilor, rezistenţa faţă de solicitarea Johannei se clătina.
Încet-încet, în mintea lui se furişă un plan care ar fi servit două scopuri: soţia lui avea să fie
satisfăcută, iar dilema referitoare îa viitorul lui Arthur, rezolvată.

Decizia lui era de a-i oferi fiului său de cincisprezece ani

0    alegere. „Trebuie să alegi, îi spuse el. Fie îi însoţeşti pe părinţii tăi într-un turneu princiar de
un an prin toată

1    uropa, fie urmezi o carieră de învăţat. Fie te angajezi ca, în ziua în care te întorci din această
călătorie, să îţi începi ucenicia, fie renunţi la călătorie, rămâi în Hamburg şi te transferi imediat
la studii clasice, care te vor pregăti pentru viaţa universitară."

Imaginaţi-vă un băiat de cincisprezece ani pus în faţa unei astfel de decizii cruciale. Poate că
foarte pedantul Heinrich ii oferea instrucţiuni existenţiale. Poate că îl învăţa pe fiul său că
alternativele se exclud, că pentru fiecare da trebuie să existe un nu. (Intr-adevăr, peste ani,
Arthur avea să scrie: „Cel care vrea să fie totul nu poate să fie nimic.")

Ori poate că Heinrich îi oferea fiului său o mostră de renunţare, cu alte cuvinte, dacă Arthur nu
putea să renunţe la plăcerea călătoriei, cum se putea el aştepta să fie capabil să renunţe la
plăcerile mundane şi să ducă o viaţă austeră de învăţat?

Poate că suntem prea îngăduitori cu Heinrich. Cel mai probabil, oferta lui nu era deloc inocentă,
deoarece ştia că Arthur nu avea să renunţe la călătorie, nu avea cum să facă asta. Niciun copil
de cincisprezece ani nu ar fi făcut asta în 1803. La acel moment, o astfel de călătorie era un
eveniment nepreţuit, o ocazie unică în viaţă, de care se bucurau doar foarte puţini. înainte de
era fotografiei, ţările străine erau cunoscute doar prin intermediul schiţelor, al tablourilor şi al
jurnalelor de călătorie publicate (un gen pe care, întâmplător, Johanna Schopenhauer avea să-l
exploateze în mod strălucit).

Simţea oare Arthur că îşi vinde sufletul? Era oare chinuit de această decizie? El păstrează
tăcerea asupra acestor probleme. Ştim doar că în 1803, la vârsta de cincisprezece ani, a plecat
împreună cu tatăl, mama şi servitoarea lor într-o călătorie de cincisprezece luni prin toată
Europa Occidentală şi Marea Britanie. Adele, sora lui de şase ani, a fost lăsată la o rudă din
Hamburg.

Arthur şi-a notat multe impresii în jurnalul său de călătorie, în limba ţării vizitate, după cum îi
cereau părinţii lui. Aptitudinile sale lingvistice erau excepţionale; la cincisprezece ani, Arthur
vorbea fluent germana, franceza şi engleza şi se descurca în spaniolă şi italiană. în cele
din urmă, avea să ajungă să stăpânească douăsprezece limbi modeme şi clasice, păstrând
obiceiul, după cum au observat vizitatorii blibliotecii sale memoriale, de a scrie observaţii pe
marginea cărţilor în limba textului respectiv.

Jurnalele de călătorie ale lui Arthur oferă o prefigurare subtilă a intereselor şi trăsăturilor care
se agregau într-o structură persistentă a caracterului. Un subtext puternic al jurnalelor sale îl
reprezintă fascinaţia faţă de ororile umanităţii. Arthur descrie, cu o extraordinară acuitate,
privelişti şocante precum cerşetorii înfometaţi din Westfalia, mase de oameni refugiindu-se
panicate în faţa războiului (campaniile napoleoniene erau iminente), tâlhari, hoţi de buzunare şi
mulţimi de oameni beţi din Londra, găşti de jefuitori în Poitiers, ghilotina din piaţa publică din
Paris, cei şase mii de sclavi la galere din Toulon, expuşi ca la grădina zoologică şi condamnaţi să
rămână pe viaţă încătuşaţi de nişte carcase de corăbii prea degradate pentru a mai ieşi
vreodată pe mare. Descrie fortăreaţa din Marsilia, care îl adăpostise cândva pe Omul cu Masca
de Fier, precum şi muzeul Morţii Negre, unde erau expuse scrisori din cartierele supuse
pe vremuri carantinei şi care trebuiau înmuiate în oţet concentrat pentru a li se permite să
treacă. Iar în Lyon l-a impresionat priveliştea oamenilor care se plimbau indiferenţi exact pe
locul pe care taţii şi fraţii lor fuseseră ucişi în timpul Revoluţiei Franceze.

Arthur şi-a perfecţionat engleza la o şcoală internat din Wimbledon, unde studiase şi lordul
Nelson, şi a asistat la execuţii publice şi biciuiri ale marinarilor, a vizitat spitale şi aziluri şi s-a
plimbat de unul singur prin mahalalele depravate ale Londrei.

în tinereţe, Buddha trăise în palatul tatălui său, unde ochii îi erau feriţi de soarta omului de
rând. De-abia când it Inşii pentru prima oară din palat a văzut cele trei orori li mda men tale ale
vieţii: un om bolnav, un bătrân decrepit ţii un cadavru. Descoperirea naturii tragice şi teribile
a existenţei l-a făcut pe Buddha să renunţe la lume şi să caute li'iu ul suferinţei universale.
Pentru Arthur Schopenhauer, de asemenea, contemplaţi m timpurie a suferinţei i-a influenţat
profund viaţa şi t tpera. Asemănarea experienţei personale cu cea a lui Buddha nu i-a scăpat, iar
ani mai târziu, scriind despre călătoria •ut, a spus: „La vârsta de şaptesprezece ani, lipsit de o
edu-i rtţie serioasă, am fost şocat de suferinţa vieţii, exact ca şi llliddha în tinereţea sa, când a
văzut boala, durerea, bătrâneţea şi moartea."28

Arthur nu a trecut niciodată printr-o fază religioasă; nu şl a însuşit absolut nicio credinţă, dar în
tinereţe avusese Voinţa de a crede, dorinţa de a scăpa de teroarea unei existenţe complet
invizibile. însă chiar dacă ar fi crezut în existenţa lui Dumnezeu, această credinţă i-ar fi fost pusă
la mare încercare de turneul printre ororile civilizaţiei europene întreprins în adolescenţă. La
vârsta de optsprezece ani acria: „A fost lumea creată de Dumnezeu, precum se spune? Nn, mult
mai probabil de un diavol!"29

Când, ajunşi spre sfârşitul vieţii, majoritatea oamenilor privesc înapoi, descoperă că au
trăit doar ad interim. Vor fi surprinşi să vadă că acel lucru pe care l-au lăsat să treacă neapreciat
şi nesavurat nu este nimic altceva decât tocmai viaţa lor. Şi astfel un om valsează spre
braţele morţii, după ce a fost păcălit de speranţă.30

13

Problema cu un pisoi e că

Până la urmă devine pisică.

Problema cu un pisoi e că

Până la urmă devine pisică.

Julius se ridică în capul oaselor şi deschise ochii, scuturând din cap pentru a îndepărta refrenul
enervant. Era I' dimineaţa, în ziua următoarei întâlniri a grupului, iar acele versuri bizare din
Ogden Nash* care i se învârteau în cap constituiseră muzica de fundal a încă unei nopţi
de somn chinuit.

Deşi toată lumea este de acord că viaţa e doar un şir nenorocit de pierderi, puţini ştiu că una
dintre cele mai sâcâitoare pierderi care ne aşteaptă în ultimele decenii de viaţă este cea a unui
somn bun. Julius cunoştea prea bine această lecţie. Pentru el, o noapte obişnuită consta în
aţipiri superficiale, care nu intrau aproape niciodată în ţinutul binecuvântat al somnului
profund, al undelor delta, o moţăială

Poet american renumit pentru versurile sale umoristice.

întreruptă de atâtea treziri, încât adesea îi era groază să se ducă la culcare. Ca mulţi alţi
insomniaci, se trezea dimineaţa cu impresia fie că dormise prea puţin, fie că rămăsese treaz
toată noaptea. De multe ori nu se putea convinge că dormise decât trecându-şi în revistă
gândurile din timpul nopţii şi dându-şi seama că, în stare de trezie, nu ar fi putut rumega
niciodată atât de mult timp lucruri atât de bizare şi iraţionale.

Dar în această dimineaţă nu avea nicio idee cât dormise. Refrenul despre pisoi şi pisică apăruse
probabil în ţinutul viselor, dar celelalte gânduri nocturne rămâneau intr-un no-maris-land,
neavând nici claritatea şi sensul conştienţei depline, nici arbitrariul excentric al gândurilor din
vise.
Julius rămase în pat, reluând refrenul cu ochii închişi şi urmând astfel instrucţiunile pe care le
dădea pacienţilor săi pentru a uşura amintirea fanteziilor nocturne, a imaginilor hipnagogice şi a
viselor. Poezia vorbea despre cei care iubeau pisoii, dar nu şi despre faptul că aceştia creşteau şi
deveneau pisici. Dar ce avea asta de-a face cu el? îi plăceau pisoii şi pisicile deopotrivă şi iubise
cele două pisici adulte din magazinul tatălui său, iubise pisoii lor şi pisoii pisoilor lor, astfel că nu
putea înţelege de ce acel refren îi stăruia în minte cu asemenea obstinaţie.

Dar poate că refrenul era un memento sumbru al modului în care el crezuse, toată viaţa, intr-un
mit eronat: anume că în ceea ce-1 priveşte pe Julius Hertzfeld, toate — averea, poziţia, gloria îui
— urmau un parcurs ascendent şi că viaţa va fi întotdeauna din ce în ce mai bună. Desigur,
acum îşi dădea seama că opusul era adevărat — că refrenul avea dreptate — că vârsta de aur
vine prima, că inocenţa şi începuturile lui de pisoi, spiritul ludic, jocurile de-a v-aţi ascunselea şi
de-a hoţii şi vardiştii, construirea de fortăreţe din cutii goale de sticle de băutură de la
magazinul tatălui său, neîmpovărat de vină, viclenie, cunoaştere sau datorie, acestea erau cea
mai bună perioadă din viaţa lui şi, pe măsură ce zilele şi anii treceau, intensitatea flăcării
scădea, iar existenţa devenea din ce în ce mai sumbră. Ce era mai rtu era păstrat la sfârşit. îşi
aminti cuvintele lui Philip despre copilărie, de la ultima şedinţă. Nu exista nicio îndoială:
Nietzsche şi Schopenhauer o nimeriseră aici.

Julius dădu din cap cu tristeţe. Era adevărat că nu savurase niciodată clipa, nu reuşise niciodată
să prindă prezen-tul, nu îşi spusese niciodată lui însuşi „Asta e, acesta e momentul, această zi —
asta e ceea ce vreau! Aceasta e vremea de aur, chiar acum. Vreau să rămân în această clipă,
să prind rădăcini aici pentru totdeauna." Nu, el crezuse întotdeauna că cea mai suculentă parte
a vieţii încă nu a venit şi tânjise întotdeauna după viitor — timpul în care avea să fie mai matur,
mai deştept, mai mare, mai bogat. Apoi venise schimbarea, momentul marii răsturnări,
deziluzionarea bruscă şi cataclismică a viitorului şi începutul tânjirii dureroase după ceea ce
trecuse.

Când s-a produs răsturnarea? Când a înlocuit nostalgia promisiunile aurite ale zilei de mâine?
Nu în liceu, unde julius considera că totul e un preludiu (şi un obstacol) în calea marelui premiu:
admiterea la facultatea de medicină. Nu la facultatea de medicină, unde, în primii ani, tânjea să
scape de sălile de curs şi să ajungă în salon, ca internist cu halat alb şi un stetoscop ieşindu-i din
buzunar sau atârnat neglijent la gât, ca o eşarfă de oţel şi cauciuc. Nu în perioada de internist,
din anii trei şi patru de facultate, când aj unsese în sfârşit în salonul de spital. Atunci tânjea
după mai multă autoritate — să fie important, să ia decizii medicale cruciale, să salveze vieţi, să
poarte un halat albastru şi să alerge cu un pacient pe targă spre sala de operaţii, pentru o
intervenţie urgentă. Nici măcar atunci când devenise rezident în psihiatrie şi trăsese cu ochiul în
spatele cortinei de şamanism, fiind şocat de limitele şi incertitudinea profesiunii alese.

Fără nicio îndoială, reticenţa cronică şi persistentă a lui |ulius de a se bucura de prezent
avusese un rol nefast în căsătoria lui. Deşi o iubise pe Miriam de când o zărise prima oară, în
clasa a zecea, în acelaşi timp îi purta ranchiună, considerând-o un obstacol în calea multitudinii
de femei de care credea că are dreptul să se bucure. Nu-şi recunoscuse niciodată cu adevărat că
perioada aventurilor sexuale luase sfârşit, că libertatea de a-şi urma dorinţa era în vreun fel
limitată. Când devenise internist, descoperise că dormitorul său era lipit de dormitorul şcolii de
asistente, plin de tinere atrăgătoare, care idolatrizau doctorii. Fusese ca un veritabil magazin de
dulciuri, iar Julius se îndopă cu un curcubeu de arome.

Răsturnarea trebuie să se fi produs după moartea lui Miriam. în cei zece ani scurşi de la
accidentul de maşină care o smulsese de lângă el, Julius o preţuise mai mult decât atunci când
fusese în viaţă. Uneori Julius simţea cum îl sufocă disperarea, atunci când îşi amintea cum
momentele sale de împlinire plenară cu Miriam, acele momente idilice, care sunt adevăratele
puncte culminante ale vieţii, veniseră şi trecuseră, fără ca el să le înţeleagă pe deplin
semnificaţia. Chiar şi acum, după un deceniu, încă nu îi putea rosti numele repede, trebuind să
facă o pauză după fiecare silabă. Mai multe femei îi risipiseră temporar singurătatea, dar nu le
luase mult nici lui, nici lor ca să-şi dea seama că nu o vor putea înlocui niciodată pe Miriam. în
ultimul timp, singurătatea lui era atenuată de un cerc larg de prieteni, dintre care câţiva
erau psihiatri din propriul grup de suport, şi de cei doi copii ai săi. în ultimii câţiva ani îşi
petrecuse toate vacanţele în familie, împreună cu cei doi copii şi cei cinci nepoţi ai săi.

Dar toate aceste gânduri fragmentate fuseseră doar mostre şi scurtmetraje nocturne — filmul
principal al activităţii mentale a nopţii precedente fusese o repetare a discursului pe care avea
să-l rostească în după-amiaza aceasta, în cadrul grupului de terapie.

Multora dintre prietenii şi pacienţii săi individuali le dezvăluise că are cancer, şi totuşi, în mod
curios, era dureros de îngrijorat de momentul în care va face această „dezvăluire" grupului.
Julius bănuia că aceasta se datora afecţiunii pe care o nutrea gupului. De mai bine de douăzeci
şi cinci de ani aşteptase cu plăcere şi nerăbdare fiecare întrunire. Grupul era mai mult decât o
adunare de mai mulţi oameni;

HVt'a o viaţă a lui, o personalitate coerentă. Deşi niciunul dintre participanţii iniţiali (desigur, cu
excepţia lui însuşi) iui mai făcea parte din grup, avea un sine stabil şi durabil, o cultură
persistentă (în jargonul lor, un set unic de „norme" — reguli nescrise) care păreau nemuritoare.
Nici-timil dintre membri nu ar fi putut să înşire normele grupului, ilar toţi ar fi fost de acord că
un anumit comportament ti (ost adecvat sau neadecvat.

Grupul solicita mai mult efort decât oricare alt eveniment al săptămânii, iar Julius se străduise
din greu să îl menţină pe linia de plutire. Grupul, o venerabilă barcă de Mlvare, transportase
mulţi oameni chinuiţi spre porturi mai nlgiire şi mai fericite. Cât de mulţi? Păi, de vreme ce
durata medie a sejurului era de doi sau trei ani, Julius se gândi că Itiseseră cel puţin o sută de
pasageri. Din când în când, îi tipăreau în minte amintiri ale foştilor membri, fragmentele linei
conversaţii sau imaginea trecătoare a unei feţe sau a linei întâmplări. Era trist să te gândeşti că
aceste umbre de amintiri erau tot ce mai rămânea din timpuri intense şi bogate, din
evenimente care plesneau de viaţă, semnificaţie şi pregnanţă.

Cu mulţi ani în urmă, Julius experimentase înregistrarea video a şedinţelor grupului, urmată de
vizionarea unor Interacţiuni problematice la următoarea şedinţă. Aceste vechi casete în format
antic nu mai erau compatibile cu playerele video contemporane. Uneori îşi imagina că le scoate
din magazia de la subsol, le converteşte formatul şi ii aduce din nou la viaţă pe foştii lui pacienţi.
Dar nu a făcut-o niciodată; nu ar fi suportat dovada că viaţa e prin natura ei iluzorie, că ea poate
fi depozitată pe casete sclipitoare şi că momentul prezent şi oricare moment viitor va dispărea
instantaneu în nimicul undelor electromagnetice.

Grupurile au nevoie de timp pentru a dobândi stabilitate şi încredere. Se întâmplă des ca un


grup nou să se descotorosească de un membru care, din raţiuni de motivaţie sau abilitate, nu
face faţă sarcinilor impuse de grup (adică să interacţioneze cu ceilalţi membri şi să analizeze
această interacţiune). Apoi poate traversa săptămâni întregi de conflicte stânjenitoare, timp în
care membrii încearcă să dobândească poziţii de putere, centralitate şi influenţă, dar în cele din
urmă, pe măsură ce apare încrederea, atmosfera vindecătoare a grupului va prinde putere.
Colegul lui, Scott, ase-mănase odată un grup de terapie cu un pod construit în vreme de război.
Prima fază a construcţiei presupune un număr mare de victime (adică cei care abandonează),
dar odată ce podul e gata, facilitează accesul celor rămaşi — membrii iniţiali care au mai rămas
şi cei care li s-au alăturat ulterior — spre un loc mai prielnic.

Julius scrisese articole de specialitate despre diferitele moduri în care grupurile de terapie îi
ajută pe pacienţi, dar de fiecare dată întâmpina dificultăţi în găsirea limbajului care să descrie
ingredientul cu adevărat esenţial: ambianţa vindecătoare a grupului. într-un articol asemănase
grupul cu tratamentele dermatologice ale leziunilor grave ale pielii, prin care pacientul este
imersat într-o baie calmantă de fulgi de ovăz.

Una dintre consecinţele majore ale actului de a conduce un grup — fapt care nu este niciodată
pomenit în literatura de specialitate — este acela că un grup de terapie puternic îl vindecă
adesea şi pe terapeut, nu doar pe pacient. Deşi Julius trăise adesea o senzaţie proprie de alinare
după o şedinţă, nu fusese niciodată sigur cum funcţiona aceasta. Era doar rezultatul faptului că
uita de el pentru nouăzeci de minute, sau al actului altruist al terapiei sau al bucuriei de a-şi
manifesta competenţa, de a fi mândru de abilităţile sale, al bucuriei de a fi privit cu consideraţie
de ceilalţi? Sau toate acestea la un loc? Julius renunţase să mai caute un răspuns exact,
acceptând în ultimii câţiva ani explicaţia nepretenţioasă a simplei imersiuni în apele
vindecătoare ale grupului.

A dezvălui grupului că are cancer părea un act crucial. Una este, se gândea el, să spui adevărul
familiei, prietenilor şi tuturor celorlalţi aflaţi în culise, dar cu totul altceva să îşi scoată masca în
faţa principalului său public, acel grup pentru care el fusese până atunci vindecător, doctor,
preot (il (in man. Era un pas ireversibil, o recunoaştere a perisabilităţii sale, o mărturisire
publică a faptului că viaţa lui îşi în-i clase ascensiunea spre un viitor mai măreţ şi mai strălucitor.

lulius se gândise destul de mult la membrul absent al grupului, Pam, plecată într-o călătorie din
care nu avea să ui* întoarcă decât peste o lună. Regreta că ea nu va fi acolo In momentul
destăinuirii sale. Pentru el, Pam era mem-l>rii l-cheie al grupului, întotdeauna o prezenţă
reconfortantă (il vindecătoare pentru ceilalţi — şi pentru el în egală mânură. Iar pe Julius îl
întrista faptul că grupul nu reuşise să o ajute cu furia ei extremă şi gândirea obsesivă faţă de
soţul d şi un fost iubit; Pam, disperată, căutase ajutor la un centru -Ic meditaţie budist din India.

Astfel că, în după-amiaza aceea, la patru şi jumătate, Julius intră în camera grupului împovărat
şi asaltat de toate aceste gânduri. Membrii erau deja aşezaţi, uitându-se pe nişte foi de hârtie
pe care le ascunseră imediat ce Julius intră.

Ciudat, se gândi el. Oare întârziase? Se uită rapid la ceas. Nu, patru şi jumătate fix. Nu se mai
gândi la asta şi începu N.1-şi rostească declaraţia pe care o pregătise.

— Ei, haide să începem. După cum ştiţi, nu obişnuiesc Hă deschid eu şedinţa, dar astăzi e o
excepţie, deoarece trebuie să vă mărturisesc ceva... ceva ce îmi vine greu să vă spun. Iată
despre ce e vorba. Cam cu o lună în urmă am aflat că am o formă gravă de cancer de piele — o
să fiu sincer, mai mult decât gravă, o formă posibil fatală... melanom malign. C redeam că am o
stare de sănătate bună; asta a apărut în timpul unui examen medical de rutină recent...

Julius se opri. Ceva nu era în ordine: expresiile faciale şi limbajul non-verbal al grupului nu erau
cele potrivite. Posturile lor erau greşite. Ar fi trebuit să privească spre el; să fie concentraţi
asupra lui; în schimb, nimeni nu stătea cu adevărat cu faţa spre el, nimeni nu îi susţinea
privirea, toţi ochii erau îndreptaţi în altă parte, în gol, cu excepţia Rebeccăi, care studia pe furiş
foaia de hârtie din poală.

—    Ce se întâmplă? întrebă Julius. Am senzaţia că sunteţi deconectaţi. Astăzi păreţi preocupaţi


de altceva. Şi, apropo, Rebecca, ce citeşti?
Rebecca îndoi imediat foaia şi o băgă în poşetă, evitânţl privirea lui Julius. Nimeni nu spuse
nimic, până când Tony rupse tăcerea.

—    Ei, trebuie să spun eu ceva. Nu pot vorbi în numele Rebeccăi, dar voi vorbi în numele meu.
Problema e că, atunci când vorbeai, eu ştiam deja ceea ce aveai să ne spui despre... sănătatea
ta. Aşa că mi-a fost cam greu să mă uit la tine şi să mă prefac că aud ceva nou. Dar, cu toate
acestea, nu puteam să te întrerup şi să-ţi spun că ştiu deja.

—    Ce? Cum adică ştiai deja ceea ce urma să spun? Ce dracu' se întâmplă astăzi?

—    Julius, îmi cer scuze, lasă-mă pe mine să-ţi explic, spuse Gill. Adică, intr-un fel, eu sunt de
vină. După ultima şedinţă mă simţeam în continuare terminat şi nu mi-era clar dacă să mă duc
ori nu acasă sau unde să dorm în noaptea aia. Am insistat pe lângă toţi ceilalţi să vină la
cafenea, unde am continuat şedinţa.

—    Da? Şi? îl îndemnă Julius, descriind cu mâna nişte cercuri mici, ca şi cum ar fi dirijat o
orchestră.

—    Păi, Philip ne-a spus cum stă treaba. Adică despre sănătatea ta şi despre mielomul malign...

—    Melanomul, interveni Philip încet.

Gill privi spre foaia de hârtie din mâna sa.

—    Corect, melanomul. Mulţumesc, Philip. Să-mi mai spui când greşesc. Eu le cam încurc.

—    Mielomul multiplu e un cancer osos, spuse Philip. Melanomul e un cancer al pielii, gândiţi-


vă la melanină, pigment, culoarea pielii...

—    Deci foile acestea de hârtie?... îl întrerupse Julius, făcând din mână un gest prin care îi
invita pe Gill sau Philip să explice.

—    Philip a descărcat de pe net nişte informaţii despre boala ta şi ne-a făcut un rezumat, pe


care ni l-a dat exact când intram în cameră, acum câteva minute.

(iiII îi întinse foaia sa lui Julius, care văzu titlul: Melanomul malign. Şocat, Julius se lăsă pe
spătarul scaunului.

- Eu... ăăă... nu ştiu cum să vă spun asta... mă simt lăsat Iii aer, mă simt ca şi cum aveam să vă
spun o poveste extrem ile importantă şi altcineva mi-a luat-o înainte, luându-mi chiar povestea
vieţii... sau a morţii mele.

lulius se întoarse şi, adresându-i-se direct lui Philip, spuse:

—    Ai idee cum mă face asta să mă simt?

I’liilip rămase impasibil, fără să răspundă sau să-l privească pe Julius.

Asta nu e tocmai corect, Julius, spuse Rebecca sco-|âiuhi-şi agrafa, lăsându-şi părul să cadă şi
apoi răsucindu-1 intr-un coc în creştetul capului. Nu e greşeala lui. Mai întâi, Philip nu voia
nicicum să vină cu noi la cafenea. Zicea că el nu socializează, că are de pregătit un curs. Practic a
trebuit ml I lârâm acolo.

—    Exact, preluă Gill ştafeta. Am discutat mai mult despre mine şi soţia mea şi unde ar trebui
să dorm la noapte. Apoi, bineînţeles, l-am întrebat toţi pe Philip de ce venise la terapie, ceea ce
e foarte normal — fiecărui membru nou i se pune întrebarea asta — iar el ne-a spus că l-ai
chemat tu, din cauză că erai bolnav. Toţi am fost uimiţi şi n-am putut lăsa asta să treacă fără să
insistăm să ne spună ce ştia. De fapt, iui văd cum ar fi putut evita să ne spună.

Philip chiar ne-a întrebat, adăugă Rebecca, dacă era euşer ca grupul să se întâlnească în absenţa
ta.

—    Cuşer? A spus Philip asta?

—    Păi, nu, spuse Rebecca, dacă mă gândesc mai bine, cuşer e termenul meu, nu al lui. Dar
asta voia să spună, iar cu i-am zis că de multe ori ţinem o şedinţă postgrup la cafenea şi că tu nu
ai avut niciodată obiecţii, în afară de faptul că insistai ca la următoarea şedinţă să-i informăm
pe loţi cei care nu participaseră, ca să nu existe secrete.

lira bine că Rebecca şi Gill îi lăsau lui Julius timp să se calmeze. Mintea lui fierbea de
adversitate: Ticălosul ăsta nerecunoscător, nemernic parşiv. Eu încerc să fac ceva pentru el, şi
asta e ceea ce primesc în schimb — aşa e când faci bine cuiva.

Şi sunt sigur că n-a spus grupului aproape nimic despre el însuşi şi de ce a venit, de fapt, la mine
la terapie... Aş paria oricât că a uitat în mod convenabil să spună grupului că şi-a tras-o cu
vreo mie de femei fără să-i pese nici cât negru sub unghie de vreuna dintre ele.

Dar păstră pentru el toate aceste gânduri şi încet-încet elimină din mintea sa ranchiuna,
gândindu-se la evenimentele de după ultima şedinţă. îşi dădu seama — era evident — că grupul
avea să insiste ca Philip să participe la şedinţa de după de la cafenea şi că Philip avea să se lase
convins de insistenţele grupului să participe — bineînţeles, era greşeala lui că nu îl informase pe
Philip despre aceste întâlniri periodice de după şedinţe. Şi era evident că grupul avea să-
l întrebe pe Philip despre motivul pentru care intrase la terapie — Gill avea dreptate — grupul
nu omitea niciodată să pună această întrebare unui nou membru, şi era evident că Philip avea
să le destăinuie neobişnuita sa poveste şi contractul pentru terapie la care îl condusese aceasta
— ce altceva ar fi putut să facă? în ceea ce priveşte distribuirea de informaţii medicale despre
melanomul malign — iniţiativa lui Philip — fără îndoială că asta era modalitatea sa de a intra în
graţiile grupului.

Julius se simţea zdruncinat, nu reuşea să schiţeze niciun zâmbet, dar încercă să se adune şi
continuă:

—    Ei bine, o să mă străduiesc să vă explic cât mai bine. Rebecca, dă-mi să văd ce e pe foaia de
hârtie.

Julius o scană rapid.

—    Datele acestea medicale par exacte, aşa că nu o să le repet, ci doar o să vă relatez


experienţa mea. A început atunci când doctorul a depistat o aluniţă neobişnuită pe spatele
meu, despre care biopsia a confirmat că e melanom malign. Desigur, ăsta e motivul pentru care
am anulat acele şedinţe — am avut câteva săptămâni destul de grele, foarte dure, în care am
încercat să asimilez informaţia.

Vocea lui Julius începu să tremure.

—    După cum vedeţi, încă e destul de greu.

Se opri, respiră adânc, apoi continuă:


-    Doctorii nu îmi pot prevedea viitorul, dar ceea ce conicii/, ii acum e că sunt aproape convinşi
că mă aşteaptă cel puţin Iiică un an de sănătate. Astfel că acest grup va funcţiona normal, ca de
obicei, în următoarele douăsprezece luni. Sau lin, staţi, haide să zicem mai bine aşa: dacă
sănătatea îmi va permite, mă angajez să mă întâlnesc cu voi încă un an, urmând ca apoi grupul
să se desfiinţeze. îmi pare rău că vorbesc atât de inabil despre asta, dar nu am exerciţiu deloc.

Julius, chestia asta chiar îţi pune viaţa în pericol? în-Irt'bă Bonnie. Informaţiile de pe internet ale
lui Philip... toate m ele statistici despre stadiile melanomului...

-    O întrebare directă, la care răspunsul direct este „da" — cu siguranţă îmi pune viaţa în
pericol. Există -ţinuse mari să mă omoare chestia asta în viitor. Ştiu că nu a lost uşor să pui
întrebarea asta, Bonnie, dar, ca majoritatea oamenilor care suferă de o boală gravă, şi eu urăsc
ca toată lumea să umble cu mănuşi. Asta n-ar face altceva decât să luă izoleze şi să mă sperie.
Nu-mi place deloc, dar viaţa mea i a om lipsit de griji — acea viaţă a mea — cu siguranţă
se apropie de sfârşit.

-    Mă gândesc la ce a spus Philip săptămâna trecută, spuse Kebecca. Mă întrebam ce valoare


are pentru tine grupul acesta, Julius. Nu mai ştiu dacă a fost la cafenea sau aici, în grup, dar era
vorba de modul în care te defineşti, pe tine sau viaţa ta, prin legăturile afective. Am înţeles
bine, Philip?

-    Când am vorbit cu Gill săptămâna trecută, spuse Philip, vorbind pe un ton măsurat şi evitând
orice privire, am arătat că viaţa unui om care îşi pierde legăturile afective va deveni cu atât mai
apăsătoare, cu cât acestea sunt mai numeroase. Schopenhauer şi budismul consideră că
omul trebuie să se elibereze de aceste legături şi...

-    Nu cred că asta mă ajută cu ceva, îl întrerupse Julius, şi de asemenea nu sunt sigur dacă asta
e direcţia în care ar I rebui să se îndrepte şedinţa noastră.

Observă cum Rebecca şi Gill schimbă o privire rapidă, plină de înţeles, dar continuă:

—    Eu sunt de părerea contrară: legăturile afective, în număr cât mai mare, sunt ingredientul
indispensabil al unei vieţi împlinite, iar a le evita doar pentru că te temi de suferinţă reprezintă
o reţetă sigură de a ajunge doar parţial în viaţă. Nu vreau să te întrerup, Rebecca, dar cred că ar
fi mai relevant să ne întoarcem la reacţiile voastre, ale fiecăruia dintre voi, la anunţul pe care l-
am făcut. E evident că ştirea despre cancerul meu nu poate să nu stârnească emoţii puternice.
Pe mulţi dintre voi vă ştiu de foarte mult timp.

Julius tăcu şi privi în jur, la pacienţii săi. Tony, care stătea prăbuşit în scaunul său, începu să se
agite.

—    Păi, eu am tresărit când ai spus mai devreme că ceea ce ar trebui să fie important pentru
noi e cat timp vei mai putea tu să conduci acest grup — această remarcă mi-a intrat pe sub
piele, chiar dacă e o piele groasă, cum mi s-a spus. Nu neg că şi asta mi-a trecut prin cap, dar,
Julius, cel mai mult mă supără ceea ce înseamnă asta pentru tine... adică, hai să fim sinceri, ai
fost destul de, vreau să zic... foarte important pentru mine, m-ai ajutat să depăşesc
unele chestii foarte nasoale... vreau să zic, e ceva cu ce te-aş putea ajuta? Sau te-am putea
ajuta? Cred că e groaznic pentru tine.

—    Şi eu la fel, spuse Gill, şi toţi ceilalţi (în afară de Philip) îşi exprimară acordul.

—    O să-ţi răspund, Tony, dar mai întâi vreau să spun cât de mişcat sunt şi cum, cu câţiva ani în
urmă, ţi-ar fi fost imposibil să fii atât de direct şi să manifeşti atâta generozitate. Dar ca să-ţi
răspund la întrebare, a fost groaznic. Emoţiile vin în valuri. In primele câteva săptămâni, atunci
când am suspendat şedinţele, ajunsesem la fundul sacului. Am vorbit mult cu prietenii mei, cu
grupul meu de suport. Acum, în momentul acesta, sunt mai bine. Te obişnuieşti cu orice, chiar şi
cu o boală mortală. Noaptea trecută îmi tot apărea în cap refrenul „Viaţa e doar un şir
nenorocit de pierderi".

Julius se opri. Nimeni nu spuse nimic. Toţi priveau fix în podea. Julius începu din nou:

—    Vreau să abordez direct problema asta... sunt dispus să discut despre orice... nu o să evit
niciun subiect... dar, ilncă nu aveţi să mă întrebaţi ceva concret, nu mai am nimic de spus; în
plus, nu cred că toată şedinţa de azi ar trebui N.Vmi fie dedicată. Vreau să spun că am energia
necesară pentru a lucra cu voi aici ca de obicei. De fapt, pentru mine e important să continuăm
să lucrăm ca de obicei.

După o scurtă tăcere, Bonnie spuse:

—    O să fiu sinceră, Julius. Există o problemă despre care aş putea vorbi eu, dar nu ştiu...
problema mea pare insignifiantă faţă de situaţia prin care treci tu.

—    Şi eu la fel, spuse Gill ridicând privirea. Problema mea — dacă voi învăţa sau nu să vorbesc
cu soţia mea, dacă să rămân cu ea sau să abandonez nava — pare neînsemnată, prin
comparaţie.

Philip consideră că acesta era momentul să intervină.

—    Lui Spinoza îi plăcea să folosească expresia latină sub specie aeternitas, adică „din punctul
de vedere al eternităţii". El sugera că evenimentele cotidiene tulburătoare devin mai puţin
neliniştitoare dacă sunt privite din punctul de vedere al eternităţii. Cred că această idee e un
instrument de psihoterapie subapreciat.

Philip se întoarse, adresându-i-se direct lui Julius:

—    Poate că ţi-ar putea oferi o anumită consolare, în faţa acestui asediu brutal cu care te
confrunţi.

—    înţeleg că încerci să mă ajuţi, Philip, şi îţi sunt recunoscător pentru asta. Dar în momentul
de faţă ideea de a adopta o perspectivă cosmică asupra vieţii ar fi medicamentul greşit. Hai să-ţi
spun de ce. Noaptea trecută am dormit prost şi m-am întristat, din cauză că nu am apreciat
ceea ce am avut, la momentul respectiv. Când eram tânăr consideram întotdeauna prezentul
un preludiu a ceva mai bun ce are să se întâmple. Şi apoi anii au trecut şi, dintr-o dată, m-am
trezit făcând exact contrariul: mă scăldam în nostalgie. Ceea ce nu am făcut suficient a fost să
preţuiesc fiecare moment, şi asta e problema cu soluţia detaşării pe care o propui tu. Cred că
priveşte viaţa printr-un telescop întors.

—    Aici trebuie să intervin, Julius, spuse Gill, cu o observaţie: cred că nu există prea multe
şanse ca tu să accepţi ceva spus de Philip.

—    Acord oricând atenţie observaţiilor, Gill. Dar asta este o opinie. Unde e observaţia?

—    Păi, observaţia e că nu respecţi ceea ce propune el.

—    Ştiu ce ar răspunde Julius la asta, Gill, spuse Rebecca. Tot nu e o observaţie; e o


presupunere legată de sentimentele lui.
Rebecca se întoarse spre Julius.

—    Ceea ce am observat eu e că asta este prima oară când tu şi Philip v-aţi adresat unul altuia,
chiar şi doar pe jumătate direct, şi că astăzi l-ai întrerupt pe Philip de câteva ori, ceea ce nu te-
am văzut făcând cu nimeni altcineva.

—    Touche, Rebecca, răspunse Julius. Exact la fix — o observaţie directă şi precisă.

—    Julius, spuse Tony, eu nu înţeleg prea bine despre ce e vorba. Ce se întâmplă între tine şi
Philip? Nu pricep. E adevărat ce spune, că l-ai sunat din senin?

Julius rămase cu capul plecat câteva minute, apoi zise:

—    Da, îmi dau seama că asta trebuie să fie foarte derutant pentru voi. Bun, iată despre ce e
vorba, foarte direct. Sau cât de direct îmi permite memoria. După diagnosticarea mea, m-a
cuprins o disperare puternică. Aveam senzaţia că fusesem condamnat la moarte şi eram
zdruncinat Printre alte gânduri negre, am început să mă gândesc şi dacă am făcut, în toată viaţa
mea, ceva cu adevărat semnificativ. M-am chinuit câteva zile cu întrebarea asta şi, dat fiind
faptul că viaţa mea e atât de legată de muncă, am început să mă gândesc la pacienţii pe care i-
am tratat în trecut. Schimbasem oare cu adevărat, în mod permanent, viaţa cuiva? Simţeam că
nu am timp de pierdut, aşa că m-am hotărât pe loc să îi contactez pe unii dintre foştii mei
pacienţi. Philip a fost prima persoană, şi până acum singura, cu care am vorbit.

—    Şi de ce l-ai ales pe Philip? întrebă Tony.

—    Iată întrebarea de o mie de dolari — sau poate că asta e perimat — în ziua de azi vorbim de
întrebări de un milion i le dolari? Răspunsul scurt: nu sunt sigur. M-am întrebat şi rii de multe
ori de ce. Nu a fost prea inteligent din partea mea, pentru că, dacă voiam o confirmare a valorii
mele, existau mulţi candidaţi mai buni. Oricât de mult m-am străduit, timp de trei ani întregi, nu
am reuşit să-l ajut pe Philip.

I 'oa te că speram ca el să-mi relateze un efect amânat al terapiei — unii pacienţi vorbesc
despre aşa ceva. Dar pentru el mm fost aşa. Poate că eram masochist — voiam să-mi
scot Mugur ochii cu asta. Poate că am ales cel mai mare eşec al meu pentru a-mi mai acorda o
şansă. Recunosc — nu ştiu, sincer vorbind, care au fost motivele. Apoi, în cursul
discuţiei noastre, Philip mi-a povestit despre reorientarea lui profesională şi m-a întrebat dacă
aş vrea să fiu supervizorul lui.

(ulius se întoarse spre Philip.

—    Presupun că ai explicat grupului despre asta?

—    Le-am oferit detaliile necesare.

—    Ai putea fi mai puţin criptic?

Philip îşi întoarse privirea, iar restul grupului păru stingherit. După o lungă tăcere, Julius spuse:

îmi cer scuze pentru sarcasm, Philip, dar îţi poţi da seama unde mă lasă răspunsul tău?

—    După cum am spus, le-am oferit celorlalţi detaliile necesare, spuse Philip.

—    Voi vorbi pe faţă, îi spuse Bonnie lui Julius. Pare puţin neplăcut, şi aş vrea să te salvez. Nu
cred că ar trebui să Iii hărţuit astăzi: cred că ar trebui să avem grijă de tine. Spune-ne, te rog, ce
am putea să facem pentru tine azi?

—    Mulţumesc, Bonnie, ai dreptate. Sunt zdruncinat astăzi; întrebarea ta e drăguţă, dar nu


sunt sigur că pot să răspund. O să vă spun un mare secret: de multe ori am intrat în această
cameră simţindu-mă prost din cauza anumitor probleme personale şi am plecat simţindu-mă
mai bine doar ca efect al participării la acest grup extraordinar. Aşa că poate ăsta e răspunsul la
întrebarea ta. Cel mai bine pentru mine e pur şi simplu ca voi toţi să vă folosiţi de acest grup şi
să nu lăsaţi ca situaţia mea să ne blocheze complet.

—    E o sarcină grea, după tot ce s-a întâmplat astăzi, spuse Tony după o scurtă pauză.

—    Corect, spuse Gill. Ar fi ciudat să discutăm despre orice altceva.

—    Asta e unul din momentele în care mi-e dor de Pam, spuse Bonnie. Ea era cea care ştia
întotdeauna ce să facă, indiferent cât de ciudată era situaţia.

—    Interesant, şi eu mă gândeam la ea mai devreme, spuse Julius.

—    Trebuie să fie telepatia, spuse Rebecca. Şi eu m-am gândit la Pam, chiar acum câteva
minute. Atunci când Julius vorbea despre eşecuri şi reuşite.

Rebecca se întoarse spre Julius.

—    Ştiu că în familia noastră Pam era copilul tău preferat — asta nu e o întrebare, e cât se
poate de evident. Ceea ce mă întrebam e dacă ai cumva senzaţia că ai eşuat şi cu ea; ştii, e
vorba de faptul că ea şi-a luat două luni în care să caute alt tip de terapie, pentru că noi n-am
reuşit s-o ajutăm. Asta poate fi important pentru respectul tău de sine.

Julius făcu un semn spre Philip.

—    Poate că ar trebui să-l puneţi la curent şi pe el.

—    Pam e o adevărată forţă a grupului, îi spuse Rebecca lui Philip, care nu privi spre ea. Atât
căsătoria ei, cât şi relaţia cu un iubit s-au destrămat. Se hotărâse să îşi abandoneze soţul, dar
iubitul ei a preferat să nu-şi părăsească soţia. S-a supărat pe ambii bărbaţi şi a devenit obsedată
de ei, zi şi noapte. Oricât ne-am străduit, n-am reuşit să găsim o cale de a o ajuta. A plecat în
India, disperată, să caute ajutor din partea unui guru celebru de la un centru de meditaţie
budist.

Philip nu răspunse. Rebecca se întoarse din nou spre Julius.

—    Deci ce sentimente ai faţă de plecarea ei?

—    Ştii, până acum vreo cincisprezece ani m-ar fi deranjat destul de mult; mai mult, poate
chiar m-aş fi opus cu tărie, insistând că dorinţa ei de a căuta altă formă de iluminare nu e decât
rezistenţă faţă de schimbare. Dar m-am schimbat. Acum am senzaţia că am nevoie de tot
ajutorul pe care îl pot primi. Şi am descoperit că participarea la alte modalităţi de

i ivştere, chiar şi unele chestii excentrice, pot deschide ade-hm noi căi pentru munca noastră
psihoterapeutică. Sper din Ini sufletul să fie valabil şi pentru Pam.

li posibil să nu fi fost o alegere excentrică, ci una excelentă, spuse Philip. Schopenhauer avea o
părere bună despre practica orientală a meditaţiei şi accentul pus de ea pe eliberarea minţii, pe
străpungerea vălului iluziei, despre modul In care ea încearcă să uşureze suferinţa prin
învăţarea artei i Ic a te desprinde de legăturile afective. De fapt, el a fost primul care a introdus
gândirea orientală în filosofia occidentală.

Philip nu se adresase cuiva anume, şi nimeni nu îi răspunse. Pe Julius îl irita să audă atât de des
numele lui Schopenhauer, dar nu spuse nimic, observând că mai mulţi membri dăduseră din
cap apreciativ la remarca lui.

N-ar fi mai bine să revenim acolo unde eram acum câteva minute, zise Stuart după o scurtă
pauză, anume când lulius a spus că cel mai bine pentru el ar fi ca noi să continuăm lucrul în
grup?

—    Sunt de acord, spuse Bonnie, dar cu ce să începem? ( e-ai zice să ne spui ce s-a mai
întâmplat cu tine şi soţia ta, Stuart? Ultima dată îţi trimisese un mail prin care îţi spunea că se
gândeşte să te părăsească.

—    S-a rezolvat, am revenit la situaţia iniţială. Se menţine la distanţă, dar cel puţin lucrurile nu
s-au înrăutăţit.

Stuart privi în jurul camerei.

—    Haide să vedem ce altceva se mai întâmplă în cadrul grupului. îmi vin în cap două lucruri.
Gill, ce mai e cu tine şi cu Rose? Ce s-a mai întâmplat? Şi Bonnie, ziceai mai devreme că ai avea
ceva de spus, dar ţi se părea insignifiant.

—    Azi m-aş abţine, spuse Gill, privind în jos. Am acaparat prea mult timp săptămâna trecută.
Dar concluzia e înfrângere şi capitulare. Mi-e ruşine că m-am întors acasă m aceleaşi condiţii.
Am irosit toate sfaturile bune primite de la Philip, de la voi toţi. Dar ce poţi să ne spui tu,
Bonnie?

—    Azi problemele mele mi se par un fleac.

—    Nu uitaţi varianta mea pentru legea lui Boyle, spuse lulius. O cantitate mică de angoasă se
va dilata, umplând toată cavitatea angoasei. Voi suferiţi la fel de mult din cauza acestei angoase
ca şi alţii, chiar dacă la ei provine din surse dezastruoase mult mai evidente.

Julius se uită la ceas.

—    Suntem aproape de finalul şedinţei, dar nu vrei măcar să ne spui pe scurt despre ce e
vorba? Să o punem pe listă?

—    Ca să nu mai pot da înapoi săptămâna viitoare, vrei să spui? întrebă Bonnie. Mda, nu e o
idee rea. Ceea ce voiam să spun se leagă de faptul că sunt grasă, banală şi neîndemânatică, iar
Rebecca — şi, de asemenea, Pam — sunt frumoase şi... stilate. Dar Rebecca, mai ales tu îmi
stârneşti o grămadă de sentimente dureroase, binecunoscute — sentimentele pe care le-am
avut întotdeauna din cauză că sunt dizgraţioasă, banală, ignorată.

Bonnie se opri şi privi spre Julius.

—    Iată, am spus.

—    Şi a intrat direct pe agenda următoarei şedinţe, îi replică Julius, ridicându-se ca să indice
încheierea şedinţei.

o persoană înzestrată cu daruri mentale înalte şi rare, care e obligată să accepte o slujbă
strict utilitară este ca o vază preţioasă, decorată cu cele mai minunate imagini, dar folosită ca
vas de bucătărie.31

14

1807 - Cum a fost Arthur Schopenhauer la un pas să devină comerciant

Marea călătorie a familiei Schopenhauer s-a încheiat în 1804, iar Arthur, având acum
şaisprezece ani, şi-a onorat cu inimă grea jurământul, începând ucenicia de şapte ani pe lângă
senatorul Jenisch, un ilustru comerciant din Hamburg. Arthur începu astfel o viaţă dublă,
îndeplinindu-şi toate sarcinile cotidiene de ucenic, dar petrecându-şi fiecare clipă liberă studiind
pe furiş marile idei ale istoriei intelectuale. Internalizase însă atât de mult atitudinea tatălui său,
încât aceste momente furate îl umpleau de remuşcări.

Apoi, nouă luni mai târziu, a intervenit evenimentul năucitor care avea să-i marcheze pentru
totdeauna viaţa. Deşi Heinrich Schopenhauer avea doar şaizeci şi cinci de ani, sănătatea lui se
deterioră rapid: arăta gălbejit, obosit, deprimat şi confuz, adesea nerecunoscând cunoştinţe
vechi.

Pe 20 aprilie 1805 reuşi, în ciuda suferinţei sale, să ajungă până la depozitul lui din Hamburg;
urcă încet în podul grânarului şi se aruncă de la fereastră în canalul Hamburgu-lui. Câteva ore
mai târziu, corpul său a fost găsit plutind pe apele îngheţate.

Orice sinucidere lasă supravieţuitorilor un siaj de şoc, vinovăţie şi furie, iar Arthur resimţi toate
aceste sentimente. Să ne imaginăm complexitatea sentimentelor pe care trebuie să le fi simţit
Arthur. Iubirea faţă de tatăl său îi aducea multă suferinţă şi regret. Resentimentul faţă de acesta
— mai târziu vorbea adesea despre cât de mult suferise din cauza asprimii excesive a tatălui —
îi trezea remuşcări. Iar minunata perspectivă a eliberării trebuie să îi fi indus multă vinovăţie:
Arthur realiza că tatăl său i-ar fi blocat pentru totdeauna posibilitatea de a deveni filosof. Din
punctul acesta de vedere, se remarcă alţi doi mari filosofi morali liber-cugetători, Nietzsche şi
Sartre, ambii pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă. Ar fi putut Nietzsche să devină Anticristul,
dacă tatăl său, pastor luteran, nu ar fi murit când Nietzsche era copil? Iar Sartre, în
autobiografia sa, îşi exprimă uşurarea de a nu fi fost împovărat cu obligaţia de a căuta
aprobarea tatălui său. Alţii, precum Kierkegaard şi Kafka, de exemplu, nu au fost atât de
norocoşi: au rămas toată viaţa oprimaţi de povara judecăţii tatălui lor.

Deşi opera lui Arthur Schopenhauer conţine o diversitate enormă de idei, subiecte, curiozităţi
istorice şi ştiinţifice, concepte şi sentimente, există doar câteva pasaje afectuoase, şi acestea
toate legate de Heinrich Schopenhauer. în unul dintre ele, Arthur se declară mândru că tatăl
său recunoştea cinstit că se ocupa de afaceri doar ca să câştige bani şi compară onestitatea
acestuia cu duplicitatea multora dintre colegii săi filosofi (mai ales Hegel şi Fichte), care
alergau după bogăţie, putere şi faimă, pretinzând însă că lucrează pentru umanitate.

La vârsta de şaizeci de ani, Arthur intenţiona să îşi dedice operele complete amintirii tatălui său.
A scris şi rescris textul dedicaţiei care, până la urmă, nu a mai fost publicat.

I inn dintre versiuni începea astfel: „Spirit nobil şi superior,

i    itmia îi datorez tot ceea ce sunt şi am realizat... oricine va giV-i in opera mea o urmă de
bucurie, consolare sau instru-

ii    r să ştie că, dacă Heinrich Schopenhauer nu ar fi fost aşa cum ii fost, Arthur Schopenhauer ar
fi pierit de o sută de ori."32
Tăria devotamentului filial al lui Arthur rămâne uimitoare, dată fiind lipsa afecţiunii manifeste a
lui Heinrich liljă de fiul său. Scrisorile lui către Arthur sunt pline de i ritici. De exemplu: „Dansul
şi călăria nu pot asigura câştigarea traiului pentru un comerciant, ale cărui scrisori tre-I Ulii-
citite şi, prin urmare, trebuie scrise inteligibil. Din când In când văd în caligrafia ta unele
majuscule cu adevărat monstruoase."33 Sau: „Nu sta cocoşat, pentru că arată oribil...

I )acă cineva vede într-un salon că altcineva stă cocoşat, îl va lua drept croitor sau cizmar
deghizat."34 In ultima sa scrisoare, Heinrich îi recomanda fiului său: „în ceea ce priveşte mersul
şi statul în picioare, te sfătuiesc să le ceri celor lângă care te afli să te lovească de fiecare dată
când Ic prind că ai uitat de această chestiune remarcabilă. Asta făceau odraslele princiare,
îndurând suferinţa de moment, decât să pară nişte ţărănoi tot restul vieţii."35

Arthur era fiul tatălui său, semănând cu el nu doar fizic, ci şi temperamental. Pe când avea
şaptesprezece ani, mama lui i-a scris: „Ştiu prea bine cât de puţin te-ai bucurat de copilărie, cât
de puternică e înclinaţia ta către melancolia contemplativă, ca parte nefericită a moştenirii
primite de la tatăl tău."36

De asemenea, Arthur moştenise şi puternica integritate a tatălui său, care a jucat un rol decisiv
în dilema cu care s-a confruntat după moartea acestuia: ar fi trebuit oare să îşi continue
ucenicia, chiar dacă ura lumea comerţului? în cele din urmă a decis să facă ceea ce ar fi făcut
tatăl său: să-şi onoreze jurământul.

Despre această decizie a scris următoarele: „Am continuat să-mi ocup poziţia pe lângă
îndrumătorul meu în comerţ, în parte deoarece suferinţa excesivă îmi înăbuşise energia
spiritului, în parte deoarece m-aş fi simţit vinovat dacă aş fi revocat decizia tatălui meu la atât
de puţin timp după moartea sa."37

Dacă Arthur s-a simţit imobilizat şi obligat de simţul datoriei după sinuciderea tatălui său, mama
lui n-a avut nicio astfel de înclinaţie. Johanna îşi schimbă întreaga viaţă cu viteza unui vârtej.
într-o scrisoare către Arthur, când acesta avea şaptesprezece ani, ea scria: „Caracterul tău
este atât de diferit de al meu: tu eşti indecis prin natura ta, eu sunt prea repezită şi hotărâtă."38
După câteva luni de văduvie, Johanna a vândut casa Schopenhauer, a lichidat venerabila
afacere a familiei şi a părăsit Hamburgul. Faţă de Arthur se lăuda că „voi alege întotdeauna cea
mai interesantă cale. Gândeşte-te la alegerea mea în privinţa reşedinţei: în loc să mă mut în
oraşul meu natal, printre prietenii şi rudele mele, cum ar fi făcut orice altă femeie în locul meu,
am ales Weimarul, pe care nu îl cunoşteam aproape deloc."39

De ce Weimar? Johanna era ambiţioasă şi îşi dorea să fie aproape de epicentrul culturii
germane. Extrem de încrezătoare în abilităţile ei sociale, ştia că poate să facă lucruri bune şi,
într-adevăr, în câteva luni îşi crease o viaţă extraordinar de nouă: înfiinţase cel mai animat salon
literar din Weimar şi se împrietenise strâns cu Goethe şi mulţi alţi scriitori şi artişti de frunte. în
curând au început să se contureze bazele carierei sale, mai întâi ca scriitoare de jurnale de
călătorie de succes, în care descria turneul european al familiei Schopenhauer şi o călătorie în
sudul Franţei, apoi, la îndemnul lui Goethe, îndreptându-se spre ficţiune şi scriind o serie de
romane sentimentale. A fost una dintre primele femei cu adevărat eliberate şi prima femeie
din Germania care şi-a câştigat existenţa din scris. De-a lungul deceniului următor, Johanna
Schopenhauer a devenit o romancieră celebră, o Danielle Steel a secolului al XIX-lea german, iar
decenii întregi Arthur Schopenhauer a fost cunoscut doar ca „fiul Johannei Schopenhauer".
între 1825 şi 1830, operele complete ale Johannei au fost publicate în douăzeci şi două de ediţii.

I )oşi istoria (bazată în mare parte pe criticile acide ale lui Arthur la adresa mamei sale) au
prezentat-o în general pe Johanna ca fiind narcisistă şi lipsită de afecţiune, nu există llldn
îndoială că ea şi numai ea a fost cea care l-a eliberat |u> Arthur de servitutea sa şi l-a încurajat
să-şi urmeze calea opre filosofie. A făcut asta prin intermediul unei scrisori hotărâtoare, trimise
lui Arthur în aprilie 1807, la doi ani de Io moartea tatălui său40:

Dragă Arthur,

Tonul serios şi calm al scrisorii tale din 28 martie, stabilind o punte între minţile noastre, m-a
trezit şi m-a făcut să-mi dau seama că e posibil ca tu să fii pe cale să îţi ratezi cu totul vocaţia!
De aceea trebuie să fac tot posibilul pentru a te salva; ştiu ce înseamnă să trăieşti o viaţă care
repugnă sufletului tău şi, dacă e posibil, te voi scuti, dragul meu fiu, de această nenorocire. O,
dragul, dragul meu Arthur, de ce a trebuit ca vocea mea să conteze doar atât de puţin? Ceea ce
vrei tu acum a fost, de fapt, cea mai fierbinte dorinţă a mea de atunci; cât de mult m-am
străduit ca ea să se realizeze, în ciuda tuturor lucrurilor care s-au spus împotriva mea... dacă nu
doreşti să intri în onorabilul ordin al Filistinilor, eu, dragul meu Arthur, nu doresc nicicum să-ţi
pun vreun obstacol în cale; tu eşti acela care trebuie să-ţi cauţi şi să-ţi alegi calea. In momentul
acela eu te voi sfătui şi ajuta, unde şi cum pot. Mai întâi încearcă să te împaci cu tine însuţi...
nu uita că trebuie să-ţi alegi un domeniu de studiu care să-ţi promită un salariu bun, şi nu doar
pentru că acesta este singurul mod în care poţi trăi, căci nu vei fi niciodată suficient de bogat
încât să trăieşti doar din moştenirea ta. Dacă vei ajunge la o decizie, spune-mi, dar trebuie să iei
această decizie singur... dacă simţi că ai puterea şi curajul de a face asta, eu îţi voi
întinde bucuroasă mâna. Dar să nu-ţi imaginezi că viaţa de învăţat este plină de încântare.
Acum văd asta în jurul meu, dragă Arthur. Este o viaţă obositoare şi dificilă, plină de muncă;
plăcerea de a face asta este singurul lucru care îi dă farmec. Nu te vei îmbogăţi astfel; ca scriitor
dobândeşti cu greu mijloacele necesare supravieţuirii... Ca să trăieşti ca scriitor trebuie să fii
capabil să produci ceva deosebit... acum, mai mult decât oricând, e nevoie de capete strălucite.
Arthur, gân-deşte-te cu grijă la asta şi ia o decizie, dar apoi rămâi ferm; nu îţi pierde
perseverenţa şi cu siguranţă îţi vei atinge obiectivul. Alege ceea ce îţi doreşti... dar eu te implor,
cu lacrimi în ochi: nu te înşela singur. Fii serios şi onest cu tine însuţi. La mijloc e
bunăstarea vieţii tale, ca şi fericirea bătrâneţii mele; pentru că doar tu şi Adele puteţi înlocui
tinereţea mea pierdută. Nu aş putea suporta să ştiu că eşti nefericit, mai ales dacă ar trebui să
mă învinovăţesc pe mine însămi pentru a fi permis acestei mari nenorociri să se întâmple,
din cauza prea marii mele flexibilităţi. Vezi, dragă Arthur, că te iubesc enorm şi vreau să te ajut
în toate. Răs-plăteşte-mă cu încrederea ta şi, după ce te vei fi hotărât, ascultă sfatul meu de a-ţi
urma alegerea. Şi nu mă răni, revoltându-te împotriva mea. Ştii că nu sunt încăpăţânată. Ştiu să
cedez în faţa argumentelor şi nu îţi voi cere niciodată ceva ce nu voi putea susţine
prin argumente...

Adieu, dragă Arthur, scrisoarea trebuie să plece în curând, iar degetele mă dor. Nu uita tot ce ţi-
am scris şi răspunde-mi curând.

Mama ta,

J. Schopenhauer

La bătrâneţe, Arthur avea să scrie: „Când am terminat de citit această scrisoare, am vărsat râuri
de lacrimi." în scrisoarea trimisă cu poşta următoare el a optat pentru eliberarea de ucenicie,
iar Johanna i-a răspuns: „Faptul că ai ii|tms atât de repede la o decizie, în ciuda obiceiului
tău, in ar nelinişti la oricine altcineva. M-aş teme că e prea în pripă; dar la tine mă linişteşte —
consider că ceea ce te mână pite puterea celor mai intime dorinţe."41
lohanna n-a irosit timpul; i-a informat pe îndrumătorul lit comerţ şi pe proprietarul lui Arthur că
acesta va părăsi I lamburgul, s-a ocupat de mutarea lui şi a aranjat să fie primit la un liceu din
Gotha, la cincizeci de kilometri de casa »<! din Weimar.

Ianţurile lui Arthur fuseseră sfărâmate.

Este demn de atenţie şi remarcabil să vezi cum omul, pe lângă viaţa sa în concret, trăieşte
întotdeauna şi o a doua viaţă, în abstract... [unde], în sfera calmei deliberări, ceea ce mai
înainte îl stăpânise cu totul şi îl mişcase profund i se pare acum rece, incolor şi îndepărtat: este
un simplu spectator şi observator.42

15

Termen ebraic însemnând tupeu, insolenţă.


Pam în India
în timp ce trenul Bombay-Igatpuri încetinea înaintea unei gări dintr-un mic oraş, Pam auzi
zăngăni tul talgerelor ceremoniale şi privi pe fereastra aproape opacă a trenului. Un băiat cu
ochii negri, de vreo zece sau unsprezece ani, alerga pe lângă tren arătând spre fereastra ei şi
ţinând în mâinile ridicate o cârpă şi un vas de plastic cu apă. De când sosise în India, cu două
săptămâni în urmă, Pam scutura încontinuu din cap că nu. Nu ghizilor turistici,
lustragiilor, sucului proaspăt de mandarine, şanurilor, tenişilor Nike, schimbului de bani. Nu
cerşetorilor şi numeroaselor invitaţii sexuale, uneori adresate direct, alteori mai discret, prin
făcut cu ochiul, ridicarea sprâncenelor, lingerea buzelor şi mişcarea energică a limbii. în sfârşit,
se gândi ea, acum cineva ii oferea ceva ce avea nevoie. Dădu din cap energic că da, da către
tânărul spălător de ferestre, care răspunse zâmbind larg. încântat de protecţia şi atenţia lui
Pam, spălă geamul cu mişcări largi şi teatrale.

Pam îl plăti generos şi îl alungă, pentru că băiatul rămă sese să se holbeze la ea, apoi se lăsă pe
spătarul banchetei şi privi procesiunea locuitorilor care şerpuiau pe o uliţă prăfoasă, în urma
unui preot îmbrăcat cu nişte pantaloni bufanţi, stacojii şi un şal galben. Se îndreptau spre
centrul pieţei din orăşel, unde era o statuie din papier mâche a zeului Ganesha, un băiat mic şi
grăsuţ semănând cu Buddha, cu cap de elefant. Toţi oamenii — preotul, bărbaţii îmbrăcaţi în
alb strălucitor, femeile cu rochii galbene sau purpurii — purtau mici statui ale lui Ganesha.
Fetele presărau flori, iar perechi de adolescenţi duceau pari de care atârnau vase de metal
emiţând nori de arome. în mijlocul zăngănitului talgerelor şi al bubuitului tobelor, toată lumea
cânta „Ganapati bappa Moraya, Purcya varshi laukaryia".

—    Scuzaţi-mă, aţi putea să-mi spuneţi ce cântă? se întoarse Pam spre singurul ei tovarăş de
compartiment.

Acesta era un bărbat cu pielea de culoarea bronzului, care stătea vizavi de ea, bând ceai. Era
slăbuţ şi delicat, îmbrăcat cu o cămaşă largă şi pantaloni albi, de bumbac. La auzul vocii lui Pam
se înecă şi începu să tuşească violent, întrebarea ei îl încânta, de vreme ce încercase în van,
încă de când plecase trenul din Bombay, să lege o conversaţie cu femeia superbă care stătea
vizavi de el.

—    Scuzele mele, doamnă. Fiziologia nu este întotdeauna la dispoziţia noastră. Ceea ce


oamenii de acolo — şi cei din toată India — cântă astăzi este „Iubitule Ganapati, stăpâne din
Moraya, întoarce-te devreme anul viitor."

—    Ganapati?

—    Da, foarte derutant, ştiu. Probabil îl ştiţi după numele lui mai cunoscut, Ganesha. Are multe
alte nume, de exemplu Vighnesvara, Vinayaka, Gajanana.

—    Şi procesiunea?

—    Este începutul festivalului lui Ganesha, care ţine zece zile. Poate veţi avea norocul să fiţi în
Bombay săptămâna viitoare, la sfârşitul festivalului, şi să vedeţi cum întreaga populaţie a
oraşului intră în ocean şi scufundă în valuri statuile lui Ganesha.

—    Aha! Şi aceea? E luna? Sau soarele?

Earn arătă spre patru copii care purtau un glob mare şi galben din papier mâche. Vijay toarse ca
o pisică de încântare. II bucura întrebarea şi spera ca trenul să facă o oprire lungă, |«r această
conversaţie să continue la nesfârşit. Astfel de li'mei voluptuoase erau ceva obişnuit în filmele
americane, dar el nu mai avusese niciodată norocul de a vorbi cu una dintre ele. Graţia şi
frumuseţea albă a acestei femei îi stârnea Imaginaţia. Părea să fi descins direct din gravurile
erotice Nlrăvechi ale Kama Sutrei. Şi oare la ce ar putea să ducă această întâlnire? se întrebă el.
Putea fi ea acel eveniment care îţi schimbă viaţa, pe care el îl aştepta de mult? Era liber, Iar
fabrica lui de îmbrăcăminte îl făcuse bogat, după standardele indiene. Logodnica lui
adolescentă murise în urmă cu doi ani de tuberculoză şi, până când părinţii aveau să-i aleagă o
nouă mireasă, nu era stânjenit de nimic.

—    A, ceea ce ţin copiii e luna. O poartă în cinstea unei vechi legende. Mai întâi trebuie să ştiţi
că zeul Ganesha era celebru pentru apetitul său. Observaţi-i burta imensă. Odată a fost invitat
la un ospăţ unde s-a îndopat cu un desert numit laddoo. Aţi mâncat vreodată laddoo?

Pam scutură din cap că nu, temându-se că el ar putea să scoată din valiză aşa ceva. O prietenă
bună a ei luase hepatită dintr-o ceainărie din India, iar până acum Pam ascultase sfatul
doctorului de a nu mânca nimic în afara mâncării de la hotelul de patru stele. Când nu era la
hotel, se limita la mâncarea ce poate fi curăţată — în principal mandarine, ouă fierte tare şi
alune.

—    Mama mea făcea nişte laddoo minunate, cu migdale şi cocos, continuă Vijay. Practic, sunt
cocoloaşe de făină prăjite, cu sirop dulce de cardamon — asta sună prozaic, dar trebuie să mă
credeţi că sunt mult mai mult decât suma ingredientelor. Dar să revenim la zeul Ganesha, care
se îndopase atât de tare, încât nu se putea ţine pe picioare. Şi-a pierdut echilibrul şi a căzut, iar
burta i-a plesnit şi laddoo s-au vărsat afară. Toate acestea se întâmplau noaptea, iar luna,
singurul martor prezent, a găsit de cuviinţă să se amuze. înfuriat, Ganesha a blestemat luna şi a
alungat-o din univers. însă întreaga lume deplângea absenţa lunii, iar zeii întruniţi l-au rugat pe
Shiva, tatăl lui Ganesha, să-l convingă să cedeze. Luna smerită şi-a cerut la rândul ei scuze
pentru comportamentul nepotrivit. în cele din urmă, Ganesha şi-a modificat blestemul şi a
anunţat că luna va trebui să rămână invizibilă doar o zi din treizeci de zile, parţial vizibilă în
rest şi doar o zi vizibilă în întreaga ei splendoare.

După o scurtă tăcere, Vijay adăugă:

—    Acum ştiţi de ce luna joacă un rol în festivalurile zeului Ganesha.

—    Mulţumesc pentru explicaţie.

—    Numele meu este Vijay, Vijay Pânde.

—    Numele meu este Pam, Pam Swanvil. Ce poveste încântătoare şi ce zeu fantastic şi amuzant
— cu capul de elefant şi trupul de Buddha. Şi totuşi oamenii par să-şi ia miturile foarte în
serios... ca şi cum chiar ar...

—    E interesant de luat în seamă iconografia zeului Ganesha, o întrerupse Vijay cu blândeţe.

Scoase de sub cămaşă un pandant mare, pe care era sculptată imaginea lui Ganesha.

—    Observaţi, vă rog, că fiecare trăsătură a lui Ganesha are o semnificaţie serioasă, e o


recomandare de viaţă. Să luăm capul mare de elefant: ne spune să gândim mai bine. Iar
urechile mari? Să ascultăm mai mult. Ochii mici ne amintesc să ne concentrăm, iar gura mică să
vorbim mai puţin. Iar eu nu uit recomandările lui Ganesha — chiar în clipa aceasta, când
vorbesc cu dumneavoastră, îmi amintesc de sfatul său şi mă abţin să vorbesc mult. Mă puteţi
ajuta, sem-nalându-mi dacă vă spun mai multe decât aţi dori să ştiţi.
—    Nu, nicidecum. Mă interesează foarte mult remarcile dumneavoastră iconografice.

—    Sunt multe altele!... Iată, priviţi mai de aproape... noi, indienii, suntem oameni foarte
serioşi.

Băgă mâna în geanta de piele pe care o purta pe umăr şi scoase o lupă mică. Pam luă lupa şi se
aplecă să privească pandantul lui Vijay. Inhală parfumul lui de scorţişoară, t rtidnmon şi haine
de bumbac proaspăt călcate. Cum putea intre să miroasă atât de bine şi de proaspăt în
compartimentul de tren închis şi prăfos?

—    Are un singur colţ, observă ea.

Semnificaţia: ţine ce e bun, aruncă ce e rău.

—    Şi ce are în mână? Un topor?

Ca să taie toate legăturile care subjugă.

—    Asta seamănă cu doctrina budistă.

—    Da, nu uitaţi că Buddha a apărut din oceanul-mamă iii lui Shiva.

—    Iar în cealaltă mână ţine altceva. E greu de distins. O nfoară?

—    O frânghie cu care să te tragă tot mai aproape de cel mâi înalt ţel al tău.

Trenul se smuci brusc şi începu să avanseze.

—    Vehiculul nostru a revenit la viaţă, spuse Vijay. ()bservaţi vehiculul lui Ganesha, acolo, sub
piciorul său.

Pam se aplecă pentru a privi prin lupă, inhalând discret mirosul lui Vijay.

—    A, da, şoarecele. L-am văzut la fiecare statuie sau tablou al lui Ganesha. N-am ştiut
niciodată de ce un şoarece.

—    Acesta e cel mai interesant dintre toate atributele sale. Şoarecele reprezintă dorinţa. Te
poate ajuta să călătoreşti, dar numai dacă îl ţii sub control. Altfel, produce haos.

Pam tăcu. Privea spre Vijay, simţind un val de recunoştinţă, în timp ce trenul pufăia pe lângă
copaci scheletici, temple ici-colo, bivoli tăvăliţi în mlaştini şi ferme al căror pământ roşu fusese
epuizat de mii de ani de lucru. Cât de neostentativ şi de blând îşi scosese pandantul, scutind-o
de jena de a vorbi ireverenţios despre religia lui. Când se mai purtase vreun bărbat atât de
elegant cu ea? Dar nu, îşi spuse in sine, nu îi desconsidera pe ceilalţi bărbaţi dragi. Se gândi la
grupul ei. Era Tony, care ar fi făcut orice pentru ea. Şi Stuart putea fi generos. Şi Julius, a cărui
dragoste părea nesfârşită. Dar subtilitatea lui Vijay... aşa ceva era neobişnuit, era exotic.

Iar Vijay? Şi el căzuse într-o reverie, trecând în revistă conversaţia cu Pam. Inima îi bătea
repede, neobişnuit de stimulată, iar el încercă să se calmeze. Deschise geanta de umăr şi scoase
un pachet de ţigări vechi şi mototolit, dar nu ca să fumeze — pachetul era gol şi, în plus, auzise
cât de ciudaţi sunt americanii în privinţa fumatului. Voia doar să privească pachetul alb cu
albastru, pe care se vedea silueta unui bărbat cu pălărie înaltă şi, cu litere clare, negre, numele
mărcii, The Passing Show1.

Unul dintre primii lui profesori de religie îi atrăsese atenţia asupra lui Passing Show, o marcă de
ţigări pe care o fuma tatăl său, şi îi recomandase să îşi înceapă meditaţia gândindu-se la viaţa
întreagă ca un spectacol trecător, un râu care poartă toate obiectele, experienţele şi dorinţele
prin faţa atenţiei sale neclintite. Vijay medită la imaginea unui râu curgând şi ascultă cuvintele
tăcute ale minţii sale, anitya, anitya — nepermanenţă. Totul e nepermanent, îşi reaminti sie
însuşi; toată viaţa, toate experienţele alunecă prin faţa noastră la fel de ferm şi irevocabil ca un
peisaj văzut pe fereastra trenului. închise ochii, respiră profund şi îşi sprijini capul de tetieră;
pulsul său încetini, în timp ce el intra în portul protector al stăpânirii de sine.

Pam, care îl studia discret pe Vijay, ridică pachetul care căzuse pe podea, citi numele şi spuse:

—    The Passing Show... un nume de ţigări neobişnuit.

Vijay deschise ochii încet şi spuse:

—    După cum spuneam, noi, indienii, suntem foarte serioşi. Chiar şi pachetele noastre de ţigări
conţin mesaje pentru conduita în viaţă. Viaţa este un spectacol trecător... meditez asupra
acestui lucru de fiecare dată când simt turbulenţe interioare.

—    Asta făceaţi acum un minut? N-ar fi trebuit să vă deranjez.

Vijay zâmbi, scuturând încet din cap.

—    Maestrul meu a spus odată că un om nu poate fi tul-I limit de un altul. Doar el însuşi îşi
poate tulbura stăpânirea de sine.

Vijay ezită, dându-şi seama că e copleşit de dorinţă: tânjea .lupă atenţia acestei tovarăşe de
călătorie atât de mult, încât Di use din practica meditaţiei o simplă curiozitate; totul de dragul
unui zâmbet din partea acestei femei încântătoare, care era doar o apariţie, parte a
spectacolului trecător, care avea să treacă în curând dincolo de viaţa lui şi să se dizolve In
nefiinţa trecutului. Şi, cu toate că ştia că următoarele lui cuvinte nu vor face altceva decât să îl
ducă mai departe pe această cale, Vijay se aruncă, cu capul înainte.

—    Aş vrea să vă spun ceva: voi preţui mult timp de acum înainte întâlnirea şi conversaţia
noastră. In curând voi coborî din acest tren, spre un ashram unde va trebui, în următoarele zece
zile, să îndur tăcerea... şi vă sunt nemăsurat ile recunoscător pentru cuvintele pe care le-am
schimbat, pentru clipele petrecute împreună. Asta îmi aminteşte de filmele americane despre
închisoare, în care condamnatului i se îngăduie să comande orice pentru ultima sa masă.

I )aţi-mi voie să spun că dorinţa mea pentru o ultimă conversaţie a fost îndeplinită cu prisosinţă.

Pam dădu doar din cap. Rareori i se întâmpla să rămână fără cuvinte, dar acum nu ştia ce să
răspundă curtoaziei lui Vijay.

—    Zece zile într-un ashram? Vă referiţi la Igatpuri? Şi eu merg tot acolo, la un centru de
meditaţie.

—    Atunci avem aceeaşi destinaţie şi acelaşi ţel: să învăţăm meditaţia Vipassana de la


respectatul guru Goenka. Şi cât de curând — este staţia următoare.

—    Aţi spus „zece zile de tăcere"?

—    Da, Goenka impune întotdeauna nobila tăcere — cu excepţia discuţiilor necesare cu


personalul, elevii nu trebuie să scoată un cuvânt. Aveţi experienţă în meditaţie?
Pam scutură din cap că nu.

—    Eu sunt profesoară universitară. Predau literatură engleză, iar anul trecut una dintre
studentele mele a avut o experienţă vindecătoare şi transfiguratoare la Igatpuri. A început să se
ocupe asiduu de organizarea de centre Vipassana în Statele Unite, iar acum contribuie la
organizarea unui turneu american al lui Goenka.

—    Studenta dumneavoastră spera să-i ofere profesoarei sale un dar. Voia ca şi


dumneavoastră să treceţi, de asemenea, printr-o transformare?

—    Da, ceva de genul acesta. Nu că ea ar fi crezut că trebuie schimbat ceva anume la mine; mai
degrabă ei îi fusese de atât de mare ajutor, încât voia ca şi eu şi alţii să avem aceeaşi
experienţă.

—    Desigur. întrebarea mea a fost greşit formulată; nu am vrut deloc să sugerez că aţi avea
nevoie de o transformare. Mă interesa entuziasmul studentei dumneavoastră. Dar v-a pregătit
cumva pentru acest sejur?

—    Nu, în mod intenţionat. Ea dăduse de acest centru din greşeală şi spunea că cel mai bine ar
fi ca şi eu să vin aici fără nicio preconcepţie. Scuturaţi din cap. Nu sunteţi de acord.

—    A, nu uitaţi că indienii dau din cap dintr-o parte în alta când sunt de acord şi de sus în jos
atunci când nu sunt de acord — invers faţă de americani.

—    O, Doamne. Cred că am intuit asta, inconştient, pentru că multe dintre contactele mele cu
oamenii de aici au fost puţin asimetrice. Probabil că i-am derutat pe cei cu care am vorbit.

—    Nu, nu, mulţi indieni care intră în contact cu occidentalii fac această traducere. în ceea ce
priveşte sfatul pe care vi l-a dat studenta dumneavoastră, nu sunt sigur că sunt de acord că e
bine să fiţi complet nepregătită. Daţi-mi voie să vă amintesc că acesta nu este un centru
pentru începători. Tăcere nobilă, meditaţie începând de la patru dimineaţa, somn puţin şi o
singură masă pe zi. E un regim dificil. Ah, trenul încetineşte. Am ajuns la Igatpuri.

Vijay se ridică, îşi strânse lucrurile şi coborî valiza lui Pam din plasa de bagaje. Trenul se opri.
Vijay spuse, pre-gătindu-se să plece:

—    începe experienţa.

—    Asta înseamnă că nu vom putea vorbi unul cu celălalt la centru?

—    Niciun fel de comunicare, nici în scris, nici prin semne.

—    Dar prin e-mail?

Vijay nu zâmbi.

—    Nobila tăcere este calea corectă de a beneficia de Vipassana.

Părea diferit. Pam simţea deja cum se îndepărtează.

—    Cel puţin mă va consola gândul că sunteţi acolo. E mai puţin ameninţător, atunci când te
gândeşti că eşti singur împreună.

—    Singur împreună. O expresie fericită, răspunse Vijay, fără să privească spre ea.


—    Poate că ne vom întâlni din nou în trenul de întoarcere, spuse Pam.

—    Nu trebuie să ne gândim la asta. Goenka ne va învăţa că nu trebuie să locuim decât în


prezent. Ieri şi mâine nu există. Amintirile trecute, speranţele viitoare nu produc decât
tulburare. Calea către stăpânirea de sine rezidă în observarea prezentului şi lăsarea lui să
alunece neperturbat pe râul conştiinţei noastre.

Fără să privească înapoi, Vijay îşi aruncă valiza pe umăr, deschise uşa compartimentului şi plecă.

Doar intelectul bărbătesc, înceţoşat de impulsuri sexuale, poate să numească sexul frumos acel
sex de proporţii reduse, cu umeri înguşti, şolduri largi şi picioare scurte.— Arthur Schopenhauer
despre femei43.

Subterfugiile tale, lamentaţiile despre stupiditatea lumii şi mizeria umană mă fac să dorm prost
şi să visez urât... Nu am trăit un singur moment neplăcut care să nu fie cauzat de tine.

— Scrisoare a Johannei Schopenhauer către fiul ei44

16

Prima femeie din viata lui


t

Schopenhauer
Cea mai importantă femeie din viaţa lui Arthur era, de departe, mama lui, Johanna, cu care a
avut o relaţie în-lortocheată şi ambivalenţă, ce avea să sfârşească catastrofal. Scrisoarea
Johannei care îl elibera pe Arthur de ucenicia sa conţinea admirabile sentimente materne: grija
ei, iubirea ei, speranţele ei pentru el. însă toate acestea implicau o clauză, anume ca Arthur să
rămână la o distanţă convenabilă de ea. Astfel, scrisoarea ei de eliberare îi recomanda să se
mute din

Hamburg în Gotha, şi nu în casa ei din Weimar, aflată la cincizeci de kilometri distanţă.

Căldura sentimentelor apărute între cei doi în urma eliberării lui Arthur de servitute se stinse
curând, din cauza şederii atât de scurte a băiatului la şcoala pregătitoare din Gotha. După doar
şase luni, Arthur, în vârstă de nouăsprezece ani la acel moment, a fost dat afară pentru că
scrisese o poezie ironică, inteligentă, dar crudă, despre unul dintre profesori; după aceasta a
rugat-o pe mama lui să-i dea voie să se mute la ea şi să-şi continue studiile în Weimar.

Johanna nu era deloc încântată; de fapt, perspectiva ca Arthur să locuiască împreună cu ea o


scotea din minţi. Arthur o vizitase de câteva ori, pentru scurt timp, în perioada de şase luni
petrecute la Gotha, şi fiecare vizită îi produsese Johannei multă neplăcere. Scrisorile trimise
lui Arthur după exmatriculare sunt unele dintre cele mai şocante scrisori trimise vreodată de o
mamă fiului ei:

(...) Iţi cunosc dispoziţia... eşti irascibil şi greu de suportat, şi cred că mi-ar fi foarte dificil să
locuiesc cu tine. Toate calităţile îţi sunt umbrite de inteligenţa superioară, devenind astfel
inutile pentru lume... găseşti peste tot greşeală, mai puţin în ceea ce te priveşte... astfel îi
înveninezi pe cei din jurul tău — nimeni nu doreşte să fie ameliorat sau iluminat într-un mod
atât de constrângător, cu atât mai puţin de către un individ atât de neînsemnat cum eşti tu
deocamdată. Nimeni nu poate suporta critici din partea cuiva care afişează atât de multe
slăbiciuni personale, mai ales comportamentul tău dispreţuitor care proclamă, pe un ton
oracular, că lucrurile stau aşa sau altfel, fără să întrevadă măcar posibilitatea unei erori.

Dacă ai fi mai puţin aşa cum eşti, ai fi doar ridicol, dar, fiind aşa cum eşti, devii cât se poate de
agasant...

Ai fi putut să locuieşti şi să înveţi în Gotha, ca alte mii de elevi... dar tu nu ai vrut asta şi ai fost
exmatriculat... o revistă literară umană, ceea ce îţi doreşti tu să fii, osie ceva plictisitor şi
detestabil, deoarece nu poţi sări pagini sau arunca această mizerie întreagă în sobă, aşa cum
poţi face cu cea tipărită.

Cu timpul, Johanna se resemnă cu faptul că nu putea i'vita să-l primească pe Arthur la Weimar,
în timpul pre-sale pentru admiterea la Universitate, dar îi scrise illn nou, în caz că el nu o
înţelesese, exprimându-şi îngrijorarea în termeni încă şi mai expliciţi:

Cred că cel mai înţelept e să-ţi spun direct ceea ce doresc şi ce cred eu despre aceste probleme,
ca să ne înţelegem încă de la început. Sunt sigură că nu te îndoieşti de faptul că ţin foarte mult
la tine. Ţi-am dovedit asta şi voi continua să o fac cât voi trăi. Ţi-am spus întotdeauna că e
foarte greu de trăit cu tine... Cu cât te cunosc mai bine, cu atât sunt mai convinsă de asta.

Nu o să-ţi ascund că, atâta timp cât tu eşti ceea ce eşti, aş prefera să fac orice sacrificiu, decât
să accept să fiu în preajmă-ţi... Ceea ce îmi repugnă nu rezidă în inima ta; rezidă în fiinţa ta
exterioară, nu în cea interioară. E vorba de ideile, gândirea şi obiceiurile tale; într-un cuvânt, nu
există nimic referitor la lumea exterioară asupra căruia să convenim.

Dragă Arthur, de fiecare dată când m-ai vizitat, doar pentru câteva zile, au intervenit scene
violente de la nimic şi, de fiecare dată, am putut să respir liber doar după ce ai plecat, deoarece
prezenţa ta, lamentaţiile tale referitoare la lucruri inevitabile, faţa ta încruntată, proasta
dispoziţie şi opiniile bizare pe care le emiţi... toate acestea mă deprimă şi mă tulbură, iar pe tine
nu te ajută deloc.

Intenţiile Johannei erau foarte clare. Scăpase, prin bunăvoinţa Domnului, de o căsătorie despre
care crezuse că o va ţine ostatică pentru totdeauna. Ameţită de libertate, era entuziasmată de
ideea de a nu mai trebui să dea vreodată socoteală cuiva. Avea să-şi trăiască propria viaţă, întâl-
nindu-se cu oricine dorea, bucurându-se de legături sentimentale (dar fără să se mai
căsătorească vreodată) şi explorându-şi considerabilele ei talente.

Perspectiva de a renunţa la libertate de dragul lui Arthur era insuportabilă. Nu numai că Arthur
era, de felul său, o persoană deosebit de dificilă şi dominatoare, dar era şi fiul fostului ei
temnicer: încarnarea vie a prea multor trăsături neplăcute ale lui Heinrich.

Şi mai era şi problema banilor. Aceasta interveni prima oară atunci când Arthur, având
nouăsprezece ani la acel moment, o acuză pe mama lui că e prea cheltuitoare, ceea ce periclita
moştenirea pe care el trebuia s-o primească la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Johanna se
înfurie, amintind faptul că se ştia foarte bine că în salonul ei se serveau doar sendvişuri cu pâine
şi unt şi îi reproşă lui Arthur că trăieşte mult peste mijloacele sale, cu mese scumpe şi lecţii de
călărie. în cele din urmă, aceste certuri legate de bani aveau să atingă un nivel insuportabil.

Sentimentele Johannei faţă de Arthur şi faţă de maternitate sunt reflectate în romanele ei: o
eroină reprezentativă pentru Johanna îşi pierde în mod tragic adevărata iubire, iar apoi se
resemnează cu o căsătorie raţională economic, lipsită de dragoste şi uneori opresivă, dar refuză
să aibă copii, într-un gest de sfidare şi afirmare a propriei personalităţi.

Arthur nu împărtăşea nimănui sentimentele sale, iar mai târziu mama sa i-a distrus toate
scrisorile. Totuşi, anumite tendinţe par evidente. Legătura dintre Arthur şi mama sa era una
puternică, iar durerea provocată de disoluţia ei l-a bântuit toată viaţa. Johanna era o mamă
neobişnuită — vivace, directă, frumoasă, independentă în gândire, emancipată, citită. Cu
siguranţă ea şi Arthur discutaseră despre scufundarea lui în literatura antică şi modernă. Este
chiar posibil ca Arthur să fi luat, la cincisprezece ani, decizia lui crucială în favoarea călătoriei în
locul pregătirii pentru facultate, datorită dorinţei sale de a rămâne lângă ea.

I )e-abia după moartea tatălui tonul relaţiei dintre mamă şl fiu s-a schimbat. Probabil că
speranţele lui Arthur de a-şi Înlocui tatăl în inima mamei sale au fost zdrobite de decizia ei
grăbită de a se muta în Weimar, lăsându-1 pe el în I lamburg. Dacă speranţele sale au renăscut
atunci când mama sa l-a eliberat de jurământul făcut lui Heinrich, ele au fost sfărâmate din nou
când ea l-a trimis la Gotha în ciuda resurselor educaţionale mult superioare disponibile In
Weimar. Poate că, aşa cum sugerase mama sa, Arthur făcuse intenţionat în aşa fel încât să fie
exmatriculat de la (iotha. Dacă acţiunile sale se bazau pe dorinţa de a fi din nou împreună cu
mama sa, probabil că a fost descurajat de reticenţa Johannei de a-1 primi în noul ei cămin şi
de prezenţa altor bărbaţi în viaţa ei.

Vinovăţia lui Arthur faţă de sinuciderea tatălui său provenea atât din bucuria simţită în
momentul eliberării, cât şi de teama de a nu-i fi grăbit moartea prin dezinteresul manifestat
faţă de lumea comerţului. în curând vinovăţia lui avea să se transforme într-o apărare aprigă a
bunului nume al tatălui său şi în criticarea aspră a atitudinii lohannei faţă de acesta. Peste ani,
Arthur avea să scrie:

Cunosc femeile. Ele privesc căsătoria ca pe o instituţie utilitară. Bolnav şi nenorocit, tatăl meu
ar fi fost abandonat dacă n-ar fi existat mila iubitoare a unui servitor devotat, care îi îndeplinea
necesităţile elementare de îngrijire. Mama mea dădea petreceri, în timp ce el zăcea în
singurătate; mama mea se distra, în timp ce el suferea cumplit. Asta este dragostea femeilor!45

Când Arthur sosi la Weimar, ca să înveţe cu un meditator pentru admiterea la Universitate, nu i


s-a permis să stea împreună cu mama lui, ci într-o locuinţă separată, pe care i-o găsise ea. Acolo
îl aştepta o scrisoare din partea ei, în care erau descrise cu o claritate nemiloasă regulile
şi limitele relaţiei lor:

Iată care sunt bazele pe care doresc să comunicăm: eşti acasă la tine în locuinţa ta, în a mea eşti
un musafir... care nu se amestecă în treburile casei. Vei veni în fiecare zi la ora unu şi vei
rămâne până la trei, apoi nu te voi mai vedea pentru tot restul zilei, cu excepţia zilelor mele de
salon la care poţi participa, dacă doreşti, de asemenea mâncând la mine acasă în cele două zile,
cu condiţia de a te abţine de la discuţiile plicticoase, în contradictoriu, care pe mine mă înfurie...
în timpul orelor de la prânz îmi poţi spune tot ceea ce trebuie să ştiu despre tine, în rest va
trebui să te descurci singur. Eu nu îţi pot oferi distracţie pe seama distracţiei mele. Destul, acum
ştii care sunt dorinţele mele şi sper că nu vei răsplăti grija şi iubirea mea maternă
revoltându-te.46

Arthur acceptă aceşti termeni, în timpul celor doi ani petrecuţi la Weimar rămânând doar un
observator la evenimentele sociale ale mamei sale şi neadresându-i-se nici măcar o dată
arogantului Goethe. Priceperea lui în greacă, latină, scriitori clasici şi filosofie evoluă într-un
ritm extraordinar, iar la vârsta de douăzeci şi unu de ani fu admis la Universitatea din
Gottingen. în acelaşi timp îşi primi şi moştenirea de douăzeci de mii de taleri, suficientă
pentru a-i oferi un venit îndestulător, dar modest pentru tot restul vieţii. După cum prezisese
tatăl său, urma să aibă mare nevoie de această moştenire — Arthur nu avea să câştige în viaţa
lui niciun pfennig ca învăţat.

Odată cu trecerea timpului, Arthur a început să vadă în tatăl său un înger, iar în mama sa, un
diavol. Credea că gelozia şi suspiciunile tatălui său faţă de Johanna erau bine întemeiate şi îşi
făcea griji că ea nu îi cinsteşte amintirea. în numele tatălui său, îi ceru să ducă o viaţă liniştită şi
izolată. Arthur îi atacă pe cei pe care îi suspecta ca fiind peţitori ai mamei sale, etichetându-i
drept „creaturi produse în masă", inferioare şi nedemne de a-i înlocui tatăl.

Arthur îşi urmă studiile la Universităţile din Gottingen ţi Berlin şi obţinu doctoratul în filosofie
de la Universitatea din Jena. Trăi pentru scurtă vreme în Berlin, dar se refugii1 de acolo din
cauza războiului iminent împotriva lui Napoleon şi se întoarse la Weimar, să trăiască aproape
de mama sa. In curând izbucniră aceleaşi certuri casnice: nu doar eă o mustra de cheltuirea
banilor de care el făcuse rost pentru îngrijirea bunicii, dar o acuza de legături nepotrivite cu
prietenul ei apropiat, Miiller Gerstenbergk. Ostilitatea lui Arthur faţă de Gerstenbergk deveni
atât de violentă, încât Johanna se văzu obligată să se întâlnească cu prietenul ei doar atunci
când Arthur nu era acasă.

în această perioadă avu loc o conversaţie citată adesea, In care Arthur îi dădu mamei sale un
exemplar din disertaţia sa de doctorat, un tratat strălucit asupra principiilor cauzale intitulat
Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente.

Privind pagina de titlu, Johanna remarcă:

—    împătrita rădăcină? Presupun că asta e ceva pentru farmacie?47

—    Va continua să fie citită când din cărţile tale de-abia dacă se va mai găsi un exemplar.

—    Da, nu mă îndoiesc că întregile tiraje din cărţile tale vor fi încă în librării.

Arthur nu făcea compromisuri în privinţa titlurilor, respingând orice raţiune comercială. Despre
împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente ar fi trebuit intitulată, mai adecvat, O teorie a
explicaţiei. Cu toate acestea, ediţiile ei continuă să apară şi după două sute de ani. Nu sunt
multe disertaţii care pot să pretindă o astfel de distincţie.

Certurile violente despre bani şi despre relaţiile Johannei continuară, până când răbdarea
acesteia se epuiză. Johanna declară că nu va rupe relaţia cu Gerstenbergk sau cu
oricine altcineva de dragul lui Arthur. îi ordonă să plece, îl invită pe Gerstenbergk să se mute în
camerele eliberate şi îi scrise I iului ei această scrisoare fatală:

Uşa pe care ai trântit-o ieri atât de zgomotos, după ce te-ai comportat necuviincios faţă de
mama ta, va rămâne pentru totdeauna închisă între noi doi. Plec la ţară şi nu mă voi întoarce
până nu voi afla că te-ai mutat... Nu ştii cum e inima unei mame — cu cât iubeşte mai mult, cu
atât resimte mai dureros fiecare lovitură din partea unei mâini odată îndrăgite... Tu eşti cel care
te-ai rupt de mine: neîncrederea ta, criti-cile la adresa vieţii mele şi a modului în care îmi
aleg prietenii, comportamentul dispreţuitor faţă de mine, aroganţa faţă de sexul meu, refuzul
de a contribui la mulţumirea mea, lăcomia ta — acestea şi multe altele mă fac să te consider un
om rău... Dacă aş fi fost moartă şi ar fi trebuit să ai de-a face cu tatăl tău, ai fi îndrăznit să-l
dădăceşti? Sau să-i controlezi viaţa şi prieteniile? îi sunt eu inferioară? A făcut el mai mult
pentru tine decât am făcut eu? Te-a iubit mai mult decât mine? Urmează-ţi drumul tău, nu mai
vreau să am de-a face cu tine... Lasă-ţi adresa, dar să nu-mi scrii!

De acum încolo nici nu îţi voi mai scrie, nici nu îţi voi mai citi scrisorile... Acesta este sfârşitul...
M-ai rănit atât de profund. Trăieşte şi fii cât mai fericit posibil.48

Şi, într-adevăr, acela era sfârşitul. Johanna mai trăi încă douăzeci şi cinci de ani, dar mama şi fiul
nu se mai întâlniră niciodată. Amintindu-şi de părinţii săi, Schopenhauer scria la bătrâneţe:

Cei mai mulţi bărbaţi se lasă seduşi de o faţă frumoasă... natura le face pe femei să îşi expună
deodată întregul strălucirii lor... şi să creeze „senzaţie"... dar natura ascunde numeroasele rele
[aduse de femei], precum cheltuielile nesfârşite, necesităţile copiilor, spiritul refractar,
încăpăţânarea, îmbătrânirea şi urâţirea după doar câţiva ani, înşelarea, încomorarea, capriciile,
fixaţiile, crizele de isterie, iadul şi diavolul.

De aceea numesc căsătoria o datorie contractată în tinereţe şi plătită la bătrâneţe...49

Marile suferinţe le fac pe cele mai mici imposibil de simţit şi, corelativ, în lipsa marilor suferinţe,
chiar şi cele mai mici supărări şi neplăceri ne chinuie.50

17

La începutul următoarei şedinţe, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Bonnie. Ea începu, cu o voce
ezitantă:

—    Până la urmă n-a fost o idee chiar atât de bună să mă I rec pe agendă, pentru că toată
săptămâna m-am gândit la ce să spun, mi-am repetat replicile la nesfârşit, chiar dacă ştiu că aici
nu e cea mai bună modalitate să vii cu texte pregătite. Julius a spus mereu că grupul trebuie să
fie spontan, dacă vrea să funcţioneze. Nu-i aşa?

Bonnie privi spre Julius. Acesta aprobă din cap.

—    Bonnie, încearcă să laşi la o parte textele pregătite. I ncearcă asta: închide ochii şi
imaginează-ţi că iei discursul tău pregătit, îl ţii în faţa ta şi îl rupi în jumătate, apoi încă o dată.
Acum aruncă-1 la coşul de gunoi. Bine?

Bonnie dădu din cap, cu ochii închişi.

—    Sunt sigură că toţi vă amintiţi de mine. Eram fetiţa grasă din clasă cu voi, la şcoala generală.
Foarte dolofană, foarte neîndemânatică, cu părul prea cârlionţat. Cea care era penibilă la
gimnastică, primea cele mai puţine felicitări de Ziua îndrăgostiţilor, plângea des, nu avea niciun
prieten apropiat, întotdeauna mergea singură acasă, nu o invita nimeni la bal şi era atât de
îngrozită, încât nu ridica niciodată mâna la ore, chiar dacă o ducea mintea destul de bine şi ştia
răspunsul. Iar Rebecca, ei bine, ea era izomerul meu...

—    Ce era? întrebă Tony.

Se prelinsese pe scaun, aproape la orizontală.

—    lzomerul e ca o imagine în oglindă, răspunse Bonnie.

—    lzomerul se referă la doi compuşi chimici, declară Philip, care au componente identice, în


aceleaşi proporţii, dar ale căror proprietăţi diferă din cauza modului în care sunt dispuşi atomii.

—    Mersi, Philip, spuse Bonnie. Poate că am folosit un cuvânt prea pretenţios. Dar, Tony, aş
vrea să-ţi spun că admir modul în care îţi respecţi hotărârea de a semnala de fiecare dată când
nu înţelegi ceva. Şedinţa aceea de acum două luni, în care ai mărturisit că ţi-e ruşine de lipsa ta
de educaţie şi de munca ta fizică, mi-a dat posibilitatea de a vorbi despre unele dintre
problemele mele. Bun, acum să revenim la perioada şcolii. Rebecca era opusul meu perfect, în
toate privinţele — absolut în toate. Aş fi fost în stare de orice ca să fiu prietenă cu o Rebecca —
aş fi fost în stare să ucid ca să fiu o Rebecca. In ultimele câteva săptămâni am fost asaltată de
amintiri din copilăria mea de coşmar.

—    Fetiţa aceea grasă mergea la şcoală acum foarte mult timp, spuse Julius. Ce a trezit-o la
viaţă acum?

—    Ei, asta e partea cea mai grea. N-aş vrea ca Rebecca să se supere pe mine...

—    E mai bine să i te adresezi direct, Bonnie, interveni Julius.

—    Bine, spuse Bonnie, întorcându-se spre Rebecca. Aş vrea să spun ceva despre tine, dar n-aş
vrea să te superi pe mine.

—    Sunt numai urechi, spuse Rebecca, extrem de atentă la Bonnie.

—    Când văd cum procedezi cu bărbaţii aici, în grup — cum îi interesezi, cum îi ispiteşti — mă
simt complet neajutorată. îmi revin toate acele senzaţii vechi şi neplăcute: grasă, neînsemnată,
neatrăgătoare, depăşită.

—    Nietzsche, interveni Philip, a spus odată că, atunci când ne trezim descurajaţi în mijlocul
nopţii, duşmani pe care i-am învins cu mult timp în urmă se întorc ca să ne bântuie.

Bonnie zâmbi larg şi se întoarse spre Philip.

îmi fad un cadou, Philip, un cadou foarte drăguţ. Nu ţi Iu de ce, dar ideea unor duşmani odată
învinşi care apar illn nou mă face să mă simt mai bine. Simplul fapt că numeşti ceva îl face mai...

—    Stai puţin, Bonnie, o întrerupse Rebecca. Aş vrea să revenim la modul în care ispitesc eu
bărbaţii de aici — rxplică-ne, te rog.

Pupilele lui Bonnie se lărgiră; evita ochii Rebeccăi.

Nu e vorba de tine. Nu e nimic greşit în ceea ce faci — e vorba de mine, aceasta e reacţia mea la
comportamentul perfect normal al femeilor.

—    Ce comportament? Despre ce vorbeşti?

Bonnie inspiră profund şi spuse:

—    Afişarea. Te afişezi. Aşa mi se pare mie. La ultima şedinţă nici nu mai ştiu de câte ori ţi-ai
scos agrafele, ţi-ai despletit părul şi l-ai scuturat şi ţi-ai trecut degetele prin el, dar, (>ricum, de
mai multe ori decât îmi amintesc c-o făceai înainte. Probabil că are legătură cu intrarea lui Philip
în grup.

—    Despre ce vorbeşti? întrebă Rebecca.

—    Ca să-l cităm pe bătrânul înţelept, Sfântul Julius, o întrebare nu e o întrebare dacă ştii
răspunsul, interveni Tony.

—    De ce n-o laşi pe Bonnie să vorbească, Tony? spuse Rebecca, aruncându-i o privire de


gheaţă.

Tony era imperturbabil.

—    E evident. Philip intră în grup, iar tu te schimbi — te schimbi într-o... ăăă... care e cuvântul
potrivit.... te dai la el. Am înţeles corect, Bonnie?

Bonnie aprobă din cap. Rebecca scoase din poşetă un şerveţel şi îşi tamponă ochii, având grijă
la rimei.

—    Mi se pare extrem de jignitor.

—    Exact la asta n-aş vrea să ajungem, spuse Bonnie rugător. Nu e vorba de tine, Rebecca —
am tot spus asta. Nu faci nimic greşit.

—    Asta nu ţine la mine — dacă aduci en passant câteva acuzaţii urâte comportamentului meu
şi apoi spui că nu e vorba de mine, asta nu înseamnă că e mai puţin urât.

—    En passant? întrebă Tony.

—    En passant, interveni Philip, înseamnă în trecere — e un termen des întâlnit în şah, atunci
când pionul avansează două pătrăţele la prima lui mutare şi trece pe lângă un pion advers.

. — Philip, îţi place să te dai mare. Ştiai asta? spuse Tony.

—    Ai pus o întrebare. Eu ţi-am răspuns, spuse Philip, deloc afectat de atacul lui Tony. Doar
dacă întrebarea ta nu era o întrebare.

—    Au, aici m-ai prins.

Tony îi cercetă pe ceilalţi membri ai grupului şi spuse:

—    Poate că m-am prostit eu. Mă simt din ce în ce mai lăsat pe dinafară. Mi se pare mie sau
aici încep să apară mai multe cuvinte mari? Poate că venirea lui Philip îi afectează şi pe ceilalţi,
nu doar pe Rebecca.

Julius interveni cu cea mai comună şi eficientă tactică a psihoterapeutului de grup — mută
atenţia de la conţinut la procedură, adică de la cuvintele rostite la natura relaţiilor dintre părţile
care interacţionau.

—    Astăzi se întâmplă multe. Poate că ar fi bine să ne oprim puţin şi să încercăm să înţelegem


ce se întâmplă. Daţi-mi voie ca mai întâi să vă întreb pe toţi: ce credeţi că se petrece în relaţia
dintre Bonnie şi Rebecca?

—    Greu de spus, răspunse Stuart.

El era primul care răspundea la întrebările puse de Julius.

—    Chiar nu-mi dau seama dacă Bonnie are o singură intenţie sau două, spuse el folosindu-şi
tonul profesional, de doctor.

—    Adică? întrebă Bonnie.

—    Adică ce intenţie ai? Vrei să vorbeşti despre probleme legate de bărbaţi şi despre


concurenţa dintre tine şi alte femei? Sau vrei să o ataci pe Rebecca?
—    Eu o văd din ambele perspective, spuse Gill. înţeleg cum lucrul ăsta îi trezeşte lui Bonnie
amintiri neplăcute. Dar înţeleg şi de ce s-a supărat Rebecca — adică poate că nici nu şi-a dat
seama că îşi aranjează părul — iar mie, personal, nu mi se pare cine ştie ce mare chestie.

-    Eşti plin de tact, Gill, spuse Stuart. Ca de obicei, în-i un i să împaci toate părţile, în special
doamnele. Dar, ştii, il mă te străduieşti atât de mult să înţelegi perspectiva luminină, nu o să
poţi vorbi niciodată cu propria ta voce. Anta ţi-a spus Philip săptămâna trecută.

Mă simt jignită de comentariile acestea sexiste, Stuart, •puse Rebecca. Sincer, un doctor n-ar
trebui să spună aşa i uvn. Poveştile astea cu „perspectiva feminină" sunt ridicole.

Bonnie ridică mâinile în formă de „T".

-    Trebuie să cer time out — nu mai pot aşa. Sunt lucruri Importante, dar e ceva nerealist; nu
mai pot continua aşa.

I tim putem să funcţionăm ca de obicei când Julius tocmai ne-a anunţat săptămâna trecută că e
pe moarte? E greşeala mea: n-ar fi trebuit deloc să deschid astăzi acest subiect, despre mine şi
Rebecca... e atât de neînsemnat. Totul e neînsemnat, prin comparaţie.

Tăcere. Toată lumea privea în pământ. Bonnie întrerupse tăcerea.

—    Aş vrea să revin la început. Ar fi trebuit să încep această şedinţă .descriind un vis, un


coşmar pe care l-am avut după ultima şedinţă. Cred că e vorba despre tine, Julius.

—    Dă-i drumul, o îndemnă Julius.

—    Era noapte. Eram într-o gară întunecoasă...

—    încearcă să foloseşti timpul prezent, Bonnie, o întrerupse Julius.

—    Ar fi trebuit să ştiu asta până acum. Bun — e noapte. Sunt într-o gară întunecoasă. încerc să
prind un tren, dar acesta se pune în mişcare. Merg mai repede, ca să pot urca.

I ’rin faţa mea trece vagonul-restaurant, plin de oameni bine îmbrăcaţi, care mănâncă şi beau
vin. Nu ştiu sigur pe unde să mă urc. Acum trenul începe să meargă mai repede, iar ultimele
vagoane sunt din ce în ce mai mizerabile, cu ferestrele bătute în scânduri. Ultimul vagon, cel al
angajaţilor, e doar un schelet complet distrus. Trenul trece pe lângă mine şi şuieră atât de tare,
încât mă trezesc, la patru dimineaţa. Inima îmi bătea tare, eram leoarcă de transpiraţie şi nu am
mai reuşit să adorm noaptea trecută.

—    Poţi vedea şi acum trenul? întrebă Julius.

—    Cât se poate de clar. Cum se îndepărtează pe şine. Visul încă mă sperie. E ciudat.

—    Ştii ce cred eu? spuse Tony. Cred că trenul e grupul nostru de terapie şi boala lui Julius o să-
l distrugă.

—    Exact, spuse Stuart, trenul e grupul — te duce undeva şi te hrăneşte pe drum — ştiţi,
oamenii din vagonul-res-taurant.

—    Da, dar de ce nu te-ai putut urca? Ai alergat? întrebă Rebecca.

—    N-am alergat; era ca şi cum aş fi ştiut că nu mă pot urca.


—    Ciudat. Ca şi cum ai fi vrut să urci, dar în acelaşi timp n-ai fi vrut, spuse Rebecca.

—    Ce e sigur e că nu mă străduiam prea mult.

—    Poate ţi-era prea frică să te urci? întrebă Gill.

—    V-am spus cumva că sunt îndrăgostit? spuse Julius.

Asupra grupului se aşternu tăcerea. Tăcere completă.

Julius privi în jur, poznaş, la feţele uimite şi preocupate.

—    Da, sunt îndrăgostit de acest grup, mai ales atunci când lucrează aşa ca astăzi. Excelent
modul în care aţi lucrat pe acest vis. Sunteţi extraordinari. Hai să vă spun şi eu ce cred. Mă
gândeam, Bonnie, dacă nu cumva trenul e un simbol şi pentru mine. Acel tren mirosea a moarte
şi a întuneric. Şi, cum a spus Stuart, oferă hrană. Asta e ce încerc să fac şi eu. Dar eşti
înspăimântată de el — aşa cum probabil eşti înspăimântată şi de mine sau de ce se întâmplă cu
mine. Iar acel ultim vagon, cel scheletic: nu este acesta un simbol, o previziune a degradării
mele?

Bonnie îşi luă şerveţele din cutia din mijlocul camerei, se şterse la ochi şi începu să se bâlbâie:

—    Eu... ăăă... eu... nu ştiu ce să răspund... toată chestia asta e ireală... Julius, mă copleşeşti,
mă termină modul ăsta detaşat în care vorbeşti despre moarte.

—    Toţi murim, Bonnie. Numai că eu îmi cunosc mai bine coordonatele decât voi, ceilalţi, spuse
Julius.

—    Exact la asta mă refeream, Julius. întotdeauna mi-a plăcut ironia ta, dar acum, în situaţia
aceasta, pare să evite lucrurile. îmi amintesc că odată — era în perioada în care Tony trebuia să
stea în weekend la puşcărie şi nu vorbeam despre asta — ai spus că dacă grupul ignoră ceva
important pentru el, atunci nimic important nu mai poate fi discutat.

Două lucruri, spuse Rebecca. Mai întâi, Bonnie, noi discutam despre ceva important chiar acum
— mai multe Inc ruri importante — şi în al doilea rând, Dumnezeule, ce-ai vrea să facă Julius? El
chiar vorbeşte despre asta.

—    De fapt, spuse Tony, chiar s-a enervat că am auzit asta de la Philip, în loc să ne spună el
personal.

—    Sunt de acord, spuse Stuart. Aşa că, Bonnie, ce anume vrei de la el? Se ocupă de asta. A
spus că s-a adresat propriului grup de terapie ca să primească ajutor.

Julius întrerupse discuţia. Se ajunsese prea departe.

—    Ştiţi, apreciez tot acest sprijin din partea voastră, dar când e chiar atât de puternic, încep
să-mi fac griji. Poate că exagerez eu, dar ştiţi când s-a hotărât Lou Gehrig să se retragă? S-a
întâmplat într-un meci în care toţi colegii de echipă au început să-l laude pentru cum prinsese o
minge uşoară. Poate că vi se pare că sunt prea fragil ca să vorbesc in numele meu.

—    Deci unde ajungem din acest punct? întrebă Stuart.

—    Mai întâi, aş vrea să-ţi spun ţie, Bonnie, că ai dat dovadă de mult curaj spunând lucrurilor
pe nume în acest subiect delicat. Mai mult, ai perfectă dreptate: eu am încurajat o anumită...
nu, multă refulare aici. O să ţin acum un mic discurs, ca să vă explic totul. în ultimul timp am
avut câteva nopţi în care n-am putut dormi, aşa că am avut destul timp să mă gândesc la toate,
inclusiv la ce să fac cu pacienţii mei şi cu acest grup. N-am niciun fel de exerciţiu pentru asta.
Nimeni nu exersează finalurile. Se întâmplă doar o dată. Nu se scriu manuale pentru această
situaţie — aşa că totul e improvizaţie. Sunt pus în situaţia de a decide ce să fac cu timpul care
mi-a mai rămas. Şi ce variante am? Să renunţ la pacienţii mei şi să pun capăt acestui grup?
Nu sunt pregătit să fac asta; mai am cel puţin un an de sănătate, iar pentru mine munca
înseamnă foarte mult. A-mi înceta complet activitatea ar însemna să mă tratez singur ca pe
un paria. Am văzut nenumăraţi pacienţi cu boli incurabile care mi-au spus că izolarea ce venea
odată cu boala lor era cel mai rău lucru dintre toate. Iar izolarea e una dublă: mai întâi,
persoana foarte bolnavă se izolează singură, pentru că nu vrea să-i tragă şi pe ceilalţi în
disperarea ei — şi vă pot spune categoric că asta este una din grijile mele faţă de acest grup —
şi, în al doilea rând, ceilalţi îl evită şi ei, deoarece nu ştiu cum să vorbească cu el sau deoarece
nu vor să aibă de-a face cu moartea. Aşa că a întrerupe legătura cu voi nu e o variantă bună
pentru mine şi, mai mult, cred că nici pentru voi. Am văzut mulţi oameni cu boli incurabile
care s-au schimbat, au devenit mai înţelepţi, mai copţi, având foarte multe lucruri să-i înveţe pe
ceilalţi. Cred că asta începe deja să se întâmple şi cu mine şi sunt convins că voi avea multe
lucruri să vă ofer în lunile următoare. Dar, dacă e să continuăm să lucrăm împreună, e posibil să
vă confruntaţi cu multă angoasă. Nu numai că va trebui să faceţi faţă apropierii morţii mele, dar
probabil că vă veţi confrunta şi cu a voastră. Asta e tot. Poate că ar fi bine să vă gândiţi la asta şi
să decideţi ce vreţi să faceţi.

—    Eu nu trebuie să mă gândesc, spuse Bonnie. Mie îmi place foarte mult grupul ăsta şi toţi
membrii lui şi vreau să continui să vin aici cât mai mult posibil.

O parte din membri îşi exprimară acordul cu Bonnie, apoi Julius spuse:

—    Apreciez încrederea voastră. Dar regulile de bază ale terapiei de grup subliniază puterea
terifiantă a presiunii grupului. E greu să te opui consensului în public. Ar fi nevoie de o hotărâre
supraomenească pentru ca oricare dintre voi să spună astăzi „îmi pare rău, Julius, dar asta e
prea mult pentru mine, aş prefera să-mi găsesc un psihanalist sănătos, pe cineva suficient de
apt ca să aibă grijă de mine." Aşa că astăzi nu luăm decizii. Haideţi să rămânem deschişi, să
continuăm să ne evaluăm munca şi să vedem cum se simte fiecare după vreo câteva
săptămâni. Un mare pericol, pe care Bonnie l-a exprimat astăzi, este ni problemele voastre să
înceapă să pară prea puţin imporţi! n te pentru a fi discutate. Aşa că trebuie să găsim cea utili
bună cale prin care eu să vă fac să lucraţi la propriile voastre probleme.

—    Cred că asta şi faci, spuse Stuart, prin faptul că ne ţii l>! curent.

Bun. Mulţumesc, asta vine la momentul potrivit. Acum haide să revenim la voi, oameni buni.

Tăcere îndelungată.

—    Deci poate că, totuşi, nu v-am eliberat. Aş vrea să încerc ceva. Ai putea tu, Stuart, sau
altcineva, să faceţi un rezumat, care e agenda noastră; care sunt subiectele de astăzi?

Stuart era cronicarul neoficial al grupului: era înzestrat cu o asemenea capacitate de memorare,
încât Julius putea apela oricând la el pentru o dare de seamă a evenimentelor prezente sau
trecute ale grupului. încerca să nu abuzeze de Stuart, deoarece acesta făcea parte din grup
pentru a învăţa cum să relaţioneze cu ceilalţi, nu ca să devină grefierul grupului. Deşi era
extraordinar cu micuţii săi pacienţi, Stuart era pierdut din punctul de vedere al
socializării, atunci când depăşea limitele rolului său de pediatru. Chiar şi în cadrul grupului,
Stuart purta adesea în buzunarul de la cămaşă acesoriile meseriei sale: spatula pentru
limbă, stiloul lanternă, acadele, mostre de medicamente. în ultimul an Stuart fusese o forţă
stabilă în grup şi făcuse progrese enorme în „operaţiunea umanizare", cum îi spunea el.
Dar sensibilitatea lui interpersonal era în continuare atât de puţin dezvoltată, încât relata
evenimentele grupului cu multă candoare.

înainte de a răspunde, Stuart se lăsă pe spătarul scaunu-lui său şi închise ochii.

—    Păi, să vedem... am început cu Bonnie şi dorinţa ei de a vorbi despre copilărie.

Bonnie îl criticase adesea pe Stuart, astfel că, înainte de a continua, acesta căută din priviri
aprobarea ei.

—    Nu, nu e chiar aşa, Stuart. Faptele sunt corecte, tonul este greşit. Faci totul să sune prea
frivol. Ca şi cum aş fi vrut să povestesc ceva de distracţie. Sunt foarte multe amintiri din
copilăria mea care acum au revenit şi mă bântuie. înţelegi diferenţa?

—    Nu sunt sigur. N-am spus că o făceai de distracţie. Asta e exact genul de lucruri de care se
plânge soţia mea. Dar să continuăm: apoi a urmat o discuţie cu Rebecca, în care ea se simţea
insultată şi furioasă pentru că Bonnie explicase cum se afişează ea, încercând să-l impresioneze
pe Philip.

Rebecca se plesni cu palma peste frunte şi murmură „E, pe dracu'", dar Stuart nu o băgă în
seamă şi continuă.

—    Apoi a fost senzaţia lui Tony că noi folosim acum un vocabular mai complex ca să-l
impresionăm pe Philip. Apoi Tony a spus că lui Philip îi place să se dea mare. Şi răspunsul tăios
al lui Philip. Apoi a fost remarca mea către Gill că se străduieşte atât de mult să le facă pe plac
femeilor, încât şi-a pierdut simţul propriului eu.

Stuart privi prin cameră.

—    Să vedem ce mai era... Ar mai fi Philip — nu ce a spus, ci ceea ce nu a spus. Nu vorbim prea
mult despre Philip, ca şi cum ar fi un tabu. Dacă te gândeşti bine, nu vorbim nici măcar despre
faptul că nu vorbim despre el. Şi, bineînţeles, mai e Julius. Dar am vorbit despre asta. Numai că
Bonnie era deosebit de preocupată şi protectoare, cum e adesea faţă de Julius. De fapt, partea
despre Julius din şedinţă a început cu visul lui Bonnie.

—    Impresionant, Stuart, spuse Rebecca. Şi aproape complet: ai lăsat deoparte un singur lucru.

—    Anume?

—    Tu însuţi. Faptul că eşti din nou aparatul de fotografiat al grupului şi, în loc să te implici, faci
poze.

Grupul îi reproşase adesea lui Stuart stilul său impersonal de participare. Cu câteva luni în urmă,
el descrisese un vis în care fiica sa intrase în nişte nisipuri mişcătoare, iar el nu putuse să o
salveze din cauză că pierduse prea mult timp ca să scoată aparatul de fotografiat din rucsac şi
să pozeze scena. Atunci îl numise Rebecca „aparatul de fotografiat al grupului".

-    Corect, Rebecca. Acum o să-mi bag la loc aparatul de fotografiat şi o să spun că sunt cu totul
de acord cu Bonnie: «•(şti o femeie atrăgătoare. Dar asta nu e ceva nou pentru tine, o ştii prea
bine. Şi ştii că şi eu cred asta. Şi bineînţeles că te «fişezi pentru Philip — despletindu-ţi părul,
aranjându-1 şi pieptănându-1. Era evident. Cum m-am simţit eu din cauza asta? Puţin gelos. Nu,
foarte gelos... nu te-ai afişat niciodată pentru mine. Nimeni nu a făcut asta vreodată pentru
mine.

—    Lucrurile de felul ăsta mă fac să mă simt ca într-o închisoare, replică Rebecca tăios. Urăsc
momentele în care bărbaţii încearcă să mă domine în felul ăsta, ca şi cum fiecare mişcare a mea
ar fi judecată.

Rebecca rostea apăsat fiecare cuvânt, cu o agresivitate şi asprime care nu mai ieşiseră de foarte
mult timp la iveală.

Julius îşi amintea primele impresii pe care i le lăsase Rebecca. Acum zece ani, cu mult înainte ca
ea să intre în grup, o tratase individual, timp de un an. Era o fiinţă delicată, cu o graţie gen
Audrey Hepburn, trup zvelt, extraordinar de frumos, şi ochi mari. Şi cine ar fi putut uita prima ei
remarcă de la terapie? „De când am împlinit treizeci de ani am observat că, atunci când intru în
restaurante, nimeni iui se mai opreşte să se uite la mine. Sunt distrusă."

Două surse intelectuale îl ghidaseră pe Julius în munca lui cu ea, atât individual, cât şi în grup.
Prima era îndemnul lui Freud ca psihanalistul să relaţioneze normal cu o femeie frumoasă, fără
să aibă reţineri şi să n-o sancţioneze doar pentru că e frumoasă. A doua era un eseu pe care îl
citise în studenţie, „Femeia frumoasă şi deşartă", care argumenta că femeia cu adevărat
frumoasă este atât de adesea apreciată şi răsplătită exclusiv pentru aspectul ei, încât ea
neglijează să îşi dezvolte şi alte părţi ale sinelui. încrederea ei în sine şi senzaţia de succes sunt
doar superficiale, iar de îndată ce frumuseţea i se estompează, îşi dă seama că are puţine
de oferit: nu şi-a cultivat arta de a fi o persoană interesantă şi nici nu a fost preocupată de
ceilalţi.

—    Eu fac unele observaţii şi mi se spune că sunt aparat de fotografiat, spuse Stuart, iar dacă
spun ceea ce simt sunt etichetat ca bărbat dominator. Asta apropo de a fi încolţit.

—    Eu nu înţeleg, Rebecca, spuse Tony. Ce e aşa mare scofală? De ce te enervezi? Stuart nu


spune decât ceea ce ai spus tu însăţi. De câte ori nu ai spus că ştii cum să flirtezi, că e ceva
natural pentru tine? îmi amintesc că ai spus că ai avut o viaţă uşoară în facultate şi în biroul tău
de avocatură deoarece îi manipulai pe bărbaţi cu sexualitatea ta.

—    Mă faci să par o curvă.

Rebecca se întoarse brusc spre Philip:

—    Nu ţi se pare că mă face să par o curvă?

Netulburat din contemplarea locului său preferat de pe

tavan, Philip răspunse imediat:

—    Schopenhauer spunea că o femeie foarte atrăgătoare, ca şi un bărbat foarte inteligent,


sunt destinaţi categoric unei vieţi izolate. Susţinea că ceilalţi sunt orbiţi de invidie şi îi poartă
ranchiună persoanei superioare lor. Din acest motiv, astfel de oameni nu au niciodată prieteni
apropiaţi de acelaşi sex.

—    Asta nu e neapărat adevărat, spuse Bonnie. Mă gândesc la Pam, membrul nostru absent,
care e şi ea frumoasă şi are multe prietene apropiate.

—    Da, Philip, spuse Tony, vrei să spui că trebuie să fii urât sau tâmpit ca să fii popular?

—    Exact, spuse Philip, iar o persoană înţeleaptă nu-şi va petrece viaţa căutând popularitatea.
E o amăgire. Popularitatea nu defineşte ceea ce e adevărat sau bun; chiar dimpotrivă, e un
nivelator, ceva ce prosteşte. E mult mai bine să îţi cauţi în sinea ta valorile şi obiectivele.

—    Şi care sunt obiectivele şi valorile tale?

Dacă Philip a observat iritarea din întrebarea lui Tony, nu a lăsat deloc să se vadă asta şi a
răspuns candid:

—    Ca şi Schopenhauer, doresc să vreau cât mai puţin şi să ştiu cât mai mult posibil.

—    Philip, interveni Rebecca, ceea ce tu sau Schopenhauer aţi spus despre prieteni descrie
perfect cazul meu: adevărul e că am puţine prietene apropiate. Dar ce crezi despre doi oameni
cu interese şi capacităţi similare? Nu crezi că în acest ni/ prietenia e posibilă?

înainte ca Philip să apuce să răspundă, Julius interveni:

—    Timpul nostru de astăzi aproape s-a terminat. Aş vrea ni\ văd ce simţiţi voi faţă de aceste
ultime cincisprezece minute. Haide să vedem cum stăm.

- Nu suntem la obiect, spuse Gill. Am deviat. A apărut lin subiect paralel.

—    Pe mine mă pasionează, spuse Rebecca.

—    Nu, avem prea multe în cap, spuse Tony.

—    Sunt de acord, spuse Stuart.

—    Eu nu ştiu ce mai am în cap, spuse Bonnie. Sunt pe punctul să explodez sau să ţip sau...

Bonnie se ridică brusc, îşi luă geanta şi haina şi ieşi v.il-vârtej din cameră. După o clipă, Gill sări
în picioare şi alergă după ea, s-o aducă înapoi. Grupul ascultă paşii care se îndepărtau, într-o
linişte stânjenitoare. După puţin timp, (iiII se întoarse şi îi informă, în timp ce se aşeza:

—    E bine, a zis că-i pare rău, dar trebuie să se liniştească puţin. O să ne spună despre asta
săptămâna viitoare.

—    Ce Dumnezeu se întâmplă? spuse Rebecca, deschi-/ându-şi geanta ca să-şi scoată ochelarii
de soare şi cheile ile la maşină. Mă scoate din minţi când face asta. E foarte enervant.

—    Are idee cineva ce se întâmplă? întrebă Julius.

—    SPM, cred, spuse Rebecca.

Tony văzu cum Philip se strâmbă, în semn de confuzie, şi interveni:

—    SPM — sindrom premenstrual.

Când Philip dădu din cap, Tony îşi încleştă pumnii, cu degetele mari ridicate în sus.

—    Hei, te-am învăţat şi eu ceva.

—    Trebuie să încheiem, spuse Julius, dar am o presupunere referitoare la ce se întâmplă cu


Bonnie. Gândiţi-vă la rezumatul lui Stuart. Vă amintiţi cum a deschis Bonnie şedinţa — vorbind
despre fetiţa grăsuţă şi neatrăgătoare de la şcoală şi despre incapacitatea ei de a concura cu
celelalte fete, în special cu cele frumoase? Ei bine, mă întreb dacă acest lucru nu a fost recreat
astăzi în grup? Ea a deschis şedinţa şi, destul de rapid, grupul a părăsit-o în favoarea Rebeccăi.
Cu alte cuvinte, e posibil ca exact lucrul despre care ea voia să vorbească să fi fost înfăţişat aici,
în culori vii, fiecare dintre noi jucând un rol în acest spectacol.

Nimic nu-l mai poate alarma sau mişca. Toate cele o mie de fire ale voinţei care ne leagă de
lume şi care ne târăsc (plini de nelinişte, dorinţă, furie şi frică) într-o parte şi alta, în
neîntreruptă durere: pe toate acestea el le-a tăiat imediat. Zâmbeşte şi priveşte calm în spate,
la fantasmagoria acestei lumi, care stă acum în faţa lui la fel de indiferentă ca şahiştii la sfârşitul
partidei.51

Spectacolul trecător.
18
Pam în India (2)
Câteva zile mai târziu, Pam stătea întinsă în pat, la ora trei dimineaţa, privind în întuneric.
Mulţumită intervenţiei studentei sale, Marjorie, care îi asigurase privilegii de VIP, Pam avea o
cameră semiprivată, un mic alcov cu toaletă, chiar lângă dormitorul comun al femeilor. Cu toate
acestea, alcovul nu oferea izolare fonică, iar Pam auzea respiraţia celorlalte 150 de eleve
Vipassana. Şuieratul aerului o ducea înapoi, în dormitorul de la mansarda din casa părinţilor
ei din Baltimore, unde stătea trează, ascultând cum vântul de martie zgâlţâie fereastra.

Pam putea suporta toate celelalte rigori ale ashramu-Iui — trezirea la 4 dimineaţa, unica masă a
zilei, frugală şi vegetariană, orele nesfârşite de meditaţie, tăcerea, dotările spartane —, dar
lipsa somnului o ucidea. Mecanismul adormirii părea să îi scape complet. Cum făcea asta
înainte? Nu, întrebarea e pusă greşit, îşi spuse ea — întrebarea complicii problema, pentru că a
adormi era unul dintre acele lucruri care nu pot fi făcute voluntar; trebuie făcut
neintenţionat Dintr-o dată, în minte îi apăru o veche amintire a porcu şorului Freddie. Freddie
era un detectiv priceput dintr-o serie de cărţi pentru copii la care nu se mai gândise de
vreo douăzeci şi cinci de ani; un miriapod care nu mai putea merge din cauză că nenumăratele
lui picioare ieşiseră din ritm îi cere ajutorul. în cele din urmă, Freddie rezolvă problema
recomandându-i miriapodului să meargă fără să-şi privească picioarele sau să se gândească la
ele. Soluţia e să îţi opreşti conştiinţa şi să laşi înţelepciunea trupului să preia conducerea. La fel
şi cu somnul.

Pam încercă să adoarmă aplicând tehnicile pe care le învăţase la şedinţe, curăţându-şi mintea şi
lăsând toate gândurile să se scurgă în afara ei. Goenka, un guru grăsuţ, cu piele de culoarea
bronzului, pedant, excesiv de serios şi afectat, începuse prin a spune că îi va învăţa Vipassana,
dar mai întâi trebuie să îl înveţe pe elev cum să îşi liniştească mintea. (Pam suportase folosirea
exclusivă a pronumelui masculin; valurile feminismului nu ajunseseră încă pe ţărmurile Indiei.)

în primele trei zile, Goenka îi instruise în anapana-sati — respiraţia atentă. Iar zilele erau lungi.
Pe lângă o conferinţă zilnică şi o scurtă sesiune de întrebări şi răspunsuri, singura activitate de la
patru dimineaţa la nouă şi jumătate seara era meditaţia. Goenka îi îndemna pe elevi ca, pentru
a ajunge la respiraţia atentă, să îşi studieze inspiraţiile şi expiraţiile.

— Ascultaţi. Ascultaţi sunetul respiraţiei voastre, spunea el. Fiţi conştienţi de durata şi
temperatura ei. Observaţi diferenţa dintre răcoarea inspiraţiilor şi căldura expiraţiilor. Deveniţi
o santinelă care supraveghează poarta. Concen-traţi-vă atenţia asupra nărilor, asupra locului
anatomic exact prin care aerul intră şi iese. în curând, respiraţia va deveni din ce în ce mai
uşoară, până când va părea că a dispărut cu totul, dar, pe măsură ce vă concentraţi, veţi reuşi
să distingeţi forma ei subtilă şi delicată.

Goenka arătă spre cer şi spuse:

Dacă îmi veţi urma instrucţiunile cu credinţă, dacă «unteţi un elev devotat, atunci practicarea
anapana-sati vă va linişti mintea. Veţi fi atunci eliberaţi de toate impedimentele atenţiei:
agitaţie, furie, îndoială, dorinţă carnală şi Nomnolenţă. Vă veţi trezi într-o dispoziţie dinamică,
liniştită ţi voioasă.

liniştirea minţii era graalul lui Pam, motivul pelerinajului ei la Igatpuri. în ultimele câteva
săptămâni mintea ei fusese un câmp de luptă, de pe care se străduia cu încrâncenare să alunge
amintirile şi fanteziile zgomotoase, obsesive şi agresive despre soţul ei, Earl, şi amantul ei,
John. Mari fusese ginecologul ei cu şapte ani în urmă, când rămăsese însărcinată şi se hotărâse
să facă avort, preferând Nă nu-1 anunţe pe tată, un partener sexual întâmplător cu care nu
dorea o relaţie mai profundă. Earl era un bărbat deosebit de atent şi blând. A efectuat cu
pricepere avortul, sunând-o apoi de două ori acasă, în mod neobişnuit, pentru a se interesa de
evoluţia ei postoperatorie. E evident, se gândea ea, că toate poveştile despre dispariţia
doctorilor omenoşi şi devotaţi e doar retorică exagerată. Apoi, câteva zile mai târziu, a venit un
al treilea telefon, care transmitea o invitaţie la prânz, în timpul căruia Earl parcurse cu pricepere
tranziţia de la doctor la peţitor. în timpul celui de-al patrulea telefon ea acceptă, nu fără
entuziasm, să îl însoţească la New Orleans, la o conferinţă medicală.

Perioada de curtare s-a desfăşurat cu o rapiditate uimitoare. Niciun alt bărbat pe care îl
cunoscuse Pam vreodată nu o făcuse să se simtă atât de bine, nu fusese atât de minunat de
atent la toate particularităţile ei şi nu îi oferise atâta plăcere sexuală. Deşi el avea multe calităţi
extraordinare — era competent, arătos, în formă — ea îi atribuise (îşi dădea seama acum) o
statură eroică, mitologică. Ameţită de faptul că ea era cea aleasă, că fusese promovată în vârful
piramidei femeilor care se înghesuiau în cabinetul lui, în căutarea priceperii lui vindecătoare,
Pam se îndrăgosti de el şi, câteva săptămâni mai târziu, acceptă cererea în căsătorie.

La început, mariajul lor a fost idilic. Dar pe la mijlocul celui de-al doilea an a început să se facă
simţită realitatea de a fi căsătorită cu un bărbat cu douăzeci şi şapte de ani mai bătrân decât ea:
el avea nevoie de mai multă odihnă, trupul lui îşi arăta cei şaizeci şi cinci de ani, iar părul alb
îşi făcea apariţia, în ciuda vopselei greceşti de păr. Luxaţia do la umărul lui Earl a pus capăt
tenisului lor de duminică, iar atunci când un cartilaj rupt de la genunchi a pus capăt şi schiului,
Earl a scos la vânzare casa pe care o deţinea în Tahoe fără să o consulte pe Pam. Sheila,
prietena ei bună şi fostă colegă de cameră în facultate, care o sfătuise să nu se căsătorească cu
un bărbat bătrân, o îndemna acum să-şi păstreze identitatea proprie şi să nu se grăbească
să îmbătrânească. Pam se simţea zorită. Bătrâneţea lui Earl se hrănea din tinereţea ei. In fiecare
seară, Earl venea acasă de-abia având suficientă energie ca să-şi bea cele trei martiniuri şi să se
uite la televizor.

Şi cel mai rău era că el nu citea niciodată. Cât de coerent şi de încrezător discutase pe vremuri
despre literatură. Cât de mult o făcuse să îndrăgească Middlemarch şi Daniel Deronda. Şi ce şoc
să-şi dea seama, la doar puţin timp după asta, că luase forma drept conţinut: nu numai că
remarcile lui erau învăţate pe de rost, dar lecturile lui erau limitate şi statice. Iar cea mai grea
lovitură: cum putuse ea să se îndrăgostească de un bărbat care nu citea? Ea, ai cărei cei
mai buni şi mai dragi prieteni sălăşluiau în paginile lui George Eliot, Woolf, Murdoch, Gaskell şi
Byatt?

Acela a fost momentul în care a intervenit John, un profesor roşcat, coleg de catedră cu ea la
Berkeley, mereu cu un braţ de cărţi după el, un gât graţios şi mărul lui Adam pronunţat. Deşi
pentru un profesor de engleză era normal să citească, ea ştia destui care se aventurau rareori în
afara specialităţii lor şi nu cunoşteau deloc noua literatură. Dar John citea tot. Cu trei ani în
urmă, Pam îi supervizase titularizarea susţinută pe baza celor două cărţi uimitoare scrise de el:
Şahul: Estetica brutalităţii în literatura contemporană şi

Ni/, domnule!: Eroina androgină în literatura britanică de la «fArşitul secolului al XlX-lea.

I ’rietenia lor încolţi în toate locurile familiare şi romantice itlc universităţii: sălile de consiliu ale
universităţii sau facultăţii, sala de mese a facultăţii, amfiteatrul Norris, unde citeau lunar poeţii
sau prozatorii în rezidenţă. Prietenia lor prinse rădăcini şi înflori în aventuri universitare
comune, precum predând împreună mari autori occidentali din programa secolului al XlX-lea
sau invitându-se fiecare la cursul celuilalt. Apoi legătura lor se cimentă în războiul Nlrategic al
hărţuielilor din senatul facultăţii, în timpul ambuscadelor referitoare la spaţiu şi salarii şi
printre faulturile dure din comitetul de avansare. Nu trecu mult până când ajunseră să aibă
atâta încredere unul în gustul celuilalt, încât rareori mai căutau în altă parte
recomandări pentru romane sau poezie, iar eterul internetului dintre ei gemea de pasaje
literare filosofice pline de substanţă. Amândoi evitau citatele pur decorative sau inabil
inteligente; nu se mulţumeau decât cu sublimul — frumuseţe plus înţelepciune fără vârstă.
Amândoi îi detestau pe Fitzgerald şi I lemingway, amândoi îi iubeau pe Dickinson şi Emerson. Pe
măsură ce teancul cărţilor împărtăşite creştea tot mai înalt, relaţia lor devenea tot mai
armonioasă. Erau mişcaţi de aceleaşi gânduri profunde ale aceloraşi scriitori. Aveau împreună
sentimentul epifaniei. Pe scurt, aceşti doi profesori de engleză se iubeau.

Hai să divorţăm amândoi. Cine o spusese primul? Niciunul nu-şi putea aminti, dar undeva în
cursul celui de-al doilea lor an în care predau împreună ajunseră la acest angajament amoros
plin de risc. Pam era pregătită, dar John, care avea două fete preadolescente, avea, în mod
firesc, nevoie de mai mult timp. Pam era răbdătoare. Bărbatul ei, John, era, slavă Domnului, un
bărbat bun, care avea nevoie de timp pentru a se lupta cu probleme morale precum sensul
jurământului căsătoriei. Şi se lupta, de asemenea, şi cu problema vinovăţiei abandonării copiilor
săi şi a modului în care cineva poate să părăsească o soţie a cărei singură vină e monotonia, o
soţie transformată de datoria ei dintr-o iubită încântătoare într-o mamă fără sare şi piper. John
o asigură de nenumărate ori pe Pam că se străduieşte, că a identificat şi prospectat cu succes
problema şi că acum nu mai avea nevoie decât de timp ca să îşi adune hotărârea şi să aleagă
momentul propice pentru a acţiona.

Dar lunile treceau, iar momentul propice nu mai venea. Pam bănuia că John, ca mulţi alţi soţi
nemulţumiţi care încercau să evite vina şi povara unor acte morale ireversibile, încerca s-o facă
pe soţia lui să ia această decizie. Se izolase şi îşi pierduse orice interes sexual faţă de soţia sa,
criticând-o în tăcere sau, uneori, cu voce tare. Era vechea manevră „eu nu o pot părăsi, dar mă
rog ca ea să mă părăsească pe mine". Dar nu funcţiona: soţia lui nu muşca momeala.

In cele din urmă, Pam acţionă unilateral. Decizia ei a fost declanşată de două apeluri telefonice
care începeau cu „Scumpo, cred c-ar fi bine să ştii că..." Două paciente ale lui Earl, sub pretextul
că îi fac lui Pam o favoare, o avertizară în privinţa comportamentului sexual agresiv al
acestuia. Când sosi o citaţie care spunea că încă o pacientă îl dădea în judecată pe Earl pentru
comportament neprofesional, Pam mulţumi stelelor ei norocoase că nu avuseseră copii şi sună
un avocat specializat în dreptul familiei.

Putea oare gestul ei să-l oblige pe John să acţioneze? Deşi ea şi-ar fi părăsit soţul oricum, şi dacă
nu ar fi existat niciun John în viaţa ei, Pam, într-un uimitor elan de autoamăgire, se convinse
singură că îl părăsea pe Earl pentru amantul ei şi continuă să-i prezinte lui John această versiune
a realităţii. Dar John trăgea de timp; încă nu era pregătit. Apoi, într-o zi, acţionă decisiv. S-a
întâmplat în iunie, în ultima zi de cursuri, imediat după extatica lor sărbătoare amoroasă
din alcovul obişnuit — o saltea albastră de burete, plasată parţial sub cortul catedrei de pe
podeaua tare din biroul lui. (In birourile profesorilor de engleză nu se mai găsea nicio canapea;
departamentul fusese atât de afectat de acuzaţiile studentelor referitoare la abuzurile
profesorilor, încât canapelele fuseseră interzise.) După ce îşi trase fermoarul la pantaloni, John
privi spre ea plin de durere.

- Pam, te iubesc. Şi pentru că te iubesc, am decis să fiu hotărât. Asta e nedrept faţă de tine, iar
eu trebuie să-ţi uşurez situaţia — în special ţie, dar şi mie. M-am hotărât să declar un moratoriu
al relaţiei noastre.

Pam era şocată. De-abia dacă auzea ce spune. Zile întregi după asta a simţit mesajul lui ca pe un
bol alimentar în ştornac, prea mare pentru a fi digerat, prea greu pentru a II regurgitat. Oscila la
nesfârşit între ura, iubirea şi dorinţa fnţă de el şi momentele în care ar fi vrut să-l vadă mort.
în mintea ei se derulau scenarii, unul după celălalt. John şi familia lui mor într-un accident de
maşină. Soţia lui John moare într-un accident de avion, iar John apare, uneori cu copiii, alteori
singur, la uşa ei. Uneori ea se arunca în braţele lui; alteori pretexta că e cu un bărbat şi îi trântea
uşa în nas.

Cei doi ani în care făcuse terapie individuală şi de grup ii aduseseră lui Pam beneficii enorme,
dar, în privinţa acestei crize, terapia nu reuşea s-o ajute: era neputincioasă în faţa forţei
monstruoase a gândirii ei obsesionale. Julius se strădui, cu mult curaj. Era neobosit, scoţând
armă după armă din arsenalul său. Mai întâi îi ceru să se monitorizeze şi să noteze timpul pe
care îl dedica acestei obsesii. între două şi trei sute de minute pe zi. Uluitor! Şi părea să-i
scape complet de sub control; obsesia avea o putere malefică, lulius încercă s-o ajute să-şi
recapete controlul asupra minţii, îndemnând-o să limiteze treptat timpul în care fantasma.
Când asta eşuă, optă pentru o abordare paradoxală, cerându-i ca în fiecare dimineaţă să aleagă
o oră pe care să o dedice în întregime scenariilor ei cele mai frecvente despre John. Pam urmă
instrucţiunile lui Julius, dar obsesia ei refuza să se lase limitată, revărsându-se asupra gândurilor
ei la fel de mult ca şi înainte. Apoi el îi sugeră unele tehnici prin care să înceteze să se mai
gândească. Zile întregi, Pam a strigat „nu" către propria ei minte, lovindu-şi încheietura mâinii
cu brăţările de cauciuc.

Julius încercă să îi dezamorseze obsesia şi expunând clar semnificaţia profundă a acesteia:

— Obsesia este o distragere; te fereşte să te gândeşti la altceva, insista el. Ce ascunde ea? Dacă
nu ar exista obsesia, la ce te-ai gândi?

Dar obsesia nu voia să cedeze.

Membrii grupului se implicară şi ei. îşi împărtăşeau propriile episoade obsesive; se ofereau pe
rând să fie sunaţi de Pam oricând aceasta s-ar fi simţit copleşită; o îndemnau să-şi umple viaţa,
să-şi sune prietenii, să-şi programeze o activitate socială în fiecare zi, să-şi găsească un bărbat
şi, pentru numele lui Dumnezeu, să şi-o pună! Tony o făcu să zâmbească solicitând un fonnular
de înscriere pentru această funcţie. Dar nimic nu dădea roade. Toate aceste arme ale terapiei
erau la fel de eficiente împotriva puterii monstruoase a obsesiei ca o puşcă cu aer comprimat
împotriva unui rinocer furios.

Apoi Pam se întâlni cu Marjorie, studenta cu ochi senini, discipolă Vipassana, care o consultă în
legătură cu schimbarea subiectului disertaţiei. îşi pierduse interesul pentru conceptele de iubire
ale lui Platon în opera lui Djuna Barnes. în schimb, se îndrăgostise de Larry, protagonistul lui
Somerset Maugham din Tăişul briciului, iar acum propunea subiectul „Origini ale gândirii
religioase orientale la Maugham şi Hesse". în discuţiile lor, Pam a remarcat una din expresiile
preferate ale lui Marjorie (şi Maugham), „liniştirea minţii". Expresia părea atât de aţâţătoare, de
seducătoare. Cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât îşi dădea seama mai mult că liniştirea
minţii era exact lucrul de care avea nevoie. Aşa că şi-a rezervat un bilet de avion spre India şi un
loc la ashramul lui Goenka, epicentrul liniştirii minţii.

Rutina ashramului începuse, într-adevăr, să-i ofere o anumită liniştire a minţii. Mintea ei era
mai puţin fixată asupra lui John, dar acum Pam începea să aibă impresia că insomnia e mai rea
decât obsesia. Zăcea trează, ascultând sunetele nopţii: ritmul de fundal al respiraţiilor şi
libretul do sforăituri, gemete şi pufnituri. Cam la fiecare cincisprezece minute, tresărea la auzul
sunetului ascuţit al unui fluier de poliţist de sub fereastra ei.

Dar de ce nu se putea cufunda în somn? Trebuia să aibă legătură cu cele douăsprezece ore de
meditaţie zilnice. Ce altceva putea fi? Şi totuşi, ceilalţi 150 de elevi păreau să se odihnească
destul de confortabil în braţele lui Morfeu. Măcar dacă ar fi putut să-i pună lui Vijay aceste
întrebări.

()dată, când se uitase pe furiş după el în sala de meditaţie, Manii, supraveghetorul care se
plimba printre rânduri, o împunsese cu băţul lui de bambus, spunându-i „Priveşte în interior.
Nicăieri altundeva." Iar atunci când reuşi să-l zărească pe Vijay, în fundul sectorului pentru
bărbaţi, acesta părea în transă, stând drept în poziţia lotus, nemişcat precum Buddha. Probabil
că o observase în sala de meditaţie; din cei trei sute de oameni, ea era singura care stătea în
stil occidental, pe un scaun. Deşi asta o făcea să se simtă umilită, după primele zile de şezut pe
podea avusese dureri de spate atât de cumplite, încât nu îi rămăsese altceva de făcut decât să îi
ceară un scaun lui Manii, asistentul lui Goenka.

Manii, un indian înalt şi zvelt, care se străduia din greu să pară calm, nu a fost deloc încântat de
solicitarea ei. Fără să îşi mute privirea de la linia orizontului, i-a răspuns:

— Spatele? Ce ai făcut în vieţile tale trecute ca să provoci aşa ceva?

Ce dezamăgire! Răspunsul lui Manii dezavua pretenţiile energice ale maestrului său potrivit
cărora metoda lui rămâne în afara provinciei oricărei tradiţii religioase anumite. Treptat, Pam
ajunse să aprecieze prăpastia care se căsca între perspectiva nonteistică a budismului şi
credinţele religioase ale maselor. Nici măcar asistenţii nu reuşeau să-şi înfrângă dorinţa de
magie, mister şi autoritate.

într-o zi l-a văzut pe Vijay la masa de la ora 11 şi a făcut în aşa fel încât să stea la masă lângă el.
L-a auzit cum inspiră profund, ca şi cum ar fi inhalat parfumul ei, dar Vijay nu privi spre ea şi nici
nu îi vorbi. De fapt, nimeni nu vorbea cu nimeni; regula nobilei tăceri domnea neabătută.

In cea de-a treia dimineaţă o întâmplare bizară mai însufleţi programul. In timpul meditaţiei
cineva se băşi puter nic, iar câţiva elevi chicotiră. Chicotitul era contagios, astfel că în scurt timp
mai mulţi elevi începură să râdă. Goenka nu era deloc amuzat şi ieşi imediat din sală, indignat
şl urmat de soţia sa. La puţin timp după aceea, unul dintre asistenţii săi îi informă pe elevi că
maestrul lor fusese dezonorat şi refuza să continue cursul până când elevii vinovaţi nu aveau să
părăsească toţi ashramul. Câţiva elevi se ridicară şi ieşiră, dar în următoarele câteva ore
meditaţia a fost tulburată de feţele celor exilaţi, care apăreau la ferestre şi făceau ca
cucuveaua.

Nimeni nu a mai pomenit apoi de acest incident, dar Pani bănuia că în timpul nopţii avusese loc
o epurare, deoarece dimineaţa erau mult mai puţini Buddha aşezaţi pe podea.

Cuvintele erau îngăduite doar în timpul orei de la prânz, atunci când elevii care aveau întrebări
se puteau adresa asistenţilor maestrului. în a patra zi la prânz, Pam îl întrebă pe Manii despre
insomnia ei.

—    Nu e treaba ta să îţi faci griji despre asta, răspunse el privind în depărtare. Corpul îşi ia
atâta somn cât are nevoie.

—    Atunci, încercă Pam din nou, ai putea să-mi spui do ce la fereastra mea se aud toată
noaptea fluiere ascuţite de poliţie?
—    Renunţă la astfel de întrebări. Concentrează-te doar asupra lui anapana-sati. Observă-ţi
respiraţia. Atunci când te vei strădui cu adevărat, astfel de întâmplări mărunte nu te vor mai
tulbura.

Pam era atât de plictisită de meditaţia asupra respiraţiei, încât se întreba dacă mai putea să
reziste încă zece zile. în afară de stat, singura activitate disponibilă era ascultarea discursurilor
de seară plictisitoare aîe lui Goenka. îmbrăcat în alb strălucitor, ca şi personalul său, Goenka se
străduia să fie elocvent, dar adesea nu reuşea, din cauză că autoritarismul lui accentuat, de
fond, ieşea la suprafaţă. Conferinţele lui constau în lungi şi repetitive exhortaţii ale
numeroaselor calităţi ale Vipassanei, care, dacă era practicată corect, pro-«lucea purificare
mentală, o cale spre iluminare, o viaţă de idim şi echilibru, eradicarea bolilor psihosomatice şi
elimi-Itnrea celor trei cauze ale nefericirii: dorinţa, aversiunea şi Ignoranţa. Practicarea regulată
a Vipassanei era ca un fel de grădinărit regulat al minţii, prin care smulgeai buruienile Impure
ale gândirii. Nu numai atât, sublinia Goenka; practicarea Vipassanei era portabilă, oferind un
avantaj competitiv în viaţă: în timp ce alţii pierdeau timpul în staţia de autobuz, practicantul ei
putea să smulgă, harnic, câteva buruieni ale impurităţii cognitive.

Broşurile cursului de Vipassana erau pline de reguli care, la prima vedere, păreau rezonabile şi
de înţeles. Dar erau atât de multe. Să nu furi, să nu omori nicio fiinţă vie, să nu minţi, Hă nu
întreţii nicio activitate sexuală, să nu consumi substanţe halucinogene sau divertisment sexual,
să nu scrii sau să iei notiţe, să nu citeşti, să nu asculţi muzică sau la radio, să nu vorbeşti la
telefon, să nu ai un pat somptuos, ornamente corporale de orice tip sau haine îndrăzneţe, să
nu mănânci după ora douăsprezece (cu excepţia elevilor începători, care primeau ceai şi fructe
la ora 5 după-amiaza). în plus, elevilor li se interzicea să pună la îndoială sfaturile
şi instrucţiunile maestrului; trebuiau să fie de acord să respecte disciplina şi să mediteze exact
aşa cum li se spunea. I )oar cu o astfel de atitudine supusă, spunea Goenka, elevii puteau atinge
iluminarea.

în mare, Pam îi acorda lui Goenka prezumţia de nevinovăţie. Acesta era, până la urmă, un om
pasionat, care îşi dedicase viaţa predării recomandărilor Vipassana. Bineînţeles că era limitat de
cultura sa. Cine nu este? Şi oare nu suferise India povara ritualului religios şi a stratificării
sociale rigide? î n plus, lui Pam îi plăcea la nebunie vocea lui minunată. în fiecare seară era
vrăjită de tonul profund şi sonor cu care recita, în vechea pali, din tratatele budiste sacre. O
mişcase în mod similar şi muzica de cult a creştinismului primitiv, mai ales cântecele liturgice
bizantine, cantorii care cântau în sinagogi, iar odată, când era în Turcia la ţară, a fost vrăjită de
melodiile hipnotice ale muezinului care chema populaţia la rugăciune de cinci ori pe zi.

Deşi Pam era o elevă silitoare, îi era greu să respecte respiraţia, chiar şi numai cincisprezece
minute, fără să cadă în una din acele reverii despre John. Dar, treptat, lucrurile se schimbară.
Scenariile odată disparate se coagulaseră acum într-o singură scenă: dintr-o anumită sursă de
ştiri — fie televizor, radio sau ziar — Pam afla că familia lui John murise într-un accident de
avion. îşi imagina scena la nesfârşit. Se săturase de ea, dar aceasta continua să ruleze.

în timp ce plictiseala şi agitaţia ei sporeau, Pam începu să fie foarte interesată de mici
demersuri de gospodărire. Când se înscrisese în prima zi la recepţie (şi aflase, spre surpriza ei,
că nu exista nicio taxă pentru sejurul de zece zile), observase că la magazinul ashramului se
găsesc mici pungi de detergent. în cea de-a treia zi cumpără o pungă şi apoi petrecu o
considerabilă cantitate de timp spălându-şi şi respălându-şi hainele, atârnându-le pe sforile din
spateîe dormitoarelor (prima sfoară de întins rufe pe care o vedea din copilărie) şi verificând din
oră în oră procesul de uscare. Care sutiene şi chiloţi se uscau cel mai repede? Câte ore de uscat
noaptea erau echivalentul unei ore de uscat ziua? Era mai bun uscatul la umbră sau la soare?
Cu rufele stoarse sau nestoarse?

In cea de-a patra zi se produse marele eveniment: Goenka începu să predea Vipassana. Tehnica
era simplă şi directă. Elevilor li se spunea să mediteze la scalpul lor până când simţeau o
senzaţie: mâncărime, căldură, poate impresia unei brize uşoare pe pielea capului. Odată
senzaţia identificată, elevul trebuia doar să observe, nimic altceva. Să se concentreze asupra
mâncărimii. Cum e senzaţia? Până unde ajunge? Cât durează? Atunci când dispare (cum se
întâmplă întotdeauna), cel care meditează trebuie să treacă la următorul segment al corpului,
faţa, şi să caute stimuli precum gâdilatul nărilor sau mâncărimea pleoapei. După ce
aceşti stimuli cresc, descresc şi dispar, elevul continuă cu gâtul, umerii, fiecare parte a corpului
fiind observată, până la

Mlpi le picioarelor. Apoi elevul se întoarce la scalp şi pro-i wul se repetă la nesfârşit.

Discursurile de seară ale lui Goenka ofereau raţiunea iHostei tehnici. Conceptul-cheie era anitya
— nepermanenţa.

I )ncă cineva înţelege cu adevărat nepermanenţa fiecărui * ti mul fizic, nu mai are de făcut
decât un pas mic până la a extrapola principiul lui anitya la toate întâmplările şi neplăcerile
vieţii; totul trece, iar dacă rămâi în postura de observator şi priveşti doar spectacolul trecător,
vei simţi calmul.

I Xipă câteva zile de Vipassana, lui Pam procesul începu XiV i pară mai puţin oneros, pe măsură
ce priceperea şi rapiditatea cu care se concentra asupra senzaţiilor ei corporale creşteau. In a
şaptea zi, spre uimirea ei, întregul proces intră pe pilot automat şi ea începu să „baleieze", după
cum prezisese Goenka. Era ca şi cum cineva i-ar fi turnat pe creştetul capului o cană cu miere,
care se răspândea încet şi delicios până în călcâie. Simţea cum o învăluie nişte furnicături,
un nâ/âit de bondar aproape sexual, pe măsură ce mierea aluneca în jos. Orele zburau. în
curând renunţă la scaunul ci şi se amestecă printre cei trei sute de discipoli care stăteau in
poziţie de lotus, la picioarele lui Goenka.

Următoarele două zile de baleiere au fost la fel, trecând foarte repede. în cea de-a noua noapte
rămase trează — dormi la fel de prost ca şi până atunci, dar asta o preocupa mai puţin acum,
după ce aflase de la un alt asistent (renunţase la Manii), o femeie birmaneză, că insomnia
era extrem de frecventă în învăţarea Vipassanei; se părea că starea prelungită de meditaţie face
somnul mai puţin necesar. Asistenta îi lămuri de asemenea şi misterul fluierelor de poliţie. în
sudul Indiei, paznici de noapte fluieră în mod i constant în timp ce fac turul zonei pe care o
supraveghează.

I \ o măsură preventivă, de avertizare a hoţilor, la fel cum micul led roşu de pe bordul maşinii îi
atenţionează pe hoţi că există o alarmă activată.

Adesea, prezenţa gândurilor repetitive se face cel mai bine simţită atunci când ele dispar, iar
Pam îşi dădu seama uimită că nu se mai gândise la John două zile întregi. John

dispăruse. întreaga sferă imensă a fanteziei fusese înlocuită de bâzâitul de miere al baleierii. Cât
de ciudat era să-şi dea seama că acum purta cu ea propriul dispozitiv de creat plă cere, care
putea fi făcut să secrete endorf inele încântării Acum înţelegea de ce oamenii devin
dependenţi, de ce se retrăgeau la astfel de centre pentru luni de zile, uneori ani,

Şi totuşi, acum, când reuşise în sfârşit să-şi purifice min tea, de ce nu se simţea extaziată?
Dimpotrivă, asupra suc cesului ei plutea o umbră. Ceva din bucuria baleierii îi umbrea gândurile.
în timp ce medita la această dilemă, căzu într-un somn uşor de seară şi fu trezită, puţin mai
târziu, de o imagine ciudată dintr-un vis: o stea cu picioruşe, pălărie şi baston, care dansa step
pe scena minţii ei. O stea cart' dansa! Ştia exact ce însemna imaginea din vis. Dintre
toate aforismele literare pe care ea şi John le admirau, unul dintre preferatele ei era fraza lui
Nietzsche din Zarathustra: „Trebuie să ai în sinea ta haosul, pentru a putea da naştere unei stele
care dansează."52

Evident. Acum înţelegea sursa ambivalenţei ei faţă de Vipassana. Goenka se ţinuse de cuvânt.
Le oferise exact ceea ce promisese: calm, linişte şi, cum spunea el adesea, contra -echilibru. Dar
cu ce preţ? Dacă Shakespeare ar fi făcut Vipassana, s-ar mai fi născut oare Lear sau Hamlet? Ar
mai fi fost oare scrisă oricare dintre capodoperele culturii occidentale? Unul din distihurile lui
Chapman i se furişă în minte:

Niciun stilou nu poate scrie ceva etern

Decât de se înmoaie în umoarea nopţii

Se înmoaie în umoarea nopţii — aceasta era sarcina marelui scriitor: să se scufunde în umoarea
nopţii, să stăpânească puterea întunericului pentru creaţia artistică. Cum altfel ar fi putut să
arunce lumină asupra tragediei care pândeşte condiţia umană sublimii autori sumbri — Kafka,
Dostoievski, Virginia Woolf, Hardy, Camus, Platon, Poe? Nicidecum îndepărtându-se de viaţă,
nu relaxându-se şi observând spectacolul trecător.

I )eşi Goenka susţinea că învăţăturile lui sunt neconfesio-hiile, budismul lor era evident. In
discursurile sale de seară, menite să câştige adepţi, Goenka nu se putea abţine să nu hiiMinieze
faptul că Vipassana era metoda de meditaţie a lui Ihiddha pe care el, Goenka, o reintroducea
acum în lume. I’nm nu avea nicio obiecţie faţă de asta. Deşi ştia puţine despre budism, citise un
text de prezentare în avionul spre India şi fusese impresionată de puterea şi adevărul
celor patru nobile principii ale lui Buddha:

1.    Viaţa e suferinţă.

2.    Suferinţa e cauzată de legături (faţă de obiecte, idei, indivizi, supravieţuirea însăşi).

3.    Există un antidot împotriva suferinţei: suspendarea dorinţei, a legăturilor, a sinelui.

4.    Există o cale anume către o existenţă lipsită de suferinţă: calea celor opt paşi către
iluminare.

însă acum îşi schimbase părerea. Privea în jurul ei, la discipolii căzuţi în transă, la asistenţii
tranchilizaţi, la asceţii care trăiau în peşterile lor din munţi şi se mulţumeau cu baleierea
Vipassanei, şi se întreba dacă cele patru adevăruri erau, până la urmă, chiar atât de adevărate.
Oare Buddha înţelesese bine? Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala? A doua zi, în
zori, Pam fu cuprinsă de îndoieli şi mai mari în timp ce privea cum grupul mic de femei jainiste
se îndreaptă spre baie. Jainisteîe duceau porunca de <i nu ucide până la un nivel absurd:
ţopăiau greoi şi încet pe cărare, avansând pe lateral, deoarece mai întâi trebuiau să măture
blând pietrişul din faţa lor, ca să nu calce cumva vreo insectă — şi de-abia puteau respira, din
cauza măştilor care preveneau inhalarea formelor de viaţă minuscule.

Oriunde privea, Pam vedea doar renunţare, sacrificiu, limitare şi resemnare. Unde dispăruse
viaţa? Bucuria, expansiunea, pasiunea, cârpe diem?

Era oare viaţa atât de angoasantă încât trebuia sacrificată de dragul calmului? Poate că cele
patru adevăruri erau determinate cultural. Poate că erau adevăruri acum 2500 do ani, într-o
ţară copleşită de sărăcie, suprapopulare, foamete, boli, oprimare de clasă şi lipsa speranţei
pentru un viitor mai bun. Dar erau ele adevăruri pentru ea, acum? Oare Marx nu înţelesese
corect? Religiile bazate pe eliberarea do suferinţe şi o viaţă de apoi mai bună nu se adresau,
oare, celor săraci, suferinzi şi încătuşaţi?

Dar, îşi spunea Pam ei înseşi (după câteva zile de nobilă tăcere vorbea destul de mult cu ea
însăşi), nu era ea oare o ingrată? Trebuie să recunoşti meritul, atunci când el există. Nu îşi
făcuse Vipassana treaba — liniştindu-i mintea şi înăbuşindu-i gândurile obsesive? Nu reuşise ea
acolo undo mai toate strădaniile ei, ale lui Julius şi ale grupului eşuaseră? Poate da, poate nu.
Poate că nu era o comparaţie corectă. La urma urmei, Julius pusese la bătaie un total de opt
şedinţe ale grupului — douăsprezece ore — în timp ce Vipassana solicitase sute de ore — zece
zile, plus timpul şi efortul do a călători la celălalt capăt al globului. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă
Julius şi grupul ar fi lucrat la problemele ei atât de multe ore?

Cinismul crescând al lui Pam îi tulbura meditaţia. Baleierea încetă. Unde dispăruse mulţumirea
aceea savuroasă, catifelată, furnicătoare? Cu fiecare zi practica ei regresa. Meditaţia Vipassana
nu trecea mai departe de scalp. Acele mâncărimi uşoare, înainte atât de trecătoare, acum
persistau şi deveniseră mai puternice, se transformară în înţepături, apoi într-o senzaţie de
arsură permanentă de care nu mai putea scăpa prin meditaţie.

Chiar şi achiziţiile timpurii în anapana-sati fură pierdute. Digul de calm construit prin meditaţia
asupra respiraţiei se rupse şi fu măturat de viitura gândurilor nesupuse despre soţul ei, despre
John, răzbunare sau accidente de avion. Ei bine, n-aveau decât. îl vedea pe Earl exact aşa cum
era: un copil îmbătrânit, care căuta cu buzele lui mari şi bosumflate orice sfârc disponibil. Iar
John — sărmanul, efeminatul şi temătorul de John, încă incapabil să înţeleagă că nu
poate exista niciun da fără un nu. De asemenea Vijay, care alegea

sacrifice viaţa, noutatea, aventura şi prietenia pe altarul «cestui mare zeu, Calmul. „Foloseşte
cuvântul potrivit pentru ei toţi", se gândi Pam. Laşi. Laşi morali. Niciunul dintre ei nu o merita.
Ar fi trebuit să tragi apa după ei. Ei, ilihi da imagine puternică: toţi bărbaţii, John, Earl,
Vijay, stând într-un vas de closet uriaş, implorând cu mâinile ridicate, în timp ce tunetul apei
trase acoperă ţipetele lor de ii|iitor! Asta era o imagine la care merita să meditezi.

Floarea răspunse: nesăbui-tule! Tu crezi că eu înfloresc pentru a fi văzută? înfloresc doar pentru
mine, pentru că îmi face plăcere, nu pentru ceilalţi. Bucuria mea constă în a fi şi a înflori.53

19

Bonnie deschise următoarea şedinţă cerându-şi scuze.

—    îmi cer iertare, faţă de fiecare dintre voi, pentru ieşirea mea de săptămâna trecută. N-ar fi
trebuit să fac asta, dar... nu ştiu... nu m-am putut controla.

—    Diavolul te-a pus să faci asta, rânji Tony.

—    Amuzant. Foarte amuzant, Tony. Bun, ştiu ce vreţi. Eu uni decis să fac asta, pentru că eram
supărată. Aşa e mai bine?

Tony zâmbi şi îi făcu semn cu degetul mare în sus.


Cu acea voce blândă pe care o folosea de fiecare dată când se adresa unei femei din grup, Gill îi
spuse lui Bonnie:

—    Săptămâna trecută, după ce ai plecat, Julius a sugerat că e posibil să te fi simţit supărată


din cauză că noi te-am ignorat — că, practic, grupul a recreat ceea ce descriai tu că ţi se
întâmpla în mod obişnuit în copilărie.

—    Destul de exact. Numai că nu eram supărată. Rănită e mai bine spus.

—    Ştiu ce e aia să fii supărată, spuse Rebecca, şi erai cât se poate de supărată pe mine.

Faţa lui Bonnie se umbri, în timp ce ea se întorcea spre Rebecca.

—    Săptămâna trecută ai spus că Philip ţi-a lămurit motivul pentru care nu ai prietene. Dar la
mine nu ţine asta. Motivul pentru care tu nu ai prietene sau, cel puţin, pentru care tu şi cu mine
nu am devenit mai apropiate nu esie invidia faţă de frumuseţea ta; motivul real e acela că pe
tino practic, nu te interesează femeile — sau cel puţin nu te in te resează persoana mea. De
fiecare dată când îmi spui ceva, în cadrul grupului, o faci doar ca să direcţionezi discuţia din nou
spre tine.

—    Eu îţi dau feedback despre modul în care te des curci — sau, mai ales, nu te descurci — cu
furia ta, iar apoi sunt acuzată că sunt egoistă, se răsti Rebecca. Vrei sau nu vrei feedback? Nu
asta ar trebui să facem în grupul ăsta?

—    Ceea ce vreau eu e ca tu să-mi dai feedback despre mine. Sau despre mine şi altcineva.
întotdeauna e vorba de tine, Rebecca — sau de tine şi mine — eşti atât de atrăgă toare, încât
lucrurile revin întotdeauna la tine, depărtân du-se de mine. Nu pot concura cu tine. Dar nu e
doar vina ta; ceilalţi fac şi ei acelaşi joc, şi chiar vreau să vă pun tuturor o întrebare...

Bonnie îşi roti capul, privind rapid către fiecare membru al grupului, apoi spuse:

—    Nu reuşesc niciodată să vă atrag interesul — de ce?

Bărbaţii din încăpere priviră în jos. Bonnie nu aşteptă un

răspuns şi continuă:

—    Şi încă ceva, Rebecca, ceea ce îţi spun despre prietenie nu e ceva nou pentru tine. îmi
amintesc cât se poate de clar că tu şi Pam găseaţi pretexte identice pentru asta.

Bonnie se întoarse spre Julius.

—    Apropo de Pam, voiam să te întreb, mai ai veşti de la ea? Când se întoarce? Mi-e dor de ea.

—    Cam repede! spuse Julius. Bonnie, eşti specialistă în tranziţiile fulgerătoare! Dar pe
moment o s-o las aşa şi o să-ţi răspund la întrebarea despre Pam, în principal pentru că voiam
să vă anunţ că mi-a trimis un e-mail din Bombay. Şi-a terminat sejurul de meditaţie şi se va
întoarce în curând în State. Ar trebui să fie aici la şedinţa următoare.

Julius se întoarse spre Philip şi îl întrebă:

—    îţi mai aminteşti că ţi-am spus despre Pam, cea care lipseşte?

Philip răspunse dând scurt din cap.


Iar tu, Philip, eşti specialist în dat rapid din cap, spuse l'tmy. E uimitor cum eşti tot timpul în
mijlocul lucrurilor, litra să priveşti vreodată spre cineva sau să spui prea multe.

I illâ-te la toate chestiile astea care te au pe tine în centru. Honnie şi Rebecca se ceartă din
cauza ta. Ce simţi despre ivita? Ce simţi despre grup?

Philip nu răspunse imediat, iar Tony păru să se simtă nfanjenit. Privi în jur, la ceilalţi membri ai
grupului:

—    Ce dracu' e asta? Am senzaţia că încalc o regulă, ca ţii cum aş râde în biserică. I-am pus
doar aceeaşi întrebare pe care fiecare o pune celorlalţi.

E corect, rupse Philip tăcerea. Am nevoie de timp ca Nâ mi adun gândurile. Iată la ce mă


gândeam: Bonnie şi Rebecca suferă din cauza aceluiaşi lucru. Bonnie nu suportă faptul că nu e
populară, în timp ce Rebecca nu suportă faptul că nu mai e populară. Amândouă sunt
prizonierele capriciilor părerii celorlalţi. Pentru amândouă, fericirea stă In mâinile şi capetele
celorlalţi. Şi pentru amândouă soluţia este aceeaşi: cu cât şinele cuiva va fi mai puternic, cu atât
va dori mai puţin din partea celorlalţi.

Urmă o linişte în care aproape că se putea auzi sunetul mestecării mentale, în timp ce grupul
încerca să digere cuvintele lui Philip.

—    Se pare că niciunul dintre voi nu are de gând să-i răspundă lui Philip, spuse Julius, aşa că aş
vrea să îndrept o greşeală pe care am făcut-o acum câteva minute. Bonnie, n-ar fi trebuit să
accept trecerea ta la subiectul Pam. N-aş vrea să se repete şedinţa trecută, când nevoile tale au
rămas nesatisfăcute. Acum câteva minute vorbeai despre motivul pentru care grupul te ignoră
adesea, iar mie mi s-a părut că a fost un act de curaj să îi întrebi pe toţi de ce nu reuşeşti să le
atragi interesul. Dar uită-te la ce s-a întâmplat apoi: în secunda următoare ai trecut la
întoarcerea lui Pam şi imediat, în câteva minute, întrebarea ta a ajuns de domeniul trecutului.

—    Şi eu am observat asta, spuse Stuart. Aşa că, Bonnie, e ca şi cum tu însăţi ai face în aşa fel
ca noi să te ignorăm.

—    Ăsta e un feedback solid, dădu Bonnie din cap. Foarte solid. Probabil că fac asta foarte des.
O să mă gândesc la asta

—    Apreciez mulţumirile tale, Bonnie, dar nu mă pot opii să mă gândesc că faci acelaşi lucru
chiar acum. Nu cumva ceea ce spui tu, de fapt, e „am vorbit destul despre mine"? Ar trebui să
am aici un clopoţel şi să sun din el de fiecare dată când îndepărtezi atenţia de tine.

—    Deci ce anume fac? întrebă Bonnie.

—    Ne dai motive să credem că nu ai niciun drept să ceri feedback din partea noastră, sugeră
Julius.

—    Presupun că pur şi simplu nu mă simt suficient de importantă.

—    Dar e în regulă ca ceilalţi să ceară aşa ceva?

—    A, da.

—    Asta înseamnă că ceilalţi sunt mai importanţi decât tine?

Bonnie dădu din cap.


—    Atunci, Bonnie, continuă Julius, încearcă asta, priveşte la fiecare dintre ceilalţi membri şi
răspunde la întrebarea: Cine din acest grup e mai important decât tine? Şi de ce?

Julius aproape că se putea auzi torcând de plăcere. Naviga în ape cunoscute. Pentru prima oară
după mult timp, cu siguranţă dinaintea intrării lui Philip în grup, ştia exact ceea ce face. Făcuse
ceea ce trebuie să facă un psiho-terapeut bun: translatase una dintre problemele principale ale
pacientului aici şi acum, unde putea fi explorată direct, întotdeauna era mai eficient să te
concentrezi asupra lui aici şi acum, decât să lucrezi cu reelaborările pacientului despre un
eveniment din trecut sau din viaţa lui prezentă din afara grupului.

Bonnie întoarse capul pentru a privi rapid la fiecare membru al grupului, apoi spuse:

—    Fiecare dintre cei de aici e mai important decât mine, mult mai important.

Bonnie se înroşi, iar respiraţia i se acceleră. Oricât de mult ar fi tânjit după atenţia celorlalţi, era
evident că în acel moment nu-şi dorea altceva decât să fie invizibilă.

—    Fii mai exactă, Bonnie, o îndemnă Julius. Cine e mai Important. De ce?

Fiecare de aici, spuse Bonnie privind în jur. Tu, Julius — Uite cum îi ajuţi pe toţi. Rebecca e
frumoasă de pică, avo-i dl ile succes, are nişte copii minunaţi. Gill e directorul financiar al unui
mare spital, şi arată şi bine. Stuart... ei bine, i' un doctor foarte ocupat, îi ajută pe copii, pe
părinţi; e clar i A o un om de succes. Tony...

Bonnie se opri pentru o clipă.

—    Ei bineee? Asta o să fie interesant.

Tony se lăsă pe spătarul scaunului său, îmbrăcat, ca de obicei, în blugi albaştri, tricou negru şi
adidaşi pătaţi de Vopsea.

—    Mai întâi, Tony, tu eşti tu — nu eşti afectat, nu faci jocuri, onestitatea personificată. Şi


vorbeşti de rău despre profesia ta, dar ştiu că nu eşti un tâmplar obişnuit; probabil că eşti un
artist în munca ta — am văzut BMW-ul decapotabil cu care te plimbi. în plus, şi tu eşti
atrăgător, îmi place cum arăţi într-un tricou mulat. Ăsta da curaj din partea mea, nu-i aşa?

Bonnie privi spre grupul aşezat în cerc.

—    Cine ar mai fi? Philip — tu eşti extrem de inteligent, ştii totul — eşti profesor, vei fi
psihoterapeut, toţi sunt fascinaţi de ceea ce spui. Şi Pam? Pam e extraordinară, profesoară
universitară, spirit liber; atrage atenţia; a fost peste tot, ştie pe toată lumea, a citit tot, face faţă
oricui.

—    Are cineva vreo reacţie faţă de cum explică Bonnie faptul că e mai puţin importantă decât
fiecare dintre voi? întrebă Julius, privind roată spre membrii grupului.

—    Mie mi se pare că răspunsul ei nu are sens, spuse Gill.

—    Ai putea să-i spui ei asta? întrebă Julius.

—    Scuze, ceea ce vreau să spun e că... şi nu vreau deloc să te jignesc... dar, Bonnie, răspunsul
tău pare unul regresiv...

—    Regresiv?
Bonnie părea perplexă.

—    Păi, ideea cu grupul ăsta e că suntem toţi fiinţe umane care încearcă să relaţioneze într-o
modalitate umană şi cfl ne lăsăm funcţiile, titlurile, banii şi BMW-urile la uşă.

—    Amin, spuse Julius.

—    Amin, zise şi Tony, adăugând: Sunt de aceeaşi părere cu Gill şi, fiindcă veni vorba, am luat
decapotabila second-hand şi trebuie să plătesc la ea trei ani.

—    Şi, Bonnie, continuă Gill, în acel tur al grupului pe care l-ai făcut te-ai concentrat exact
asupra lucrurilor exterioare: profesie, bani, copii reuşiţi. Niciuna dintre acestea nu are legătură
cu motivul pentru care tu eşti cea mai puţin importantă persoană din cameră. Eu te consider
foarte importantă. Eşti un membru esenţial: relaţionezi cu fiecare dintre noi, eşti caldă şi
săritoare, mi-ai oferit chiar un loc unde să dorm, acum câteva săptămâni, când nu voiam să
merg acasă. Menţii concentrarea grupului şi faci eforturi serioase aici.

—    Sunt o povară; toată viaţa mea se învârte în jurul ruşinii faţă de părinţii mei alcoolici, am
minţit tot timpul în legătură cu familia mea. Să te invit la mine acasă, Gill, a fost mare lucru
pentru mine, nu puteam niciodată să-i invit pe ceilalţi copii la mine, de teamă că tatăl meu o să
apară beat. în plus, soţul meu era şi el beţiv, fiica mea e dependentă de heroină...

—    încă eviţi subiectul, Bonnie, spuse Julius. Vorbeşti despre trecutul tău, despre fiica ta, fostul
tău soţ, familia ta... dar tu, unde eşti tu?

—    Eu sunt aceste lucruri, un compus al tuturor acestor lucruri; ce altceva aş putea fi? Sunt o
bibliotecară grasă şi plicticoasă, nu fac altceva decât să cataloghez cărţi... eu... nu înţeleg ce vrei
să spui. Sunt confuză, nu ştiu unde sau ce sunt.

Bonnie începu să plângă, scoase un şerveţel şi îşi suflă nasul tare, apoi închise ochii şi desenă cu
mâinile ridicate în aer câteva cercuri. Printre suspine, murmură:

—    E destul pentru mine; astăzi nu pot suporta mai mult.

lulius intră în altă treaptă de viteză şi se adresă întregului grup:

Haide să vedem ce s-a întâmplat în ultimele câteva minute. Cine are anumite impresii sau
observaţii?

După ce reuşise să aducă grupul la aici şi acum, trecea deja la nivelul următor. Din perspectiva
lui, exerciţiul psiho-terapeutic comporta două etape: mai întâi interacţiunea, •dosea
emoţională, apoi înţelegerea interacţiunii. Aşa ar trebui să evolueze terapia, alternând
secvenţele de evocare n emoţiilor cu înţelegerea lor. Aşa că acum încercă să orienteze grupul
către faza a doua, spunând:

—    Haideţi să facem un pas înapoi şi să privim cu detaşare la ce s-a petrecut aici.

Stuart era pe punctul de a descrie seria evenimentelor, când Rebecca interveni:

—    Cred că cel mai important e faptul că Bonnie ne-a oferit motivele pentru care se simte
lipsită de importanţă, presupunând că o vom aproba cu toţii. Atunci a devenit confuză, şi a
început să plângă, spunând că nu poate mai mult; am mai văzut-o făcând asta.

—    Da, sunt de acord, spuse Tony. Bonnie, devii emotivă atunci când ţi se acordă multă
atenţie. Te simţi stânjenită de luminile reflectoarelor?

—    Ar fi trebuit să fiu recunoscătoare, spuse Bonnie încă suspinând, dar iată ce dezastru am
făcut din asta. Şi iată cum ceilalţi ar fi putut să folosească mult mai bine timpul acesta.

—    Acum câteva zile, spuse Julius, am avut o discuţie cu un coleg despre una dintre pacientele
lui. Mi-a spus că aceasta avea obiceiul să prindă săgeţile trase spre ea şi apoi să se împungă
singură cu ele. Poate că exagerez puţin, Bonnie, dar asta mi-a venit în minte atunci când am
văzut cum iei lucrurile şi îţi faci singură rău cu ele.

—    Ştiu că vă exasperez pe toţi. Bănuiesc că încă nu ştiu cum să folosesc grupul.

—    Ei bine, ştii ce urmează să spun, Bonnie. Cine anume de aici e exasperat? Uită-te în jurul
tău.

Grupul putea fi sigur că Julius avea să pună această întrebare. Se ştia că n-ar fi lăsat niciodată să
treacă o astfel de declaraţie fără să se concentreze asupra ei şi să ceară nume

—    Păi, cred că Rebecca ar fi vrut să mă opresc.

—    Ceeee? De unde...

—    Stai puţin, Rebecca.

Julius era neobişnuit de autoritar.

—    Bonnie, ce anume ai văzut? Ce indicii ai perceput?

—    La Rebecca? Păi, era tăcută. N-a spus un cuvânt.

—    Orice aş face ies prost. Făceam tot posibilul să tac, în aşa fel încât să nu mă poţi acuza că îţi
fur atenţia. Nu îţi dai seama atunci când primeşti un cadou?

Bonnie era pe punctul de a răspunde, când Julius o rugă să continue cu descrierea celor care
fuseseră plictisiţi.

—    Păi, nu e ceva ce pot explica în mod concret. Dar pur şi simplu îţi dai seama când oamenii
sunt plictisiţi. Mă plictisesc şi pe mine însămi. Philip nu privea spre mine, dar e adevărat că el nu
priveşte la nimeni. Ştiu că grupul aştepta să-l asculte pe Philip. Ceea ce a spus el despre
popularitate a fost mult mai interesant pentru grup decât lamentaţiile mele.

—    Pe mine nu m-ai plictisit, spuse Tony, şi nici n-am văzut pe altcineva că se plictiseşte. Iar
ceea ce avea de spus Philip nu era mai interesant; e atât de cufundat în el însuşi, încât pe mine
nu mă entuziasmează prea mult remarcile lui. Nici măcar nu mi le amintesc.

—    Eu da, spuse Stuart. Tony, după ce tu ai observat cum el e tot timpul în centrul discuţiilor,
deşi vorbeşte atât de puţin, Philip a spus că Bonnie şi Rebecca au o problemă foarte similară.
Investesc prea mult în opinia celorlalţi — Rebecca ajunge la inflaţie, iar Bonnie la deflaţie —
ceva de genul ăsta.

—    Iar faci pe pozarul, spuse Tony, prefăcându-se că ţine un aparat de fotografiat şi apasă pe
buton.

—    Corect. Spune-mi adevărul... Ştiu, ştiu, mai puţine observaţii, mai multe sentimente... Ei
bine, sunt de acord că Philip e, cumva, în centru, deşi nu vorbeşte prea mult. Şi am ţl ni senzaţia
că aş încălca o regulă dacă i-aş pune o întreituri' incomodă.

—    Asta este o observaţie şi o opinie, Stuart, spuse Julius. 1*0(1 să ajungi la sentimente?

—    Păi, presupun că sunt cumva invidios pentru interesul Ki'beccăi faţă de Philip. Mi s-a părut
ciudat că nimeni nu l-a întrebat pe Philip ce simte faţă de asta — mă rog, nici ăsta mi e chiar un
sentiment, nu-i aşa?

Te apropii, spuse Julius. Văr primar cu un sentiment. Continuă.

—    Mă simt ameninţat de Philip. E prea deştept. De asemenea mă simt ignorat de el. Şi nu-mi
place să fiu ignorat.

—    Bingo, Stuart, acum ai ajuns la esenţă, spuse Julius. Ai vreo întrebare pentru Philip?

Julius se străduise să păstreze un ton amabil şi delicat. Sarcina lui era să ajute grupul să îl
includă, nu să îl facă să He simtă ameninţat şi să îl excludă pe Philip, insistând ca el Hă se
comporte într-un mod care deocamdată nu era posibil. Din acest motiv apelase la Stuart, mai
degrabă decât la mai agresivul Tony.

—    Sigur, dar e greu să-i pui întrebări lui Philip.

—    E chiar lângă tine, Stuart.

O altă regulă fundamentală a lui Julius: nu permitea niciodată unui membru să vorbească
despre altul la persoana a treia.

—    Păi, asta e problema. E greu să vorbeşti cu el...

Stuart se întoarse spre Philip.

—    Vreau să spun, Philip, mi-e greu să vorbesc cu tine pentru că nu priveşti niciodată spre
mine. Ca acum. De ce?

—    Prefer să privesc în interior, spuse Philip, continuând să privească în tavan.

Julius era pregătit să intervină în discuţie dacă era necesar, dar Stuart îşi păstră răbdarea.

—    Nu înţeleg.

—    Dacă mă întrebi ceva, eu vreau să cercetez în interiorul meu, liber de orice distragere,
pentru a-ţi putea oferi cel mai bun răspuns.

—    însă faptul că nu te uiţi la mine mă face să simt că nu comunicăm.

—    Dar cuvintele mele cred că îţi spun altceva.

—    Ce-ai zice să te plimbi prin cameră şi să mesteci gumă ' interveni Tony.

—    Pardon?

Uimit, Philip îşi întoarse capul, dar nu şi ochii, spre Tony,

—    Ce-ai zice să faci ambele lucruri deodată — să priveşti spre el şi să îi dai un răspuns bun.

—    Prefer să îmi cercetez propria minte. A-l privi pe celălalt în ochi m-ar distrage de la căutarea
răspunsului pe care celălalt doreşte probabil să-l audă.
Se aşternu liniştea, în timp ce Tony şi ceilalţi rumegau răspunsul lui Philip. Apoi Stuart puse o
altă întrebare:

—    Dă-mi voie să te întreb, Philip, toată discuţia aia despre cum se afişează Rebecca pentru
tine... cum te-a făcut să te simţi?

—    Ştii, spuse Rebecca furioasă, chiar începe să mă deranjeze asta, Stuart... e ca şi cum
fantasma lui Bonnie a devenit acum literă de evanghelie.

Stuart refuza să se lase deturnat.

—    Bine, bine. Să lăsăm întrebarea asta. Te întreb altceva, Philip: cum te-a făcut să te simţi
toată discuţia despre tine de săptămâna trecută?

—    Discuţia a fost de mare interes, iar atenţia mea e neabătută.

Philip privi spre Stuart, apoi continuă:

—    Dar nu am niciun fel de reacţie emoţională, dacă asta era întrebarea ta.

—    Niciuna? Asta mi se pare imposibil, răspunse Stuart.

—    înainte de a veni aici am citit cartea lui Julius despre terapia de grup, astfel că eram pregătit
pentru evenimentele acestor şedinţe. Mă aşteptam ca anumite lucruri să se întâmple: să fac
obiectul curiozităţii, să fiu bine primit de unii, iar de alţii nu, să tulbur prin intrarea mea ierarhia
de putere stabilită, ca femeile să mă privească favorabil şi bărbaţii nefavorabil, ca membrii mai
importanţi să fie deranjaţi lit* apariţia mea, în timp ce aceia mai puţin influenţi să se Coin porte
protector. Anticiparea acestor lucruri m-a făcut »t1 privesc cu detaşare evenimentele din grup.

Ca şi Tony înaintea lui, Stuart fu uluit de răspunsul lui l'hilip şi rămase tăcut, în timp ce îl digera.

—    Am o mică dilemă... spuse Julius.

Aşteptă o clipă.

—    Pe de o parte, continuă el, am impresia că e important dă continuăm această discuţie cu


Philip, dar sunt de ademenea preocupat de Rebecca. Unde eşti, Rebecca? Pari llilburată, şi ştiu
că încercai să intervii.

—    Mă simt puţin jignită astăzi... şi respinsă, ignorată. De Către Bonnie şi Stuart.

—    Continuă.

—    Mi s-au spus multe lucruri negative: că sunt egoistă, că nu mă interesează femeile ca
prietene, că mă dau în spectacol pentru Philip. Mă doare. Şi mă deranjează.

—    Ştiu cum e, spuse Julius. Şi eu am aceleaşi reacţii instinctive faţă de critici. Dar hai să-ţi spun
ce am învăţat eu să fac. Şmecheria e să consideri feedback-ul un cadou, ilar mai întâi trebuie să
hotărăşti dacă e sau nu corect. Felul în care procedez eu e să îl verific pe mine şi să mă
întreb dacă rimează cu ceea ce simt eu faţă de mine. Există vreo ('arte, chiar şi o idee, chiar
numai cinci la sută, care pare adevărată? încerc să-mi amintesc dacă oamenii mi-au mai dat, în
trecut, acest feedback. Mă gândesc la ceilalţi oameni faţă de care îl pot verifica. Mă întreb dacă
oamenii sunt atenţi la unul din punctele mele moarte, ceva ce ei pot vedea şi eu nu. Poţi încerca
să faci asta?
—    Nu e uşor, Julius. Mă simt crispată din cauza asta.

Rebecca se lovi cu palma în stern.

—    Exact aici.

—    Dă crispării tale o voce. Ce spune ea?

—    Spune „Ce părere o să aibă despre mine?" E vorba de ruşine. De a fi deconspirat. Chestia
asta cu oamenii care observă cum mă joc cu părul meu. Mă face să mă chircesc, îmi vine să
spun „ce dracu' te interesează pe tine? E părul meu, fac ce vreau cu el".

Julius răspunse, cu cel mai profesoral ton al său:

—    Cu ceva vreme în urmă a existat un psihoterapeut pe nume Fritz Peris, care a înfiinţat o
şcoală numită terapie Gestalt. Astăzi nu se mai vorbeşte prea mult despre el, dar, oricum, Perls
se concentra foarte mult asupra trupului -lucruri de genul „Uite ce face mâna ta stângă în clipa
asta" sau „Văd că îţi mângâi foarte mult barba". Le cerea pa cienţilor să îşi exagereze mişcările:
„Continuă să îţi încordez i pumnul stâng" sau „Continuă să-ţi mângâi barba din ce în ce mai
energic şi încearcă să-ţi dai seama ce îţi evocă asta", întotdeauna am crezut că abordarea lui e
foarte interesantă, pentru că o foarte mare parte a subconştientului nostru se exprimă prin
mişcări corporale care sunt în afara conştiinţei noastre. Dar nu am folosit-o prea mult niciodată.
De ce? Exact din cauza a ceea ce se întâmplă acum, Rebecca. Ade sea ne simţim agresaţi atunci
când ceilalţi ne văd că facem lucruri de care nu suntem conştienţi. Aşa că înţeleg cât
de inconfortabil te simţi, dar chiar şi aşa, ai putea să continui şi să încerci să-ţi dai seama dacă
există ceva de valoare în feedback-ul primit de tine?

—    Cu alte cuvinte, îmi spui „fii matură". O să încerc.

Rebecca se îndreptă de spate, inspiră profund şi începu,

cu o atitudine hotărâtă:

—    Mai întâi, este adevărat că îmi place atenţia şi că am venit iniţial la terapie deoarece eram
supărată că îmbătrânesc şi că bărbaţii nu mai privesc lung după mine. Aşa că poate m-am afişat
pentru Philip, dar nu conştient.

Se întoarse din nou spre grup.

—    Aşa că, mea culpa. îmi place să fiu admirată, îmi place să fiu iubită şi adorată, îmi place
iubirea.

—    Platon, interveni Philip, observa că iubirea este în cel care iubeşte, nu în cel care este iubit.

—    Iubirea este în cel care iubeşte nu în cel care este iubit... e un citat minunat, Philip, spuse
Rebecca, zâmbindu-i. Vezi, asta îmi place la tine. Remarcile de felul ăsta. îmi deschid ochii. Cred
că eşti interesant. Şi atrăgător.

Rebecca se întoarse spre grup.

Dar înseamnă asta că vreau să am o aventură cu el? I )eloc! Ultima aventură pe care am avut-o
aproape că mi-a distrus căsnicia, şi nu mai vreau necazuri.

-    Deci, Philip, spuse Tony, ce simţi faţă de ceea ce a ttptis Rebecca?


-    Am spus mai înainte că scopul meu în viaţă este să doresc cât mai puţin posibil şi să ştiu cât
mai mult. Iubirea, pasiunea, seducţia — acestea sunt sentimente puternice, parte a efortului
nostru de perpetuare a speciei şi, după cum tocmai a explicat Rebecca, ele pot opera
inconştient. Dar, lina peste alta, aceste activităţi servesc la deturnarea raţiunii {ii interferează cu
demersurile mele intelectuale, astfel că nu vreau să am de-a face cu ele.

—    De fiecare dată când te întreb ceva îmi dai un răspuns care e greu de contestat. Dar nu îmi
răspunzi niciodată la întrebare, spuse Tony.

—    Eu cred că ţi-a răspuns, spuse Rebecca. A spus clar că nu îşi doreşte nicio implicare
emoţională, că vrea să rămână liber şi lucid. Cred că şi Julius a spus acelaşi lucru. De asta există
în acest grup un tabu împotriva legăturilor sentimentale.

—    Ce tabu? se adresă Tony lui Julius. N-am mai auzit niciodată această regulă rostită cu voce
tare.

—    Nici nu am formulat-o vreodată în modul acesta. Singura regulă de bază pe care aţi auzit-o
de la mine în privinţa relaţiilor din afara şedinţelor este să nu existe niciun secret şi, dacă în
afara şedinţelor de grup există întâlniri de orice fel, membrii respectivi trebuie să informeze
grupul. Dacă nu, dacă ţineţi secret, asta aproape că va anula munca grupului şi vă va sabota
propria terapie. Este singura mea regulă pentru întâlnirile din afara şedinţelor. Dar, Rebecca,
hai să nu pierdem firul a ceea ce se întâmplă între tine şi Bonnie. încearcă să-ţi dai seama care
simt sentimentele tale faţă de ea.

—    A spus câteva chestii destul de tari. E adevărat că nu relaţionez cu femeile? Aş vrea să spun
că nu. O am pe sora mea — suntem apropiate, cumva — şi câteva colege avocate de la birou,
dar, Bonnie, probabil că spui tu ceva — cu siguranţă există mai multă tensiune, mai mult interes
din partea mea să relaţionez cu bărbaţii.

—    îmi amintesc de facultate, spuse Bonnie, cum mă în tâlneam foarte rar cu băieţi şi cât de
respinsă mă simţeam atunci când vreo prietenă nu avea nicio problemă să mă law baltă în
ultimul minut dacă primea o invitaţie de la un tip

—    Da, probabil că şi eu aş fi făcut asta, spuse Rebecca, Ai dreptate: bărbaţii şi întâlnirile,


despre asta era vorba Atunci părea logic; acum nu mai pare aşa.

Tony continuase să îl studieze pe Philip şi îl abordă iar

—    Philip, ştii, tu eşti ca Rebecca, din anumite puncte de vedere. Şi tu te afişezi, dar tu o faci cu
sloganuri rapide care par profunde.

—    Bănuiesc că ceea ce vrei să spui, rosti Philip foarte concentrat, cu ochii închişi, e că


motivaţia mea de a face remarci nu e ceea ce pare a fi — că, în schimb, e una egoistă, o formă
de a mă afişa prin care, dacă te-am înţeles bine, încerc să trezesc interesul şi admiraţia Rebeccăi
şi ale celor lalţi. Corect?

Julius era tensionat. Indiferent ce făcea, atenţia revenea mereu asupra lui Philip. Cel puţin trei
dorinţe conflictualo se luptau în sinea lui: mai întâi, să îl protejeze pe Philip de prea multe
atacuri, apoi să împiedice stilul impersonal al lui Philip să deturneze caracterul intim al
discuţiilor şi, în sfârşit, să-i încurajeze eforturile lui Tony de a învineţi fundul lui Philip. Dar, una
peste alta, se hotărî să rămână deocamdată pe tuşă, deoarece grupul făcea faţă situaţiei. De
fapt, tocmai se petrecuse ceva important: pentru prima oară, Philip răspundea direct, chiar
personal, cuiva.
—    Asta voiam să spun, dădu Tony din cap, cu excepţia faptului că ar putea fi vorba de ceva
mai mult decât interes sau admiraţie. Ce-ai zice de seducţie?

—    Da, asta este o rectificare adecvată. E implicată de expresia a te afişa pe care ai folosit-o,
sugerând astfel că motivaţia mea e una similară motivaţiei Rebeccăi, cu alte cuvinte, că doresc
să o seduc. Ei bine, aceasta este o ipoteză rezonabilă şi plină de substanţă. Să vedem cum o
putem testa.

Tăcere. Nimeni nu răspunse, dar Philip nu părea că ar adepta vreun răspuns. După ce reflectă o
clipă, cu ochii închişi, rosti:

Poate că cel mai bine ar fi să urmez procedura doctorului Hertzfeld...

—    Spune-mi Julius.

A, da... Deci, pentru a urma procedura lui Julius, mai întâi trebuie să verific dacă ipoteza lui
Tony rezonează cu experienţa mea personală.

Philip se opri şi scutură din cap.

—    Nu găsesc nicio probă în sensul acesta. Am renunţat, dl» mulţi ani, să fiu dependent de
opinia celorlalţi. Cred cu tărie că cei mai fericiţi oameni sunt cei care caută în primul rând
solitudinea. Mă refer la divinul Schopenhauer, la Nietzsche şi la Kant. Ideea lor, şi ideea mea, e
că omul care «re bogăţie interioară nu doreşte nimic din exterior, cu excepţia darului negativ al
răgazului netulburat, care îi permite Nit se bucure de bogăţia sa, respectiv de facultăţile sale in-
tolectuale. Pe scurt, susţin că observaţiile mele nu rezultă ilintr-o încercare de a seduce pe
cineva sau de a mă înălţa in ochii voştri. Probabil că mai există rămăşiţe ale acestei dorinţe; pot
doar să spun că nu o resimt în mod conştient. Recunosc însă regretul de a stăpâni doar marile
idei, dar de a nu fi contribuit la ele.

în zecile de ani în care condusese grupuri de terapie, Julius văzuse multe linişti, dar liniştea care
urmă după răspunsul lui Philip era deosebită de oricare alta. Nu era liniştea care acompaniază
emoţiile puternice, nici liniştea care semnifică dependenţă, stânjeneaîă sau uimire. Nu, liniştea
aceasta era diferită, ca şi cum grupul ar fi dat peste o nouă specie, o nouă formă de viaţă, poate
o salamandră cu şase ochi şi aripi cu pene, şi o studiau cu mare precauţie şi atenţie.

Rebecca a fost prima care a rupt tăcerea.

—    Să fii atât de mulţumit, să ai nevoie de atât de puţin din partea celorlaţi, să nu tânjeşti
niciodată după compania celorlalţi — presupune destul de multă singurătate, Philip.

—    Dimpotrivă, spuse Philip. în trecut, atunci când tânjeam după compania celorlalţi şi le
ceream ceva ce ei nu voiau şi chiar nu puteau să-mi dea, atunci am cunoscut sin gură ta tea. Am
cunoscut-o foarte bine. Să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur. Nu caut
altcev.i decât binecuvântata izolare.

—    Şi totuşi eşti aici, spuse Stuart, şi, crede-mă pe mine, acest grup este cel mai mare duşman
al izolării. De ce vrei să te expui în felul acesta?

—    Fiecare gânditor trebuie să-şi finanţeze obiceiul. Fie că au fost suficient de norocoşi încât să
primească un sti pendiu universitar, precum Kant sau Hegel, fie prin mij loace independente
precum Schopenhauer sau o slujbă obişnuită, cum a avut Spinoza, care şlefuia lentile
pentru ochelari ca să se întreţină. Eu am ales ca slujbă consilierea filosofică, iar participarea la
acest grup face parte din pro cesul de obţinere a autorizaţiei.

—    Atunci asta înseamnă, spuse Stuart, că intri în relaţie cu noi, în acest grup, dar obiectivul
tău suprem este de a-i ajuta pe ceilalţi să nu aibă niciodată nevoie de o astfel de relaţie.

Philip făcu o mică pauză, apoi aprobă din cap.

—    Dă-mi voie să mă asigur că te-am înţeles corect, spuse Tony. Dacă Rebeccăi îi place de tine,
se dă la tine şi îşi puni' farmecul în acţiune, îţi zâmbeşte în modul ei ucigător, tu spui că asta nu
are niciun efect asupra ta? Zero?

—    Nu, n-aş spune „niciun efect". Eu sunt de acord cu Schopenhauer când scria că frumuseţea
e o scrisoare de recomandare deschisă, ce predispune inima să se plece în faţa persoanei care o
prezintă. Consider că e minunat să priveşti o persoană foarte frumoasă. Dar, de asemenea,
cred că opinia altcuiva despre mine nu poate, nu trebuie, să-mi modifice opinia pe care o am
despre mine însumi.

—    Sună mecanic. Nu foarte uman, răspunse Tony.

—    Ce mi s-a părut cu adevărat inuman a fost perioada în care îngăduiam estimării propriei
mele valori să oscileze ca un dop pe mare, în funcţie de aprecierea pe care o primeam din
partea altor persoane lipsite de importanţă.

Julius privi fix spre buzele lui Philip. Erau o adevărată minune. Cât de exact oglindeau atitudinea
lui calmă, cât de ferm şi neabătut, în timp ce dădeau formă fiecărui cuvânt,

ni aceeaşi rotunjime perfectă a înălţimii şi a tonului. Şi era nţmr să empatizezi cu dorinţa


crescândă a lui Tony de a-1 enerva pe Philip. Dar ştiind că impulsivitatea lui Tony
poate escaladeze rapid, Julius se hotărî că era timpul să îndrepte discuţia într-o direcţie mai
benignă. Nu era momentul ca Philip să fie atacat; era doar cea de-a patra şedinţă a sa.

—    Philip, mai devreme, în remarcile tale către Bonnie, ai spus că scopul tău e să-i fii de ajutor.
De asemenea, le-ai iicordat sfaturi şi altora de aici, lui Gill sau Rebeccăi. Ne poţi spune mai
multe despre motivul pentru care faci asta? Eu rtm impresia că în dorinţa ta de a consilia e ceva
ce depăşeşte rtvantajele unei slujbe. La urma urmei, nu există nicio motivaţie financiară de a-i
ajuta pe cei de aici.

—    încerc să îmi amintesc în permanenţă că suntem cu lojii condamnaţi la o existenţă plină de


o nefericire ineluctabilă, o existenţă pe care niciunul dintre noi nu ar alege-o, dacă ar cunoaşte
faptele de la început. în acest sens suntem loji, după cum spunea Schopenhauer, colegi de
suferinţă, şi avem nevoie de înţelegere şi iubire din partea vecinilor noştri de viaţă.

—    Iar Schopenhauer! Philip, aud al dracului de mult despre Schopenhauer — cine-o mai fi şi


ăsta! — şi prea juiţin despre tine.

Tony vorbise calm, ca şi cum ar fi imitat tonul măsurat al lui Philip, însă respiraţia lui era
superficială şi rapidă. în general, Tony era predispus la agresivitate; în perioada în care începuse
terapia de-abia trecea o săptămână fără vreo altercaţie fizică într-un bar, în trafic, la muncă sau
pe terenul de baschet. Deşi nu era solid, era neînfricat în altercaţii; cu o singură excepţie — o
ciocnire de idei cu un arogant coerent şi cultivat, exact aşa cum era Philip.

Philip nu dădu niciun semn că ar avea intenţia să-i răspundă lui Tony. Julius rupse tăcerea:

—    Tony, pari foarte îngândurat. La ce te gândeşti?


—    Mă gândeam la ce a spus Bonnie mai devreme, că îi e dor de Pam. Si mie. I-am simţit lipsa
astăzi.

Julius nu era surprins. Tony se obişnuise cu tutela şi pro tecţia oferite de Pam. Cei doi formau
un cuplu bizar — pro fesorul universitar de literatură engleză şi şmecherul acoperit de tatuaje.
Julius îl abordă pe ocolite, spunând:

—    Tony, îmi imaginez că nu ţi-e uşor să spui „Schopen hauer, cine-o mai fi şi ăsta".

—    Păi, suntem aici ca să spunem adevărul, răspunse Tony

—    Corect, Tony, spuse Gill, şi o să recunosc şi eu: nu ştiu cine e Schopenhauer.

—    Tot ce ştiu eu, remarcă Stuart, e că a fost un filosof german celebru, pesimist. Din secolul al
XIX-lea?

—    Da, a murit în 1860, la Frankfurt, spuse Philip, iar în ceea ce priveşte pesimismul său, eu
prefer să-l consider realism Şi, Tony, e adevărat că vorbesc foarte des despre Schopen hauer,
dar am motive întemeiate să fac asta.

Tony părea şocat că Philip i se adresase personal. Chim şi aşa, Philip încă nu privea pe nimeni în
ochi. Nu se mal holba în tavan, ci privea pe fereastră, ca şi cum ar fi văzul ceva interesant în
grădină.

—    în primul rând, vreau să spun că a-1 cunoaşte pi1 Schopenhauer înseamnă a mă cunoaşte
pe mine, continuă Philip. Suntem inseparabili, avem aceeaşi gândire. în al doilea rând, el a fost
psihoterapeutul meu şi mi-a oferit un ajutor inestimabil. L-am asimilat — bineînţeles, mă refer
la ideile lui — aşa cum mulţi dintre voi aţi făcut cu doctorul Hertzfeld. Adică, vreau să spun,
Julius.

Philip zâmbi uşor în timp ce privea spre Julius; era primul său moment de umor în grup.

—    Şi, în sfârşit, nutresc speranţa că unele dintre sentimentele lui Schopenhauer vă vor fi de
ajutor şi vouă, cum mi-au fost mie.

Julius îşi privi ceasul şi întrerupse tăcerea care urmă după remarca lui Philip.

—    A fost o întâlnire bogată, genul de întâlnire pe care urăsc să o întrerup, dar şedinţa de azi s-
a terminat.

—    Bogată? Am ratat ceva? murmură Tony, ridicându-se şi luând-o spre uşă.

Voioşia şi optimismul tinereţii noastre se datorează, în parte, faptului că urcăm pe dealul vieţii
şi nu vedem moartea care stă de cealaltă parte, la picioarele dealului.54

20
Prefigurările
pesimismului
încă de la începutul pregătirii, psihanaliştii sunt sfătuiţi Hă confere pacienţilor responsabilitatea
dilemelor cu care aceştia se confruntă. Analiştii cu experienţă nu acceptă niciodată integral
relatările pacienţilor despre nedreptăţile suferite din partea celorlalţi. Intr-o anumită măsură,
oamenii sunt participanţi activi la crearea mediului lor social şi relaţiile lor sunt întotdeauna
reciproce. Dar cum rămâne cu relaţia dintre tânărul Arthur Schopenhauer şi părinţii săi? Nu se
poate ca natura ei să nu fi fost determinată, în primul rând, de Johanna şi Heinrich, creatorii şi
formatorii lui Arthur; la urma urmei, ei erau adulţii.

Şi totuşi, contribuţia lui Arthur nu poate fi trecută cu vederea: era în temperamentul lui ceva
primar, intrinsec şi tenace care, chiar şi atunci când era copil, provoca o anumită reacţie din
partea Johannei şi a celorlalţi. Nu reuşea aproape niciodată să inspire reacţii afectuoase,
generoase şi pline de bucurie; în schimb, aproape toată lumea care-1 întâlnea reacţiona critic şi
agresiv.

Poate că modelul fusese fixat în timpul gravidităţii furtunoase a Johannei. Sau poate că zestrea
genetică a juc.il un rol important în formarea lui Arthur. Arborele genealo gic Schopenhauer
gemea de probe ale tulburărilor psihice Cu mulţi ani înainte de a se sinucide, tatăl lui
Arthm suferise de depresie cronică, fiind anxios, încăpăţânai, distant şi incapabil să se bucure
de viaţă. Mama tatălui său fusese violentă, labilă psihic şi, în cele din urmă, a trebuii să fie
internată. Dintre cei trei fraţi ai tatălui său, unul se născuse cu un grav retard mintal, iar altul,
potrivit biogra fului său, a murit la treizeci şi patru de ani „pe jumătate nebun din cauza
exceselor, marginalizat, alături de alţi oameni afectaţi".55

Personalitatea lui Arthur, conturată la o vârstă fragedă, a persistat cu o remarcabilă coerenţă


de-a lungul întregii sale vieţi. Scrisorile părinţilor către adolescentul Arthur conţin multe pasaje
care indică preocuparea lor crescândă pentru dezinteresul său faţă de bunele maniere: de
exemplu, mama lui scria: „...oricât de puţin mi-ar păsa de eticheta rigidă, îmi plac încă şi mai
puţin caracterul şi comportamentele brutale şi egoiste... Ai cel puţin o înclinaţie în sensul
acesta."56 Tatăl său scria: „îmi doresc doar ca tu să fi învăţat cum să fii agreabil cu oamenii."57

Jurnalul de călătorie din adolescenţa lui Arthur scoate la iveală bărbatul care avea să devină.
Adolescentul Arthur demonstrează acolo o abilitate precoce de a se distanţa şi de a privi
lucrurile dintr-o perspectivă cosmică. Atunci când descrie portretul unui amiral olandez, Arthur
notează: „Lângă tablou erau simbolurile poveştii vieţii sale: sabia, pocalul, decoraţia pe care o
purta şi, în cele din urmă, glonţul care făcuse ca toate acestea să-i fie inutile."58

Ca filosof matur, Schopenhauer se mândrea cu capacitatea lui de a avea o perspectivă obiectivă


sau, cum spunea el, „de a privi lumea prin celălalt capăt al telescopului". Apelul la contemplarea
lumii de sus este deja prezent în remarcile lui timpurii despre excursiile pe munte. La
şaisprezece ani scria: „Consider că panorama de pe un munte înalt contribuie enorm la lărgirea
conceptelor... toate obiectele mici dispar şi doar cele mari îşi păstrează forma."59

Există aici o puternică prefigurare a adultului Schopenhauer. Acesta avea să continue să


dezvolte perspectiva cosmică, cea care îi va permite, ca filosof matur, să privească lumea ca şi
cum s-ar fi aflat la o mare depărtare de ea — nu doar fizic şi conceptual, ci şi temporal. încă de
la o vârstă fragedă a înţeles intuitiv perspectiva lui Spinoza, sub species ili’lernitas, a privi lumea
şi evenimentele ei din perspectiva eternităţii. Condiţia umană, a concluzionat Arthur, poate
fi cel mai bine înţeleasă nu dacă eşti o parte a ei, ci departe de ea. în adolescenţă a scris,
vizionar, despre viitoarea sa izolare superioară:

Filosofia e un drum de munte înalt... un drum izolat, care devine cu atât mai pustiu cu cât urci
mai mult. Cei care urmează această cale nu trebuie să se teamă, ci să lase totul în urmă şi să-şi
croiască încrezători propriul lor drum, prin zăpada înaltă... în curând va vedea lumea de sub el;
plajele şi mlaştinile dispar din faţa ochilor săi, denivelările ei sunt aplatizate, sunetele ei
stridente nu mai ajung la urechile lui.

Iar rotunjimea ei i se dezvăluie. El rămâne de-a pururi în aerul răcoros şi curat al muntelui şi
priveşte soarele atunci când tot ceea ce este sub el e încă scufundat în întunericul nopţii.60

Dar ceea ce îl motiva pe Schopenhauer nu era doar atracţia către înălţimi; era împins şi de jos.
Două alte trăsături sunt de asemenea evidente la adolescentul Arthur: o mizantropie adâncă,
însoţită de un pesimism neabătut. Dacă înălţimile, panoramele îndepărtate şi perspectiva
cosmică aveau ceva ce îl atrăgea pe Arthur, existau de asemenea şi destule dovezi că îi repugna
apropierea celorlalţi. într-o zi, după ce coborâse de la un răsărit limpede văzut de pe vârful unui
munte şi regăsise umanitatea într-o cabană de la poalele muntelui, a scris: „Am intrat într-o
încăpere plină de servitori beţi... Era insuportabil: căldura lor animalică împrăştia o radiaţie
încinsă."61

Jurnalele de călătorie sunt pline de observaţii disprc ţuitoare şi batjocoritoare la adresa


celorlalţi. Despre o slujbă protestantă scria: „Cântecele stridente ale mulţimii îmi zgâriau
urechile, iar un individ care behăia cu gura căscată m-a făcut să râd de mai multe ori."62 Despre
o slujbă evre iască: „Doi băieţi mici de lângă mine mă fac să-mi pierii concentrarea deoarece, de
fiecare dată când falsează cu gurile larg căscate şi capetele date pe spate, par să ţipe la mine."
Un grup de englezoaice aristocrate „par nişte ţărănci travestite". Regele Angliei e „un bătrân
arătos, dar regina e urâtă şi nu are ţinută". împăratul şi împărăteasa Austriei „poartă amândoi
haine excesiv de modeste. El e un bărbat osos, a cărui faţă evident stupidă te îndeamnă să-l
crezi croitor, mai degrabă decât împărat." Un prieten de şcoală, conştient de înclinaţia lui
Arthur către mizantropie, i-a scris în Anglia: „îmi pare rău că şederea ta în Anglia te-a făcut să
urăşti întreaga naţiune."63

Acest băiat batjocoritor şi ireverenţios avea să devină bărbatul ranchiunos şi furios care se
referea în mod obişnuit la oameni ca „bipede" şi era de acord cu Thomas â Kempis că „De
fiecare dată când merg printre oameni, mă întorc mai puţin uman."64

Stăteau oare aceste trăsături în calea realizării scopului declarat al lui Arthur de a fi „ochiul
limpede al lumii"? Tânărul Arthur a anticipat această problemă şi a scris un memento pentru
şinele lui de mai târziu: „Asigură-te că judecăţile tale obiective nu sunt, în mare parte,
judecăţi subiective mascate."65 Şi totuşi, după cum vom vedea, în ciuda acestei hotărâri, în
ciuda acestei discipline autoim-puse, Arthur avea să fie adesea incapabil să-şi urmeze excelenta
recomandare din adolescenţă.

Un om fericit este acela care poate evita odată pentru totdeauna să aibă de-a face cu marea
majoritate a semenilor săi.66

21

La începutul şedinţei următoare, exact când Bonnie îl întreba pe Julius dacă Pam se întorsese
din călătorie, aceasta deschise uşa, îşi desfăcu braţele şi strigă tare „Ta-daaam!" Toată lumea, în
afară de Philip, se ridică în picioare şi o salută. în felul ei afectuos unic, Pam parcurse cercul
lor, privindu-1 pe fiecare în ochi şi îmbrăţişându-1, se sărută cu Rebecca şi Bonnie, îi ciufuli
părul lui Tony, iar când ajunse la Julius îl îmbrăţişă îndelung şi îi şopti:

—    îţi mulţumesc că ai fost atât de sincer la telefon. Sunt devastată, îmi pare atât de rău, îmi
fac atât de multe griji pentru tine.

Julius îi scrută faţa. Chipul ei familiar şi zâmbitor transmitea curaj şi energie vibrantă.

—    Bine ai revenit, Pam, spuse el, Doamne, cât mă bucur să te văd aici. Ne-a fost dor de tine.
Mie mi-a fost dor de tine.

Pam îşi mută privirea spre Philip şi brusc se înnegură. Zâmbetul şi încreţiturile voioase din jurul
ochilor dispărură. Crezând că era deranjată de prezenţa în grup a unui necunoscut, Julius se
grăbi să i-1 prezinte:

—    Pam, acesta este noul nostru membru, Philip Slate.

—    Slate aici? spuse Pam, evitând ostentativ să-l privească pe Philip. Nu cumva Philip
Scabrosul? Sau Philip Soiosul?

Pam privi spre uşă.

—    Julius, nu cred că pot să stau în aceeaşi încăpere Cil nemernicul ăsta!

Membrii grupului priveau, şocaţi, de la unul la altul, de la agitata Pam la tăcutul Philip. Julius
interveni:

—    Spune-ne despre ce e vorba, Pam. Te rog, stai jos.

Tony trase încă un scaun în grup, dar Pam spuse:

—    Nu lângă el.

(Locul liber era lângă Philip.)

Rebecca se ridică imediat şi o conduse pe Pam spre scaunul ei.

După o scurtă tăcere, vorbi Tony:

—    Despre ce e vorba, Pam?

—    Dumnezeule, nu-mi vine să cred — e cumva o glumă oribilă? Ăsta e ultimul lucru pe care mi
l-aş fi dorit. N-aş fi vrut să-l mai văd pe şobolanul ăsta niciodată.

—    Despre ce este vorba? întrebă Stuart. Iar tu, Philip? Spune ceva. Despre ce e vorba?

Philip rămase tăcut, scuturând încet din cap. însă faţa lui, acum înroşită, spunea multe. Julius
observă în sinea lui că, până la urmă, Philip avea un sistem nervos autonom care funcţiona.

—    încearcă să vorbeşti, Pam, o îndemnă Tony. Eşti printre prieteni.

—    Dintre toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut vreodată, această creatură s-a purtat cel mai rău
cu mine. Şi să mă întorc acasă, la grupul meu de terapie, şi să-l găsesc pe el stând aici... e
incredibil. îmi vine să urlu şi să plâng în hohote, dar n-o s-o fac... nu cu el aici.

Pam tăcu şi privi în pământ, scuturând uşor din cap.


—    Julius, spuse Rebecca, încep să mă crispez. Asta nu-mi face bine. Haide, despre ce e vorba?

—    în mod evident, Pam şi Philip au un trecut comun, ceea ce, vă asigur, e o surpriză absolută
şi pentru mine.

După o scurtă tăcere, Pam privi spre Julius şi spuse:

—    M-am gândit atât de mult la grupul ăsta. Eram nerăbdătoare să mă întorc aici, îmi repetam
ce să vă povestesc despre călătoria mea. Dar, Julius, îmi pare rău, nu cred că pot să fac asta. Nu
vreau să mai rămân.

I ’am se ridică şi se întoarse spre uşă. Tony sări în picioare pi o luă de mână.

—    Pam, te rog. Nu poţi pleca aşa. Ai făcut atât de multe pentru mine. Uite, o să stau eu lângă
tine. Vrei să-l bat?

Pam zâmbi uşor şi îl lăsă pe Tony s-o conducă înapoi la locul ei. Gill se mută, ca să-i facă loc
lângă ea.

—    Sunt de aceeaşi părere cu Tony. Vreau să ajut, spuse lulius. Toţi vrem. Dar trebuie să ne laşi
să te ajutăm, Pam. li evident că a existat ceva, ceva rău, între tine şi Philip. Spune-ne, vorbeşte
despre asta! Altfel, mâinile noastre sunt legate...

Pam dădu încet din cap, închise ochii şi deschise gura, dar din aceasta nu ieşi niciun cuvânt.
Apoi se ridică şi se duse la fereastră, îşi sprijini fruntea de geam şi îl opri cu un gest al mâinii pe
Tony, care o luase spre ea. Se întoarse, respiră de câteva ori adânc şi începu să vorbească pe un
ton neutru:

—    Acum mai bine de douăzeci de ani, eu şi prietena mea Molly am vrut să vedem cum e la
New York. Molly locuise lângă mine din copilărie şi era cea mai bună prietenă a mea. Tocmai
terminasem primul an la Amherst şi ne înscrisesem pentru cursuri de vară la Columbia. Unul
dintre cele două cursuri ale noastre era de filosofie presocratică, şi ia ghiciţi cine era PA-ul?

—    PA-ul? întrebă Tony.

—    Preparator-asistent, interveni Philip încet dar instantaneu, vorbind pentru prima oară în
şedinţa aceea. PA-ul este un student care îl asistă pe profesor, conducând mici grupuri de
discuţii, citind lucrări şi dând note.

Pam părea şocată de comentariul neaşteptat al lui Philip.

Tony dădu răspuns întrebării ei nerostite:

—    Philip este responsabilul nostru oficial cu informaţia. Pui o întrebare, el îţi răspunde. Scuze,
trebuia să-mi ţin gura după ce începuse. Continuă. Ai putea veni aici, în cercul nostru?

Pam dădu din cap, se întoarse pe scaunul ei şi continuă:

—    Deci iată-mă la şcoala de vară de la Columbia, imp re ună cu Molly, iar acest bărbat,
această creatură care stă acoli > era PA. Prietena mea Molly era într-o situaţie dificilă: tocmai se
despărţise de prietenul ei stabil. Şi nici nu începe bine cursul că acest... acest simulacru de
bărbat, spuse Pam făcând semn din cap spre Philip, începe să se dea la ea. Nil uitaţi că noi
aveam doar optsprezece ani şi el era profesor — a, venea şi un profesor adevărat, pentru două
conferinţe pe săptămână, dar PA-ul era responsabil pentru curs, inclusiv pentru notele noastre.
Era viclean. Iar Molly era vulnerabilă. S-a îndrăgostit de el şi, timp de vreo săptămână, a fost în
al nouălea cer. Apoi, într-o după-amiază de sâmbătă, el mă sună şi îmi cere să ne întâlnim
pentru o lucrare de examen pe care o scrisesem. Era abil şi nemilos. Iar eu am fost suficient de
proastă ca să mă las manipulată, iar nu după mult timp eram dezbrăcată, pe canapeaua din
biroul lui. Aveam optsprezece ani şi eram virgină. Iar lui îi plăcea sexul dur. A mai făcut asta cu
mine încă o dată, după vreo două zile, apoi porcul m-a abandonat, nici nu se mai uita la mine,
părea că nici nu mă mai cunoaşte şi, mai rău decât orice altceva, nu mi-a oferit nicio explicaţie
pentru abandonarea mea. Iar eu eram prea temătoare ca să întreb — el avea puterea — el
dădea note. Aceasta a fost intrarea mea în minunata şi strălucitoarea lume a sexului. Am fost
distrusă, atât de furioasă şi de ruşinată... şi... mai rău decât orice, atât de vinovată pentru că o
trădasem pe Molly. Iar părerea mea despre mine, ca femeie atrăgătoare, s-a prăbuşit.

—    Ah, Pam, spuse Bonnie scuturând încet din cap. Nici nu e de mirare că acum eşti în stare de
şoc.

—    Staţi, staţi. N-aţi auzit partea cea mai rea despre acest monstru.

Pam se ambalase. Julius privi în jurul său. Toţi stăteau aplecaţi înainte, atenţi la Pam, desigur
exceptându-1 pe Philip, care îşi ţinea ochii închişi şi arăta de parcă ar fi fost în transă.

—    El şi cu Molly au rămas împreună încă vreo câteva săptămâni, apoi el a abandonat-o, i-a
spus pur şi simplu că nu îl mai distra şi că avea de gând să treacă mai departe.

AnI.i fusese tot. Inuman. Vă vine să credeţi că un profesor tic lilosofie poate să spună aşa ceva
unei tinere studente? A refuzat să-i spună orice altceva sau măcar s-o ajute să-şi mute lucrurile
pe care ea le avea la el în apartament. Gestul lui de despărţire a fost să-i dea o listă cu
treisprezece femei i ii care şi-o trăsese în luna aceea, multe dintre ele din anul nostru. Numele
meu apărea în fruntea listei.

—    Nu el i-a dat lista aceea, spuse Philip, cu ochii încă închişi. Ea a găsit-o, atunci când i-a
răscolit lui locuinţa.

—    Ce fel de fiinţă depravată s-ar apuca să facă o astfel ile listă? se răsti Pam la el.

Philip răspunse, cu aceeaşi voce neutră:

—    Felul masculin de a fi îi face pe bărbaţi să îşi răspândească sămânţa. El nu a fost nici primul,
nici ultimul care să facă un inventar al câmpurilor pe care le-a arat şi semănat.

Pam îşi întinse palmele spre grup şi, scuturând din cap, murmură:

—    înţelegeţi.

Ca şi cum ar fi vrut să le atragă atenţia asupra ciudăţeniei acelei forme de viaţă. Ignorându-1 pe
Philip, continuă:

—    Asta a provocat durere şi distrugere. Molly a suferit enorm, şi a trecut foarte mult timp
până când să mai poată avea încredere într-un bărbat. Şi nu a mai avut niciodată încredere în
mine. Acela a fost sfârşitul prieteniei noastre. Nu mi-a iertat niciodată trădarea. A fost o
pierdere cumplită pentru mine, şi cred că şi pentru ea. Am încercat să reluăm legătura — şi
acum ne mai trimitem din când în când un e-mail, ne informăm despre evenimentele
importante din vieţile noastre —, dar nu a vrut niciodată să discute cu mine despre vara aceea.

După o lungă tăcere, probabil cea mai lungă la care asistase grupul vreodată, Julius vorbi:
—    Pam, cât de groaznic trebuie să fi fost să fii lovită astfel la optsprezece ani! Faptul că nu ai
vorbit niciodată despre asta, cu mine sau cu grupul, confirmă gravitatea acelei traume. Şi să
pierzi în felul acesta o prietenă de-o viaţă! E absolut îngrozitor. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva. E
bine că ai rămas astăzi. E bine că ai vorbit despre asta. Ştiu că o să mă urăşti pentru că spun
asta, dar poate că nu e un lucru rău pentru tine că Philip e aici. Poate că e ceva de reparai, de
vindecat. Pentru amândoi.

— Ai dreptate, Julius — chiar te urăsc pentru că spui asta şi, mai mult, urăsc faptul că trebuie să
privesc din nou această reptilă. Şi chiar aici, în grupul unde mă simt bine. E ca o pângărire.

Lui Julius i se învârtea capul. Prea multe gânduri îi solicitau atenţia. Cât de mult putea să
suporte Philip? Chiar şi el trebuia să aibă o limită de rezistenţă. Cât va mai dura până când va
ieşi din încăpere, fără să se mai întoarcă vreo dată? Şi, în timp ce îşi imagina plecarea lui Philip,
contempla consecinţele ei — asupra lui Philip, dar, mai ales, asupra lui Pam: ea conta mult mai
mult pentru Julius. Pam era o adevărată doamnă, cu suflet mare, iar el era hotărât să o ajuţi1 să-
şi găsească un viitor mai bun. O va ajuta oare plecarea lui Philip? Poate că se răzbunase deja,
într-o anumită măsură — dar ce victorie â la Pirus! „Dacă aş putea găsi o cale, se gândea Julius,
prin care s-o ajut pe Pam să ajungă la iertarea faţă Philip, asta ar vindeca-o — şi poate şi pe
Philip."

Julius aproape tresări când cuvântul la modă iertare îi trecu prin cap. Dintre toate mişcările
recente care măturau domeniul psihoterapiei, tărăboiul din jurul „iertării" îl enerva cel mai
mult. Ca orice alt psihanalist cu experienţă, Julius lucrase întotdeauna cu pacienţi care nu
puteau să uite, care hrăneau resentimente, care nu-şi puteau găsi liniştea — şi folosise
întotdeauna o mare varietate de metode pentru a-şi ajuta pacienţii să „ierte" — adică să se
detaşeze de furia şi resentimentele lor. De fapt, fiecare analist experimentat avea un arsenal de
„tehnici de uitare", pe care le folosea des în terapie. Dar industria simplificatoare şi vicleană a
„iertării" amplificase, elevase şi promovase acest unic aspect al terapiei peste tot şi îl prezenta
ca şi cum ar fi fost ceva cu totul nou. Iar această stratagemă acumulase
respectabilitate, fuzionând implicit cu climatul social şi politic de iertare al momentului, care
aborda o serie de infracţiuni precum genocidul, sclavia şi exploatarea colonială. Chiar şi
Papa ceruse de curând iertare pentru jefuirea Constantinopolului ile către cruciaţi, în secolul al
XIII-lea.

Iar dacă Philip se retrăgea, cum s-ar fi simţit el, ca facilitator al grupului? Julius era hotărât să
nu-1 abandoneze pe Philip, însă era dificil să găseşti vreo urmă de compasiune faţă de el. Cu
patruzeci de ani în urmă audiase, ca student, o conferinţă în care Erich Fromm citase aforismul
vechi de peste două mii de ani al lui Terenţiu: „Sunt om, şi nimic din ce e uman nu-mi este
străin." Fromm sublimase că un bun psihanalist trebuie să fie dispus să pătrundă în propriile
sale ienebre şi să se identifice cu toate fanteziile şi impulsurile pacientului. Julius încercă să facă
asta. Deci Philip făcuse o listă cu femeile cu care se culcase... Oare nu ar fi făcut şi el asta, când
era mai tânăr? Cum să nu. Ca şi mulţi alţi bărbaţi cu care discutase despre asta.

Julius îşi reaminti că avea o responsabilitate faţă de Philip — şi faţă de viitorii clienţi ai acestuia.
îl invitase pe l’liilip să devină pacientul şi elevul său. Că îi plăcea lui sau iui, Philip avea să trateze
mulţi pacienţi în viitor, iar a-1 renega acum ar fi fost un exemplu de terapie proastă,
predat prost, formare proastă — şi, în plus, ar fi fost imoral.

Cu aceste consideraţii în minte, Julius reflectă la ce avea să spună. începu să formuleze o


declaraţie care începea cu obişnuitul său Am o mare dilemă: pe de o parte... pe de altă parte...
Dar acest moment era prea tensionat pentru tehnici ile rutină. în cele din urmă spuse:
—    Philip, în răspunsurile tale de astăzi către Pam te-ai referit la tine la persoana a treia: nu ai
spus „eu", ai spus „el". Ai spus „Nu el i-a dat lista aceea". Mă întrebam dacă nu cumva voiai să
spui că acum eşti o altă persoană, iar nu bărbatul de atunci?

Philip deschise ochii şi se uită la Julius. O rară întâlnire a privirilor. Era oare recunoştinţă în acea
privire?

—    Se ştie de foarte mult timp, spuse Philip, că celulele corpului îmbătrânesc, mor şi sunt
înlocuite la intervale regulate. Până acum câţiva ani se credea că doar celulele creierului
persistă întreaga viaţă — şi, desigur, la femei, ovulele. Dar studiile au demonstrat acum că şi
celulele neuronale mor, noi neuroni fiind produşi în mod constau), inclusiv celulele care
alcătuiesc arhitectura cortexului meu cerebral, a minţii mele. Cred că se poate spune cu
certitu dine că acum nu mai există în mine nicio celulă din bărba tul care purta numele meu cu
cincisprezece ani în urmă

—    Deci, domnule judecător, n-am fost eu, mârâi Tony, Pe cuvântu' meu. Şi nu-s io vinovat;
altcineva, alte celule neuronale au comis fapta, înainte ca eu să ajung acolo.

—    Hei, asta nu e corect, Tony, spuse Rebecca. Toţi vrem s-o ajutăm pe Pam, dar trebuie să
existe o modalitate mal bună decât „hai să ne luăm de Philip". Ce-ai vrea să facă?

—    La dracu'! Pentru început ar putea să spună „îmi pare rău".

Tony se întoarse spre Philip.

—    Ţi-ar fi chiar atât de greu? Ţi-ar cădea limba dacă al spune asta?

—    Aş vrea să vă spun ceva, amândurora, zise Stuart. Mai întâi ţie, Philip. Sunt la curent cu
ultimele cercetări neuro nale şi vreau să-ţi spun că datele tale despre regenerarea celulelor sunt
depăşite. Există unele cercetări recente cart* arată că celulele suşă din măduva spinării
transplantate' altui individ pot să devină neuroni, în anumite zone ale creierului, de exemplu în
hipotalamus sau în celulele Purkinje ale cerebelului, dar nu există nicio dovadă că în cortexul
cerebral se formează noi neuroni.

—    înţeleg că datele mele erau greşite, spuse Philip. M-aş bucura dacă mi-ai putea da unele
referinţe de specialitate, te rog. Ai putea să mi le trimiţi prin e-mail?

Philip scoase o carte de vizită din portofel şi i-o întinse lui Stuart, care o băgă în buzunar fără să
se uite la ea.

—    Şi, Tony, continuă Stuart, ştii că nu am nimic împotriva ta. îmi plac onestitatea şi ireverenţa
ta, stilul tău pe faţă, dar sunt de acord cu Rebecca: cred că eşti prea dur... şi puţin nerealist.
Când am intrat în grup, tu executai echivalentul linei condamnări la închisoare pentru agresiune
sexuală, făcând muncă în folosul comunităţii în fiecare weekend.

—    Nu, a fost agresiune fizică. Acuzaţia de agresiune m'xuală era o aiureală, iar Lizzie a
renunţat la ea. Iar cea de Agresiune fizică era şi ea inventată. Dar care era până la Urmă ideea?

—    Ideea era că nu te-am auzit niciodată spunând că îţi pare rău, şi nimeni de aici nu s-a luat
de tine. De fapt, am văzut exact contrariul — am văzut foarte multă susţinere. La naiba, mai
mult decât susţinere; toate femeile, Chiar şi tu...

Stuart se întoarse spre Pam.


—    ... erau incitate de... de ce? De caracterul tău rebel! îmi amintesc cum Pam şi Bonnie îţi
aduceau sendvişuri, atunci când făceai muncă disciplinară la ridicat gunoiul de pe autostrada
101. îmi amintesc cum Gill şi cu mine discutam că nu putem concura cu... cu... cum era?

—    Natura lui sălbatică, spuse Gill.

—    Da, rânji Tony. Omul sălbatic. Omul peşterii. Asta a fost destul de mişto.

—    Aşa că, ce-ai zice s-o laşi mai moale cu Philip? Ţie ţi se potriveşte omul peşterii, lui nu. Hai
să auzim şi varianta lui. îmi pare extrem de rău pentru ce a trăit Pam, dar hai s-o luăm mai încet,
să nu ne grăbim să linşăm. Cincisprezece .ini sunt o grămadă de vreme.

—    Păi, spuse Tony, pe mine nu mă interesează trecutul; mă interesează acum.

Tony se întoarse spre Philip:

—    Ca săptămâna trecută, când tu... Philip — la dracu', e greu să vorbesc cu tine când nu te uiţi
în ochii mei. Mă scoate din minţi! Ai susţinut că pentru tine nu conta deloc dacă Rebecca e
interesată de tine — dacă ea, ăăă... flirtează... nu-mi amintesc cuvântul ăla nenorocit.

—    Se afişează! spuse Bonnie.

Rebecca îşi prinse capul în mâini.

—    Nu-mi vine să cred; nu-mi vine să cred că încă discutăm despre asta. Nu există un termen
de prescriere pentru îngrozitoarea şi sinistra infracţiune de a-mi despleti părul? Cât o să mai
continue asta?

—    Cât e nevoie, răspunse Tony, apoi se întoarse din nou spre Philip. Ce zici de întrebarea mea,
Philip? Te dai drept călugăr, ca şi cum ai fi undeva deasupra, prea pur pentru a fi interesat de
femei, chiar şi de femei foarte atrăgătoare...

—    Acum îţi dai seama, se adresă Philip lui Julius, nu lui Tony, de ce nu voiam să intru în grup?

—    Te aşteptai la asta?

—    Este o lege adevărată şi testată, răspunse Philip, că sunt cu atât mai fericit cu cât am mai
puţin de-a face cu oamenii. Când am încercat să trăiesc în interiorul vieţii, am fost atras în
vâltoare. Să rămân în afara vieţii, să nu doresc nimic şi să nu mă aştept la nimic, să mă dedic
doar demersurilor superioare, contemplative — aceasta este calea mea, singura mea cale, către
linişte.

—    Foarte bine, Philip, răspunse Julius, dar, dacă vrei să faci parte dintr-un grup de terapie, să
conduci unul sau să ajuţi pacienţii să îşi rezolve relaţiile cu ceilalţi, nu poţi nicidecum evita să
intri în relaţie cu ei.

Julius observă că Pam scutură încet din cap, uluită.

—    Ce se întâmplă aici? Simt că-mi pierd minţile. Philip aici? Rebecca flirtează cu el? Philip să
conducă grupuri, să trateze pacienţi? Ce se întâmplă?

—    Ai dreptate; haideţi s-o informăm pe Pam, spuse Julius.

—    Stuart, ăsta e rolul tău, spuse Bonnie.


—    O să încerc, spuse Stuart. Ei bine, Pam, în cele două luni cât tu ai fost plecată...

—    De data asta, îl întrerupse Julius, hai mai bine tu doar să fii primul, Stuart, şi apoi ceilalţi. E
incorect să-ţi cerem ţie să faci toată munca.

—    Bun. Dar, după cum ştii, pentru mine nu e o muncă — îmi place să fac treceri în revistă.

Văzând că Julius e pe punctul de a-1 întrerupe, Stuart adăugă repede:

—    Bine, o să spun un singur lucru şi mă opresc. Pe mine tn-a deprimat plecarea ta, Pam. Am
simţit că te dezamăgi-Nt'm, că nu am fost destul de buni sau că nu am avut suficiente resurse
pentru a te ajuta, atunci când ai avut nevoie. Nu-mi plăcea faptul că a trebuit să cauţi ajutor
altundeva, In India. Următorul.

—    Subiectul major aici a fost anunţul lui Julius despre boala sa, spuse repede Bonnie. Ştii
despre asta, Pam?

—    Da, dădu Pam din cap cu gravitate. Julius mi-a povestit când l-am sunat weekendul trecut
ca să-i spun că m-am întors.

—    De fapt, spuse Gill, aş vrea să fac o menţiune, nu te Nupăra, Bonnie, dar nu Julius ne-a spus.
S-a întâmplat aşa: n'e-am dus la cafea după prima şedinţă a lui Philip şi el ne-a spus, deoarece
Julius îi spusese într-o întâlnire privată. Julius a fost destul de supărat că Philip i-a luat-o
înainte. Următorul.

—    Am vorbit, spuse Tony, despre... ăăă... starea lui Julius şi, ăăă...

—    Voiai să spui cancer. Ştiu, e un cuvânt şocant, spuse lulius, dar e mai bine să-l priveşti în
faţă şi să-l rosteşti.

—    Despre cancerul lui Julius. Eşti un tip tare, Julius, trebuie să recunosc asta, continuă Tony.
Deci am vorbit despre cancerul lui Julius şi cât de greu e să vorbim despre alte lucruri care, prin
comparaţie, par neînsemnate.

Toată lumea vorbise în afară de Philip, care acum spuse:

—    Julius, cred că ar fi în regulă dacă ai spune grupului de ce am venit prima oară la tine ca
pacient.

—    O să te ajut, Philip, dar ar fi mai bine să explici chiar tu, când eşti pregătit.

Philip dădu din cap.

Când deveni evident că Philip nu are de gând să con-tinue, Stuart spuse:

—    OK, am ajuns iar la mine. Tura a doua?

Stuart privi în jur şi, văzând că ceilalţi dau din cap, continuă:

—    într-o şedinţă, Bonnie a comentat faptul că Rebeivo se dă la Philip.

Stuart se opri, privind spre Rebecca, şi adăugă:

—    Despre presupusul fapt că Rebecca s-ar da la el. Bortul# a discutat despre sentimentele pe
care le are faţă de proprii»*! imagine, faţă de senzaţia ei că e neatrăgătoare.
—    Că sunt neîndemânatică şi incapabilă să concurez O i femei ca tine, Pam, sau ca Rebecca,
spuse Bonnie.

—    Cât ai fost tu plecată, spuse Rebecca, Philip a făcui foarte multe comentarii constructive.

—    Dar nu a dezvăluit nimic despre el însuşi, spuse Tony,

—    încă un lucru: Gill a avut o dispută serioasă cu soţia lui — chiar s-a gândit s-o părăsească,
spuse Stuart.

—    Mă supraapreciezi. Am ezitat. Hotărârea mea a durai cam patru ore, spuse Gill.

—    A fost o trecere în revistă reuşită, spuse Julius pri-vindu-şi ceasul. înainte de a ne despărţi,
dă-mi voie să te întreb, Pam, cum vezi toate lucrurile astea. Te simţi mal confortabil acum?

—    încă nu-mi vine să cred. încerc să mă acomodez, dar mă bucur că s-a terminat. Asta e tot ce
pot să fac astăzi, spuse Pam strângându-şi lucrurile.

—    Trebuie să spun ceva, zise Bonnie. Sunt speriată. Ştiţi cu toţii că iubesc acest grup, iar acum
simt că e pe cale să explodeze şi să se distrugă. O să reveniţi cu toţii aici? Tu, Pam? Tu, Philip? O
să vă mai întoarceţi?

—    O întrebare directă, răspunse Philip imediat. O să răspund la fel. Julius m-a invitat să vin în
acest grup, pentru şase luni, iar eu am fost de acord. De asemenea, s-a angajat să fie
supervizorul meu. Am de gând să îmi achit nota de plată şi să îmi respect contractul. Eu nu plec.

—    Şi tu, Pam? spuse Bonnie.

—    Asta e tot ce pot să fac astăzi, spuse Pam ridicându-se.

în timp ce membrii plecau, Julius auzi unele discuţii

despre mers la cafea. Cum o să fie? se întrebă el. Oare o să-l invite şi pe Philip? Le spusese
adesea membrilor că întâlnirile din afara şedinţelor puteau să dezbine dacă nu era lin I usă
toată lumea. Apoi observă că Philip şi Pam se îndreptau spre uşă pe traiectorii care aveau să se
intersecteze. Asta o să fie interesant, se gândi el. Dintr-odată Philip observă acest lucru şi,
dându-şi seama că uşa este prea îngustă pentru amândoi, se opri, murmurând încet: „Te rog" şi
se trase în spate pentru a o lăsa pe Pam să iasă prima. Ai easta ieşi pe uşă ca şi cum Philip ar fi
fost invizibil.

Sexul nu ezită să ne invadeze cu mizeria lui şi să interfereze cu negocierile oamenilor de stat


şi cu cercetările învăţaţilor. In fiecare zi, el distruge cele mai valoroase relaţii. într-adevăr, el
lasă fără urmă de conştiinţă oameni care înainte erau onorabili şi verticali.67

22

Femei, pasiune, sex


După mama sa, cea mai importantă prezenţă feminină din viaţa lui Arthur a fost o croitoreasă
certăreaţă pe nume Caroline Marquet. Puţine texte biografice despre Schopenhauer nu aduc în
centrul atenţiei întâlnirea lor la amiaza unei zile a anului 1823, pe un culoar prost luminat de
lângă apartamentul lui Arthur, atunci când el avea treizeci şi cinci de ani, iar Caroline patruzeci
şi cinci.

în ziua aceea, Caroline Marquet, care locuia în apartamentul alăturat, invitase la ea trei
prietene. Iritat de vorbăria lor zgomotoasă, Arthur deschise nervos uşa de la intrare şi le acuză
pe cele patru femei că îi violează intimitatea, de vreme ce anticamera în care stăteau ele ţinea,
tehnic vorbind, de apartamentul lui. Apoi le ordonă grav să plece. Când Caroline refuză, Arthur
o scoase cu forţa din anticameră, în timp ce ea se zbătea şi ţipa, şi o conduse pe scări în jos.
Când ea, impertinentă, urcă scările din nou ca să-l sfideze, el o îndepărtă din nou, de data
aceasta mai energic.

Caroline îl dădu în judecată, pretinzând că Arthur o împinsese pe scări şi că astfel suferise răni
grave, în urma cărora rămăsese cu un tremurat şi o paralizie parţială. Arthur se simţea foarte
ameninţat de proces: ştia că era puţin probabil să câştige vreodată bani din întreprinderile sale
savante şi îşi păzise întotdeauna cu străşnicie capitalul moştenit de la tatăl său. Atunci când
banii îi erau puşi în pericol devenea, după cum se exprimase editorul său, „ca un câine în lanţ".

Convins că femeia e o profitoare care simulează, Arthur luptă cu toate forţele sale în proces,
folosind fiecare cale legală. Aprigele proceduri legale continuară timp de şase ani, după care
tribunalul dădu o sentinţă în defavoarea lui, obligându-1 să-i plătească lui Caroline Marquet
şaizeci de taleri pe an, atâta timp cât problemele ei de sănătate vor persista. (Pe vremea aceea
un servitor sau bucătar primea în jur de douăzeci de taleri pe an, plus casă şi masă.) Predicţia lui
Arthur că ea era suficient de vicleană încât să tremure atâta timp cât banii vor continua să-i vină
se dovedi exactă; continuă să plătească pentru întreţinerea ei până când femeia muri, douăzeci
şi şase de ani mai târziu. Când primi o copie a certificatului de deces, Arthur scrise pe el: „Obit
anus, abit onus"68 (Bătrâna moare, povara dispare).

Alte femei din viaţa lui Arthur? Nu s-a căsătorit niciodată, dar nu era deloc cast: în prima
jumătate a vieţii sale a avut o viaţă sexuală bogată, probabil fiind chiar dominat de sex. Atunci
când Anthime, prietenul lui din copilărie, din Le Havre, a vizitat Hamburgul în timpul uceniciei
lui Arthur, cei doi tineri îşi petreceau serile în căutare de aventuri romantice, întotdeauna cu
femei din categorii sociale inferioare — servitoare, actriţe, coriste. Dacă nu aveau succes
în căutarea lor, îşi încheiau seara consolându-se în braţele câte unei „curve harnice".69

Lipsit de tact, de farmec şi acea joie de vivre, Arthur era un seducător nepriceput şi avea nevoie
de multe sfaturi din partea lui Anthime. Numeroasele refuzuri primite l-au făcut, în cele din
urmă, să pună în legătură dorinţa sexuală cu umilirea. Detesta să fie dominat de dorinţa sexuală
şi, în unii următori, a avut multe de spus despre cât de degradant poate fi să te scufunzi în viaţa
animalică. Nu că Arthur nu şi-ar fi dorit femei; spunea acest lucru foarte clar: „Le îndrăgeam
foarte mult — numai de ar fi vrut şi ele să mă accepte."70

Cea mai tristă poveste de dragoste din viaţa lui Schopenhauer s-a petrecut când el avea
patruzeci şi trei de ani şi a încercat să-i facă curte Florei Weiss, o frumoasă fată de
şaptesprezece ani. Intr-o seară, la o petrecere pe râu, s-a apropiat de Flora cu nişte ciorchini de
struguri şi a in-format-o despre atracţia lui faţă de ea şi despre intenţia lui de a vorbi cu părinţii
fetei despre căsătorie. Tatăl Florei avea să fie şocat de cererea în căsătorie a lui Schopenhauer,
răs-punzându-i: „Dar este doar un copil!" în cele din urmă, a fost de acord s-o lase pe Flora să
decidă. Povestea a luat sfârşit când Flora a explicat clar tuturor părţilor interesate că
Schopenhauer îi displăcea violent.

Decenii mai târziu, nepoata Florei Weiss a întrebat-o pe aceasta despre întâlnirea cu celebrul
filosof şi a citat-o în jurnalul ei pe mătuşa care îi spusese: „O, mai scuteşte-mă cu boşorogul ăla
de Schopenhauer". După ce a insistat să afle mai multe, Flora Weiss i-a descris scena în care
Arthur îi adusese cadou strugurii, spunând: „Dar eu nu îi voiam, înţelegi. Eram revoltată că
bătrânul Schopenhauer îi atinsese. Aşa că i-am lăsat să cadă pe furiş în apa din spatele meu."71

Nu există nicio dovadă că Arthur ar fi avut o aventură cu o femeie pe care s-o respecte. După ce
primise două scrisori în care Arthur îi vorbea despre „două relaţii de dragoste lipsite de
dragoste", Adele, sora lui, i-a răspuns, în una din puţinele lor discuţii despre viaţa lui personală:
„Sper să nu-ţi pierzi cu totul capacitatea de a stima o femeie, din cauză că ai avut de-a face cu
reprezentantele ordinare şi inferioare ale sexului nostru şi Cerul să te călăuzească într-o zi către
o femeie pentru care să poţi nutri sentimente mai profunde decât astfel de pasiuni."72

La treizeci şi trei de ani, Arthur începu o relaţie intermitentă cu o tânără coristă din Berlin, pe
nume Caroline

Richter-Medon, care avea adesea aventuri cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp. Arthur nu a avut
nicio obiecţie la acest aranjament, spunând că: „Pentru o femeie este ceva nenatural să se
limiteze la un singur bărbat în timpul scurtei ei perioade de înflorire. I se cere să păstreze
pentru unul singur ceea ce acesta nu poate folosi şi ceea ce alţii doresc de la ea."73 Se opunea,
de asemenea, monogamiei şi în cazul bărbaţilor: „La un moment dat un bărbat are prea mult,
iar pe termen lung prea puţin... jumătate din viaţa lor bărbaţii sunt afemeiaţi, jumătate
încornoraţi."74

Când Arthur se mută din Berlin în Frankfurt, se oferi s-o ia cu el pe Caroline, dar nu şi pe fiul ei
nelegitim, despre care insista că nu este al lui. Caroline a refuzat să-şi abandoneze copilul şi,
după un scurt schimb de scrisori, relaţia lor încetă pentru totdeauna. Chiar şi aşa, aproape
treizeci de ani mai târziu, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani, Arthur adăugă la testamentul său
un codicil prin care îi lăsa Carolinei Richter-Medon cinci mii de taleri.

Deşi a ridiculizat adesea femeile şi întreaga instituţie a căsătoriei, Arthur oscila în această
privinţă. Se avertiza singur, prin reflecţii precum: „Toţi marii poeţi au avut căsătorii nefericite,
iar toţi marii filosofi au rămas necăsătoriţi: Democrit, Descartes, Platon, Spinoza, Leibniz şi
Kant. Singura excepţie a fost Socrate — iar el avea să plătească pentru asta, căci soţia lui era
scorpia de Xantipa... cei mai mulţi bărbaţi sunt atraşi de aspectul exterior al femeilor, care le
ascunde viciile. Se căsătoresc de tineri şi plătesc un preţ usturător atunci când îmbătrânesc, căci
soţiile lor devin isterice şi încăpăţânate."75

Pe măsură ce îmbătrânea a abandonat treptat speranţa căsătoriei, renunţând complet la


această idee în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani. Să te căsătoreşti la o vârstă înaintată,
spunea el, e ca şi cum ai parcurge trei sferturi dintr-o călătorie pe jos, iar apoi te-ai hotărî să
cumperi biletul costisitor pentru întreaga călătorie.76

Toate problemele fundamentale ale vieţii au făcut obiectul examinării filosofice îndrăzneţe a lui
Schopenhauer, iar pasiunea sexuală, un subiect evitat de filosofii dinaintea sa, nu a făcut
excepţie.

Schopenhauer a lansat această discuţie cu o declaraţie extraordinară despre puterea şi


omniprezenţa dorinţei sexuale:

După dragostea de viaţă, el [sexul] se dovedeşte a fi cel mai puternic şi mai activ dintre toate
motivaţiile, emiţând neîncetat pretenţii la jumătate din puterile şi gândurile segmentului tânăr
al umanităţii. Este scopul suprem al aproape oricărei strădanii umane. Are o influenţă
nefavorabilă asupra celor mai importante treburi, întrerupe încontinuu cele mai serioase
ocupaţii, iar uneori paralizează pentru o vreme cele mai mari minţi umane... Sexul este, cu
adevărat, ţelul invizibil al oricărei acţiuni şi atitudini, şi răsare de peste tot, în ciuda tuturor
vălurilor aruncate deasupra sa. Este cauza războiului şi scopul, respectiv obiectul păcii...
inepuizabila sursă a isteţimii, cheia oricărei aluzii şi sensul tuturor apropourilor misterioase, al
tuturor ofertelor nerostite şi al privirilor furişate; este obiectul de meditaţie al celor tineri
şi, adesea, al celor bătrâni, gândul neîncetat al celor impuri şi, chiar împotriva lor, visele
revenind mereu ale celor puri.77

Scopul suprem al oricărei strădanii umane? Ţelul invizibil al oricărei acţiuni şi atitudini? Cauza
războiului şi scopul, respectiv obiectul păcii? De ce această exagerare? Cât de mult se datora
aceasta propriei sale preocupări faţă de sex? Sau poate hiperbola este doar un mijloc de a
capta atenţia cititorului pentru ceea ce urmează?

Dacă luăm toate acestea în considerare, ne simţim îndemnaţi să exclamăm: La ce bun toată
această zarvă şi agitaţie? La ce bun tonul imperios, mânia, neliniştea şi îndemnurile? E doar o
problemă simplă, ca fiecare bărbat să-şi găsească femeia lui. De ce ar trebui să joace acest fleac
un rol important, aducând în mod constant tulburare şi confuzie în viaţa omului?78

Răspunsul lui Arthur la această întrebare anticipează cu 150 de ani mare parte din ceea ce avea
să apară în domeniile psihologiei evoluţioniste şi psihanalizei. El declară că ceea ce ne mână cu
adevărat nu este nevoia noastră, ci nevoia speciei noastre: „Adevăratul sfârşit al poveştii de
dragoste, chiar dacă părţile implicate nu-şi dau seama de asta, este că un anumit copil poate fi
procreat"79, continuă el. „Prin urmare, ceea ce îl mână aici pe om este de fapt instinctul care
urmăreşte interesul speciei, în timp ce omul însuşi îşi imaginează că nu face altceva decât să
caute o plăcere mai intensă."80

Arthur discută în cele mai mici detalii despre principiile care guvernează alegerea partenerului
sexual („toţi iubesc ceea ce le lipseşte"), dar subliniază în mod repetat că alegerea este de fapt
făcută de geniul speciei: „Omul ajunge în puterea spiritului speciei, este controlat de acesta şi
nu îşi mai aparţine sie însuşi... pentru că, în ultimă instanţă, el nu îşi urmăreşte interesele
proprii, ci pe cele ale unei a treia persoane, care încă nu a dobândit existenţă."81

El subliniază în mod repetat că forţa sexului este irezistibilă: „Pentru că omul se află sub
influenţa unui impuls înrudit cu instinctul insectelor, care îl face să-şi urmărească obiectivele
necondiţionat, în ciuda oricăror argumente ale facultăţii sale raţionale... nu poate renunţa la
el."82 Iar raţiunea are prea puţin de-a face cu aceasta. O persoană doreşte adesea pe cineva pe
care raţiunea îi spune să-l evite, dar vocea raţiunii este neputincioasă împotriva forţei pasiunii
sexuale. Arthur citează din dramaturgul roman Terenţiu: „Ce nu este înzestrat cu raţiune nu
poate fi condus prin raţiune."83

S-a observat adesea că trei revoluţii importante ale gândirii au ameninţat ideea centralităţii
omului. Mai întâi, Copernic a demonstrat că Pământul nu este centrul în jurul căruia se învârt
toate corpurile cereşti. Apoi Darwin ne-a imitat că nu suntem centrali în lanţul vieţii, ci, ca
oricare altă fiinţă, am evoluat din alte forme de viaţă. în al treilea rând, Freud a demostrat că nu
suntem stăpâni în propria noastră casă, că mare parte din comportamentul nostru este
dominat de forţe exterioare conştiinţei noastre. Fără nicio îndoială, corevoluţionarul
nerecunoscut al lui Freud era Arthur Schopenhauer, care, cu mult înaintea naşterii lui Freud, a
postulat că suntem dominaţi de forţe biologice profunde, dar alegem să ne amăgim singuri,
gândind că ne a legem în mod conştient activităţile.
Dacă păstrez tăcerea asupra secretului meu, el îmi va fi prizonier; dacă îl las să-mi scape din
gură, eu voi fi prizonierul lui. In copacul tăcerii atârnă fructele păcii.84

23

Preocuparea de care dăduse dovadă Bonnie în privinţa grupului se dovedi nefondată: la şedinţa
următoare nu numai că erau toţi prezenţi, dar veniseră chiar mai devreme — cu excepţia lui
Philip, care păşi înăuntru energic şi se aşeză pe scaunul său la fix patru şi jumătate.

O scurtă tăcere la începutul unei şedinţe de terapie în grup nu este ceva neobişnuit. Membrii
învaţă repede să nu deschidă şedinţa impulsiv, deoarece primul vorbitor este de regulă sortit să
primească o mare parte a timpului şi atenţiei. Dar Philip, lipsit de eleganţă ca întotdeauna, nu
aşteptă, începu să vorbească, evitând ochii celorlalţi, cu vocea sa neutră şi lipsită de afecte.

—    Relatarea oferită de membra grupului întoarsă săptămâna trecută...

—    O cheamă Pam, îl întrerupse Tony.

Philip dădu din cap, fără să ridice privirea.

—    Descrierea făcută de Pam listei mele nu era completă. Nu era doar o listă a femeilor cu care
făcusem sex în luna aceea; conţinea nu doar nume, ci şi numere de telefon...

—    Ah! Numere de telefon, îl întrerupse Pam. Aha, atunci scuzele mele! Atunci e în regulă!

Philip continuă, neperturbat:

—    Lista conţinea de asemenea şi o scurtă descriere a pro ferinţelor sexuale ale fiecărei femei.

—    Preferinţe sexuale? întrebă Tony.

—    Da, ce prefera fiecare femeie în timpul actului sexual De exemplu, îi place pe la spate...
şaizeci şi nouă... necesita preludiu prelungit... începe cu un masaj îndelung pe spate., ulei de
masaj... o excită palmele la fund... supt sfârcurile., îi plac cătuşele... o excită foarte tare să fie
legată de pat.

Julius tresări. Dumnezeule mare! Unde voia Philip să ajungă? Avea de gând să dezvăluie ce
prefera Pam? Pro bleme la orizont!

înainte ca Philip să termine, Pam strigă:

—    Eşti cu adevărat dezgustător. Greţos.

Pam se aplecă în faţă, ca şi cum s-ar fi pregătit să se ridici1 şi să plece. Bonnie puse mâna pe
braţul lui Pam ca să o re ţină şi îi spuse lui Philip:

—    Aici sunt de acord cu Pam. Philip, eşti nebun? De co Dumnezeu vrei să te lauzi cu astfel de
lucruri?

—    Da, spuse Gill, pur şi simplu nu te înţeleg. Uite ce e, eşti atacat violent aici — adică mă tem
pentru tine, omule. Eu n-aş putea suporta ceea ce suporţi tu. Dar tu ce faci? Pui paie pe foc şi
spui: „Aşa, ardeţi-mă". Nu te supăra. Philip, dar, la dracu', cum poţi să faci toate astea?

—    Da, şi mie mi se pare la fel, spuse Stuart. Dacă aş fi în locul tău, aş vrea să mă pun în cea
mai bună lumină posibilă, nu să îi dau adversarului şi mai multă muniţie.
Julius încercă să liniştească apele:

—    Philip, ce ai simţit în ultimele câteva minute?

—    Păi, aveam ceva important de spus despre lista aceea şi am spus-o, aşa că, în mod firesc,
mă simt cu totul satisfăcut de cursul evenimentelor.

Julius perseveră. Cu cea mai blândă voce a sa, spuse:

—    Câţiva oameni ţi-au răspuns, Philip. Ce ai simţit faţă de asta?

—    în asta nu mă bag, Julius. Acolo zace disperarea. E mai bine, mult mai bine pentru mine să
reflectez în interior.

] ulius scoase un nou instrument din sacul său — strategia venerabilă, dar de încredere a
modului condiţional.

—    Philip, hai să încercăm un experiment mental. Filosofii Inc asta tot timpul. înţeleg dorinţa ta
de a-ţi păstra calmul, dar lă-mi pe plac pentru o clipă şi încearcă să-ţi imaginezi că ai avea
anumite sentimente faţă de ceea ce ţi-au spus ceilalţi astăzi. Care ar fi acestea?

Philip se gândi la întrebarea lui Julius, zâmbi uşor şi dădu din cap, poate în semn de admiraţie
faţă de ingeniozitatea acestei stratageme.

—    Un experiment? Foarte bine. Dacă ar fi să am sentimente, m-aş fi simţit speriat de


ferocitatea întreruperii lui l’am. Sunt conştient de faptul că ar vrea să-mi facă foarte mult rău.

Pam încercă să intervină, dar Julius îi făcu imediat semn să se abţină, permiţându-i lui Philip să
continue.

—    Apoi Bonnie a întrebat despre motivul pentru care m-aş lăuda, iar Gill şi Stuart despre
motivul pentru care aş încerca să mă imolez.

—    Imo ce? întrebă Tony.

Pam deschise gura să răspundă, însă Philip spuse imediat:

—    Imolare — autosacrificarea cuiva prin foc.

—    Bun, am ajuns la mijlocul drumului, insistă Julius. Ai descris exact ce s-a întâmplat — ce au
spus Bonnie, Gill şi Stuart. Acum să încercăm să mergem mai departe cu experimentul — dacă
ai avea sentimente faţă de remarcile lor...

—    Corect, mă abătusem. Cu siguranţă vei trage concluzia că subconştientul meu a intrat în


acţiune.

Julius dădu din cap.

—    Continuă, Philip.

—    M-aş simţi complet neînţeles. I-aş spune lui Pam: „Nu încercam să spun că e în regulă". Lui
Bonnie i-aş spune: „Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mă laud". Lui Gill şi lui Stuart le-aş spune:
„Mulţumesc pentru avertisment, dar nu încercam să-mi fac rău singur".

—    Bun, acum ştim ceea ce nu voiai să faci. Atunci spune-ne ceea ce voiai să faci. Eu sunt
perplexă, spuse Bonnie.
—    Pur şi simplu încercam să clarific lucrurile. Urmânil imperativele raţiunii. Nimic mai mult,
nimic mai puţin.

Grupul căzu în acea stare mentală care urma întotdeauna după interacţiunea cu Philip. Era atât
de raţional, atât de impc rial, deasupra discordiei discuţiilor obişnuite. Toţi priveau în pământ,
uluiţi şi dezorientaţi. Tony scutură din cap.

—    înţeleg toate lucrurile pe care le-ai explicat, spuse Julius, mai puţin ultimul — ultima
expresie — „Nimic mal mult, nimic mai puţin". Aici nu te cred. De ce ai dezvălui acest aspect al
adevărului acum, astăzi, în acest context, în relaţia ta cu noi? Erai nerăbdător s-o faci. De-abia
aşteptai. Simţeam cât de mult aveai nevoie s-o spui. în ciuda consecinţelor negative evidente
subliniate de grup, erai hotărât să vorbeşti imediat astăzi. Haide să încercăm să ne dăm seama
de ce. Ce obţineai în schimb?

—    Asta nu e greu, spuse Philip. Ştiu exact de ce am spus-o.

Tăcere. Toţi aşteptau.

—    încep să mă enervez, spuse Tony. Philip, ne ţii în tensiune: faci asta încontinuu. Trebuie să
te implorăm pentru următoarea propoziţie?

—    Poftim? întrebă Philip, părând uimit.

—    Aşteptăm cu toţii să auzim de ce ai spus-o, zise Bonnie, încerci în mod intenţionat să pari


impenetrabil?

—    Poate crezi că noi nu vrem să ştim, că nu suntem delix curioşi faţă de ceea ce urmează să
spui tu, sugeră Rebecca.

—    Nu e vorba despre nimic de genul ăsta, spuse Philip. Nu are nimic de-a face cu voi.
întâmplarea face, însă, că uneori îmi scade concentrarea şi mă întorc spre mine însumi.

—    Asta mi se pare important, spuse Julius. Cred că există un motiv pentru asta, care are de-a
face cu interacţiunea ta cu grupul. Dacă tu chiar îţi consideri comportamentul unul capricios,
ceva de genul ploii care pur şi simplu apare, atunci te pui în poziţia unui om neajutorat. Există
un motiv pentru care ne eviţi şi te întorci periodic spre tine însuţi: cred că e din cauza unei
angoase care creşte în tine. în acest caz, lipsa ta de concentrare are de-a face cu modul în
care ai deschis această şedinţă. Ai putea merge mai departe pe linia aceasta?

Philip tăcea, cântărind cuvintele lui Julius.

Julius avea metodele lui de a mări presiunea atunci când trata alţi terapeuţi:

—    Şi încă ceva, Philip, dacă o să tratezi pacienţi sau o să conduci un grup în viitor, atunci
pierderea concentrării, această întoarcere în tine însuţi, va fi o problemă serioasă pentru munca
ta.

Asta îşi făcu efectul. Philip spuse imediat:

—    Am decis să dezvălui acele lucruri pentru a mă proteja. Pam ştia totul despre acea listă, iar
pe mine mă deranja faptul că ea are posibilitatea de a arunca bomba oricând. Să le dezvălui eu
însumi era răul cel mai mic.

Philip ezită, trase aer în piept şi continuă:


—    Mai e ceva. încă nu am răspuns acuzaţiei lui Bonnie că m-aş lăuda. Am păstrat acea listă
deoarece în anul acela am avut o viaţă sexuală extrem de bogată. Relaţia mea de trei săptămâni
cu prietena lui Pam era ceva neobişnuit; preferam aventuri de-o noapte, deşi uneori mergeam
şi a doua oară, atunci când simţeam o nevoie sexuală acută şi nu reuşeam să întâlnesc o femeie
nouă. Când mă vedeam a doua oară cu aceeaşi femeie, aveam nevoie de note ca să-mi
împrospătez memoria şi să o fac să simtă că îmi amintesc de ea. Dacă ar fi ştiut adevărul — că
este doar una printre multe altele — era posibil să nu am succes. Notiţele acelea nu au nimic
de-a face cu lăudăroşenia. Erau menite uzului meu strict personal. Molly avea cheia de la
apartamentul meu, mi-a violat intimitatea, mi-a spart broasca de la sertar şi a furat lista.

—    Vrei să ne spui, întrebă Tony cu ochii măriţi, că făceai sex cu atât de multe femei încât
trebuia să îţi iei notiţe ca să nu le încurci? Vreau să spun, cam despre ce vorbim? Câte? Cum ai
reuşit să faci asta?

Julius gemu încet. Lucrurile erau deja suficient de complicate şi fără întrebarea amestecată cu
invidie a lui Tony. Tensiunea dintre Pam şi Philip atinsese o cotă insuportabilă.

Trebuia dezamorsată, dar Julius nu ştia cum să facă asta Primi un ajutor neaşteptat din partea
Rebeccăi, care mo difică brusc evoluţia întregii şedinţe.

—    îmi pare rău pentru întrerupere, dar aş avea nevoie de puţin timp din partea grupului,
spuse ea. M-am gândii toată săptămâna să dezvălui ceva ce nu am spus nimănui vreodată, nici
măcar ţie, Julius.

Rebecca se opri şi îi privi pe ceilalţi, pe rând. Toţii ochii erau asupra ei.

—    E în regulă?

Julius se întoarse spre Pam şi Philip.

—    Voi doi ce credeţi? Aţi rămâne cu prea multe senti mente tensionate?

—    Din partea mea e în regulă, spuse Pam. Am nevoie de o pauză.

—    Şi tu, Philip?

Philip dădu din cap.

—    Cât despre mine, e foarte în regulă, spuse Julius, dacă nu cumva vrei să ne spui mai întâi
despre motivul pentru care te-ai decis să ne dezvălui asta acum.

—    Nu, e mai bine să intru direct în subiect, cât mai am curajul. Iată despre ce e vorba: în urmă
cu aproximativ cincisprezece ani, cam cu două săptămâni înaintea căsătoriei mele, am fost
trimisă de firma mea la o expoziţie pe teme de informatică din Las Vegas să le prezint noul
produs. Deja îmi înaintasem demisia, iar această prezentare avea să fie ultima mea sarcină —
pe atunci mă gândeam că ar putea fi ultima din viaţa mea. Eram deja însărcinată în două luni,
iar eu şi Jack plănuisem o lună de miere de patru săptămâni întregi, după care urma să rămân
acasă şi să am grijă de copil. Asta era cu mult înainte să merg la facultatea de drept: n-aveam
nicio idee dacă aveam să mai lucrez vreodată. Ei bine, în Vegas am intrat într-o dispoziţie
ciudată. într-o seară, spre surpriza mea, m-am trezit în barul din Caesar's Palace. Am comandat
ceva de băut şi nu după mult timp am început o conversaţie intimă cu un bărbat bine
îmbrăcat. M-a întrebat dacă sunt la lucru. Nu cunoşteam expresia şi mii dat din cap că da.
înainte să apuc să spun altceva despre «liijba mea, el m-a întrebat care e tariful meu. Mi s-a pus
un nod în gât, m-am uitat atent la el — era drăguţ — şi i-am «pus „o sută cincizeci de dolari". El
a dat din cap că da şi ne-am dus în camera lui. Apoi, în seara următoare, m-am dus la Tropicana
şi am făcut-o din nou. Acelaşi tarif. Iar în ultima mea seară acolo am făcut-o gratis.

Rebecca inspiră adânc şi expiră zgomotos.

—    Asta e tot. N-am spus nimănui despre asta. Uneori m-am gândit să-i spun lui Jack, dar n-am
făcut-o niciodată. Ce rost ar fi avut? N-ar fi adus altceva decât suferinţă pentru el şi o anumită
iertare prefăcută pentru mine... Şi... Tony, nesimţitule... la dracu', nu e deloc amuzant!

Tony, care îşi scosese portofelul şi îşi număra banii, se opri şi spuse, cu un zâmbet stânjenit:

—    Voiam doar să mai înveselesc atmosfera.

—    Eu nu vreau să luăm asta în glumă. E ceva grav pentru mine.

Rebecca aruncă unul din zâmbetele ei minunate, pe care le putea produce atunci când voia.

—    Asta e — o confesiune adevărată.

Se întoarse spre Stuart, care îi spusese de mai multe ori că e ca o păpuşă de porţelan.

—    Aş vrea să ştiu ce crezi tu. Poate că Rebecca nu e acea păpuşă imaculată care pare a fi.

—    Nu la asta mă gândeam, spuse Stuart. Ştii la ce m-a dus cu gândul ce ai povestit tu? Mi-a
trecut prin cap un film pe care l-am închiriat acum câteva zile — The Green Mile. E o scenă
memorabilă, cu un deţinut condamnat care îşi ia ultima lui masă. Mie mi se pare că, în Las
Vegas, tu ai savurat ultima ta perioadă de libertate dinaintea căsătoriei.

Julius dădu din cap şi spuse:

—    Sunt de acord. îmi aduce aminte de ceva ce noi doi am discutat cu mult timp în urmă,
Rebecca.

Julius explică grupului:

—    Cu mulţi ani în urmă, Rebecca a venit la terapie individuală cam un an, atunci când se lupta
cu decizia de a se căsători.

Apoi se întoarse spre Rebecca şi spuse:

—    îmi amintesc că am petrecut săptămâni întregi discn tând despre temerile tale de a renunţa
la libertate, despre senzaţia ta că toate posibilităţile ţi se vor închide. Ca şi Stuai'l cred că aceste
preocupări sunt cele cărora le-ai dat curs fn Las Vegas.

—    Julius, din orele acelea petrecute împreună îmi răsare în minte un lucru: îmi amintesc că
mi-ai povestit despre un roman în care cineva se duce la un înţelept, care îl spune că
alternativele se exclud, că pentru fiecare da trebuie să existe un nu.

—    Hei, ştiu cartea aia! Grendel, de John Gardner, o între rupse Pam. Grendel, demonul, era
cel care s-a dus la înţelept

—    Sunt nenumărate conexiuni aici, spuse Julius. Pam mi-a recomandat acel roman, când am
tratat-o timp de câteva luni, cam în aceeaşi perioadă. Aşa că, Rebecca, dacă acea remarcă te-a
ajutat, trebuie să-i mulţumeşti lui Pam.
Rebecca îi zâmbi larg lui Pam, în semn de mulţumiri1.

—    M-ai tratat în mod indirect. Mi-am lipit o foaie de hârtie cu acel motto pe oglindă:
Alternativele se exclud. îmi explica reticenţa mea de a-i spune da lui Jack, deşi ştiam că
e bărbatul potrivit.

Apoi îi spuse lui Julius:

—    îmi amintesc cum mi-ai spus că, pentru a putea îmbătrâni elegant, trebuie să accept
limitarea posibilităţilor.

—    Cu mult înaintea lui Gardner, interveni prompt Philip, Heidegger, un important filosof
german din prima jumătate a secolului trecut...

Ultima explicaţie îi fusese adresată lui Tony.

—    Şi un nazist important, interveni Pam.

Philip ignoră remarca lui Pam.

—    Heidegger vorbea despre înfruntarea limitării posibilităţilor. De fapt, el o punea în legătură


cu frica de moarte. Moartea, sugera el, era imposibilitatea oricărei alte posibilităţi.

—    Moartea ca imposibilitate a oricărei alte posibilităţi, repetă Julius, o idee puternică. Poate


că ar trebui să-mi lipesc şi eu asta pe oglindă. Mulţumesc, Philip. Sunt atât de multe lucruri de
discutat aici, inclusiv sentimentele tale, Pam, dar mai întâi aş vrea să-ţi mai spun ceva ţie,
Rebecca. Acel episod din Las Vegas trebuie să se fi petrecut în timp ce noi ne întâlneam, şi nu
mi-ai pomenit niciodată de el. Asta îmi npune cât de multă ruşine trebuie să fi simţit.

Rebecca aprobă din cap.

—    Da, mă hotărâsem să înmormântez pe vecie episodul ăsta.

Făcu o pauză, gândindu-se dacă să mai spună ceva, apoi adăugă:

—    Mai este ceva, Julius. îmi era ruşine, dar, mai mult decât atât... asta e destul de riscant... îmi
era încă şi mai multă ruşine atunci când mă gândeam la asta, ulterior: era o senzaţie fantastică,
nu o senzaţie sexuală... ba nu, nu e Corect... nu doar o senzaţie sexuală, ci sentimentul
palpitant de a fi în afara legii, de a fi sălbatic... Şi, ştii..

Rebecca se întoarse spre Tony.

—    Asta a fost dintotdeauna unul din motivele atracţiei mele faţă de tine, Tony — că ai făcut
puşcărie, bătăile din baruri, că încălcai regulile. Dar acum ai sărit calul; gluma aia cu număratul
banilor a fost jignitoare.

înainte ca Tony să apuce să răspundă, Stuart se repezi:

—    Ai foarte mult curaj, Rebecca. Te admir. Şi m-ai făcut să mă simt suficient de liber ca să
dezvălui şi eu ceva ce n-am discutat cu nimeni până acum — nici cu Julius, nici cu psihiatrul meu
anterior, nici cu altcineva.

Stuart ezită, privind în ochi fiecare membru al grupului.

—    Mă gândeam doar la problema siguranţei. E o chestie foarte riscantă. Mă simt în siguranţă


cu toţi cei de aici, în afară de tine, Philip, deoarece nu te cunosc suficient de bine. Sunt convins
că Julius ţi-a vorbit despre confidenţialitatea grupului?

Tăcere.

—    Philip, tăcerea ta mă blochează. Te întreb ceva, spuse Stuart, întorcându-se spre Philip şi


privindu-1 şi mai direct. Ce se întâmplă? De ce nu răspunzi?

Philip îşi ridică privirea.

—    Nu mi-am dat seama că era nevoie de un răspuns

—    Am spus că sunt convins că Julius ţi-a vorbit despre confidenţialitatea grupului, apoi am
ridicat vocea la sfârşitul enunţului. Asta conotează întrebarea, nu-i aşa? Şi, în plus, contextul
referitor la încredere nu însemna că am nevoie de un răspuns din partea ta?

—    înţeleg, spuse Philip. Da, Julius mi-a spus despre confidenţialitate şi, da, m-am angajat să
onorez toate regulile de bază ale grupului, inclusiv confidenţialitatea.

—    Bine, spuse Stuart. Ştii, Philip, încep să mă răzgân dese; înainte te consideram arogant, dar
acum încep să cred că pur şi simplu nu eşti domesticit sau dresat. Iar la asta nu e nevoie să
răspunzi, e opţional.

—    Hei, Stuart, bravo! spuse Tony zâmbind încântat. Arăţi ce poţi, omule. îmi place asta.

Stuart dădu din cap.

—    N-am spus-o într-un sens negativ, Philip, dar am de spus o poveste şi trebuie să mă asigur
că e în completă siguranţă aici. Deci, spuse Stuart inspirând profund, să începem. Acum vreo
treisprezece sau paisprezece ani — era în perioada în care îmi terminam rezidenţiatul şi eram
pe punctul de a deveni doctor — m-am dus la o conferinţă pediatrică în Jamaica. Scopul acestor
conferinţe e de a te pune la curent cu ultimele cercetări medicale, dar ştiţi că mulţi doctori se
duc acolo din alte motive: să-şi caute un post mai bun sau o catedră universitară... sau doar ca
să se distreze şi să şi-o tragă. Am eşuat la toate aceste capitole, iar apoi, de parcă n-ar fi fost de
ajuns, avionul meu spre Miami a întârziat şi am pierdut legătura spre California. A trebuit să-mi
petrec noaptea într-un hotel de lângă aeroport şi eram extrem de prost dispus.

Membrii grupului erau complet captivaţi — aceasta era o latură nouă a îui Stuart.

—    M-am cazat la hotel pe la vreo unsprezece şi jumătate seara, am luat liftul spre etajul şapte
— e ciudat cât de limpezi sunt detaliile — şi mergeam pe un coridor lung şi tăcut npre camera
mea, când dintr-odată s-a deschis o uşă, iar pe coridor a ieşit o femeie în cămaşă de noapte,
tulburată şi răvăşită — era frumoasă, avea un corp superb, cam cu vreo /,ece sau cincisprezece
ani mai mare decât mine. M-a luat de braţ — respiraţia ei trăznea a alcool — şi m-a
întrebat dacă am văzut pe cineva pe coridor. „Pe nimeni, de ce?", am răspuns eu. Apoi mi-a
spus o poveste lungă şi dezlânată despre un furnizor care tocmai îi şterpelise şase mii de dolari.
I-am sugerat să sune la recepţie sau la poliţie, dar ea părea ciudat de puţin interesată să
întreprindă ceva. Apoi mi-a făcut semn să intru în camera ei. Am vorbit cu ea, am încercat s-o
calmez în legătură cu convingerea ei — în mod evident fantezistă — că fusese jefuită. Lucrurile
au evoluat într-un mod tot mai bizar şi în curând ne-am trezit în pat. Am întrebat-o de câteva
ori dacă mă voia acolo, dacă vrea să fac sex cu ea. A spus că da, şi aşa am făcut, iar o oră
sau două mai târziu, în timp ce ea dormea, m-am dus în camera mea, am dormit câteva ore şi
am prins un zbor de dimineaţă. Chiar înainte să mă sui în avion am sunat la hotel, anonim, şi le-
am spus că în camera 712 au un oaspete care ar putea avea nevoie de îngrijiri medicale.

După câteva clipe de tăcere, Stuart adăugă.

—    Asta e tot.

—    Asta e tot? întrebă Tony. O gagică mişto şi cherchelită le invită în camera ei de hotel, iar tu
îi oferi ceea ce ţi-a cerut? Omule, n-aş refuza aşa ceva în niciun caz.

—    Nu, nu e vorba de astal spuse Stuart. E vorba că eu eram doctor şi cineva bolnav, probabil
cu halucinaţii alcoolice incipiente sau grave, mi-a ieşit în cale şi eu am ajuns până la urmă să i-o
trag. E o violare a jurământului lui Hipocrate, o eroare gravă, şi nu mi-am iertat-o niciodată. Nu
pot uita acea seară, mi-a rămas întipărită în minte.

—    Eşti prea aspru cu tine, Stuart, spuse Bonnie. Femeia aceea singuratică, în cămaşă de
noapte, iese pe coridor, vede un bărbat atrăgător şi îl invită în patul ei. A obţinut exact ce îşi
dorea, poate ce avea nevoie. Probabil că i-ai făcut un mare bine. Probabil consideră acea seară
una norocoasă.

Şi ceilalţi — Gill, Rebecca, Pam — se pregăteau să voi bească, dar Stuart le-o luă înainte.

—    Apreciez ceea ce spuneţi voi — n-aveţi idee de câte ort mi-am spus şi eu lucruri
asemănătoare, dar eu chiar nu caut să fiu liniştit, chiar deloc. Ceea ce voiam să fac era doar
sît vorbesc despre asta, să scot acest episod sordid din atât de mulţi ani de întuneric la lumină;
asta e suficient.

—    Asta e bine, răspunse Bonnie. E bine că ne-ai spus, Stuart, dar asta se leagă de ceva ce am
mai discutat: reticenţa ta de a accepta ajutorul nostru. Eşti extraordinar în a-i ajuta pe ceilalţi,
dar nu prea bun la a ne lăsa pe noi să te ajutăm.

—    Poate că sunt doar reflexele de doctor, răspunse Stuart. La facultate n-am făcut niciun curs
despre cum să fii pacient.

—    Şi nu reuşeşti niciodată să nu fii de serviciu? întrebă Tony. Cred că în seara aceea din Miami
nu erai de serviciu, O noapte cu o gagică ameţită şi excitată... fă-o, omule, trage-ţi-o şi simte-te
bine.

Stuart scutură din cap.

—    Acum ceva timp ascultam o casetă cu Dalai Lama vorbindu-le profesorilor de budism. Unul
dintre ei l-a întrebat despre epuizare şi dacă nu ar fi bine să aibă anumite ore programate
regulat când nu sunt de serviciu. Răspunsul lui Dalai Lama a fost excepţional: în afara
serviciului? Buddha spune: „îmi pare rău, nu sunt de serviciu!" Un suferind vine la Isus, care îi
răspunde: „îmi pare rău, nu sunt de serviciu astăzi!" în tot acest timp Dalai Lama chicoteşte,
această idee părându-i-se extrem de amuzantă, şi mai că nu se mai poate opri din râs.

—    Nu cred asta, spuse Tony. Cred că te foloseşti de diploma ta ca să eviţi viaţa.

—    Ceea ce am făcut în hotelul acela a fost greşit. Nimeni nu o să mă convingă vreodată că nu


e aşa.

—    Au trecut paisprezece ani şi încă nu poţi uita, spuse Julius. Dar ce ne poţi spune despre
repercusiunile acestei întâmplări?
—    Vrei să spui în afară de autoblamare şi dezgust de sine? spuse Stuart.

Julius aprobă din cap.

—    Pot să vă spun că am fost un doctor al naibii de bun, i .t nu am mai încălcat niciodată, nici
pentru o secundă, deontologia profesiei mele.

—    Stuart, eu decretez că ţi-ai plătit datoria, spuse Julius. C azul este clasat.

—    Amin, spuseră alţi câţiva membri.

Stuart zâmbi şi îşi făcu cruce.

—    Asta îmi aminteşte de slujba de duminică de când eram mic. Mă simt de parcă tocmai aş fi
ieşit din confesional absolvit.

—    Daţi-mi voie să vă spun o poveste, zise Julius. Cu ani in urmă, am vizitat o catedrală pustie
din Shanghai. Eu sunt ateu, dar îmi place să vizitez locuri religioase — ca să vezi. Iii bine, mă
plimbam pe acolo şi apoi m-am aşezat intr-un confesional, de partea preotului, şi m-am trezit că
îl invidiez pe părintele care spovedea. Câtă putere are! Am încercat să rostesc cuvintele „Eşti
iertat, fiul meu, fiica mea". îmi imaginam încrederea absolută de care se bucura, deoarece
se considera a fi precum un vas care aduce întreaga încărcătură de iertare, direct de la şeful de
sus. Şi cât de mărunte păreau tehnicile mele, prin comparaţie. Dar mai târziu, după ce am ieşit
din biserică, am depăşit această stare convingându-mă că cel puţin trăiam în conformitate cu
principiile raţiunii şi nu infantilizându-mi pacienţii, prezentându-le mitologia drept realitate.

După o scurtă tăcere, Pam îi spuse lui Julius:

—    Ştii ce, Julius? Ceva s-a schimbat. Acum eşti diferit de felul în care erai înainte să plec. Spui
poveşti despre viaţă, îţi enunţi opiniile despre credinţa religioasă, în timp ce în trecut evitai
întotdeuna aceste lucruri. înţeleg că e efectul bolii tale, dar, cu toate acestea, îmi place. îmi
place mult că eşti mai personal.

Julius aprobă din cap.

—    Mulţumesc. Tăcerea aceea îmi lăsase o senzaţie cumplită că jignisem sensibilitatea


religioasă a cuiva.

—    A mea nu, Julius, dacă îţi făceai griji în privinţa mea, spuse Stuart. Sondajele acelea care
spun că nouăzeci la sută dintre americani cred în Dumnezeu mă uluiesc. Am abandonat biserica
în adolescenţă, şi dacă n-aş fi făcut-o atunci, aş face-o acum, după ce au ieşit atâtea la iveală
despre preoţi şi pedofilie.

—    Nici a mea, spuse Philip. Tu şi Schopenhauer aveţi ceva în comun în ceea ce priveşte religia.
El consideră că liderii religioşi exploatează nevoia inerentă a omului de metafizic, că
infantilizează publicul şi că se plasează pe ei înşişi într-o stare de permanentă amăgire, refuzând
să accepte că au învăluit deliberat adevărurile lor în alegorie.

Remarca lui Philip îl interesa pe Julius, dar, observând că mai rămăseseră doar câteva minute,
reveni la programul grupului.

—    Astăzi s-au întâmplat multe. Au fost asumate multe riscuri. Sentimente? Unii dintre voi au
fost foarte tăcuţi. Pam? Philip?
—    Nu mi-a scăpat faptul, spuse Philip repede, că ceea ce a fost dezvăluit astăzi aici, ceea ce a
provocat atâta suferinţă inutilă, pentru mine, pentru ceilalţi, derivă din puterea supremă şi
universală a sexului, despre care celălalt psihoterapeut al meu, Schopenhauer, m-a învăţat că
ne este inerentă sau, cum ar fi spus el astăzi, programată în sinea noastră. Ştiu multe din
cugetările lui Schopenhauer despre asta, deoarece l-am citat adesea în cursurile mele. Daţi-
mi voie să citez câteva dintre ele: „[Sexul este] cea mai puternică şi cea mai activă motivaţie [...]
este scopul suprem al aproape oricărei strădanii umane. El [...] întrerupe permanent cele mai
serioase ocupaţii, iar uneori paralizează [...] cele mai mari minţi omeneşti." „Sexul nu ezită să
ne invadeze cu mizeria lui şi să interfereze cu [...] cercetările celor învăţaţi..."

—    Philip, lucrurile acestea sunt importante, dar, înainte de a ne opri astăzi, încearcă să
vorbeşti despre sentimentele tale, nu despre ale lui Schopenhauer, îl întrerupse Julius.

—    Voi încerca, dar dă-mi voie să continui... doar o ultimă propoziţie. „în fiecare zi, el distruge
cele mai valoroase relaţii. într-adevăr, el lasă fără urmă de conştiinţă oameni care înainte erau
onorabili şi verticali." Asta voiam să spun; am terminat.

—    Nu am auzit sentimente, Philip, spuse Tony, bucurân-du-se de ocazia de a-1 ataca pe Philip.

Philip dădu din cap.

—    Doar deznădejde faţă de modul în care noi, sărmanii muritori, colegi de suferinţă, suntem
în asemenea măsură victime ale biologiei, încât ne umplem vieţile cu vinovăţie faţă de acte
fireşti, precum cele ale lui Stuart şi Rebecca. Şi că toţi avem ca scop să ne smulgem din sclavia
sexului.

După doar câteva momente de tăcere, care urma enunţurilor lui Philip, Stuart se întoarse spre
Pam:

—    Aş vrea foarte mult ca astăzi să aud părerea ta. Ce simţi faţă de ceea ce am expus eu în faţa
grupului? Mă gândeam la tine, atunci când încercam să mă hotărăsc să vorbesc aici. Mă
gândeam că, într-un fel, te-am pus într-o situaţie delicată, pentru că nu mă poţi ierta pe mine
fără să îl ierţi şi pe Philip.

—    Am la fel de mult respect faţă de tine, Stuart. Şi nu uita că e un subiect sensibil pentru
mine. Am fost exploatată de un doctor. Earl, fostul meu soţ, era ginecologul meu.

—    Exact, spuse Stuart. Despre asta e vorba: Cum mă poţi ierta pe mine fără să îi ierţi atât pe
Philip, cât şi pe Earl?

—    Nu e adevărat, Stuart. Tu eşti o persoană morală — după ce te-am ascultat astăzi şi am
auzit remuşcările tale, sunt şi mai convinsă de asta. Iar întâmplarea aceea din liotelul din Miami
nu mă mişcă prea tare; ai citit cumva Fear of Flying?

Văzând că Stuart scutură din cap, Pam continuă:

—    Uită-te puţin la cartea asta. Erica Jong ar numi ceea ce ai făcut tu un simplu „sex cu
fermoarul desfăcut"1; a fost o cuplare reciprocă şi spontană, ai fost atent, nimeni nu .1 suferit,
iar după aceea ţi-ai asumat responsabilitatea de a te asigura că ea e bine. Şi de atunci te-ai
folosit de această întâmplare ca de o busolă morală. Dar Philip? Ce poţi să spui despre un om
care se modelează după Schopenhauci şi Heidegger? Dintre toţi filosofii care au trăit
vreodată, aceştia au eşuat cel mai abject ca fiinţe umane. Ceea ce 11 făcut Philip este de
neiertat, rapace, fără remuşcări...
—    Stai un pic, Pam, o întrerupse Bonnie, ai observat că, atunci când Julius a încercat să-l
oprească pe Philip, el <1 insistat mult să mai spună o propoziţie despre cum sexul îi fură unui
om conştiinţa şi distruge relaţiile. Mă întrebam dacă aici nu era vorba despre remuşcare? Şi
dacă nu îţi era adresată ţie?

—    Are ceva de spus? Să mi-o spună el. Nu vreau să o aud din partea lui Schopenhauer.

—    Dă-mi voie să mă bag şi eu, îi spuse Rebecca. Când am plecat de la ultima şedinţă îmi părea
rău pentru tine şi pentru noi toţi, inclusiv pentru Philip, care, haide să fim sinceri, a fost făcut
albie de porci. Acasă am început să mă gândesc la spusele lui Isus, ca acela care este fără de
păcal să arunce prima piatră. Asta are mult de-a face cu ceea ce am dezvăluit eu astăzi.

—    Trebuie să ne oprim, spuse Julius, dar, Philip, asta e exact ceea ce căutam atunci când te-
am întrebat despre sentimentele tale.

Philip scutură din cap, nedumerit.

—    Ai înţeles faptul că astăzi ai primit un dar din partea lui Stuart şi a Rebeccăi?

Philip continuă să scuture din cap.

—    Nu înţeleg.

—    Asta este tema ta pentru acasă, Philip. Aş vrea să meditezi la darurile care ţi-au fost oferite
astăzi.

Dacă nu vrei să fii jucăria oricărui ticălos şi obiectul bătăii de joc a oricărui nerod, prima
regulă este să fii rezervat şi inaccesibil.85

24

După şedinţă, Philip se plimbă ore întregi, trecu pe lângă Palatul Artelor Frumoase, acea
colonadă părăginită ce iusese construită pentru Expoziţia Internaţională din 1915, înconjură
lacul din apropiere de două ori, în timp ce privea cum lebedele patrulează pe teritoriul lor, apoi
străbătu debarcaderul şi calea de acces Crissy Field, pe lângă Golful San Francisco, până când
ajunse la baza podului Golden Gate. Ce era acel lucru la care îi recomandase Julius să
se gândească? îşi aminti recomandarea de a se gândi la darul lui Stuart şi al Rebeccăi, dar
înainte să se poată concentra, mintea lui uitase deja tema. îşi curăţă mintea de orice gând, în
mai multe rânduri, încercând să se concentreze asupra unor imagini liniştitoare şi arhetipale —
siajul lebedelor, valurile unduitoare ale Pacificului de sub Golden Bridge —, dar continuă să
rămână neobişnuit de distrat.

Străbătu Presidio, fosta bază militară plasată pe faleza golfului, apoi o luă pe Clement Street, pe
lângă cele douăzeci de cvartale de restaurante asiatice unul lângă celălalt. Alese un restaurant
vietnamez modest, iar când îi fu adusă supa de vită cu tendoane, rămase liniştit câteva
minute, inhalând aroma ierbii de lămâie care se răspândea din farfurie, cu privirea aţintită la
movila sclipitoare de tăieţei de orez. După câteva înghiţituri ceru ca restul să fie pus la pachet
— o păstra pentru câinele său.

Philip, care în general nu dădea atenţie mâncării, îşi ruti naşe obiceiurile gastronomice: micul
dejun cu pâine prăjită, marmeladă şi cafea, masa principală a zilei la cantina studenţilor şi o
masă de seară uşoară şi ieftină, o supă sau o salată. Toate mesele le lua singur, în mod
intenţionat. Se simţea reconfortat, uneori chiar zâmbea larg, când se gân dea la obiceiul lui
Schopenhauer de a plăti pentru două persoane la clubul la care mânca, pentru a se asigura
că nimeni nu se va aşeza la masa lui.

O luă spre casă, un pavilion de oaspeţi cu două camere, la fel de auster mobilate ca şi biroul
său, situat pe terenul unei vile din Pacific Heights, nu departe de casa lui Julius. Văduva care
trăia singură în vilă îi închiria pavilionul pentru o sumă modestă. Avea nevoie de acest venit
suplimentar, deşi îşi preţuia intimitatea, astfel că avea nevoie ca prezenţa umană de lângă ea să
fie neintruzivă. Philip era omul potrivit, iar ei trăiau în această apropiere izolată de câţiva ani.

De obicei pe Philip îl înveselea întâmpinarea entuziastă oferită de câinele său, Rugby, compusă
din schelălăieli, lătrat, dat din coadă şi sărituri acrobatice în aer, dar nu şi în seara aceasta. Nici
plimbarea de seară a câinelui, nici celelalte activităţi obişnuite de relaxare ale lui Philip nu-
i aduseră liniştea. îşi aprinse pipa, ascultă Simfonia a patra de Beethoven, citi distrat din
Schopenhauer şi Epictet. Deveni cu adevărat atent o singură dată, pentru câteva clipe,
atunci când citi un anumit pasaj din Epictet.

Dacă ai dorinţa serioasă de a face filosofie, pre-găteşte-te ca, încă de la început, mulţimea să
râdă şi să te ia în bătaie de joc. Adu-ţi aminte că, dacă vei fi perseverent, aceiaşi oameni te vor
admira apoi... Adu-ţi aminte că, dacă vreodată îţi vei întoarce atenţia spre cele exterioare,
pentru plăcerea celorlalţi, cu siguranţă îţi vei ruina propria viaţă.86

Dar nu scăpă de senzaţia de nelinişte — o nelinişte pe care nu o mai trăise de mult timp, o
dispoziţie mentală care, cu ani în urmă, îl făcea să iasă la vânătoare, ca un animal înnebunit de
sex. Intră în bucătăria mică, luă de pe masă vasele de la micul dejun, porni calculatorul şi se
dedică singurului viciu de care era dependent: se logă pe clubul de şah virtual şi, în următoarele
trei ore, jucă tăcut şi anonim partide blitz de cinci minute. Le câştigă pe cele mai multe. Când
pierdea, era de obicei din cauza neatenţiei, dar iritarea lui nu ţinea mult: scria imediat „caut
partener", iar în ochi i se aprindea o încântare copilărească atunci când o nouă partidă începea.

Când am împlinit treizeci de ani eram deja complet dezgustat şi obosit să trebuiască să consider
ca egali ai mei fiinţe care nu erau deloc astfel. Atâta timp cât e pui, o pisică se joacă cu
ghemotoace de hârtie deoarece le consideră vii şi similare cu ea însăşi. La fel s-a întâmplat şi în
cazul meu, cu bipedele umane.87

25

Porci spinoşi, genii şi Manualul mizantropului pentru relaţiile cu oamenii

Fabula porcului spinos, unul dintre cele mai cunoscute pasaje din întreaga operă a lui
Schopenhauer, comunică viziunea lui de gheaţă asupra relaţiilor umane:

într-o zi friguroasă de iarnă, mai mulţi porci spinoşi se strângeau unul în celălalt, astfel încât,
datorită căldurii lor reciproce, să nu îngheţe. Dar în curând simţiră fiecare efectele acelor
celorlalţi, ceea ce îi făcu să se îndepărteze din nou. Când nevoia de căldură îi aduse din nou
laolaltă, neajunsul acelor se repetă, astfel că ei oscilau între două rele, până când descoperiră
distanţa potrivită la care se puteau suporta unii

pe alţii. La fel şi nevoia de societate, care răsare din pustiul şi monotonia vieţilor oamenilor, îi
face pe aceştia să se apropie, dar numeroasele lor calităţi neplăcute şi respingătoare îi
îndepărtează apoi din nou. 88
Cu alte cuvinte, tolerează apropierea doar atunci când îţi e necesară pentru supravieţuire, dar
evit-o întotdeauna, atunci când este posibil. Cei mai mulţi psihanalişti contemporani ar
recomanda fără ezitare terapie pentru o atitudini1 de evitare a oamenilor atât de categorică. De
fapt, mare parte a practicii psihoterapiei se adresează unor astfel de atitudini interpersonal
problematice — nu doar evitarea oamenilor, dar şi comportamentul social neadaptat, cu
numeroasele lui culori şi nuanţe: autism, evitarea oamenilor, fobie socială, personalitatea
schizoidă, personalitatea antisocială, personalitatea narcisistă, incapacitatea de a iubi, delirul de
grandoare şi caracterul retras.

Ar fi oare Schopenhauer de acord? Considera el că sentimentele sale faţă de ceilalţi oameni


sunt inadaptate? Puţin probabil. Atitudinile sale erau atât de apropiate de esenţa sa, atât de
adânc înrădăcinate, încât el nu le-a considerat niciodată un neajuns. Dimpotrivă, îşi
considera mizantropia şi izolarea o virtute. Observaţi, de exemplu, finalul parabolei sale cu
porcii spinoşi: „însă oricine are o mare cantitate de căldură interioară va prefera să se ţină la
distanţă de societate, pentru a evita să ofere şi să primească necazuri şi supărări."89

Schopenhauer credea că un om cu putere sau virtute interioară nu va cere nimic de la ceilalţi;


un astfel de om îşi este suficient. Această teză, întreţesută cu credinţa sa neabătută în geniul
său, i-au servit ca justificare de-o viaţă pentru evitarea apropierii. Schopenhauer a declarat
adesea că locul său în „clasa superioară a umanităţii"90 îi impunea imperativul de a nu-şi risipi
darurile pe interacţiuni sociale inutile, ci de a le pune în serviciul umanităţii. „Intelectul meu,
scria el, nu îmi aparţine mie, ci lumii."91

Multe dintre textele lui Arthur despre inteligenţa lui superioară sunt atât de flamboaiante, încât
unii l-ar putea considera mult prea încrezut, dacă nu ar exista precizarea că evaluarea făcută de
el propriului intelect era exactă. Ime-iliat ce Arthur s-a dedicat carierei de savant, darurile
intelectului său prodigios au devenit evidente pentru toţi cei din jurul său. Meditatorii care îl
pregăteau pentru universitate erau uluiţi de progresele sale precoce.

Goethe, singurul om din secolul al XIX-lea al cărui intelect Arthur îl considera egal cu al său, a
ajuns în cele din urmă să respecte inteligenţa lui Arthur. Goethe l-a ignorat ostentativ pe
tânărul Arthur, în salonul Johannei, în perioada în care Arthur se pregătea pentru universitate.
Mai târziu, atunci când Johanna i-a solicitat o scrisoare de recomandare pentru admiterea la
universitate, Goethe a evitat cu măiestrie să se implice, scriind în biletul său către un
vechi prieten, profesor de greacă: „Tânărul Schopenhauer pare să-şi fi schimbat domeniul de
studiu şi ocupaţia de câteva ori. Ce anume a dobândit şi în ce disciplină, vei avea chiar tu ocazia
să judeci în curând, dacă, din prietenie pentru mine, îi vei acorda câteva momente din timpul
tău."92

Câţiva ani mai târziu, însă, Goethe a citit disertaţia doctorală a lui Arthur şi a fost atât de
impresionat de tânărul de douăzeci şi şase de ani, încât în timpul următoarei şederi a lui Arthur
la Weimar îşi trimitea în mod regulat servitorul să-l aducă pentru lungi discuţii private. Goethe
voia ca cineva să-i critice tratatul despre teoria culorilor, la care lucrase mult. Deşi
Schopenhauer nu ştia nimic despre acest subiect, Goethe se gândise că deosebita inteligenţă
înnăscută a tânărului îl face un partener de discuţie valoros. A primit chiar mai mult decât se
aştepta.

Foarte onorat la început, Schopenhauer savura aprecierea lui Goethe şi i-a scris profesorului
său din Berlin: „Prietenul dumneavoastră, marele nostru Goethe, este bine, senin şi prietenos:
lăudat fie numele lui de-a pururi."93 Insă după câteva săptămâni, între cei doi a apărut
discordia. Arthur era de părere că Goethe făcuse câteva observaţii
interesante despre vedere, dar greşise în câteva puncte eson ţiale şi nu reuşise să producă o
teorie comprehensivă A culorii. Abandonându-şi propriile scrieri ştiinţifice, Arthui s-a dedicat
elaborării unei teorii proprii asupra culorii, difc rită în câteva aspecte esenţiale de cea a lui
Goethe, pe catv a publicat-o în 1816. Aroganţa lui Schopenhauer a erodai, în cele din urmă,
prietenia lor. Goethe descrie în jurnalul săli sfârşitul relaţiei cu Arthur Schopenhauer: „Am
discutat şi am fost de acord asupra multor lucruri; în cele din urmă, însă, o anumită separare s-a
dovedit de neevitat, ca atunci când doi prieteni, după ce au parcurs împreună o distanţă, îşi dau
mâna, unul dorind să meargă spre nord, iar celălalt către sud, şi în curând se pierd din vedere
unul pe celălalt."9'1

Arthur s-a simţit rănit şi furios pentru că fusese respins, dar a interiorizat respectul lui Goethe
pentru inteligenţa sa şi a continuat pentru tot restul vieţii să onoreze numele lui Goethe şi să-i
citeze lucrările.

Arthur avea multe de spus despre diferenţa dintre oamenii de geniu şi oamenii de talent. în
continuarea remarcii sale că oamenii de talent pot lovi o ţintă pe care ceilalţi nu o pot nimeri, în
timp ce oamenii de geniu pot lovi o ţintă pe care ceilalţi nu o văd, Arthur a subliniat faptul că
oamenii de talent fiinţează atunci când o cer necesităţile epocii, fiind capabili să satisfacă aceste
necesităţi, dar în cursuî generaţiei următoare opera lor se estompează şi dispare. (Se
gândea oare la opera mamei sale?) „însă geniul îşi iluminează epoca ca o cometă ce trece prin
apropierea planetelor... el nu poate să meargă mână în mână cu evoluţia normală a
culturii: dimpotrivă, geniul aruncă opera sa mult în faţă."95

Astfel, unul dintre aspectele parabolei despre porcii spinoşi este că oamenii de reală valoare,
mai ales oamenii de geniu, nu necesită căldură din partea celorlalţi. Dar mai este un aspect,
unul mai întunecat, al acestei parabole: acela că semenii noştri sunt neplăcuţi şi respingători, şi
de aceea trebuie evitaţi. Această atitudine mizantropică poate fi întâlnită peste tot în scrierile
lui Schopenhauer, care sunt construite pe dispreţ şi sarcasm. Să ne oprim asupra începutului

«cestui pasaj din pătrunzătorul său eseu Despre doctrina itidestructibilităţii adevăratei noastre
naturi de către moarte: „I )acă, în interacţiunile noastre cotidiene, suntem întrebaţi de unul
dintre cei mulţi care vor să ştie totul, dar nu pot iuvăţa nimic, despre continuitatea existenţei
după moarte, cel mai potrivit şi, mai ales, cel mai corect răspuns ar fi: ■< 1 )upă moartea ta vei
fi ceea ce ai fost înainte de naştere»."96

Eseul continuă cu o analiză penetrantă şi fascinantă a Imposibilităţii existenţei a două tipuri de


nimic şi, în întregul său, oferă perspective pătrunzătoare fiecărui om care ti contemplat
vreodată natura morţii. Dar de ce să înceapă cu o insultă — „unul dintre cei mulţi care vor să
ştie totul, ilar nu pot învăţa nimic"? De ce să-şi contamineze sublimele gânduri cu invective
meschine? Astfel de juxtapuneri disonante sunt ceva banal în scrierile lui Schopenhauer. Cât de
neliniştitor este să întâlneşti un gânditor atât de înzestrat, dar atât de inapt social, atât de
clarvăzător şi totuşi atât de orb.

Peste tot în scrierile lui, Schopenhauer deplânge timpul petrecut cu socializarea şi conversaţia.
„E preferabil, spune el, să nu vorbeşti deloc, decât să porţi o conversaţie atât de sterilă şi de
plictisitoare precum sunt conversaţiile obişnuite ale bipedelor."97

Se lamentează că a căutat întreaga lui viaţă „o fiinţă umană adevărată", dar nu a găsit niciuna,
ci doar „nenorociţi, oameni cu o inteligenţă limitată, rău intenţionaţi şi meschini"98. (Cu
excepţia lui Goethe, pe care îl exclude întotdeauna explicit din aceste diatribe.)

într-o notiţă autobiografică, Schopenhauer declară: „Aproape fiecare contact cu oamenii este o
contaminare, o pângărire. Am coborât într-o lume populată cu fiinţe demne de milă, care nu
este a noastră. Ar trebui să-i respectăm şi să-i cinstim pe cei puţini care simt mai buni; noi
suntem născuţi pentru a-i învăţa pe ceilalţi, nu pentru a ne însoţi cu ei."99

E)acă îi analizăm scrierile, putem construi un manifest al mizantropului: regulile


comportamentului uman după care ar trebui să trăim. Să ne imaginăm ce viaţă ar fi avut
Arthur, care sus finea un astfel de manifest, într-un grup de terapie de astăzi!

•    „Nu spune unui prieten ceea ce nu vrei ca duşmaniiI tău să ştie."100

•    „Consideră-ţi problemele personale secrete şi rămâi complet străin, chiar şi faţă de cel mai
apropiat pric ten al tău... în circumstanţe diferite, cunoştinţele loi despre cele mai inofensive
lucruri care ne privesc pol fi în dezavantajul nostru."101

•    „Să nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumil tate din înţelepciunea lumii: să nu spui
nimic şi să nu crezi nimic, cealaltă jumătate."102

•    „Neîncrederea este mama siguranţei" (proverb fran cez, citat aprobator).103

•    „Să uiţi, în orice clipă, trăsăturile urâte ale caracterului unui om este ca şi cum ai arunca bani
câştigaţi cu greu. Trebuie să ne protejăm faţă de familiaritatea prostească şi prietenia
prostească."104

•    „Singura modalitate de a dobândi superioritatea în relaţiile cu ceilalţi oameni este de a lăsa


să se vadă că eşti independent de ei."105

•    „A-i dispreţui pe ceilalţi înseamnă a le câştiga respectul."106

•    „Dacă chiar avem o părere bună despre o persoană, ar trebui să ascundem acest fapt ca pe
o infracţiune."107

•    „E preferabil să laşi oamenii să fie ceea ce sunt decât să-i iei drept ceva ce nu sunt."108

•    „Nu trebuie să manifestăm niciodată furie sau ură, decât prin acţiunile noastre... doar
animalele cu sânge rece sunt otrăvitoare."109

•    „Fiind politicos şi prietenos îi poţi face pe oameni maleabili şi săritori: de aceea, politeţea


este pentru natura umană ceea ce căldura este pentru ceară."110

Există puţine modalităţi mai sigure de a-i binedispune pe oameni decât a le povesti
despre necazuri care te-au copleşit recent sau a le dezvălui slăbiciuni personale.111

26

La următoarea şedinţă, Gill se trânti pe scaun, trupul lui masiv testând rezistenţa acestuia,
aşteptă până sosiră toţi şi deschise şedinţa.

—    Dacă nu are altcineva ceva, aş vrea că continui eu exerciţiul „secretelor".

—    Dă-mi voie să introduc o notă de precauţie, spuse Julius. Nu cred că e o idee bună să facem
din asta un exerciţiu prestabilit. Cred că oamenilor dintr-un grup le merge mai bine dacă se
destăinuie, dar e important să avansăm în propriul nostru ritm şi să nu ne simţim forţaţi de
niciun fel de exerciţiu să ne confesăm.

—    înţeleg ce spui, răspunse Gill, dar nu mă simt deloc forţat. Vreau să vorbesc despre asta şi,
de asemenea, nu vreau să-i las pe Rebecca şi pe Stuart singuri. E în regulă?

Observând că membrii grupului aprobă din cap, Gill continuă:

—    Secretul meu datează de când aveam treisprezece ani. Eram virgin, de-abia intrasem în
pubertate, eram plin de coşuri, iar mătuşa Valerie, sora mai mică a tatălui meu... ea avea în jur
de treizeci de ani... obişnuia să stea cu noi din când în când — era adesea în căutarea vreunei
slujbe. Ne înţelegeam foarte bine, ne jucam mult împreună când ai mei erau plecaţi — ne
luptam, ne gâdilam, jucam cărţi. Apoi, o dată, când eu am trişat la poker pe dezbrăcate şi am
pus-o să se dezbrace, lucrurile au luat o turnură cu adevărul sexuală — nu ne mai gâdilam, ci ne
pipăiam serios. Eu nu aveam experienţă, eram plin de hormoni şi nu-mi dădeam seama prea
bine ce se întâmplă, dar când ea mi-a spus „bag i • înăuntru" am spus „da, tanti" şi i-am urmat
instrucţiunile După asta am făcut-o de câte ori puteam, până când, după vreo două luni, ai mei
s-au întors acasă mai devreme şl ne-au prins cu mâţa-n sac, în mijlocul actului — cum
se spune... în flagrant... flagrant cumva.

Gill privi spre Philip, care deschise gura să răspundă, însă Pam i-o luă înainte, spunând cu viteza
luminii:

—    Flagrant delict.

—    Uau, rapid de tot... uitasem că avem aici doi profesori, murmură Gill.

Apoi continuă:

—    Ei bine, familia mea a fost destul de dată peste cap de chestia asta. Taică-meu nu a fost
prea furios, dar maică-mea era lividă la faţă, mătuşa Valerie nu a mai venit să stea cu noi, iar
maică-mea era furioasă pe taică-meu deoarece con tinua să se poarte prietenos cu sora lui.

Gill tăcu, privi în jur şi apoi adăugă:

—    înţeleg de ce era supărată maică-mea, dar, totuşi, era în egală măsură şi vina mea... ca şi a
mătuşii Valerie.

—    Vina ta? La treisprezece ani? Fii serios! spuse Bonnie.

Şi o parte din ceilalţi membri — Stuart, Tony, Rebecca —

aprobară din cap.

înainte ca Gill să apuce să răspundă, Pam spuse:

—    Eu am un răspuns, Gill. Poate nu cel la care te aştepţi, dar ceva ce am ascuns, ceva ce
voiam să vă spun chiar dinainte să plec în călătorie. Nu ştiu cum să o spun cu tact, Gill, aşa că
nici n-o să încerc — o să-i dau drumul pur şl simplu. Ideea e că povestea ta nu mă emoţionează
absolut deloc, şi, în mai multe moduri, tu nu mă emoţionezi deloc. Chiar dacă spui că dezvălui
ceva, cum au făcut Rebecca şi Stuart, eu nu simt că eşti personal. Ştiu că eşti dedicat grupului.
Pari să te străduieşti din greu, îţi asumi multă responsabilitate în a avea grijă de ceilalţi şi, dacă
cineva fuge de aici, lit* obicei tu eşti cel care aleargă după el ca să-l aducă înapoi. Cari să te
dezvălui, dar nu o faci, e o iluzie, rămâi ascuns.

I )a, ăsta eşti tu — ascuns, ascuns, ascuns. Povestea cu mătuşa ta e cât se poate de tipică pentru
ce vreau eu să spun. Pare personală, dar nu este. E o şmecherie, pentru că nu e povestea ta, e
povestea mătuşii tale Val, şi bineînţeles că toţi o să sară să spună: „Dar erai doar un copil, aveai
treisprezece ani, tu eşti victima aici." Ce altceva ar putea spune? Iar poveştile tale despre
căsătoria ta au fost întotdeauna despre Rose, niciodată despre tine. Şi toate obţin exact acelaşi
răspuns din partea noastră: „De ce suporţi toate porcăriile astea?" Când meditam în India —
eram plictisită de moarte — m-am gândit mult la grupul ăsta. Nu v-ar veni să credeţi cât tio
mult. Şi m-am gândit la fiecare persoană de aici. în afară ile tine, Gill. îmi pare rău să spun asta,
dar pur şi simplu nu in -am gândit la tine. Atunci când vorbeşti, nu ştiu niciodată cui te adresezi
— poate pereţilor, podelei, dar nu simt nicio-dată că mi te adresezi personal mie.

Tăcere. Membrii păreau să n-aibă nicio idee cum să răspundă. Apoi Tony fluieră şi spuse:

—    Bun venit înapoi, Pam.

—    Nu are niciun rost să vin aici dacă nu sunt sinceră, spuse Pam.

—    Care sunt sentimentele tale, Gill? îl întrebă Julius.

—    Ei, doar sentimentele mele obişnuite când primesc un şut în stomac: scuip câteva bucăţele
de pancreas. Asta e suficient de personal, Pam? Stai, stai, scuze, nu răspunde. N-am vrut să
spun asta. Ştiu că mi-ai oferit o reacţie bună, sinceră. Şi, în sinea mea, ştiu că ai dreptate.

—    Spune mai multe despre asta, Gill, despre faptul că ea are dreptate, spuse Julius.

—    Are dreptate. Aş putea dezvălui mai mult. Ştiu asta. Sunt unele lucruri pe care le-aş putea
spune celor de aici.

—    Cui, de exemplu? întrebă Bonnie.

—    Păi, fie. Chiar îmi place de tine, Bonnie.

—    Mă bucur să aud asta, Gill, dar nu e încă foarte personal.

—    Păi, m-am simţit excitat când mi-ai spus că sunt lin bărbat arătos, acum câteva săptămâni.
Şi eu nu cred ce spui, că te consideri banală şi neavând nimic de-a face cu calc goria de
frumuseţe a Rebeccăi; întotdeauna am avut o înclinaţie — poate de la mătuşa Val — pentru
femeile mal în vârstă. Şi o să fiu sincer, când m-ai invitat să dorm la tine atunci când nu voiam
să mă întorc acasă, la Rose, am avui câteva fantezii suculente.

—    De-aia nu ai acceptat oferta lui Bonnie? întrebă Tony

—    Au intervenit alte lucruri.

Când deveni evident că Gill nu are de gând să dea detalii, Tony îl întrebă:

—    Ai vrea să spui mai multe despre aceste alte lucruri

Gill rămase tăcut o vreme, cu ţeasta lui cheală sclipind

de transpiraţie, apoi reuşi să se hotărască şi spuse:

—    Hai să facem aşa, să îi iau pe rând pe ceilalţi din grii|» şi să vorbesc despre sentimentele
mele.

începu cu Stuart, care stătea lângă Bonnie.

—    Pentru tine, Stuart, nu am altceva decât admiraţie Dacă aş avea copii, m-aş considera
norocos ca tu să fii doctorul lor. Şi ceea ce ai povestit săptămâna trecută nu rt schimbat nimic
din sentimentele mele. Iar tu, Rebecca, tu mă intimidezi — pari prea perfectă, prea frumoasă,
prea curată. Ceea ce ne-ai povestit despre întâmplarea din Lan Vegas nu schimbă asta — pentru
mine eşti în continuări* albă şi imaculată, şi plină de încredere în sine. Poate e din cauză că
acum sunt tulburat, dar nici măcar nu-mi amintesc de ce ai venit la terapie. Imaginea lui Stuart
despre tine, că ai fi ca o păpuşă de porţelan — pare plauzibil — poate eşti puţin cam fragilă,
poate chiar cu câteva margini tăioase — nu ştiu. Şi tu, Pam, spui lucrurilor pe nume, eşti directă,
cea mai deşteaptă persoană pe care am întâlnit-o până a venit Philip, el e un concurent serios.
Ce e sigur e că n-aş vrea să vă supăr pe niciunul dintre voi. Dar, Pam, tu mai ai lucruri de pus la
punct apropo de bărbaţi. Ţi-au făcut viaţa grea, dar, pe de altă parte, tu ne urăşti. Pe toţi. E greu
să-ţi dai seama care e oul şi care găina. Philip, tu eşti undeva sus, la im i u totul alt nivel sau... în
alt domeniu al existenţei. Dar li ui faci să-mi pun întrebări. Mă întreb dacă ai avut
vreodată Vreun prieten — nu te văd ieşind în oraş, bând o bere, discutând despre baseball. Nu
te văd distrându-te sau plăcân-ilu ţi cu adevărat de cineva. Şi o să-ţi spun care e de
fapt întrebarea mea: de ce nu eşti singur, de fapt?

Gill continuă.

—    Tony, tu mă fascinezi: lucrezi cu mâinile, chiar creezi lucruri, nu învârţi cifre ca mine. Mi-aş
dori să nu-ţi fie atât de ruşine de munca ta. Ei bine, ăştia suntem toţi.

—    Nu, nu suntem toţi, spuse Rebecca, privind spre Julius.

—    A, Julius? El e de-al grupului, nu în grup.

—    Ce înseamnă de-al grupului? întrebă Rebecca.

—    Nu ştiu, e doar o expresie simpatică pe care am auzit-o şi voiam s-o folosesc. Julius — el e
acolo când am nevoie de el, când ceilalţi au nevoie de el, e mult deasupra noastră. Modul în
care el...

—    El? întrebă Julius, prefăcându-se că se uită după cineva In jur. Unde este acest „el"?

—    Bun, vreau să spun tu, Julius, modul în care te descurci cu boala ta — e de-a dreptul
impresionant — nu o să uit asta niciodată.

Gill tăcu. Toată atenţia rămase concentrată asupra lui, dar el expiră, scoţând un „uuf" sonor.
Părea că îi ajunsese şi se lăsă pe spătarul scaunului său, evident epuizat, scoase o batistă şi se
şterse pe faţă şi pe cap.

Rebecca, Stuart, Tony şi Bonnie exprimară sentimente gen „Bună treabă, ţi-ai asumat multe
riscuri". Pam şi Philip rămaseră tăcuţi.

—    Cum a fost, Gill? Te simţi satisfăcut? îl întrebă Julius.

Gill aprobă din cap.

—    Am explorat noi teritorii. Sper că nu am jignit pe nimeni.

—    Dar tu, Pam? Tu te simţi satisfăcută?

—    Eu deja mi-am făcut norma de nesuferita grupului pe ziua de azi.

—    Gill, dă-mi voie să te întreb ceva, spuse Julius. Ima-ginează-ţi o scală a confesiunii. La un
capăt, treapta numărul unu, e secretul cel mai mic, chestii de genul celor care nc întâmplă la
petreceri; la celălalt capăt, să-i zicem treapta a zecea, ar fi secretul cel mai ascuns şi mai riscant
de dezvălui! pe care ţi-1 poţi imagina. Ai înţeles?

Gill aprobă din cap.

—    Acum gândeşte-te la lucrurile pe care tocmai le-a! spus celorlalţi. Spune-mi, Gill, ce scor ţi-
ai acorda?

Continuând să dea din cap, Gill răspunse repede:

—    Mi-aş da un patru, poate cinci.

Vrând să prevină argumentele raţionale sau alte meea nisme de apărare din arsenalul lui Gill,
Julius replică imediat

—    Şi acum spune-mi, Gill, ce s-ar întâmpla dacă ar fi stă urci o treaptă sau două?

—    Dacă ar fi să urc o treaptă sau două, răspunse Gill fără ezitare, aş spune grupului că sunt
alcoolic şi că în fiecare seară beau până îmi pierd cunoştinţa.

Grupul era şocat, Julius la fel de mult ca şi ceilalţi. înainte de a-1 aduce pe Gill în grup îl tratase
individual timp de doi ani, iar Gill nu îi pomenise niciodată, nici măcar o dată, despre vreo
problemă cu alcoolul. Cum era posibil? Julius avea o încredere firească în pacienţii săi. Era unul
dintre acele su flete optimiste pe care duplicitatea îl tulbura foarte mult; se simţea şovăitor şi
avea nevoie de timp pentru a-şi formula o altă perspectivă asupra lui Gill. în timp ce reflecta în
tăcere la propria lui naivitate şi la superficialitatea realităţii, dis poziţia grupului se agravă,
trecând de la incredulitate la vociferare:

—    Ce, cred că glumeşti!

—    Nu-mi vine să cred. Cum ai putut să vii aici în fiecare săptămână şi să ascunzi aşa ceva?

—    Cu mine nu ai băut niciodată nimic, nici măcar o bere. Cum se face asta?

—    Fir-ar a dracu'! Când mă gândesc la toate pistele false pe care ne-ai lăsat să mergem, la tot
timpul pe care l-am irosit.

—    Ce fel de joc jucai? Totul era o minciună, adică chestiile despre problemele lui Rose, că e o
scorpie, că nu vrea să facă nex, că nu vrea să aibă copii, dar niciun cuvânt despre problema
reală, faptul că tu bei.

De îndată ce Julius reuşi să se orienteze, îşi dădu seama iv trebuie să facă. O axiomă
fundamentală pe care o preda Htudenţilor lui de la terapia de grup era: Membrii nu
trebuie niciodată pedepsiţi pentru confesiuni. Dimpotrivă, asumarea riscurilor trebuie
întotdeauna sprijinită şi încurajată.

Gândindu-se la asta, Julius spuse grupului:

—    înţeleg dezamăgirea voastră că Gill nu ne-a spus asta până acum. Dar haideţi să nu uităm
un lucru important: astăzi Gill ni s-a confesat, a avut încredere în noi.

în timp ce vorbea, privi pe furiş spre Philip, doar pentru o clipă, sperând că el avea să înveţe
ceva despre terapie din acest dialog. Apoi îi spuse lui Gill:

—    Ceea ce mă întreb eu este ce a făcut posibil să-ţi asumi un astfel de risc astăzi?
Prea ruşinat pentru a-i privi pe ceilalţi, Gill îşi concentră atenţia asupra lui Julius şi îi răspunse pe
un ton vinovat:

—    Presupun că au fost dezvăluirile riscante din ultimele două şedinţe, începând cu Pam şi


Philip, apoi Rebecca şi Stuart, sunt destul de sigur că ăsta e motivul pentru care am putut
spune...

—    De când? îl întrerupse Rebecca. De când eşti alcoolic?

—    Ştii, se strecoâră pe nesimţite, aşa că nu sunt sigur, întotdeauna mi-a plăcut să beau, dar
cred că am început să întrunesc toate criteriile cam acum cinci ani.

—    Ce fel de alcoolic eşti? întrebă Tony.

—    Otrava mea preferată este whisky-uî, cabemetul, vinul negru rusesc. Dar nu refuz nimic —
votcă, gin — sunt absolut deschis.

—    Voiam să spun „când" şi „cât de mult", spuse Tony.

Gill nu manifesta niciun fel de agresivitate şi părea

pregătit să răspundă la orice întrebare.

—    De obicei după serviciu. încep cu whisky imediat ce ajung acasă (sau înainte să ajung acasă,
dacă Rose îmi face zile negre), apoi îmi petrec restul serii cu vin bun — cel puţin o sticlă, uneori
două, până când mă prăbuşesc în faţa televizorului.

—    Şi Rose unde e în toată povestea asta? întrebă Pom

—    Păi, la început eram amândoi mari amatori de vin ne-am construit o pivniţă de două mii de
sticle, mergeam la licitaţii. Dar acum ea nu mă mai încurajează să beau. Rare ori bea un pahar
de vin la cină şi nu vrea să participe la niclt i activitate care are legătură cu vinul, cu excepţia
unor evenl mente speciale de degustări de vin pe care le organizează

Julius se strădui din nou să respingă curentul potrivnli, aducând grupul la aici şi acum.

—    încerc să-mi imaginez cum trebuie să te fi simţit vr nind aici şedinţă după şedinţă fără să
vorbeşti despre asta

—    Nu a fost uşor, recunoscu Gill, scuturând din cap.

Julius le explica întotdeauna studenţilor diferenţa dintiv

confesiunea verticală şi cea orizontală. Grupul încerca să obţină, cum era de aşteptat, o
confesiune verticală — detalii despre trecut, inclusiv prin întrebări precum amplitudinea şi
durata viciului său — în timp ce confesiunea orizontală, adică o confesiune despre confesiune,
era întotdeauna mult mal productivă.

Şedinţa era un material clasic pentru predat, reflectă Julius, punându-şi în gând să-şi
amintească secvenţa eveni mentelor pentru viitoarele cursuri şi articole. Apoi îşi
aminti, tresărind, că viitorul nu mai avea nicio relevanţă pentru el, Deşi negul negru, otrăvitor, îi
fusese scos de pe umăr, Julius ştia că undeva în trupul său rămâneau colonii mortale
ale melanomului, celule vorace care îşi doreau viaţa mai mult decât celulele lui epuizate. Erau
acolo, pulsând, înghiţind oxigen şi nutrienţi, crescând şi dobândind putere. Iar gându rile lui
negre erau şi ele întotdeauna acolo, fermentând sub membrana conştiinţei. Slavă Domnului că
avea metoda lui de a-şi potoli teroarea: să pătrundă în viaţă cât mai energic posibil. Viaţa
extraordinar de intensă pe care o trăia în acest grup era cel mai bun medicament pentru el.

—    Spune-ne mai multe, îl presă el pe Gill, despre ce se întâmpla în mintea ta în toate aceste
luni de şedinţe ale grupului.

—    Ce vrei să spui? spuse Gill.

—    Păi, ai spus că „Nu a fost uşor". Spune-ne mai multe despre asta, despre aceste şedinţe şi
de ce nu a fost uşor.

—    Veneam aici pregătit, dar nu mă puteam descărca niciodată; ceva mă oprea de fiecare


dată.

—    Pătrunde mai adânc în asta... acel ceva care te oprea.

Julius era rareori atât de autoritar cu grupul, dar era

convins că ştie cum să ducă discuţia într-o direcţie benefică, pe care grupul ar fi putut să n-o
urmeze de unul singur.

—    îmi place grupul ăsta, spuse Gill. Aici sunt cei mai Importanţi oameni din viaţa mea. Până
acum nu am fost cu adevărat membru a ceva, niciodată. îmi era frică să nu-mi pierd locul, să nu-
mi pierd complet credibilitatea. Exact ceea ce se întâmplă acum. Chiar acum. Oamenii detestă
beţivii... grupul o să vrea să mă dea afară... o să-mi spuneţi să mă iluc la Alcoolicii Anonimi.
Grupul o să mă judece, în loc să mă ajute.

Acesta era exact semnul pe care îl aştepta Julius. Acţionă rapid.

—    Gill, priveşte în jurul tău. Spune-mi, cine sunt judecătorii aici?

—    Toţi sunt judecători.

—    Toţi, la fel? Mă îndoiesc. încearcă să distingi. Priveşte membrii pe rând. Cine sunt principalii
judecători?

Gill rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Julius.

—    Păi, Tony se poate lua de tine destul de dur, dar nu, nu pentru asta... şi lui îi place să bea.
Asta voiai?

Julius dădu din cap încurajator.

—    Bonnie?

Gill continua să i se adreseze direct lui Julius.

—    Nu, ea nu e un judecător — decât faţă de ea însăşi şi, uneori, faţă de Rebecca — e


întotdeauna bună cu mine. Stuart, da, el e unul dintre judecători; în mod clar are o
fibră moralistă. Uneori e destul de ipocrit. Iar Rebecca, în mod sigur — mi se pare că îi place să
ordone: fii ca mine, fii sigur pe tine, fii riguros, fii bine îmbrăcat, fii bine spălat, fii curat. De
aceea m-am simţit eliberat când Rebecca şi Stuart au arătat atât de multă vulnerabilitate: asta a
făcut posibil ca şi eu să mă confesez. Şi Pam — ea este judecătorul principul Preşedinte de
tribunal. Fără nicio îndoială. Ştiu că ea crede că sunt slab, incorect faţă de Rose, orice, totul la
mine c greşit. Nu am prea multe speranţe să-i fiu pe plac... de fapt, nu am nicio speranţă.
Gill se opri.

—    Cred că asta e tot, spuse el, cercetând grupul. A, da, Philip.

în original: Zipless sex. (n.t.)


Spre deosebire de ceilalţi membri, lui Philip i se adresă direct:

—    Să vedem... Nu cred că tu mă judeci, dar nu sunt sigur că ăsta e chiar un compliment. E mai
mult din cauză că nu te-ai apropia de mine şi nu ai relaţiona suficient ca să-ţi pese să mă judeci.

Julius era foarte încântat. Dezamorsase lamentaţiile ne constructive de trădare şi tendinţa de


pedepsire a lui Gill. Era o problemă de alegere a momentului; mai devreme sau mai târziu
detaliile despre alcoolismul său aveau să iasă la iveală, dar nu acum şi nu în felul acesta.

Mai mult, orientarea lui Julius către confesiunea orizontală adusese şi un bonus — turul curajos
de zece minute al lui Gill era o mină de aur de informaţii — suficient ca să alimenteze câteva
şedinţe bune.

Intorcându-se către grup, Julius spuse:

—    Ceva reacţii?

Membrii grupului ezitau — Julius credea că nu din cauză că erau prea puţine de spus, ci prea
multe. Agenda grupului gemea sub propria ei greutate: membrii trebuiau să aibă reacţii faţă de
confesiunea lui Gill, faţă de alcoolismul său şi duritatea lui neaşteptată din ultimele câteva
minute. Julius aşteptă, nerăbdător. Aveau să urmeze momente bune.

Observă că Philip se uită la el şi, pentru o clipă, privirile lor se întâlniră. Asta era ceva
neobişnuit. Poate că Philip, se gândi Julius, îi transmite aprecierea faţă de fineţea cu
care condusese această şedinţă. Sau poate că Philip se gândea la reacţia lui Gill faţă de el. Julius
se hotărî să întrebe şi îi făcu semn din cap lui Philip. Nicio reacţie. Aşa că spuse:

Philip, ce sentimente ai până acum faţă de şedinţa asta?

—    Mă întrebam dacă o să participi şi tu.

—    Să particip?

|nlius era uluit.

—    Eu mă întrebam dacă nu cumva sunt prea activ astăzi, prea autoritar.

—    Voiam să spun să participi la împărtăşirea de secrete, Hpuse Philip.

Va veni vreodată o vreme, se gândi Julius, când Philip va spune ceva măcar vag predictibil?

—    Philip, nu evit întrebarea ta, dar au rămas câteva chesti-lini presante deschise.

Se întoarse spre Gill:

—    Sunt îngrijorat de situaţia în care te găseşti acum.

—    Sunt suprasolicitat. Singura mea problemă e dacă îmi veţi permite să rămân în grup, ca
alcoolic, spuse Gill, a cărui frunte strălucea de transpiraţie.

—    S-ar părea că acesta e momentul în care ai cea mai mare nevoie de noi. Mă întrebam, însă,
dacă faptul că ai vorbit astăzi despre asta arată, cumva, că încerci să te hotă-rîişti să faci ceva în
privinţa asta. Poate să intri într-un program de recuperare?

—    Da. După şedinţa asta nu mai pot continua să fac ceea cc' fac. S-ar putea să trebuiască să-ţi
solicit o şedinţă individuală. E în regulă?
—    Sigur. Cât de multe doreşti.

Politica lui Julius era de a onora cererile pentru şedinţe individuale, cu condiţia ca membrii să
împărtăşească detaliile acestora la următoarea şedinţă a grupului.

Julius se întoarse din nou spre Philip.

—    Mă întorc la întrebarea ta. Există un truc vechi al terapiei care oferă o cale de scăpare
elegantă faţă de întrebările stânjenitoare, anume să răspunzi: „Mă întreb — de ce îmi pui
această întrebare?" Ei bine, o să te întreb asta, dar nu o să evit întrebarea ta. în schimb, îţi fac o
propunere: promit să răspund detaliat la întrebarea ta, dacă, mai întâi, tu îţi vei explora
motivaţiile pentru punerea ei. De acord?

Philip ezită, apoi răspunse:

—    Foarte bine. Motivaţia întrebării mele nu e complinii.! Vreau să înţeleg modul în care


abordezi tu consilierea şi, pi cât posibil, să adopt acele părţi care ar putea îmbuniilăp propria
mea practică de consiliere. Eu lucrez foarte difei II faţă de tine: nu ofer o relaţie emoţională —
nu sunt acolo ca să-mi iubesc clientul. în schimb, sunt un ghid intelectu.il Ofer clienţilor mei
recomandări pentru a gândi mai clar ţ.l a trăi în acord cu raţiunea. Acum încep să înţeleg,
po.ili puţin cam târziu, ceea ce urmăreşti tu: o relaţie eu şi Iu â la Buber...

—    Buber? Cine? întrebă Tony. îmi pare rău că mă bag !t >1 timpul, dar să fiu al naibii dacă o să
tac când nu înţeleg despre ce e vorba.

—    Foarte bine, Tony, spuse Rebecca. De fiecare dată câini pui o întrebare, vorbeşti şi în
numele meu. Nu ştiu cine e Buber.

Şi alţii aprobară din cap.

—    Am auzit numele lui — ceva legat de „eu şi tu" — însă doar atât, spuse Stuart.

Pam interveni:

—    Buber este un filosof german evreu, care a murit cam acum cincizeci de ani şi a cărui operă
explorează adevărata întâlnire dintre două fiinţe — acea relaţie „eu şi tu", cu adevărat prezentă
şi atentă — spre deosebire de întâlnirea de tip „eu şi acesta", care ignoră „eul" celuilalt şi care
mai degrabă foloseşte, decât relaţionează. Ideea a apărut aici de multe ori — ceea ce mi-a făcut
Philip cu mulţi ani în urmă a fost să mă folosească, ca pe un „acesta".

—    Mulţumesc, Pam, am înţeles, spuse Tony, apoi se întoarse spre Philip. Suntem pe aceeaşi
lungime de undă?

Philip privi întrebător spre Tony.

—    Nu ştii ce înseamnă asta? spuse Tony. Ar trebui să-ţi luăm un dicţionar al secolului XX. Nu
dai niciodată drumul la televizor?

—    Nu am televizor, spuse Philip cu o voce egală şi neutră, Dar dacă mă întrebai, Tony, dacă
sunt de acord cu explicaţia lili Pam despre Buber, răspunsul e da — eu nu aş fi putut aplica mai
bine.

lulius era fascinat: Philip rostind numele lui Tony şi Pani? Philip lăudând-o pe Pam? Erau acestea
doar nişte evenimente trecătoare, sau anunţau o schimbare esenţială? Cât de mul! îi plăcea să
fie în viaţă, se gândi Julius, în viaţă cu «Cest grup.

—    încă ai cuvântul, Philip. Te-am întrerupt, spuse Tony.

- Deci îi spuneam lui Julius, continuă Philip, vreau să

*pun, îţi spuneam ţie...

Se întoarse spre Julius.

—    Corect?

—    Corect, Philip, răspunse Julius. Cred că o să fii un elev foarte bun.

—    Deci, continuă Philip, cu tonul măsurat al unui matematician, prima premisă: tu doreşti să
ai o întâlnire „eu şi Io" cu clientul. A doua premisă: un „eu şi tu" constă într-o relaţie absolut
reciprocă — nu poate exista, prin definiţie, o intimitate unilaterală. A treia: la ultimele câteva
şedinţe, oamenii au dezvăluit multe despre ei. De aici întrebarea mea cât se poate de justificată
către tine: nu eşti obligat să procedezi şi tu la fel?

După un moment de tăcere, Philip adăugă:

—    Deci asta e dilema. Intenţionez doar să observ cum răspunde solicitării de reciprocitate a


unui client un consilier cu puterea ta de convingere.

—    Deci motivaţia ta este, în primul rând, să testezi dacă eu voi fi coerent în abordarea mea?

—    Da, nu o testare a ta, personal, ci a metodei tale.

—    Bun, apreciez poziţia ta, conform căreia întrebarea serveşte un scop de natură intelectuală.
Acum mai am doar o singură nelămurire, apoi îţi voi răspunde. De ce acum? De ce această
întrebare anume, în acest moment anume?

—    Prima oară când a fost posibil. A fost prima breşă uşoară în ritmul discuţiilor.

—    Nu sunt convins. Cred că mai e şi altceva. Din nou, de ce acum? repetă Julius.

Philip scutură din cap, nedumerit.

—    S-ar putea ca acesta să nu fie răspunsul pe car»’ ll aştepţi, dar mă gândeam la argumentul
lui Schopenhauct în favoarea ideii că există puţine lucruri care îi binedispim pe ceilalţi mai mult
decât să audă despre nenorocirea altuia Schopenhauer citează un poem de Lucreţiu — poet
roman din primul secol î.H....

Philip spusese asta ca un aparte pentru Tony.

—    ... în care cineva se bucură stând pe ţărm şi privind cum alţii se luptă, pe mare, cu o furtună
îngrozitoare, „li o bucurie pentru noi, spune el, să observăm relele care nu in* afectează". Nu
este aceasta una dintre cele mai putem in forţe care acţionează intr-un grup de terapie?

—    Asta e interesant, Philip, spuse Julius. Dar complet pe lângă subiect. Hai să rămânem la
întrebarea de ce acum?

Philip părea în continuare nedumerit.

—    Dă-mi voie să te ajut, Philip, tatonă Julius. Insist asu pra acestui aspect dintr-un anumit
motiv, care va ilustra foarte clar diferenţa dintre abordările noastre. Aş sugera »â răspunsul la
de ce acum? este intim legat de problemei»’ noastre interpersonale. Dă-mi voie să exemplific:
ai putea rezuma felul în care te-ai simţit în ultimele câteva şedinţe '

Tăcere. Philip părea perplex.

—    Mie mi se pare destul de evident, profesore, spuse Tony

Philip privi spre Tony, cu sprâncenele ridicate.

—    Evklent?

—    Păi, dacă vrei să-ţi explic ca la şcoală, iată: tu vii în acest grup şi spui o grămadă de lucruri
profunde. Scoţi câteva chestii din trusa ta filosofică şi ne dai pe spate. Unii oameni de aici cred
că eşti destul de deştept, de exemplu Rebecca sau Bonnie. Şi eu la fel. Oferi toate răspunsurile.
Şl tu eşti consilier şi se pare că, într-o anumită măsură, eşti în concurenţă cu Julius. Suntem pe
aceeaşi lungime de undă ?

Tony privi întrebător spre Philip, care dădu uşor din cap, indicându-i să continue.

—    Şi iată că se întoarce draga de Pam... şi ce face? Te demaschează! Se dovedeşte că ai un


trecut dubios. Foarti* dubios. Până la urmă nu eşti Domnul Perfecţiune. De fapt, |-ai făcut lui
Pam o chestie foarte nasoală. Eşti dat jos de pe piedestal. Ei bine, asta trebuie să te fi deranjat.
Aşa că ce faci? Vii astăzi aici şi îi spui lui Julius: care este viaţa ta secretă? Vrei să-l dai jos de pe
piedestal şi pe el, să aduci lucrurile la acelaşi nivel. Suntem pe aceeaşi lungime de undă?

Philip dădu din cap uşor.

—    Aşa văd eu lucrurile. La naiba, ce altceva ar putea fi?

Philip îl privi pe Tony drept în ochi şi răspunse:

—    Observaţiile tale nu sunt complet nefondate.

Apoi se întoarse spre Julius, spunându-i:

—    Poate că trebuie să-ţi cer scuze; Schopenhauer ne avertizează mereu să nu lăsăm


experienţa subiectivă să contamineze observaţia obiectivă.

—    Şi scuze faţă de Pam? Cum rămâne cu Pam? întrebă Bonnie.

—    Da, presupun că da. Şi asta.

Philip privi pentru o clipă spre Pam, care întoarse capul.

Când deveni evident că Pam nu intenţiona să răspundă, J ulius spuse:

—    O voi lăsa pe Pam să vorbească în numele ei, atunci când va considera că e momentul,
Philip, dar, în ceea ce mă priveşte, nu e nevoie de scuze. Motivul pentru care te afli aici e tocmai
acela de a înţelege ce spui şi de ce o spui. Iar în ceea ce priveşte observaţiile lui Tony, cred că
sunt destul de exacte.

—    Philip, aş vrea să te întreb ceva, spuse Bonnie. E o întrebare pe care Julius mi-a pus-o de
multe ori. Cum te-ai simţit după ce ai plecat de la şedinţă, ultimele dăţi?

—    Nu prea bine. Distrat. Chiar agitat.


—    Mă aşteptam să fie aşa. înţeleg de ce, spuse Bonnie. Ai avea ceva de spus despre ultima
remarcă a lui Julius către tine de săptămâna trecută, despre faptul că ai primit un dar din partea
lui Stuart şi Rebecca?

—    Nu m-am gândit la asta. Am încercat, dar eram prea tensionat. Uneori mă tem că toată
discordia şi zarva de aici au un efect distructiv, care mă îndepărtează de acele demersuri pe
care le preţuiesc cu adevărat. Toată aceaslo centrare pe trecut şi pe dorinţele noastre de
schimbau pentru viitor nu ne face decât să uităm faptul fundamental că viaţa nu este nimic
altceva decât momentul prezent, cai a dispare încontinuu. Ce rost are toată această agitaţie,
dala fiind destinaţia finală?

—    înţeleg ce voia să spună Tony, că nu te distrezi nicin dată. E atât de sumbru, spuse Bonnie.

—    Eu numesc asta realism.

—    Intoarce-te la partea aceea despre viaţa care e doai momentul prezent, insistă Bonnie. Te
întreb doar despre momentul prezent: reacţia ta din acest moment faţă de faptul de a fi primit
un dar. De asemenea, am o întrebare despre întâlnirea noastră la cafea de după şedinţă. După
ultimele două şedinţe ai plecat destul de rapid. Ai crezut cumva c!\ nu eşti invitat? Nu, hai să
spunem aşa: care este sentimentul tău din momentul prezent faţă de o întâlnire la cafea
după şedinţa aceasta?

—    Nu, nu sunt obişnuit cu atât de multe discuţii, trebuie să mă refac. La sfârşitul acestei
şedinţe voi fi foarte fericit că am terminat pe ziua de azi.

Julius îşi privi ceasul.

—    Trebuie să ne oprim, am depăşit timpul. Philip, nu o să-mi uit contractul cu tine. Tu ţi-ai
respectat partea ta. Eu mi-o voi onora pe a mea la şedinţa următoare.

Ar trebui să punem o limită dorinţelor noastre, să ne înfrânăm poftele şi să ne stăpânim furia,


întotdeauna având în minte faptul că individul poate dobândi doar o parte infinit de mică din
acele lucruri care merită posedate...112

27

După şedinţă, grupul se strânse pentru vreo trei sferturi de oră la cafeneaua obişnuită, de pe
Union Street. Din cauză că Philip nu era de faţă, nu discutară despre el. Nu eontinuară să
discute nici problemele ridicate în timpul şedinţei. în schimb, ascultară cu interes descrierea
însufleţită .1 lui Pam despre călătoria în India. Rebecca şi Bonnie erau amândouă intrigate de
Vijay, tovarăşul ei de tren — superb, misterios, mirosind a scorţişoară — şi o încurajară să
răspundă deselor lui e-mailuri. Gill era vesel, mulţumind tuturor pentru sprijinul lor, şi le spuse
că se va întâlni cu Julius, va încerca în mod serios să devină abstinent şi se va duce la Alcoolicii
Anonimi. îi mulţumi lui Pam pentru modul în care se ocupase de el.

— Ţine-o tot aşa, Pam, spuse Tony. Doamna Iubire Exigentă loveşte din nou.

Pam se duse în apartamentul ei din Beverly Elills, exact în zona Universităţii. Se felicita adesea
pentru că avusese prevederea de a păstra această proprietate atunci când se căsătorise cu Earl.
Poate că, inconştient, ştia că ar putea să mai aibă nevoie de el. îi plăcea la nebunie lemnul
gălbui din fiecare cameră, covoarele ei tibetane şi lumina caldă a soarelui care pătrundea în
living spre sfârşitul după-amiezii. Se aşeză pe verandă, cu un pahar de Prosecco, privind soare
li care apunea dincolo de San Francisco.
în cap i se suprapuneau gânduri despre grup. Deip" Tony, care abandonase costumul de
nemernic al grupului şi, cu o precizie chirurgicală, îi arătase lui Philip cât de pliţlu ştia despre
propriul său comportament. Fusese ceva exil u ordinar. I-ar fi plăcut să aibă scena filmată. Tony
era tiu diamant neşlefuit; puţin câte puţin, strălucirea lui adevărat.' ieşea la lumină. Iar remarca
lui despre modul în care ea iţa manifestează „iubirea exigentă"? îşi dădea seama el
sau altcineva cât de mult „exigenţa" depăşea „iubirea" în rent ţia ei faţă de Gill? Fusese o mare
plăcere să se descarce pe Gill, doar puţin umbrită de faptul că asta îi fusese acestuia de ajutor.
O numise „preşedinte de tribunal". Ei bine, cel puţin avusese curajul s-o spună, dar apoi
încercase să ale nueze asta, complimentând-o servil.

îşi aminti prima ei întâlnire cu Gill — cum fusese atrasă pe moment de prezenţa lui fizică, cu
acei muşchi umflaţi de sub vestă şi sacou, şi cât de repede o dezamăgise prin strâ daniile lui laşe
de a fi pe placul tuturor şi prin lamentaţiile lui, lamentaţiile lui nesfârşite despre Rose — soţia
lui, Rose, frigidă, dominatoare şi cântărind doar patruzeci şi cinci de kilograme — care, se
dovedea acum, avusese buna inspi raţie de a nu se lăsa însărcinată de un beţiv.

După doar câteva şedinţe, Gill îşi ocupase locul în Iun gul şir de rataţi din viaţa lui Pam, începând
cu tatăl ei, car»' îşi băgase picioarele în diploma de Drept, deoarece nu sil porta viaţa dură de
avocat, şi se mulţumise cu o slujbă sigură de funcţionar, învăţându-le pe secretare cum să
scrii’ o scrisoare de afaceri, ca apoi să îi lipsească tăria de caracter de a se lupta cu pneumonia
care avea să-l ucidă înaint»' de a apuca să-şi ia pensia. După ei, în acel şir, era Aaron, prietenul
ei laş şi plin de coşuri din liceu, care renunţase la Universitatea Swarthmore ca să poată sta
acasă şi face naveta la Universitatea din Maryland, cea mai apropiată do casă; Vladimir, care
voise să se căsătorească cu ea deşi nu obţinuse niciodată titularizarea şi avea să rămână
pentru totdeauna suplinitor de engleză; Earl, viitorul ei fost soţ, care era fals din cap până-n
picioare, de la vopseaua de păr până la cunoştinţele de manual despre literatură, şi al cărui stoc
de paciente, inclusiv ea, îi oferea femei uşor de agăţat, ţii ultimul sosit, Vijay? Ei bine, Bonnie şi
Rebecca puteau să-l ţină pentru ele! Ea nu dispunea de prea mult entuziasm faţă de un bărbat
care avea nevoie de un sejur îndelungat de regăsire a calmului, ca să-şi revină de pe urma
stresului de a comanda micul dejun.

Dar aceste gânduri despre ceilalţi erau ocazionale. Persoana care îi subjuga atenţia era Philip,
această clonă pompoasă a lui Schopenhauer, acel idiot care stătea acolo rostind absurdităţi şi
pretinzând că e om.

După cină, Pam se duse la biblioteca ei şi examină sectorul Schopenhauer. Pentru o vreme se
specializase în filo-sofie şi plănuise să scrie o disertaţie despre influenţa lui Schopenhauer
asupra lui Beckett şi Gide. îi plăcuse foarte mult stilul lui Schopenhauer — cel mai bun stilist
dintre filosofi, cu excepţia lui Nietzsche. Şi îi admirase inteligenţa, puterea de pătrundere şi
curajul de a ataca toate credinţele supranaturale, dar cu cât afla mai multe despre el ca om,
cu atât se simţea mai scârbită. Luă de pe raft şi deschise un volum vechi din eseurile lui
complete, apoi începu să citească cu voce tare unele pasaje subliniate din eseul său intitulat
„Relaţia noastră cu ceilalţi".

•    „Singura modalitate de a dobândi superioritatea în relaţiile cu ceilalţi oameni este de a lăsa


să se vadă că eşti independent de ei."

•    „A-i dispreţui pe ceilalţi înseamnă a le câştiga respectul."

•    „Fiind politicos şi prietenos îi poţi face pe oameni maleabili şi săritori: de aceea, politeţea


este pentru natura umană ceea ce căldura este pentru ceară."
Acum îşi amintea de ce îl urâse pe Schopenhauer. Iar Philip îşi dorea să devină psihanalist? Şi
Schopenhauer era

modelul lui? Iar Julius îl pregătea? Toate acestea erau « necrezut.

Reciti ultimul aforism: Politeţea este pentru natura uniniui ceea ce căldura este pentru ceară.
Hmm, deci el crede că mă poate modela ca pe ceară şi că poate repara răul pe care I .1 făcut
vieţii mele cu un compliment gratuit despre comenla riile mele asupra lui Buber sau lăsându-mă
să ies prima |" uşă. Ei bine, să-l ia dracu'!

Mai târziu încercă să se liniştească stând în Jacuzzi (ti punând o casetă cu incantaţiile lui
Goenka, care o calmau adesea cu melodia lor vioaie şi hipnotică, opririle şi reluării' bruşte,
schimbările de ritm şi de timbru. încercă chiar mc ditaţia Vipassana pentru câteva minute, dar
nu reuşi si\ ajungă la calmul pe care i-1 oferise cândva. Ieşi din cadă şl se studie în oglindă. îşi
supse abdomenul, îşi ridică sânii, se uită la profilul ei, îşi duse mâna la părul pubian şi
îşi încrucişă picioarele într-o poziţie incitantă. Arăta foarte bine pentru o femeie de patruzeci de
ani.

în minte i se învârteau imagini de la prima ei întâlnire cu Philip, cu cincisprezece ani în urmă.


Cum stătea pe birou, împărţind nonşalant programul cursului studenţilor care intrau în sală,
zâmbind larg spre ea. Pe vremea aceea era un bărbat vioi, superb, inteligent, visător, imposibil
de tulburat, Ce dracu' se întâmplase cu bărbatul acela? Şi sexul acela, forţa lui, cum făcea ce
voia, cum mi-a rupt chiloţii, sufo-cându-mă cu trupul lui. Nu te minţi singură, Pam, ţi-n plăcut la
nebunie. Un savant cu o înţelegere fabuloasă n istoriei intelectuale a Occidentului şi un
profesor foarte bun, poate cel mai bun pe care l-a avut ea vreodată. Din cauza asta se gândise la
început să se specializeze în filosof ie. Dar acestea erau lucruri pe care el nu avea să le afle
niciodată.

După ce termină cu toate aceste gânduri furioase, acaparatoare şi neliniştitoare, mintea ei se


îndreptă spre un domeniu mai cald şi mai trist: moartea lui Julius. Acesta era un bărbat care
putea fi iubit. Murea, dar îşi făcea treaba în mod normal. Cum reuşeşte? Cum reuşeşte să-şi
păstreze concentrarea? Cum face să rămână afectuos? Iar Philip, ne-ntcrnicul acela, care îl
provoacă să se destăinuie... Şi răbdarea lui Julius faţă de el, încercările lui de a-1 învăţa
pe Philip. Oare Julius nu vede că e un vas gol?

îşi imagină o vreme cum îl va îngriji pe Julius, când acesta avea să se simtă tot mai rău; cum îi
aduce mâncarea, il şterge cu un prosop cald, îl dă cu pudră, îi schimbă cearşafurile şi se
strecoară în patul lui, ţinându-1 în braţe toată noaptea. Era ceva complet ireal în grupul de
terapie: toate aceste mici drame care se desfăşoară pe fundalul întunecat a! morţii lui Julius.
Cât de nedrept că el e cel care trebuie să moară. Simţi cum o cuprinde un val de furie, dar spre
cine ar fi putut să-l îndrepte?

Pam stinse veioza de lângă pat şi, în timp ce aştepta ca somniferul să-şi facă efectul, remarcă
singurul avantaj al noii agitaţii din viaţa ei: obsesia faţă de John, care dispăruse în timpul
pregătirii Vipassana şi revenise imediat după întoarcerea din India, dispăruse acum din nou,
probabil pentru totdeauna.

Nu există trandafir fără spini. Dar există mulţi spini fără trandafir.113

28
Pesimismul ca
mod de viată
/

Principala operă a lui Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, scrisă înainte să


împlinească treizeci de ani, a fost publicată în 1818, iar un al doilea volum suplimentar în 1844.
Este o lucrare de o uimitoare amplitudine şi profunzime, oferind observaţii pătrunzătoare
despre logică, etică, epistemologie, percepţie, ştiinţă, matematică, frumuseţe, artă, poezie,
muzică, nevoia de metafizică şi despre relaţiile omului cu ceilalţi şi cu sine însuşi. Condiţia
umană este prezentată în cele mai sumbre aspecte ale ei: moartea, izolarea, lipsa de sens a
vieţii şi suferinţa inerentă existenţei. Mulţi învăţaţi consideră că în lucrarea lui
Schopenhauer există mai multe idei valoroase decât în cea a oricărui alt filosof, cu unica
excepţie a lui Platon.

Schopenhauer şi-a exprimat adesea dorinţa şi speranţa ca lumea să-şi amintească de el prin
această operă majoră a sa. Mai târziu şi-a publicat celelalte lucrări importante, un set de două
volume de eseuri şi aforisme filosofice, al căror titlu, Parerga şi paralipomena, înseamnă (tradus
din greacă) „lucrări neterminate şi complementare".

Psihoterapia nu se născuse încă în timpul vieţii Im Arthur, însă în scrierile lui există multe lucruri
înrudite < n ea. Opera lui principală începe cu o critică şi o continuat» a lui Kant, care a
revoluţionat filosofia cu ajutorul intuiţiei potrivit căreia noi constituim mai degrabă decât
percepem realitatea. Kant şi-a dat seama că toate datele oferite de simţurile noastre sunt
filtrate prin intermediul aparatului neuronal şi reasamblate acolo pentru a ne oferi o imagine pe
care o numim realitate, dar care, de fapt, e doar o himci a o ficţiune provenită din mintea
noastră plină de concepte şi categorii. Chiar şi cauza şi efectul, succesiunea, cantitatea spaţiul şi
timpul sunt conceptualizări, constructe, nu entităţi care există „obiectiv" în natură.

Mai mult, noi nu putem „vedea" dincolo de versiunea procesată de noi a ceea ce există în afara
noastră; nu avem nicio modalitate prin care să cunoaştem ceea ce există „cu adevărat" acolo —
adică entitatea care există înaintea pro cesării noastre perceptive şi intelectuale. Această
entitate primară, pe care Kant o numeşte Ding an sich (lucrul în sine), ne va rămâne în mod
necesar imposibil de cunoscut.

Deşi Schopenhauer era de acord că nu putem cunoaşte niciodată „lucrul în sine", el considera
că ne putem apropia de el mai mult decât credea Kant. în opinia lui, Kant trecuse cu vederea o
sursă majoră de informaţii despre lumea per cepută (fenomenală): propriile noastre trupuri!
Trupurile sunt obiecte materiale. Ele există în timp şi spaţiu. Şi fiecare dintre noi dispunem de o
cunoaştere extrem de bogată a propriilor trupuri, cunoaştere ce nu provine din aparatul nostru
perceptiv şi conceptual, ci e cunoaştere directă, din interior, provenind din sentimente.114

Din trupurile noastre căpătăm o cunoaştere pe care nu o putem conceptualiza şi comunica,


deoarece o mare parte a vieţii noastre interioare ne este necunoscută. Este reprimată,
nepermiţându-i-se să ajungă la nivelul conştiinţei, deoarece a cunoaşte natura noastră
profundă (cruzimea, frica, invidia, dorinţa sexuală, agresivitatea, căutarea eul.ui) ne-ar tulbura
peste limitele suportabilităţii.

Sună cunoscut? Nu sună ca vechile găselniţe freudiene — inconştientul, procesele primitive,


şinele, reprimarea, auto-«măgirea? Nu sunt aceştia germenii esenţiali, originile primordiale ale
demersului psihanalitic? Nu uitaţi că opera principală a lui Arthur a fost publicată cu patruzeci
de ani înainte de naşterea lui Freud. Când Freud (ca şi Nietzsche) trnu elevi de şcoală, pe la
mijlocul secolului al XIX-lea, Arthur Schopenhauer era cel mai citit filosof german.

Cum înţelegem aceste forţe inconştiente? Cum le comunicăm celorlalţi? Deşi nu pot fi
conceptualizate, ele pot fi nimţite şi, în opinia lui Schopenhauer, transmise direct, fără cuvinte,
prin intermediul artelor. De aceea, el avea să dedice artelor, în special muzicii, mai multă
atenţie decât oricare alt filosof.

Iar sexul? Schopenhauer nu a lăsat nicio îndoială asupra convingerii sale că sentimentele
sexuale joacă un rol crucial in comportamentul uman. Aici el era, din nou, un pionier curajos:
niciun filosof dinaintea lui nu avusese pătrunderea (sau curajul) să scrie despre importanţa
majoră a sexului în viaţa noastră interioară.

Iar religia? Schopenhauer a fost primul filosof important care şi-a edificat gândirea pe o
fundaţie ateistă. El neagă explicit şi vehement supranaturalul, susţinând în schimb că noi trăim
cu totul în timp şi spaţiu şi că orice entităţi nonmateriale sunt constructe false şi inutile. Deşi
mulţi alţii,

I lobbes, Hume, chiar şi Kant, aveau înclinaţii agnostice, niciunul nu a îndrăznit să vorbească
explicit despre necredinţa lor. Printre altele, mijloacele lor de trai depindeau de stat şi de
universităţile unde erau angajaţi, interzicându-li-se astfel să exprime orice convingeri
antireligioase. Arthur nu a fost niciodată angajat, nici nu a avut nevoie să fie, şi era liber să scrie
ceea ce dorea. Din exact acelaşi motiv, Spinoza refuzase, cu un secol şi jumătate în urmă, poziţii
universitare înalte, rămânând în schimb un şlefuitor de lentile.

Iar concluziile la care a ajuns Schopenhauer pe baza cunoaşterii interioare a trupului său? Că
există în noi şi în întreaga natură o forţă primară, neobosită şi insaţiabilă pe

care el a numit-o voinţă. „Orice am privi din viaţă, sci'lrt t*l vedem aceeaşi strădanie care
reprezintă nucleul şl Kiwi* tuturor."115 Ce este suferinţa? Este „împiedicarea iU'MI»< strădanii,
printr-un obstacol plasat pe calea dintre vnlM|<* şi scopul ei". Ce este fericirea, starea de bine?
Este rea scopului".

Vrem, vrem, vrem. Pentru fiecare nevoie care ajunge I" nivelul conştiinţei, există alte zece nevoi
care stau la pălii f' în subconştient. Voinţa ne mână în mod neîncetat, deoAitK * de îndată ce o
nevoie este satisfăcută, e înlocuită imediat iii altă nevoie, apoi de alta şi tot aşa, de-a lungul
întregii nortutH vieţi. Schopenhauer invocă uneori mitul roţii lui Ixion Mit mitul lui Tantal pentru
a descrie dilema existenţei unitin' Ixion a fost un rege care, în urma lipsei sale de loiali ta te
lrt|tt se Zeus, a fost pedepsit să fie legat de o roată de foc înv di tindu-se pentru eternitate.
Tantal, care îndrăznise să-l Nil deze pe Zeus, a fost pedepsit pentru hybris-ul său: să Iii ispitit
pentru eternitate, dar niciodată satisfăcut. Viaţa onin lui, credea Schopenhauer, se învârte la
nesfârşit în jurul unul ax al nevoii urmate de satisfacere. Suntem mulţumiţi d»1 această
satisfacere? Din păcate, doar temporar. Apron pi imediat se instalează plictiseala şi suntem din
nou puşi tu mişcare, de data aceasta pentru a scăpa de ororile plictiselii

Munca, grijile, truda şi necazurile sunt, fără îndoială destinul în viaţă al aproape tuturor
oamenilor. Dar, dacă toate dorinţele sunt satisfăcute de îndată ce apar, atunci cum şi-ar ocupa
oamenii viaţa, cum şi-ar petrece timpul? Să presupunem că rasa umană ar fi mutată în Utopia,
unde totul creşte de la sine şi peste tot zboară porumbei gata prăjiţi; unde fiecare îşi găseşte
imediat iubita şi nu îl paşte pericolul de-a o pierde; atunci oamenii ar muri de plictiseală sau s-
ar spânzura; sau s-ar lupta între ei, s-ar strânge de gât şi s-ar omorî, provocându-şi astfel mai
multă suferinţă decât le este acum hărăzită de natură.116

îşi ce este cel mai groaznic lucru la plictiseală? De ce ne ifjibim s-o alungăm? Pentru că este o
stare liberă de alte distrageri, care ne dezvăluie imediat adevăruri de fond neplăcute despre
existenţa noastră — insignifianţa noastră, mlstenţa noastră lipsită de sens, mersul nostru
inexorabil nitre degradare şi moarte.

I’rin urmare, ce este viaţa omului altceva decât un ciclu tlorinţă-satisfacere, plictiseală şi apoi
din nou dorinţă? Este t ova valabil pentru toate formele de viaţă? Pentru oameni e mai rău,
spune Schopenhauer, deoarece, pe măsură ce creşte inteligenţa, creşte şi intensitatea
suferinţei.

Aşadar, este cineva fericit? Poate cineva să fie fericit Vreodată? Arthur crede că nu:

în primul rând, un om nu este niciodată fericit, ci îşi petrece întreaga viaţă străduindu-se să
obţină ceva ce crede că îl va face fericit; îşi atinge rareori obiectivul, iar atunci când o face nu
obţine decât dezamăgire: la sfârşit ajunge cu adevărat o epavă, intrând în port cu catargele şi
vela tura pierdute. Şi atunci nu mai contează dacă a fost fericit sau nefericit: pentru că viaţa lui
nu a fost niciodată mai mult decât o clipă prezentă care dispare mereu; iar acum s-a
terminat.117

Viaţa, care constă într-o pantă descendentă, inevitabil tragică, nu e doar brutală, ci şi complet
capricioasă:

Suntem ca nişte miei care se joacă pe câmp, în timp ce măcelarul îi priveşte, alegându-1 pe
unul, apoi pe următorul; pentru că, în zilele noastre bune, nu ştim ce nenorocire ne-a pregătit
soarta — boală, persecuţie, sărăcie, mutilare, orbire, nebunie şi moarte.118

Sunt oare concluziile pesimiste despre condiţia umană ale lui Arthur Schopenhauer atât de
insuportabile, încât să-l fi făcut să se scufunde în disperare? Sau era invers? Nefericirea lui să fi
fost cea care să-l facă să concluzioneze că viaţa omului este o poveste tristă, care ar fi fost mai
bine să nli i nu înceapă? Conştient de această dilemă, Arthur ne amin teşte adesea (şi lui însuşi)
că emoţia are puterea de a ascund»1 şi de a falsifica cunoaşterea; că lumea întreagă capătă
un aspect senin atunci când avem motive să ne bucurăm ţ>» unul întunecat şi posomorât atunci
când ne copleşirii părerea de rău.

Nu am scris pentru mulţime... îmi las opera acelor indivizi care gândesc şi care, de-a
lungul timpului, vor apărea ca excepţii rare. Ei vor simţi ca şi mine sau aşa cum se simte un
marinar naufragiat pe o insulă pustie, căruia urmele unui coleg de suferinţă dinaintea sa îi oferă
mai multă consolare decât toţi papagalii şi maimuţele din copaci.119

'

29

—    Aş vrea să continuăm de unde am rămas, spuse Julius la începutul şedinţei următoare.

Vorbind mecanic, ca şi cum îşi pregătise discursul, rosti grăbit:

—    Ca mulţi alţi psihanalişti pe care îi cunosc, sunt deşiri 1 de deschis faţă de prietenii
apropiaţi. Nu îmi este uşor să vin cu o dezvăluire despre mine la fel de onestă, pură şi riscantă
precum cele pe care unii dintre voi le-au împărtăşit recent. Dar există o întâmplare pe care n-
am dezvăluit-o decât o singură dată în toată viaţa mea, unui prieten apropiat, iar asta a fost cu
mult timp în urmă.

Pam, care stătea lângă Julius, îl întrerupse. Puse mâna pe braţul lui, spunând:

—    Ei, ei, Julius. Nu trebuie să faci asta. Philip te-a forţat să accepţi, dar acum, după ce Tony a
scos la iveală motivaţia lui dubioasă, chiar şi el şi-a cerut scuze că ţi-a cerut asta. în ceea ce mă
priveşte, nu vreau să treci prin experienţa asta.

Şi ceilalţi membri şi-au manifestat acordul, explicând că Julius îşi împărtăşise tot timpul
sentimentele în şedinţele de grup şi că acel contract „eu şi tu" al lui Philip era o capcană.

—    Lucrurile încep să se complice, adăugă Gill. Toţi Vi* nim aici după ajutor. Viaţa mea e un
dezastru, aţi văzul <t»l» săptămâna trecută. Dar, în măsura în care te cunosc, Jtillll' tu nu ai
probleme de intimitate. Aşa că, ce rost are?

—    Săptămâna trecută, spuse Rebecca pe tonul ei pm I» şi sacadat, ai spus că am făcut acea
dezvăluire pentru ii t face lui Philip un dar. Asta era în parte corect, dar nu «*M întregul adevăr:
acum îmi dau seama că voiam, de menea, să îl protejez de furia lui Pam. Oricum, acestea
fiind spuse, ideea mea era că.... of, care era ideea mea? Ideea mert era că a mărturisi ce s-a
întâmplat în Las Vegas a fost bin*' pentru mine, ca terapie, mă simt uşurată că m-am descărca
I Dar tu eşti aici ca să mă ajuţi pe mine, şi nu m-ar ajuta doli" dacă tu te-ai confesa.

Julius era şocat: un consens atât de puternic era ceva neobişnuit în acest grup. Dar începea să
intuiască ce M întâmplă.

—    Simt foarte multă grijă faţă de boala mea... încerca|i să aveţi grijă de mine, să nu mă
stresez. Corect?

—    Poate, spuse Pam, dar în ceea ce mă priveşte mai e şl un alt detaliu; ceva din interiorul meu
nu vrea ca tu să dl vulgi vreun fapt tenebros din trecutul tău.

Julius observă că ceilalţi dau din cap aprobator şi spuse, fără a se adresa cuiva anume:

—    Ce paradox. De când sunt în domeniul ăsta am auzii un cor neîncetat de plângeri din partea
pacienţilor că tera peuţii sunt prea distanţi şi împărtăşesc prea puţin din viaţa lor personală. Şi
iată-mă aici, pe punctul de a face exact asta, numai că sunt întâmpinat de un front comun care
spune: „Nu vrem să auzim. Nu face asta." Aşa că, ce se întâmplă?

Tăcere.

—    Vreţi să mă vedeţi imaculat? întrebă Julius.

Nu răspunse nimeni.

—    Se pare că ne-am blocat, aşa că astăzi voi fi nesuferit, voi continua şi vedem ce se întâmplă.
Povestea mea e de acum zece ani, din perioada în care a murit soţia mea. M-am

(flnfltorit cu Miriam, iubita mea din liceu, când eram la fa-i ultatea de medicină, iar acum zece
ani a murit într-un accident de maşină, în Mexic. Am fost distrus. Ca să fiu sincer, nil cred că mi-
am revenit vreodată din oroarea acelei întâmplări. Dar, spre surprinderea mea, durerea a luat o
turnură i>l/,ară: simţeam o creştere extraordinară a energiei mele wxuale. La momentul acela
nu ştiam că sexualitatea crescută i (instituie o reacţie obişnuită la confruntarea cu moartea.
De dliinci încoace am văzut mulţi oameni îndureraţi care erau copleşiţi de energie sexuală. Am
vorbit cu bărbaţi care suferiseră infarcturi grave şi care îmi spuneau că, în timp ce erau
transportaţi de urgenţă cu ambulanţa, pipăiau asistentele. In durerea mea, am devenit obsedat
de sex, aveam nevoie de sex — şi încă mult — iar atunci când prietenele noastre, căsătorite sau
necăsătorite, au încercat să mă consoleze, eu am exploatat această situaţie şi am profitat
sexual de unele dintre ele, inclusiv de o rudă a lui Miriam.

Grupul era tăcut. Toţi erau stânjeniţi, evitând privirile directe, unii ascultau ciripitul ascuţit al
unei cinteze care stătea într-un arţar japonez stacojiu de afară. De-a lungul anilor, fuseseră
perioade când Julius îşi dorise să aibă un coterapeut. Acesta era unul dintre acele momente.

In cele din urmă, Tony reuşi să articuleze cu greu:

—    Şi ce s-a întâmplat cu acele prietenii?

—    S-au estompat, s-au evaporat cu timpul. De-a lungul .inilor m-am mai întâlnit întâmplător
cu unele dintre ele, dar niciunul nu am vorbit despre asta. Era multă stânjeneală. Şi ruşine.

—    îmi pare rău, Julius, spuse Pam, îmi pare rău pentru soţia ta — nu ştiusem asta — şi,
desigur, pentru... pentru acele... relaţii.

—    Nu ştiu ce să-ţi spun, Julius, spuse Bonnie. Mi se pare foarte stânjenitor.

—    Explică puţin stânjeneala asta, Bonnie, spuse Julius, simţindu-se împovărat de corvoada de


a fi propriul său psihoterapeut în cadrul grupului.

—    Păi, asta e ceva complet nou. Este prima oară cânt! I' dezvălui în felul acesta în cadrul
grupului.

—    Continuă. Sentimente?

—    Mă simt foarte încordată. Probabil din cauză că toiul e atât de ambiguu. Dacă vreunul
dintre noi, arătă Bonnie CU mâna spre grup, vorbeşte despre ceva dureros în faţa grupi i lui,
ştim ce să facem, adică ne apucăm imediat să lucrăm chiar dacă e posibil să nu ştim exact cum
s-o facem. Dar cu tine, nu ştiu...

—    Da, ceea ce nu e clar e de ce ne spui nouă, spuse Tony, aplecându-se în faţă, cu ochii mijiţi
sub sprâncenele Iul stufoase. Hai să te întreb ceva ce am învăţat de la tine. I )t fapt, a fost chiar
săptămâna trecută. De ce acum? Din cau/,l că ai făcut un târg cu Philip? Cei mai mulţi de aici au
da! un verdict negativ: că târgul nu are niciun sens. Sau vrei sa te ajutăm cu sentimentele cu
care ai rămas de pe urma acelei întâmplări? Adică motivele pentru care ni te confesezi nil sunt
clare. Dacă vrei reacţia mea personală, eu nu am niclo problemă cu ce ai făcut. Ţi-aş spune
foarte direct, am acelaşi sentiment ca şi faţă de Stuart, Gill şi Rebecca — eu personal nu văd ce
mare problemă ar fi cu ceea ce ai făcut. Cred ca şi eu aş face la fel. Eşti singur, excitat, nişte
gagici vor să te consoleze, tu le dai voie şi toată lumea se simte bine. Proba bil că au ajuns şi la
orgasm. Adică noi vorbim despre femei de parcă ar fi întotdeauna folosite sau exploatate. Mă
ener vează, chiar rău, imaginea asta a bărbaţilor care cerşesc sex de la femeile care stau pe un
tron şi ni-1 aruncă doar dacfl vor, ca pe o favoare. Ca şi cum ele n-ar avea orgasm.

Tony întoarse capul, auzind-o pe Pam cum se plesneşte cu palmele peste cap, acoperindu-şi
apoi faţa cu ele, şi observă că Rebecca îşi ţinea şi ea capul în mâini.

—    Bine, bine, o să renunţ la aceste ultime cărţi şi rămân doar cu cele care spuneau De ce
acum?

—    Bună întrebare, Tony. Acum câteva minute îmi doream să fi avut aici un coterapeut care să
mă ajute, apoi ai venit tu şi ai făcut asta. Te pricepi la asta. Terapia ar fi fost o carieră potrivită
pentru tine. Hai să vedem. De ce acum?

Mi-am pus această întrebare de atâtea ori, însă acum cred că e prima oară când mi-o pune
altcineva. Mai întâi, cred Că aveţi perfectă dreptate când spuneţi că nu e din cauza târgului meu
cu Philip. Totuşi, nu pot să resping asta complet, pentru că ideea lui cu relaţia „eu şi tu" spune
ceva. Ca să-l citez pe Philip, ideea „nu e complet nefondată".

Julius zâmbi, dar Philip nu îi întoarse zâmbetul.

—    Ceea ce vreau să spun, continuă Julius, e că există o anumită problemă cu lipsa de


reciprocitate în relaţia de terapie autentică; e o chestiune complicată. Aşa că o parte din
motivul pentru care am acceptat provocarea lui Philip a fost abordarea acestei probleme.

Julius aştepta un răspuns. Avea senzaţia că vorbise prea mult. Se întoarse spre Philip.

—    Ce simţi tu faţă de ce am spus până acum?

Philip privi rapid în jurul său, surprins de întrebarea lui Julius. După un moment de deliberare,
spuse:

—    Se pare că există aici un consens cum că eu aş fi decis să dezvălui foarte multe. Este
inexact. Cineva din grup a dezvăluit ceva despre experienţa ei cu mine, iar eu am dezvăluit doar
atât cât să restabilesc exactitatea istorică.

—    Ai vrea să-mi spui ce legătură are asta cu orice? îl întrebă Tony.

—    Exact, spuse Stuart. Apropo de exactitate, Philip! Mai întâi, că veni vorba, eu nu sunt unul
dintre cei care au crezut că ai dezvăluit multe. Dar, în principiu, vreau să spun că răspunsul tău
nu e deloc la subiect. Nu are nimic de-a face cu întrebarea lui Julius despre sentimentele tale.

Philip nu păru să se simtă jignit.

—    Corect. Bun, întorcându-ne la întrebarea lui Julius — cred că întrebarea lui m-a derutat
deoarece eu nu am niciun sentiment. Nimic din ce a spus el nu justifica o reacţie emoţională.

—    Asta cel puţin e relevant, spuse Stuart. Răspunsul tău dinainte era complet aiurea.

—    Sunt aşa sătulă de jocul tău de-a pseudodemenţa!

Pam scuipase cuvintele către Philip, plesnindu-şi coapsa cu mâna de exasperare.

—    Şi mă enervează că refuzi să-mi dai nume! Faptul ca te referi la mine ca „cineva din grup" e
jignitor şi imbecil,

—    Prin pseudodemenţă sugerezi că eu simulez igno ranţa? întrebă Philip, evitând privirea


furioasă a lui Păru

—    Aleluia! exclamă Bonnie, ridicând braţele. A dat Dom nul: cei doi îşi recunosc existenţa şi
chiar vorbesc unul cu celălalt!

Pam ignoră remarca lui Bonnie şi continuă să i se adre seze lui Philip.

—    Pseudodemenţă e un compliment pe lângă cealaltă variantă. Spui că nu găseşti nimic în


remarca lui Julius care să justifice o reacţie emoţională. Cum poate cineva să nu aibă o reacţie
faţă de Julius?

Ochii lui Pam ardeau.

—    De exemplu? întrebă Philip. E evident că te gândeşti la anumite reacţii posibile ale mele.

—    Ce-ai zice de recunoştinţă pentru că te-a luat în serios, pe tine şi întrebarea ta insensibilă şi
iresponsabilă. Ce-ai zice de respect pentru că şi-a ţinut promisiunea despre „eu şi tu". Sau ce
zici de regret pentru ce a suferit în trecut. Sau fascinaţie pentru disponibilitatea de a lucra cu
tine, cu noi toţi, în ciuda cancerului său. Şi astea ar fi doar câteva.

Pam ridică vocea.

—    Cum e posibil să nu ai sentimente?

Apoi îşi întoarse capul, întrerupând contactul lor vizual.

Philip nu răspunse. Stătea nemişcat ca un Buddha, aplecat în faţă pe scaunul său şi privind în
podea.

In liniştea totală care urmă acestei izbucniri, Julius se întrebă dacă era bine să continue. Adesea
era mai bine să aştepţi — una dintre axiomele lui preferate pentru terapie era bate fierul cât e
rece!

Julius considera adesea că terapia este o secvenţă de activări emoţionale urmate de integrare,
astfel că acum reflectă asupra abundenţei emoţionale care fusese exprimată.

Probabil era prea mult. Alegând o rută oblică, se întoarse spre Bonnie.

—    Deci ce e cu acel „Aleluia!"

—    Iar îmi citeşti gândurile, Julius? Cum faci asta? Mă gândeam la gluma aceea şi îmi părea rău
pentru ea. Mă tem că a ieşit altfel decât voiam şi că a sunat batjocoritor. Aşa e?

Bonnie privi spre Pam şi Philip.

—    La momentul acela nu mi s-a părut, spuse Pam, dar da, dacă mă gândesc, avea ceva
batjocoritor.

—    Scuze, spuse Bonnie. Dar aici e un cazan clocotind, cu tine şi Philip care vă înţepaţi şi toate
loviturile acestea ricoşate — m-am simţit uşurată să vorbesc direct.

Apoi se întoarse spre Philip.

—    Dar tu? Te-a deranjat remarca mea?

—    Scuze. Philip continua să privească în podea. Nu am recepţionat-o. Nu eram conştient


decât de privirea furioasă din ochii ei.

—    Ai ei? întrebă Tony.

—    Din ochii lui Pam.

Philip se întoarse spre Pam, cu vocea tremurând pentru o clipă.

—    Din ochii tăi, Pam.


—    Bine, omule, spuse Tony, aşa da.

—    Ţi-a fost frică, Philip? întrebă Gill. Nu e uşor să ai de-a face cu asta, nu-i aşa?

—    Nu, eram prea preocupat să caut o modalitate de a nu-i lăsa privirea furioasă, cuvintele şi
opinia personală... să conteze pentru mine. Vreau să spun, Pam, cuvintele tale, opinia ta.

—    S-ar părea că noi doi avem ceva în comun, Philip, spuse Gill. Eşti ca mine, amândoi avem
problemele noastre cu Pam.

Philip privi spre Gill şi dădu din cap, probabil în semn de recunoştinţă, se gândi Julius. Când
deveni clar că Philip nu avea de gând să mai adauge ceva, Julius privi în jurul grupului, încercând
să implice şi alţi membri. Nu scăpa niciodată şansa de a lărgi reţeaua interacţiunii: avea o
credinţă apostolică legată de faptul că eficienţa grupului creştea odată cu numărul membrilor
implicaţi în interacţiune. Vojfl să o antreneze pe Pam — izbucnirea ei faţă de Philip plutea încă
în aer. în acest scop i se adresă lui Gill, spunând:

—    Gill, tu spui că nu e uşor să faci faţă comentariilor lui Pam... iar săptămâna trecută ai numit-
o pe Pam preşedinte de tribunal. Ai putea să spui mai multe?

—    Ah, sunt doar chestiile mele, ştiu asta, nu sunt sigur şi nu mă pricep prea bine la asta, dar...

—    Stop! îl întrerupse Julius.

Apoi se întoarse spre Pam:

—    Iată ce tocmai a spus Gill. Are asta legătură cu ce spuneai despre faptul că nu poţi sau nu
vrei să-l asculţi?

—    Exact, spuse Pam. E tipic pentru Gill. Iată, Gill, tocmai ai sugerat: Nu daţi atenţie la ceea ce
o să spun eu. Nu e important, nu e important, sunt doar chestiile mele. Nu vreau să jignesc. Nu
mă băgaţi în seamă. Nu doar că te descalifici singur, dar e insipid. Pur şi simplu plicticos.
Doamne, Gill! Ai ceva de spus? Ridică-te în picioare şi spune-o!

—    Deci, Gill, spuse Julius, dacă ar fi s-o spui direct, fără niciun preambul, ce ai spune?

Nepreţuita strategie a modului condiţional.

—    I-aş spune — ţi-aş spune ţie, Pam — că aici tu eşti judecătorul de care mă tem. Tu mă
judeci pe mine. Mă simt neliniştit. Nu, de-a dreptul îngrozit în prezenţa ta.

—    Asta e direct, Gill. Acum te ascult, spuse Pam.

—    Deci, Pam, spuse Julius, avem doi bărbaţi aici — Philip şi Gill — care spun că le e frică de
tine. Ai vreo reacţie la asta?

—    Da, o reacţie clară: e problema lor.

—    Nu e cumva posibil să fie şi problema ta? întrebă Rebecca. Poate că şi alţi bărbaţi din viaţa
ta s-au simţit la fel.

—    O să mă gândesc la asta.

—    Are cineva vreo reacţie la ultimul schimb de replici? întrebă Julius.

—    Cred că Pam e puţin evazivă, spuse Stuart.


—    Sunt de acord. Am senzaţia că nu o să te gândeşti prea mult la asta, Pam, spuse Bonnie.

—    Da, ai perfectă dreptate. Cred că încă mă ustură remarca Rebeccăi, care spunea că vrea să-l
apere pe Philip de furia mea.

—    E o dilemă, nu-i aşa, Pam? spuse Julius. După cum tocmai i-ai spus lui Gill, îţi plac reacţiile
spuse verde-n faţă. Dar când le primeşti, au!, cum mai ustură.

—    E-adevărat. Aşa că poate nu sunt chiar atât de dură precum par. Şi, Rebecca, chestia aia m-
a durut.

—    îmi pare rău, Pam, spuse Rebecca; nu asta a fost intenţia mea. Dacă îl sprijin nu înseamnă
că te atac pe tine.

Julius aşteptă, întrebându-se în ce direcţie să îndrume grupul. Existau multe posibilităţi. Se


vorbea despre furia lui Pam şi tendinţa ei de a judeca. Iar ceilalţi bărbaţi, Tony şi Stuart? Ei unde
erau? De asemenea, mai era şi concurenţa dintre Pam şi Rebecca. Sau poate că grupul ar fi
trebuit să se ocupe de problema rămasă neterminată a lui Bonnie şi a comentariului ei
batjocoritor? Sau poate să se concentreze mai mult asupra izbucnirii lui Pam faţă de Philip? Ştia
că cel mai bine era să fie răbdător; ar fi fost o greşeală să insiste prea devreme. După doar
câteva şedinţe existase un progres evident către destindere. Poate că făcuseră destul pentru
azi. Dar era dificil de estimat; Philip nu lăsa să se vadă prea multe. Dar apoi, spre surprinderea
lui Julius, grupul merse într-o direcţie cu totul neaşteptată.

—    Julius, spuse Tony, mă întrebam dacă eşti mulţumit de reacţiile faţă de ce ai dezvăluit tu?

—    Păi, nu s-a mers prea departe. Lasă-mă să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Tu mi-ai spus ce
simţi, la fel şi Pam, apoi ea şi Philip au început să discute despre faptul că el nu simţea nimic
faţă de dezvăluirea mea. Şi, Tony, nu am apucat să răspund cu adevărat la întrebarea ta, „De
ce". Dă-mi voie să mă întorc la ea.

Julius îşi adună gândurile pe îndelete, cât se poate de conştient că dezvăluirea lui, ca şi a
oricărui alt psiho-terapeut, are întotdeauna o dublă implicaţie: mai întâi ce a obţinut el, pentru
sine însuşi, de la ea, apoi modelul pe care ea îl fixează pentru grup.

—    Ce pot să-ţi spun e că nu aveam de gând să mă las împiedicat să mă confesez. Vreau să


spun că aproape toţi cei de aici au încercat să mă oprească, dar eu mă simţeam de neoprit,
absolut hotărât să continui. Asta e ceva foarte neobişnuit pentru mine şi nu sunt sigur că înţeleg
prea bine fenomenul, dar e ceva important aici. Tu m-ai întrebat, Tony, dacă prin asta ceream
ajutor sau, poate, ceream iertare. Nu, nu era vorba de asta; m-am iertat singur cu mulţi ani
în urmă, după ce am lucrat la asta ani de zile, împreună cu prietenii mei şi cu un psihoterapeut.
Ce pot să-ţi spun sigur: în trecut, adică înainte de melanom, n-aş fi spus niciodată, nici într-o
mie de ani, ceea ce am spus astăzi în grup. înaintea melanomului. Asta e cheia. Toţi avem o
condamnare la moarte — ştiu că mă plătiţi bine pentru astfel de declaraţii vesele, dar
experienţa de a o vedea certificată, ştampilată şi chiar datată cu siguranţă mi-a atras atenţia.
Melanomul îmi dă o senzaţie ciudată de uşurare, care are foarte mult de-a face cu faptul că
astăzi m-am confesat. Poate de asta tânjeam după un coterapeut — o persoană obiectivă care
să se asigure că voi continua să acţionez în interesul vostru.

Julius se opri, apoi adăugă:

—    Am observat că niciunul dintre voi nu a reacţionat mai devreme, când am remarcat cum mă
protejaţi astăzi.
După alte câteva clipe de tăcere, Julius adăugă:

—    Şi nici acum n-o faceţi. Vedeţi, de asta îmi lipseşte un coterapeut. întotdeauna am crezut că
dacă există ceva important despre care nu se vorbeşte, atunci nu se va mai putea lucra la nimic
altceva important. Sarcina mea e să înlătur obstacolele; ultimul lucru pe care mi-1 doresc este
să fiu un obstacol. Mi-e greu să ies în afara mea, dar am senzaţia că mă evitaţi sau, haideţi să
spunem aşa, că evitaţi boalu mea mortală.

—    Eu vreau să discut ce se întâmplă cu tine, spuse Bonnie; dar nu vreau să te fac să suferi.

Ceilalţi aprobară.

—    Da, acum aţi pus degetul pe rană. Ascultaţi bine ce-am să vă spun: există o singură
modalitate în care îmi puteţi face rău, iar aceasta este să vă rupeţi de mine. E greu să
vorbeşti cu cineva care suferă de o boală gravă, ştiu asta. Oamenii au tendinţa să umble cu
mănuşi; nu ştiu ce ar trebui să spună.

—    Asta mi se potriveşte perfect, spuse Tony. Nu ştiu ce să spun. Dar o să încerc să rămân
alături de tine.

—    Simt asta, Tony.

—    Nu este oare adevărat, spuse Philip, că oamenii se tem de contactul cu oamenii bolnavi
deoarece nu doresc să se confrunte cu moartea care îi aşteaptă pe fiecare dintre ei?

Julius aprobă din cap.

—    Lucrul ăsta pare important, Philip. Elai să îl examinăm puţin.

Dacă lucrul acesta ar fi fost spus de oricine altcineva în afară de Philip, Julius l-ar fi întrebat cu
siguranţă dacă îşi exprimă propriile lui sentimente. însă, în această etapă, el nu voia decât să
susţină integrarea lui Philip. Privi grupul cercetător, în aşteptarea unui răspuns.

—    Poate că, spuse Bonnie, Philip... spune el ceva, pentru că în ultimuî timp am avut câteva
coşmaruri în care ceva încerca să mă ucidă şi, în plus, mai era şi coşmarul pe care vi l-am
povestit: încercam să prind acel tren care se descompunea.

—    îmi dau seama că, în sinea mea, sunt mai temător ca de obicei, spuse Stuart. Unul dintre
partenerii mei la tenis e dermatolog, iar luna trecută l-am rugat de două ori să se uite la
neregularităţile pielii mele. Mă gândesc tot timpul la melanom.

—    Julius, spuse Pam, eu mă gândesc la tine tot timpul încă de când mi-ai spus despre
melanom. Există ceva în ceea ce mi s-a spus, că sunt dură cu bărbaţii, dar tu eşti
principala excepţie, îmi eşti cel mai drag bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. Şi da, simt
nevoia să te protejez. Am simţit asta când Philip te-a adus în centrul discuţiilor. Mi s-a părut
— şi încă mi se mai pare — că e insensibil din partea lui. în ceea ce priveşte întrebarea dacă
sunt mai conştientă de propria moarte, e posibil ca asta să existe undeva, dar nu îmi dau seama.
Ceea ce pot să-ţi spun e că încerc să găsesc lucruri consolatoare pe care să ţi le spun. Aseară am
citit ceva interesant, un pasaj din memoriile lui Nabokov, Vorbeşte, memorie, care descrie viaţa
ca pe o scânteiere între două oceane identice de întuneric: întunericul dinainte de a ne naşte şi
cel de după ce murim. Şi cât de ciudat e că ne preocupă atât de mult ultimul şi atât de puţin
primul. Asta mi s-a părut, cumva, extrem de reconfortant, şi am însemnat imediat pasajul, ca să
ţi-1 pot oferi.
—    Este un dar, Pam. Mulţumesc. E un gând extraordinar, Şi este un gând reconfortant, deşi nu
sunt foarte sigur de ce. îmi dă o stare mult mai bună gândindu-mă la acel prim ocean, cel
dinaintea naşterii — pare mai prietenos — poate că îi atribui un viitor, potenţialul lucrurilor
care vor veni,

—    Acest gând, spuse Philip, era reconfortant şi pentru Schopenhauer, pe care, apropo, este
evident că Nabokov l-a preluat. Schopenhauer spunea că după moarte vom fi ceea ce eram
înainte de naştere şi apoi demonstra imposibilitatea existenţei mai multor tipuri de nimic.

Julius nu apucă să răspundă. Pam privi furioasă spre Philip şi îi spuse, lătrând cuvintele:

—    Iată o ilustrare perfectă a motivului pentru care dorinţa ta de a deveni psihoterapeut e o


glumă oribilă. Suntem în mijlocul unor sentimente afectuoase şi ceea ce contează cel mai mult
pentru tine, singurul lucru care contează pentru tine este exactitatea atribuirii. Ţi se pare
că Schopenhauer a spus odată ceva similar. Mare chestie!

Philip închise ochii şi începu să recite:

—    „Un om se trezeşte, spre marea lui uimire, că dintr-o dată există, după mii şi mii de ani de
non-existenţă; trăieşte o vreme; apoi, din nou, urmează o perioadă la fel de lungă în care nu va
mai exista."120 Am memorat multe texte de Schopenhauer: al treilea paragraf al eseului său
Remarci suplimentare despre doctrina vanităţii existenţei. Asta ţi se pare vag?

—    Copii, copii, trebuie să încetaţi, spuse Bonnie cu voce ascuţită.

—    Te manifeşti, Bonnie. îmi place asta, spuse Tony.

—    Are altcineva alte sentimente? întrebă Julius.

—    Nu vreau să fiu prins în acest schimb de focuri. Aici se trage cu tunul, spuse Gill.

—    Da, spuse Stuart, niciunul dintre ei nu poate rezista tentaţiei de a-1 lovi pe celălalt. Philip
trebuie să comenteze despre alţii folosindu-se de citate din Schopenhauer, iar Pam nu poate
rezista tentaţiei de a-1 face pe Philip să pară o glumă sinistră.

—    N-am spus că el e o glumă sinistră. Am spus...

—    Termină, Pam, despici firul în patru. Ştii ce am vrut să spun.

Stuart nu ceda.

—    Şi, oricum, acea izbucnire despre Nabokov, aia a fost deplasată, Pam. îi vorbeşti de rău
eroul, apoi lauzi pe altcineva care împrumută cuvintele lui Schopenhauer. Ce ţi se pare atât de
greşit că Philip te-a corectat? E o infracţiune că a subliniat întâietatea lui Schopenhauer?

—    Trebuie să spun ceva, interveni Tony. Ca de obicei, nu ştiu cine sunt tipii ăştia — cel puţin
Nabo... Nobo?

—    Nabokov, spuse Pam, cu vocea caldă pe care o păstra pentru Tony. Un mare scriitor rus.
Poate ai auzit de romanul lui, Lolita.

—    Da, ăsta l-am văzut. Ei bine, în genul ăsta de discuţii, eu intru într-un cerc vicios — faptul că
nu ştiu mă face să mă simt prost, tac din gură şi apoi mă simt şi mai prost. Trebuie să mă
străduiesc să vorbesc deschis, ca să sparg acest ciclu.
Tony se întoarse spre Julius:

—    Deci, ca să răspund la întrebarea ta despre sentimente, acesta este un sentiment: mă simt


prost. Altul este că, atunci când a spus „asta ţi se pare vag?" am zărit pentru o clipă dinţii lui
Pam — nişte dinţi ascuţiţi, foarte ascuţiţi. Şi mai am unele sentimente faţă de Pam...

Tony se întoarse ca s-o poată privi.

—    ...Pam, tu eşti prietena mea — chiar îmi place de tine, dar o să-ţi spun ceva: în mod clar n-
aş vrea să mă pun rău cu tine.

—    înţeleg ce spui, răspunse Pam.

—    Şi, şi... spuse Tony, era să uit cel mai important lucru pe care voiam să-l spun — că toată
discuţia asta ne-a abătui de la subiect. Vorbeam despre faptul că te protejăm sau te evităm,
Julius. Apoi, cu Pam şi Philip, am deviat rapid de la subiect. Aşa că... oare nu te evităm din nou?

—    Ştii, acum nu simt asta. Atunci când lucrăm atât de intim aşa cum o facem acum nu
rămânem niciodată pe o singură pistă. Torentul gândurilor se revarsă neîncetat pe noi făgaşuri.
Şi, apropo...

Julius se întoarse spre Philip.

—    ... am folosit şi acel termen — intim — în mod deliberat. Cred că furia ta — pe care o
vedem izbucnind aici pentru prima oară — este, într-adevăr, un semn de intimitate. Cred că îţi
pasă suficient de mult de Pam ca să fii furios pe ea.

Julius ştia că Philip nu o să răspundă din proprie iniţiativă şi îi făcu semn din cap:

—    Philip?

—    Nu ştiu cum să evaluez ipoteza ta, răspunse Philip scuturând din cap. Dar există altceva ce
aş vrea să spun. Mărturisesc că, asemenea lui Pam, şi eu am căutat lucruri reconfortante pe
care să ţi le spun. Am urmat practica lui Schopenhauer de a citi la sfârşitul fiecărei zile din
scrierile lui Epictet sau din Upanişade.

Philip privi în direcţia lui Tony.

—    Epictet a fost un filosof roman din secolul al Il-lea, iar Upanişadele sunt vechi scrieri sacre
hinduse. Aseară am citit un text din Epictet care credeam că ar putea fi de ajutor şi l-am
multiplicat. L-am tradus aproximativ din latină, în limbajul obişnuit.

Philip scoase din servietă şi înmână fiecărui membru câte un exemplar, apoi, cu ochii închişi,
recită din memorie:

Atunci când, într-o călătorie pe mare, corabia este ancorată, te duci să aduci apă şi să aduni din
împrejurimi câteva rădăcini şi scoici. Dar trebuie ca mintea ta să rămână atentă la corabie şi să
priveşti tot timpul în jur, pentru că în orice clipă stăpânul corăbiei poate să cheme, iar tu
trebuie să asculţi chemarea şi să arunci toate acele lucruri, altfel vei fi tratat precum oile care
sunt legate şi puse în cală.

La fel este şi cu viaţa omului. Iar dacă în loc de scoici şi rădăcini ar exista o soţie şi copii, nimic n-
ar trebui să ne împiedice să-i luăm. Dar dacă stăpânul cheamă, aleargă la corabie, abandonând
toate acele lucruri, fără să priveşti în urmă! Iar dacă eşti bătrân, nu te îndepărta de corabie nicio
clipă, pentru că altfel stăpânul ar putea chema, iar tu ai putea să nu fii pregătit.121

Philip se opri şi întinse braţele, ca şi cum ar fi spus: „Asta a fost."

Grupul studie pasajul. Erau nedumeriţi. Stuart întrerupse tăcerea:

—    Eu mă străduiesc, Philip, dar nu înţeleg. Cum îl poate ajuta asta pe Julius? Sau pe noi?

Julius arătă spre ceas.

—    îmi pare rău, dar a trecut timpul. Totuşi, daţi-mi voie să fiu profesoral şi să subliniez ceva.
Adesea privesc o declaraţie sau o acţiune din două puncte de vedere diferite — dinspre
conţinut şi dinspre proces, iar prin proces înţeleg ceea ce ne spune aceasta despre natura
relaţiei dintre părţile implicate. Ca şi tine, Stuart, nu înţeleg imediat conţinutul mesajului emis
de Philip: trebuie să-l studiez şi poate că acest conţinut ar putea fi subiectul unei alte şedinţe.
Dar ştiu câte ceva despre proces. Ceea ce ştiu, Philip, e că tu, ca şi Pam, vă gândeaţi la mine,
voiaţi să-mi faceţi un dar şi aţi făcut anumite eforturi pentru asta: tu ai memorat pasajul şi l-ai
multiplicat. Care este semnificaţia acestui lucru? Trebuie să reflecte faptul că ai grijă de mine. Şi
ce simt eu faţă de asta? Sunt mişcat, sunt recunoscător şi aştept cu nerăbdare momentul în
care îţi vei exprima grija în propriile tale cuvinte.

Viaţa poate fi comparată cu o bucată de material brodat, din care fiecare vede faţa, în
prima jumătate a timpului său, iar în a doua jumătate, dosul. Nu e la fel de frumos, dar e mai
instructiv, pentru că ne face capabili să vedem cum sunt legate firele între ele.122

30

în timp ce grupul pleca, Julius îi privi cum coboară treptele din faţă spre stradă. în loc să se
împrăştie cu toţii spre maşinile parcate, continuară să meargă în grup, fără îndoială înspre
cafenea. Ah, cât de mult ar fi vrut să-şi ia geaca şi să coboare treptele în fugă, ca să li se alăture.
Dar asta ţinea de altă zi, altă viaţă, altă pereche de picioare, se gândi el, în timp ce se îndrepta
pe hol spre calculatorul din birou, ca să îşi scrie notiţele despre şedinţă. Se răzgândi brusc şi
intră din nou în camera grupului, îşi scoase pipa şi savură aroma bogată a tutunului turcesc. Nu
avea niciun scop anume, în afara celui de a se mai scălda câteva minute în căldura şedinţei
grupului.

Această întâlnire, asemenea ultimelor trei sau patru, fusese pasionantă. Gândurile lui rătăciră
spre grupurile pacientelor cu cancer de sân pe care le condusese cu ani în urmă. Cât de des
povestiseră acestea despre o perioadă de aur, ce venise după ce îşi depăşiseră panica produsă
de iminenţa morţii. Unele spuneau că a trăi cu cancerul le făcuse mai înţelepte, mai realizate în
plan personal, în timp ce altele îşi reorganizaseră priorităţile în viaţă, deveniseră mai puternice
şi învăţaseră să refuze acele activităţi pe care nu le mai preţuiau şi să accepte lucrurile care
contau cu adevărat — cum ar fi să-şi iubească familia şi prietenii, să admire ateul ceea ce aveau
ei frumos, să se delecteze cu schimbarea anotimpurilor. Dar ce păcat, se plângeau multe dintre
ele, că învăţaseră să trăiască de-abia după ce trupurile lor fu seseră afectate de cancer.

Aceste schimbări erau atât de dramatice — „Cancerul vindecă psihonevroza", ajunsese să


declare o pacientă —, încât Julius se amuzase de câteva ori descriindu-le studenţi lor doar
schimbările psihologice, cerându-le apoi să ghi ceaşcă despre ce fel de terapie era vorba. Cât de
şocaţi fuseseră studenţii să afle că nu terapia sau medicaţia, ci con fruntarea cu moartea fusese
cauza. Le datora mult acelor paciente. Ce model extraordinar erau pentru el, când dăduse de
greu. Ce păcat că nu le mai putea spune asta. Trăieşte cum trebuie, îşi reaminti el, şi ai
încredere că vei da celorlalţi lucruri bune, chiar dacă tu nu vei afla niciodată asta.

Şi cum te descurci tu cu cancerul tău? se întrebă el. Cunosc bine faza de panică pe care acum,
slavă Domnului, am depăşit-o, chiar dacă mai există acele momente de la 3 dimineaţa în care
panica te copleşeşte cu o groază fără nume, ce nu cedează la niciun argument sau retorică. Nu
cedează cu nimic, cu excepţia Valiumului, lumina zorilor sau o baie fierbinte, liniştitoare.

Dar oare eu m-am schimbat sau am devenit mai înţelept? se întrebă el. Am şi eu perioada mea
de aur? Poate sunt mai conştient de sentimentele mele, poate că asta înseamnă evoluţie. Cred,
ba nu, ştiu că am devenit un psihoterapeut mai bun, am urechi mai sensibile. Da, în mod clar
sunt un alt psihoterapeut. înaintea cancerului nu aş fi spus niciodată că sunt îndrăgostit de
grup. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să dezvălui detalii atât de intime din viaţa mea —
moartea lui Miriam sau oportunismul meu sexual. Iar compulsia irezistibilă de a mă confesa
astăzi grupului — Julius scutură din cap, uluit — asta chiar e ceva ce ar merita analizat, se gândi
el. Simt nevoia să merg împotriva înclinaţiilor mele, a pregătirii mele, a ideilor mele.

Ce era sigur era că grupul nu voia să audă asta. Apropo de rezistenţă! Ei nu voiau să audă de
petele şi de umbrele mele. Dar, după ce am spus-o, au apărut lucruri interesante. Tony a fost
incredibil! S-a comportat ca un psihoterapeut talentat întrebându-mă dacă eram satisfăcut de
reacţia grupului, încercând să normalizeze comportamentul meu şi insistând asupra lui „de ce
acum". Extraordinar. Aproape că mi-1 pot imagina conducând grupul, după ce eu nu voi mai fi
— asta ar fi ceva incredibil — un psihoterapeut care s-a lăsat de facultate şi care a făcut
puşcărie în trecut. Iar ceilalţi — Gill, Stuart, Pam — au preluat iniţiativa, au avut grijă de mine şi
au păstrat concentrarea grupului. Jung se gândea la altceva atunci când spunea că doar
vindecătorul rănit poate vindeca, dar poate că ascuţirea abilităţilor de terapeuţi ale pacienţilor
e o justificare suficient de bună pentru ca terapeuţii să-şi dezvăluie rănile.

Julius se îndreptă încet pe culoar spre birou, continuând să se gândească la şedinţă. Şi Gill —
astăzi chiar a ieşit în faţă! Să-i spună lui Pam „preşedinte de tribunal" a fost extraordinar — şi
exact. Trebuie s-o ajut pe Pam să înţeleagă acest feedback. Iată un caz în care viziunea lui Gill e
mai pătrunzătoare decât a mea. Pentru o lungă perioadă mi-a plăcut atât de mult de Pam, încât
am trecut cu vederea patologia ei; poate că de aceea nu am putut face nimic în privinţa obsesiei
pe care o avea faţă de John.

Julius dădu drumul la calculator şi deschise un fişier intitulat „Intrigi de povestiri", care conţinea
marele proiect neîmplinit al vieţii sale: să devină un scriitor adevărat. Era un bun şi ofertant
scriitor de literatură de specialitate (publicase două cărţi şi o sută de articole de
literatură psihiatrică), dar Julius tânjea să scrie literatură şi, timp de decenii, strânsese intrigi
pentru povestiri scurte, din imaginaţie şi din experienţa profesională. Deşi începuse
vreo câteva, nu găsea niciodată timpul sau curajul de a termina şi de a propune spre publicare o
povestire.

Derulă lista de intrigi, deschise „Victime care se confruntă cu duşmanii lor" şi citi două dintre
ideile lui. Prima confruntare avea loc pe un vas de croazieră elegant, ce naviga în largul ţărmului
turcesc. „Un psihiatru intră în cazinoul vasului, iar acolo, în celălalt colţ al încăperii pline de fum,
vede un fost pacient, un escroc care reuşise să stoarcă de la el şaptezeci şi cinci de mii de dolari.
A doua intrigă de confruntare implică o avocată căreia i s-a repartizat un caz pro bono, să apere
un bărbat acuzat de viol. La prima lor întâlnire de la închisoare, ea îl suspectează că e bărbatul
care a violat-o cu zece ani în urmă."
Julius începu un nou paragraf: „într-un grup de terapie, o femeie se întâlneşte cu un bărbat
care, cu mulţi ani în urmă, a fost profesorul ei şi a exploatat-o sexual." Nu e rău deloc. Are mult
potenţial literar, se gândi Julius, deşi ştia că această povestire nu avea să fie scrisă niciodată.
Existau probleme etice: avea nevoie de acordul lui Pam şi Philip. Şi, de asemenea, avea nevoie
să treacă zece ani, pe care nu îi avea. Dar avea potenţial şi pentru terapie, se gândi Julius. Era
sigur că de aici putea să iasă ceva pozitiv. Numai dacă ar reuşi să-i păstreze pe amândoi în grup
şi să suporte durerea redeschiderii unor răni vechi.

Julius luă traducerea lui Philip cu povestea pasagerilor de pe acea corabie. O reciti de câteva ori,
încercând să înţeleagă sensul sau relevanţa ei. Dar de fiecare dată sfârşea prin a scutura din
cap. Philip i-o oferise drept consolare. Dar unde era consolarea?

Chiar şi atunci când nu există o provocare anume, întotdeauna sunt neliniştit şi îngrijorat,


ceea ce mă face să mă uit şi să caut pericole acolo unde nu există niciunul; aceasta măreşte la
infinit cea mai măruntă vexaţie şi face ca întovărăşirea cu oamenii să fie foarte dificilă.123

31
Cum trăia Arthur
După ce îşi obţinu doctoratul, Arthur trăi în Berlin, pentru scurt timp în Dresda, Miinchen şi
Mannheim, apoi, fugind din faţa epidemiei de holeră, se stabili, pentru ultimii treizeci de ani ai
vieţii sale, la Frankfurt, pe care nu l-a părăsit niciodată, cu excepţia excursiilor de o zi. Nu avea o
slujbă plătită, trăia în apartamente închiriate, nu a avut niciodată casă, cămin, soţie, familie sau
prieteni intimi. Nu avea un cerc social, nici cunoştinţe apropiate sau spiritul comunităţii; de
fapt, era adesea obiectul batjocurii în oraş. Nu a avut niciun public sau venituri din scris până în
ultimii ani ai vieţii sale. De vreme ce avea atât de puţine relaţii, rara sa corespondenţă consta
mai ales din scrisori de afaceri.

în ciuda lipsei prietenilor, totuşi ştim despre viaţa sa personală mai multe decât în cazul
majorităţii filosofilor, aceasta deoarece Arthur era uluitor de personal în scrierile sale filosofice.
De exemplu, în primele paragrafe din introducerea principalei sale opere, Lumea ca voinţă şi
reprezentare, Schopenhauer scrie pe o notă neobişnuit de personală pentru un tratat de
filosofie. Stilul său pur şi limpede scoate imediat în evidenţă faptul că doreşte să comunice
personal cu cititorul. Mai întâi el îi recomandă cititorului cum să citească opera, începând cu
rugămintea de a citi cartea de două ori — şi de a face asta cu multă răbdare. Apoi, îl îndeamnă
să citească mai întâi cartea lui anterioară, Despre împătrita rădăcină a raţiunii suficiente, care
va servi drept introducere la cartea aceasta, şi îl asigură pe cititor că îi va fi recunoscător pentru
acest sfat. Apoi declară că cititorul va avea şi mai mult de câştigat dacă este familiarizat
cu magnificele opere ale lui Kant şi Platon. Remarcă, totuşi, că el a descoperit erori grave la
Kant, pe care le discută într-o anexă (care trebuie citită întotdeauna prima), iar apoi observă că
acei cititori familiarizaţi cu Upanişadele vor fi cel mai bine pregătiţi pentru a-i înţelege cartea. în
sfârşit, remarcă (foarte corect) că solicitările sale prezumţioase, lipsite de modestie şi
consumatoare de timp îl vor umple probabil de furie şi nerăbdare pe cititor. Cât de ciudat
e faptul că acest filosof, cel mai personal dintre toţi, a dus o viaţă atât de impersonală.

Pe lângă referirile personale introduse în lucrarea sa, Schopenhauer dezvăluie multe despre el
însuşi într-un document autobiografic cu un titlu scris în greacă, Ei'Qeauxov (Despre mine
însumi), un manuscris învăluit în mister şi controverse, a cărui poveste e următoarea:

Spre sfârşitul vieţii sale, în jurul lui Arthur s-a strâns un cerc foarte mic de entuziaşti sau
„apostoli", pe care el îi tolera, dar pe care nu i-a respectat sau plăcut niciodată. Aceste
cunoştinţe l-au auzit de multe ori vorbind despre lucrarea Despre mine însumi, un jurnal
autobiografic în care adunase observaţii despre sine, de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Cu
toate acestea, după moartea lui s-a întâmplat ceva ciudat: Despre mine însumi nu era nicăieri.
După ce au căutat în van, discipolii lui Schopenhauer l-au luat la întrebări pe executorul
testamentului lui Schopenhauer, Wilhelm Gwinner, despre documentul lipsă. Gwinner i-a
informat că Despre mine însumi nu mai exista; îl arsese imediat după moartea lui
Schopenhauer, după cum îl însărcinase acesta.

Şi totuşi, nu după mult timp acelaşi Wilhelm Gwinner a scris prima biografie a lui Arthur
Schopenhauer, în care „apostolii" filosofului insistau că recunosc secţiuni din Despre mine
însumi, fie ca citate, fie ca parafraze. Copiase oare Gwinner manuscrisul, înainte de a-1 arde?
Sau nu îl arsese deloc, ci îl jefuise în folosul biografiei sale? Controversa a persistat timp de
decenii, iar în cele din urmă un alt specialist în Schopenhauer a reconstituit documentul
din cartea lui Gwinner şi din alte lucrări ale lui Schopenhauer, publicând o Ei^eaurov de
patruzeci şi şapte de pagini la sfârşitul celor patru volume de Nachlass (Fragmente
de manuscris). Despre mine însumi constituie o experienţă de lectură bizară, deoarece fiecare
paragraf este urmat de o descriere a alambicatei lui provenienţe, adesea mai lungă decât
paragraful însuşi.

De ce oare nu a avut niciodată Arthur Schopenhauer o slujbă? Povestea strategiei kamikaze a


lui Arthur de obţinere a unui post universitar este încă una dintre acele anecdote excentrice
incluse în fiecare biografie a lui Schopenhauer, în 1820, la vârsta de treizeci şi doi de ani, i s-a
oferit prima slujbă de profesor, un post temporar şi foarte prost plătit (Privatdozent) de
profesor de filosofie la Universitatea din Berlin. Schopenhauer nu a făcut altceva decât să îşi
programeze imediat şi în mod deliberat cursul (intitulat „Esenţa lumii") la exact aceeaşi oră cu
cel al lui Georg Wilhelm Hegel, şeful de catedră şi cel mai celebru filosof al epocii.

Două sute de studenţi nerăbdători s-au înghesuit la cursul lui Hegel, în timp ce doar cinci au
venit să-l audă pe Schopenhauer descriindu-se ca un răzbunător venit să elibereze filosofia
postkantiană de paradoxuri goale şi de limbajul obscur şi corupător al filosofiei contemporane.
Nu era niciun secret că ţintele lui Schopenhauer erau Hegel şi predecesorul acestuia, Fichte (să
nu uităm, filosoful care pornise în viaţă ca păstor de gâşte şi traversase întreaga Europă pentru
a se întâlni cu Kant). Evident, asta nu l-a făcut pe Hegel sau pe ceilalţi membri ai facultăţii să-l
îndrăgească pe tânărul Schopenhauer, iar atunci când, semestrul următor, la cursul lui
Schopenhauer nu a mai apărut nici măcar un student, scurta şi necugetata lui carieră academică
a luat sfârşit: nu avea să mai ţină niciodată o conferinţă publică.

In cei treizeci de ani petrecuţi în Frankfurt, până la moartea sa din 1860, Schopenhauer a
respectat un program zilnic strict124, aproape la fel de precis ca rutina zilnică a lui Kant. îşi
începea ziua cu trei ore de scris, urmate de o oră, uneori două, de cântat la flaut. înota zilnic în
recele râu Main, rareori lipsind o zi, chiar şi în mijlocul iernii. întotdeauna lua prânzul la acelaşi
club, Englischer Hof, îmbrăcat în frac şi cu cravată albă, un costum care în tinereţea sa
fusese foarte la modă, dar ostentativ de demodat pentru stilul Frankfurtului de la mijlocul
secolului al XIX-lea. La acest club veneau toate acele persoane curioase care voiau să-
l întâlnească pe ciudatul şi certăreţul filosof.

Anecdotele despre Schopenhauer la Englischer Hof abundau125: apetitul său enorm, adesea
mâncând cât pentru doi (când cineva a remarcat asta, el a răspuns că şi gândeşte cât doi), faptul
că plătea două prânzuri, pentru a se asigura că nimeni nu se va aşeza lângă el, conversaţia lui
ţâfnoasă, dar pătrunzătoare, frecventele lui izbucniri temperamentale, lista neagră cu indivizii
cu care refuza să vorbească, tendinţa lui de a discuta subiecte necuvenite şi şocante,
spre exemplu lăudând o descoperire ştiinţifică recentă care îi permitea să evite contaminarea
venerică prin înmuierea penisului într-o soluţie diluată de sodă caustică, după sex.

Deşi îi plăceau conversaţiile serioase, rareori găsea tovarăşi de masă pe care să-i considere
demni de timpul său. Pentru o vreme, punea câte o monedă de aur de fiecare dată când se
aşeza la masă, luând-o înapoi atunci când se ridica. Unul dintre ofiţerii care mâncau îa aceeaşi
masă l-a întrebat o dată despre scopul acestui exerciţiu. Schopenhauer i-a răspuns că, în ziua în
care îi va auzi pe ofiţeri că au o discuţie serioasă care nu se învârte exclusiv în jurul
cailor, câinilor şi femeilor lor, va dona moneda de aur săracilor.126 în timpul mesei i se adresa
pudelului său, Atman, cu „Dumneavoastră, domnule", iar dacă Atman se purta urât,
îl admonesta spunându-i „Omule ce eşti!"

Se spun multe anecdote despre spiritul său ascuţit.127 Odată, un client al clubului i-a pus o
întrebare la care el a răspuns simplu „Nu ştiu". „Ia te uită, a comentat tânărul, credeam că un
mare învăţat ca dumneavoastră cunoaşte totul!" „Nu, a răspuns Schopenhauer, cunoaşterea e
limitată; doar stupiditatea e nelimitată." O întrebare adresată lui Schopenhauer de către sau
despre femei sau căsătorie atrăgea fără excepţie un răspuns acerb. Odată a fost obligat să
suporte compania unei femei foarte vorbăreţe, care îi descria în detaliu nefericirea propriei
căsnicii. Schopenhauer a ascultat răbdător, dar când femeia l-a întrebat dacă a înţeles-o, el a
răspuns „Nu, dar îl înţeleg pe soţul dumneavoastră."

Se relatează că, într-o altă discuţie, a fost întrebat dacă se va căsători:

—    N-am nicio intenţie să mă căsătoresc, pentru că asta mi-ar aduce numai griji.

—    Şi de ce s-ar întâmpla una ca asta?

—    Aş fi gelos din cauză că soţia mea mă înşală.

—    De ce sunteţi sigur de asta?

—    Pentru că aş merita-o.

—    De ce?

—    Pentru că m-am căsătorit.

Avea, de asemenea, comentarii tăioase despre doctori, spunând la un moment dat că doctorii
au două scrisuri diferite: unul de-abia lizibil, pentru reţete, iar altul clar şi îngrijit, pentru notele
lor de plată.

Un scriitor care l-a vizitat pe Schopenhauer la club în 1846, pe când acesta avea cincizeci şi opt
de ani, l-a descris astfel:

Bine făcut... invariabil bine îmbrăcat, dar cu haine demodate... înălţime medie şi păr scurt şi
argintiu... ochi albăstrii, amuzaţi şi extraordinar de inteligenţi...

manifestă o natură introvertită şi, atunci când vorbeşte, aproape barocă, oferind astfel zilnic
numeroase ocazii pentru satira ieftină a... tovarăşilor de masă. Aşa se face că acest mesean,
adesea comic de arţăgos, dar în realitate inofensiv şi morocănos într-un mod afabil, devine ţinta
glumelor unor oameni insignifianţi, care se distrează neîncetat pe seama sa, chiar dacă, într-
adevăr, fără rea intenţie.128

După prânz, Schopenhauer făcea de regulă o plimbare lungă, purtând adesea, cu voce tare, un
monolog sau o conversaţie cu câinele său, ceea ce stârnea râsetele copiilor. îşi petrecea serile
citind singur în apartamentul său, fără să primească vreodată vizite. Nu există nicio dovadă a
vreunei relaţii romantice în timpul anilor petrecuţi la Frankfurt, iar în 1831, la vârsta de
patruzeci şi trei de ani, avea să scrie în Despre mine însumi: „Riscul de a trăi fără slujbă, dintr-
un venit modest, poate fi asumat doar de un celibatar."129

Nu şi-a mai văzut niciodată mama, după despărţirea lor când el avea treizeci şi unu de ani, dar
doisprezece ani mai târziu, în 1831, au început o corespondenţă sporadică, legată de probleme
practice, până la moartea ei din 1835. Odată, când el era bolnav, mama lui a făcut o rară
remarcă personală: „A sta două luni în camera ta, fără să vezi un singur om, asta nu e bine, fiul
meu, şi mă întristează. Un bărbat nu poate şi nu trebuie să se izoleze în felul acesta."130

Arthur a corespondat ocazional şi cu sora sa, Adele, aceasta încercând mereu să se apropie de
fratele său, asi-gurându-1 neîncetat că nu îi va cere nimic. Dar el făcea mereu un pas în spate.
Adele, care nu s-a căsătorit niciodată, trăia într-o neîncetată disperare. Când el i-a spus că se
va muta din Berlin pentru a scăpa de holeră, ea i-a răspuns că s-ar fi bucurat să se
îmbolnăvească de holeră şi să scape astfel de nefericire. Dar Arthur s-a îndepărtat şi mai
mult, refuzând categoric să se lase atras în viaţa şi în disperarea ei. După ce Arthur a plecat de
acasă, s-au mai întâlnit o singură dată, în 1840, o întâlnire scurtă şi nesatisfăcătoare, iar Adele a
murit nouă ani mai târziu.

Banii au fost o sursă neîncetată de preocupare de-a lungul întregii vieţi a lui Schopenhauer.
Mama lui i-a lăsat moştenire lui Adele mica-i avere, iar Adele a murit fără să lase aproape nimic.
Schopenhauer a încercat în van să obţină o slujbă de traducător, iar cărţile sale nici nu s-au
vândut, nici nu au fost recenzate până în ultimii ani ai vieţii sale.

Pe scurt, Arthur trăia fără niciuna dintre înlesnirile sau bucuriile pe care cultura lui le considera
atât de necesare echilibrului, chiar supravieţuirii. Cum a reuşit să facă asta? Ce preţ a plătit?
După cum vom vedea, acestea erau secretele pe care el le-a încredinţat scrierii Despre mine
însumi.

Monumentele şi ideile

lăsate în urmă de fiinţe asemenea mie sunt cea mai mare plăcere a vieţii mele. Fără cărţi m-ar fi
cuprins de mult disperarea.131

32

Când Julius intră în camera grupului, săptămâna următoare, văzu o scenă ciudată. Aşezaţi pe
scaunele lor, membrii studiau cu seriozitate parabola lui Philip. Stuart îşi pusese foaia lui pe un
clipboard şi sublinia, în timp ce citea. Tony, care îşi uitase foaia lui, citea peste umărul lui Pam.

Rebecca deschise şedinţa cu o urmă de exasperare în voce:

—    Am citit asta cu toată atenţia.

Ridică foaia primită de la Philip, apoi o împături şi o băgă în poşetă.

—    I-am acordat suficient timp, Philip, de fapt, prea mult timp, iar acum aş vrea să ne dezvălui
relevanţa acestui text pentru mine, pentru grup sau pentru Julius.

—    Cred că ar fi o experienţă mai plină de substanţă dacă mai întâi ar fi discutat în clasă,


răspunse Philip.

—    Clasă? Aşa şi pare: o temă primită în clasă. Asta e modul în care faci tu consiliere, Philip?
întrebă Rebecca, închizându-şi geanta cu un pocnet. Ca un profesor la clasă? Eu nu de asta sunt
aici; am venit pentru tratament, nu pentru şcoală serală.

Philip ignoră arţagul Rebeccăi.

—    Intre educaţie şi terapie există, în cel mai bun caz, doar o graniţă incertă. Grecii — Socrate,
Platon, Aristotel, stoicii şi epicureicii — credeau cu toţii că educaţia şi raţiunea sunt uneltele
necesare combaterii suferinţei umane. Majoritatea consilierilor filosofici consideră că educaţia
este fundamentul terapiei. Aproape toţi subscriu mottoului lui Leibniz, Caritas sapientis, care
înseamnă „înţelepciune şi grijă".

Philip se întoarse spre Tony.

—    Leibniz a fost un filosof german din secolul al XVII-lea.


—    Mie asta mi se pare plictisitor şi tendenţios, spuse Pam. Sub pretextul că îl ajuţi pe Julius,
tu...

Pam ridică vocea cu o octavă.

—    Philip, vorbesc cu tine...

Philip, care privea liniştit în sus, tresări, se îndreptă de spate şi se întoarse spre Pam.

—    Iar te iei de Philip, spuse Gill. Pentru numele lui Dumnezeu, Pam, e filosof şi consilier. Nu
trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că va încerca să contribuie la progresele grupului
folosindu-se de cunoaşterea lui. Ce rost are să-i reproşezi totul?

Pam deschise gura să răspundă, dar apoi o închise, părând să nu-şi găsească cuvintele. Privea fix
spre Gill, care adăugă:

—    Ai cerut un feedback direct, Pam. Acum îl ai. Şi nu, nu am băut, dacă la asta te gândeşti.
Sunt în a paisprezecea zi de abstinenţă; m-am întâlnit cu Julius de două ori pe săptămână, iar el
a pus biciul pe mine şi m-a pus să merg la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi în fiecare zi, şapte zile
pe săptămână, paisprezece întâlniri în paisprezece zile. N-am vorbit despre asta săptămâna
trecută pentru că nu eram sigur că o să rezist.

Toţi membrii, în afară de Philip, reacţionară viguros, dând aprobator din cap şi felicitându-1.
Bonnie îi spuse că era mândră de el, chiar şi Pam reuşi să scoată un „bravo".

—    Poate că ar trebui să vin şi eu cu tine, spuse Tony.

Arătă spre obrazul său vânăt.

—    La mine băutul duce la vânătăi.

—    Philip, tu ce spui? Ai vreun răspuns pentru Gill? îl întrebă Julius.

Philip scutură din cap.

—    A primit deja destul de mult sprijin din partea celorlalţi. E abstinent, vorbeşte deschis,
capătă putere. Uneori mai mult sprijin înseamnă mai puţin.

—    îmi place acel motto al lui Leibniz pe care l-ai citat, Caritas sapientis — înţelepciune şi grijă,
spuse Julius. Dar te-aş îndemna să nu uiţi partea de „grijă". Dacă Gill merită sprijinit, de ce tu
trebuie să fii ultimul care o face? Şi, în plus, ai o poziţie privilegiată: cine în afară de tine ar
putea exprima ce simţi tu faţă de iniţiativa lui de a-ţi lua apărarea şi de a o înfrunta pe Pam în
numele tău?

—    Bine spus, răspunse Philip. Am sentimente amestecate. îmi place că Gill mă sprijină, dar în
acelaşi timp faptul că îmi place mă face prudent. Dacă te bazezi pe ceilalţi să lupte pentru tine,
musculatura ţi se va atrofia.

—    Ei bine, o să continui să-mi dezvălui ignoranţa, spuse Tony, arătând spre foaie. Povestea
asta cu corabia, Philip... chiar n-o înţeleg. Ne-ai spus săptămâna trecută că ai de gând să-i oferi
lui Julius ceva consolator, şi totuşi această poveste despre o corabie şi pasagerii ei... de fapt, ca
s-o spun direct, nu ştiu ce dracu' e dar aici.

—    Nu-ţi cere scuze, spuse Bonnie. Ţi-am spus, Tony, că aproape de fiecare dată vorbeşti şi
pentru mine — sunt la fel de nedumerită ca şi tine apropo de corabia asta şi adunatul de scoici.
—    Şi eu, spuse Stuart. Nu înţeleg.

—    Haideţi să vă ajut eu, spuse Pam. Până la urmă, interpretarea literaturii e mijlocul meu de
trai. Primul pas e să mergi de la concret — adică de la corabie, scoici, oi şi aşa mai departe —
către abstract. Cu alte cuvinte, puneţi-vă întrebarea: ce reprezintă această corabie, călătoria
sau portul?

—    Corabia, presupun, reprezintă moartea — sau poate călătoria către moarte, spuse Stuart,
privindu-şi clipboardul.

—    Bun, spuse Pam. Deci, care e pasul următor?

—    Mie mi se pare, spuse Stuart, că ideea principală e nu da atât de multă atenţie detaliilor de
pe ţărm încât să pierzi plecarea corăbiei.

—    Deci, spuse Tony, dacă devii prea prins de chestiile de pe ţărm — poate chiar ai soţie şi
copii — atunci vasul poate pleca fără tine, cu alte cuvinte, îţi poţi rata moartea. Mare chestie. E
chiar aşa o catastrofă?

—    Da, da, ai dreptate, Tony, spuse Rebecca, şi eu am înţeles că vasul e moartea, dar când o iei
aşa îţi dai seama că nu are niciun sens.

—    Nici eu nu înţeleg, spuse Gill, dar nu spune că-ţi ratezi moartea; spune că te îndrepţi spre
ea legat fedeleş, ca o oaie.

—    Mă rog, spuse Rebecca, oricum nu mi se pare că asta e terapie.

Se întoarse spre Julius:

—    Se presupune că povestea asta ar fi pentru tine. Găseşti vreo consolare în.ea?

—    Voi repeta ceea ce am spus săptămâna trecută, Philip. Ceea ce înţeleg este ideea că tu vrei
să-mi oferi ceva care să-mi uşureze chinul. Şi, de asemenea, că eviţi să faci asta într-un mod
direct. în schimb, preferi o abordare mai puţin personală. Cred că asta îţi impune o sarcină
viitoare de a lucra la un mod mai personal în care să-ţi exprimi grija faţă de ceilalţi. în ceea ce
priveşte conţinutul, şi eu sunt nedumerit, dar o înţeleg astfel: de vreme ce corabia poate pleca
oricând — adică, de vreme ce moartea ne poate chema în orice clipă — ar trebui să evităm să
ne ataşăm prea mult de lucrurile acestei lumi. Poate ne avertizează că legăturile puternice ne-ar
face moartea mai dureroasă. Acesta e mesajul consolator pe care încerci să mi-1 transmiţi,
Philip?

—    Cred, interveni Pam înainte ca Philip să apuce să răspundă, că se leagă mai bine dacă ne
gândim la corabie şi la călătorie ca reprezentând nu moartea, ci ceea ce am putea numi viaţa
autentică. Cu alte cuvinte, trăim mai autentic dacă ne concentrăm asupra detaliilor
fundamentale ale simplului fapt de a fi, asupra miracolului existenţei înseşi. Dacă ne
concentrăm asupra lui „a fi", atunci nu ne vom mai lăsa atât de prinşi de diversiunile vieţii, adică
de obiectele materiale de pe insulă, încât să pierdem din vedere existenţa însăşi.

O scurtă tăcere. Toate capetele întoarse spre Philip.

—    Exact, răspunse Philip cu o urmă de entuziasm în voce. Exact aşa văd eu lucrurile. Ideea e
că omul trebuie să aibă grijă să nu se piardă în diversiunile vieţii. Heidegger numea asta a cădea
sau a fi absorbit în cotidianitatea vieţii. Ştiu că nu-1 suporţi pe Heidegger, Pam, dar nu cred că
ar trebui să lăsăm opţiunile lui politice greşite să ne lipsească de darul intuiţiilor sale filosofice.
Aşa că, pentru a-1 parafraza pe Heidegger, a cădea în cotidianitate îl privează pe om de liberul
arbitru — o oaie. Ca şi Pam, cred că parabola ne previne împotriva legăturilor şi ne îndeamnă să
nu ne facem griji despre cum sunt lucrurile, ci să fim într-o continuă stare de mirare că lucrurile
sunt, că lucrurile pur şi simplu există.

—    Acum cred că înţeleg ce vrei să spui, zise Bonnie, dar e ceva rece, abstract. Ce consolare
există aici? Pentru Julius, sau pentru altcineva?

—    Pentru mine, ideea că moartea îmi modelează viaţa e o consolare.

Philip continuă, cu o fervoare neobişnuită lui:

—    Există consolare în ideea de a nu permite fiinţei mele esenţiale să fie devorată de


trivialităţi, de succese sau eşecuri insignifiante, de ceea ce posed, de griji legate de popularitate
— cine mă place, cine nu. Pentru mine, există consolare în starea de a rămâne liber să apreciez
miracolul de a fi.

—    Vocea ta e însufleţită, spuse Stuart, dar şi eu cred că asta pare ceva mecanic şi lipsit de
viaţă. E o consolare rece. Mă trec fiorii.

Membrii grupului erau nedumeriţi. Simţeau că Philip are ceva de oferit, dar, ca de obicei, erau
uimiţi de comportamentul său ciudat.

După o scurtă tăcere, Tony îl întrebă pe Julius:

—    Asta funcţionează pentru tine? Vreau să spun, în sensul că îţi oferă ceva. Te ajută în vreun
fel?

—    Nu funcţionează, Tony. Şi totuşi, după cum spuneam...

Julius se întoarse spre Philip.

—    ... tu vii spre mine, ca să-mi oferi ceva ce pentru tine funcţionează. De asemenea, sunt
conştient că asta e a doua oară când îmi oferi ceva ce eu nu pot să folosesc, ceea ce trebuie să
fie frustrant pentru tine.

Philip dădu din cap, dar nu spuse nimic.

—    A doua oară! Nu-mi amintesc prima oară, spuse Pam. S-a întâmplat cât am fost eu plecată?

Câteva capete făcură semn că nu. Nimeni nu-şi amintea prima oară, iar Pam îl întrebă pe Julius:

—    Există lucruri necunoscute despre care ar trebui să aflăm?

—    E o poveste mai veche dintre mine şi Philip, spuse Julius. O mare parte din nedumeririle de
azi ar putea fi înlăturate prin relatarea ei. Dar cred că asta depinde de tine, Philip. Când eşti
pregătit.

—    Sunt dispus să discut orice, spuse Philip. Ai mână liberă.

—    Nu, ceea ce vreau să spun e că nu eu ar trebui să fac asta. Ca să te parafrazez, ar fi o


experienţă mai plină de substanţă dacă ai vorbi despre asta tu însuţi. Cred că decizia şi
responsabilitatea îţi aparţin.

Philip îşi lăsă capul pe spate, închise ochii şi, cu aceeaşi voce şi atitudine cu care rostea un pasaj
din memorie, începu:

—    Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă l-am consultat pe Julius în legătură cu ceea ce astăzi se
cheamă dependenţă sexuală. Eram rapace, eram decis şi insaţiabil, aproape că nu mă gândeam
la altceva. întreaga mea existenţă era acaparată de urmărirea femeilor — femei noi,
întotdeauna femei noi, deoarece, odată ce mă culcam cu o femeie, îmi pierdeam imediat
interesul pentru ea. Iar imediat după ce se întâmpla asta, aveam un scurt moment de răgaz faţă
de compulsia mea, dar în curând — uneori după doar câteva ore — simţeam îndemnul de a ieşi
din nou la vânătoare. Uneori erau două sau trei femei pe zi. Eram disperat. Voiam să-mi
eliberez mintea de mizerie, să mă gândesc la alte lucruri, să ajung la unele mari minţi ale
trecutului. Eram specialist în chimie pe vremea aceea, dar tânjeam după adevărata
înţelepciune. Am căutat ajutor, cel mai bun şi mai scump disponibil, şi m-am întâlnit cu Julius
săptămânal,

uneori de două ori pe săptămână, timp de trei ani, fără niciun efect pozitiv.

Philip se opri. Grupul se foia.

—    Cum te simţi, Philip? întrebă Julius. Poţi merge mai departe sau e destul pentru astăzi?

—    Sunt în regulă, spuse Philip.

—    Mi-e greu să te percep dacă ţii ochii închişi, spuse Bonnie. Mă întreb dacă îi ţii închişi
pentru că te temi de dezaprobare.

—    Nu, închid ochii ca să privesc în interiorul meu şi să-mi adun gândurile. Şi sunt sigur că am
explicat clar că pentru mine nu contează decât propria mea aprobare.

Din nou, deasupra grupului se aşternu acea senzaţie stranie a intangibilităţii lui Philip. Tony
încercă s-o risipească, şoptind tare către Bonnie:

—    Era să-ţi iasă, Bonnie.

Fără să deschidă ochii, Philip continuă:

—    La puţin timp după ce am renunţat la terapia cu Julius, am moştenit o sumă destul de mare
de bani, la maturarea unui cont înfiinţat pentru mine de tatăl meu. Banii mi-au dat posibilitatea
de a renunţa la profesiunea de chimist şi de a mă dedica citirii întregii filosofii occidentale, în
parte datorită interesului meu îndelungat în materie, dar mai ales datorită convingerii mele că,
undeva în înţelepciunea strânsă la un loc a marilor gânditori ai lumii, voi găsi leacul
pentru starea mea. Mă simţeam acasă în filosofie şi în curând mi-am dat seama că mi-am
descoperit adevărata vocaţie. Am făcut cerere şi am fost acceptat la studii de doctorat
în filosofie la Columbia, Aceea a fost perioada în care Pam a avut ghinionul să-mi iasă în cale.

Cu ochii în continuare închişi, Philip se opri şi inspiră adânc. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, cu
excepţia câtorva priviri pe furiş spre Pam, care privea fix în podea.

—    Odată cu trecerea timpului, am decis să mă concentrez asupra trinităţii filosofilor cu


adevărat mari: Platon, Kant şi Schopenhauer. Dar, în ultimă analiză, doar Schopenhauer putea
să-mi ofere ajutor. Nu numai că scrierile lui erau aur curat pentru mine, dar simţeam o
puternică afinitate cu persoana lui. Ca fiinţă raţională, nu pot accepta ideea reîncarnării în
înţelesul ei vulgar, dar dacă aş fi avut o viaţă anterioară, aceasta ar fi fost cea a lui Arthur
Schopenhauer. Simplul fapt că existenţa lui îmi era cunoscută temperase durerea izolării mele.
După ce i-am citit şi recitit opera timp de câţiva ani, am descoperit că îmi depăşisem
problema sexuală. La momentul primirii doctoratului, moştenirea de la tatăl meu era epuizată şi
trebuia să-mi câştig existenţa. Am predat în câteva locuri din ţară, iar acum câţiva ani m-
am mutat înapoi în San Francisco, pentru a prelua un post la Coastal University. în cele din urmă
mi-am pierdut interesul pentru predat, deoarece nu îi găseam niciodată pe studenţii mei demni
de mine sau de tema mea, iar apoi, cam cu trei ani în urmă, mi-a venit ideea că, de vreme ce
filosofia mă vindecase pe mine, aş putea s-o folosesc pentru a-i vindeca şi pe alţii. M-am înscris
şi am parcurs pregătirea de psiho-terapeut, apoi am deschis un mic cabinet. Iar asta mă
aduce la momentul de faţă.

—    Julius nu te-a ajutat cu nimic, spuse Pam, şi totuşi l-ai contactat din nou. De ce?

—    Nu eu l-am contactat pe el, ci el pe mine.

—    Da, sigur, murmură Pam, Julius te-a contactat pe tine din senin?

—    Nu, nu, Pam, spuse Bonnie, asta chiar aşa e; Julius a confirmat povestea când erai plecată.
Nu pot să-ţi dau mai multe date, pentru că nici eu nu am înţeles prea bine.

—    Bun, daţi-mi voie să intervin, spuse Julius. O să reconstruiesc povestea cât de bine pot.
Primele câteva zile după ce am primit veştile proaste de la doctor am fost şocat, încercând să
găsesc o modalitate de a accepta faptul că sufăr de cancer incurabil. într-o seară m-a copleşit o
dispoziţii1 foarte posomorâtă, în timp ce mă gândeam la sensul vieţii mele. Am ajuns să mă
gândesc la destinul de a aluneca pe nesimţite în nimic şi să rămân acolo pentru totdeauna.
Şi dacă aşa stăteau lucrurile, atunci ce importanţă mai avea orice persoană sau orice activitate?
Nu-mi amintesc întreg lanţul deducţiilor mele morbide, dar ştiam că trebuie să găsesc un
anumit sens, altfel urma să mă înec pe uscat, atunci şi acolo. în timp ce îmi treceam în revistă
viaţa, mi-am dat seama că avusesem experienţa sensului — şi că aceasta implicase întotdeauna
ieşirea din mine însumi, ajutându-i pe ceilalţi să trăiască şi să se realizeze. Mi-am dat seama,
mai clar ca oricând, cât de importantă era munca mea de psiho-terapeut, apoi m-am gândit ore
întregi la cei pe care îi ajutasem; toţi pacienţii mei, vechi şi noi, au defilat prin imaginaţia mea.
Ştiam că pe mulţi îi ajutasem, dar reuşisem oare să am un impact durabil asupra vieţilor lor?
Cred că am spus restului grupului, înainte de întoarcerea lui Pam, că simţeam o nevoie atât de
puternică de a afla răspunsul la întrebarea aceasta, încât am decis să contactez câţiva
dintre foştii mei pacienţi pentru a afla dacă reuşisem cu adevărat să fac ceva pentru ei. Pare o
nebunie, ştiu. Apoi, în timp ce răsfoiam dosarele pacienţilor mei de demult, am început să mă
gândesc şi la cei pe care nu reuşisem să-i ajut. Ce se întâmplase cu aceştia? mă întrebam. Aş fi
putut să fac mai mult? Apoi m-am gândit, plin de speranţă, că poate unii dintre cei cu care
eşuasem se mişcau mai greu, că poate obţinuseră unele beneficii întârziate de pe urma
muncii noastre comune. Apoi mi-au căzut ochii pe dosarul lui Philip şi îmi amintesc că mi-am
spus: „Dacă vrei un eşec, aici e marele eşec — aici e cineva pe care chiar nu l-ai ajutat — n-
ai reuşit nici măcar să clinteşti problemele lui." Din acel moment încolo am simţit o nevoie
irezistibilă de a-1 contacta pe Philip şi de a afla ce se întâmplase cu el, să văd dacă până la urmă
reuşisem, în cine ştie ce mod, să-i fiu de ajutor.

—    Deci aşa ai ajuns să-l suni, spuse Pam. Dar cum s-a ajuns la intrarea lui în grup?

—    Vrei să preiei tu de aici, Philip? spuse Julius.

—    Cred că ar fi o experienţă mai plină de substanţă dacă ai continua tu, spuse Philip cu un
zâmbet de-abia perceptibil pe buze.
Julius informă rapid grupul despre următoarele evenimente: evaluarea lui Philip, potrivit căreia
şedinţele de psihanaliză nu avuseseră nicio valoare şi că Schopenhauer fusese adevăratul său
psihoterapeut, invitaţia prin e-mail la curs, cererea lui Philip de supervizare...

—    Nu înţeleg, Philip, îl întrerupse Tony. Dacă terapia cu Julius nu ţi-a folosit la nimic, atunci de
ce naiba voiai ca el să te supervizeze?

—    Julius mi-a pus exact aceeaşi întrebare, de mai multe ori, spuse Philip. Răspunsul meu este
că, deşi nu m-a ajutat, puteam totuşi să apreciez abilităţile sale superioare. Poate că eram eu un
pacient recalcitrant, rezistent, sau poate că tipul meu anume de problemă nu răspundea la tipul
lui de abordare.

—    Bun, am înţeles, spuse Tony. Te-am întrerupt, Julius.

—    Aproape am terminat. Am acceptat să fiu supervizorul lui, cu o condiţie: ca mai întâi să


petreacă şase luni în grupul meu de terapie.

—    Nu cred că ai explicat vreodată de ce ai pus această condiţie, spuse Rebecca.

—    Am observat modul în care Philip relaţionează cu mine şi cu studenţii lui şi i-am spus că
atitudinea lui impersonală şi insensibilă îl va împiedica să devină un bun psihoterapeut. Aşa vezi
şi tu lucrurile, Philip?

—    Cuvintele tale exacte au fost: „Cum poţi să fii psihoterapeut, dacă nu ştii ce dracu' se
petrece între tine şi ceilalţi?"

—    Bingo, spuse Pam.

—    îl recunosc clar pe Julius, spuse Bonnie.

—    îl recunosc şi eu, când e nervos, spuse Stuart. îl enervaseşi?

—    Nu în mod intenţionat, răspunse Philip.

—    încă nu mi-e clar, Julius, spuse Rebecca. înţeleg de ce l-ai sunat pe Philip şi de ce l-ai sfătuit
să participe la terapia de grup. Dar de ce l-ai chemat în grupul tău şi ai acceptat să-l supervizezi?
Acum aveai destule pe cap. De ce să-ţi mai iei încă o sarcină?

—    Astăzi sunteţi duri. Asta e marea întrebare, iar eu nu sunt sigur că pot să răspund la ea, dar
are o anumită legătură cu răscumpărarea şi îndreptarea situaţiei.

—    Ştiu că o mare parte din discuţia asta a fost pentru informarea mea şi vă sunt
recunoscătoare pentru asta, spuse Pam. Mai am doar o singură întrebare. Ai spus că Philip ţi-
a oferit consolare de două ori, sau că a încercat s-o facă. încă n-am auzit nimic despre prima
oară.

—    Corect, începusem să ne îndreptăm spre asta, dar n-am mai ajuns, răspunse Julius. Am
asistat la unul dintre cursurile lui Philip şi am înţeles, treptat, că el îl elaborase intenţionat
pentru a-mi oferi mie un anumit ajutor. A discutat în detaliu despre un pasaj de roman în care
un om aflat pe moarte obţine o mare consolare din citirea unui pasaj din Schopenhauer.

—    Ce roman? întrebă Pam.

—    Casa Buddenbrook, răspunse Julius.


—    Şi nu ţi-a fost de ajutor? De ce nu? întrebă Bonnie.

—    Din mai multe motive. în primul rând, modalitatea lui Philip de a-mi oferi consolare era
foarte indirectă, similară cu modalitatea în care tocmai a prezentat pasajul din Epictet...

—    Julius, spuse Tony, nu vreau să fac pe deşteptul, dar n-ar fi mai bine să i te adresezi direct
lui Philip? Ghici de la cine ştiu asta...

—    Mulţumesc, Tony, ai perfectă dreptate.

Julius se întoarse spre Philip.

—    Modalitatea ta de a-mi oferi consiliere în timpul acelui curs era neplăcută — atât de


indirectă şi de publică. Şi atât de neaşteptată, pentru că noi doi tocmai avusesem o discuţie de
o oră, în care tu păreai complet indiferent faţă de starea mea. Asta era una. în plus, era
conţinutul cursului. Nu pot repeta aici pasajul — nu am memoria ta fotografică —, dar, în
esenţă, el descria epifania unui patriarh aflat pe moarte, în care graniţele dintre el şi ceilalţi
dispar. Rezultatul era că omul se simţea consolat de unitatea întregii vieţi şi de ideea că, după
moarte, se va reîntoarce în forţa vitală din care venise şi, astfel, îşi va păstra legătura cu toate
fiinţele care trăiesc. Aşa era?

Julius privi spre Philip, care aprobă din cap.

—    Ei bine, după cum încercam să-ţi spun şi mai devreme, Philip, ideea nu îmi oferă nicio
cosolare — zero. Dacă propria mea conştiinţă dispare, atunci pentru mine va conta prea puţin
dacă energia mea vitală, moleculele corporale sau ADN-ul meu persistă în spaţiu. Iar dacă
obiectivul este conexiunea, atunci aş prefera să o fac eu personal, în mod direct. Deci....

Julius se întoarse şi privi grupul, apoi îşi fixă ochii asupra lui Pam.

—    ... aceasta a fost prima consolare oferită de Philip, iar parabola pe care o aveţi în mână e a
doua.

După o scurtă tăcere, Julius adăugă:

—    Am senzaţia că astăzi vorbesc prea mult. Care este reacţia voastră la ce s-a întâmplat până
acum?

—    Pe mine mă interesează, spuse Rebecca.

—    Da, răspunse Bonnie.

—    Astea sunt nişte chestii destul de subtile, spuse Tony, dar încerc să le urmăresc.

—    Eu sunt conştient, observă Stuart, de existenţa unei tensiuni constante.

—    Tensiune între?... întrebă Tony.

—    între Pam şi Philip, bineînţeles.

—    Şi destul de multă între Julius şi Philip, adăugă Gill, preluând din nou cauza lui Philip. Mă
întrebam, Philip, dacă simţi că eşti ascultat? Că ceea ce ai tu de oferit se bucură de atenţia pe
care o merită?

—    Am impresia că... că.... mă rog...


Philip era neobişnuit de ezitant, dar îşi recăpătă imediat coerenţa caracteristică.

—    Nu e oare pripit să respingem cu atâta uşurinţă...

—    Cui i te adresezi? întrebă Tony.

—    Corect, răspunse Philip. Julius, nu e oare pripit să respingem cu atâta uşurinţă o idee care a
oferit consolare unei mari părţi a umanităţii, timp de milenii? E ideea lui Epictet, ca şi a lui
Schopenhauer, că ataşarea excesivă de bunurile materiale, de alţi oameni sau chiar ataşarea de
ideea de „eu"

reprezintă sursa majoră a suferinţei omului. Iar de aici nu decurge faptul că această suferinţă
poate fi uşurată prin evitarea ataşării? De altfel, aceste idei sunt centrale şi în învăţătura lui
Buddha.

—    E un argument interesant, Philip, şi o să-i acord toată atenţia. Ceea ce înţeleg din ce spui e
că tu îmi oferi ceva de valoare, iar eu îl resping imediat, ceea ce te face să te simţi neapreciat.
Corect?

—    N-am spus deloc că mă simt neapreciat.

—    Nu cu voce tare. Intuiesc asta... ar fi o reacţie cât se poate de umană. Am o bănuială că,
dacă vei privi în interiorul tău, vei găsi aşa ceva.

—    Pam, îţi dai ochii peste cap, spuse Rebecca. Discuţia asta despre ataşare îţi aminteşte
cumva de centrul tău de meditaţie din India? Julius, Philip, voi aţi ratat amândoi întâlnirea de la
cafea în care Pam a povestit despre timpul petrecut de ea la ashram.

—    Da, exact, spuse Pam. Am avut parte de o grămadă de discuţii despre renunţarea la
ataşare, inclusiv ideea stupidă că putem îndepărta total ataşarea noastră faţă de propriul ego.
Am ajuns să cred cu toată convingerea că era doar o formă de negare a vieţii. Iar acea parabolă
pe care ne-a dat-o Philip... care e mesajul? Adică ce fel de călătorie, ce fel de viaţă e aceea, dacă
eşti atât de concentrat asupra plecării încât nu te poţi bucura de cele din jurul tău şi de
ceilalţi oameni? Şi asta e ceea ce văd la tine, Philip.

Pam se întoarse, ca să i se adreseze direct.

—    Soluţia propusă de tine pentru problema ta este o pseudosoluţie; nu e deloc o soluţie — e


altceva — e o abandonare a vieţii. Nu eşti în viaţă; nu îi asculţi cu adevărat pe ceilalţi, iar atunci
când te aud vorbind nu am senzaţia că ascult o fiinţă vie, care respiră.

—    Pam, sări Gill în apărarea lui Philip, apropo de ascultat, nu sunt sigur că tu asculţi prea mult.
N-ai auzit că a fost nefericit, cu ani în urmă? Că avea probleme şi impulsuri copleşitoare? Că nu
a răspuns la trei ani întregi de terapie cu Julius? Că a făcut exact ceea ce ai făcut tu luna trecută
— ceea ce ar fi făcut oricare dintre noi — a căutat altă metodă? Că în cele din urmă i-a fost de
folos o altă abordare, una care nu e o pseudosoluţie bizară de tip New Age? Şi că acum încearcă
să-i ofere ceva lui Julius, folosindu-se de abordarea care i-a fost lui de folos?

Izbucnirea lui Gill reduse grupul la tăcere. După câteva momente, Tony spuse:

—    Gill, azi eşti o altă persoană! Te iei de prietena mea, Pam — asta nu-mi place, omule, dar în
mod clar îmi place felul în care vorbeşti aici; sper să se aplice şi la viaţa ta de familie cu Rose.

—    Philip, spuse Rebecca, aş vrea să-mi cer scuze pentru că am fost atât de agresivă mai
devreme. Aş vrea să spun că m-am răzgândit în privinţa acestei... poveşti a lui... a lui... Epihet...

—    Epictet, spuse Philip încet.

—    Epictet, mulţumesc. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, continuă Rebecca, toată chestia asta
cu ataşarea începe să pună în lumină unele probleme ale mele. Cred că eu chiar sufăr din cauza
unei ataşări excesive — nu faţă de lucruri sau bunuri, ci faţă de aspectul meu. Toată viaţa am
avut beneficii pentru că eram drăguţă — mi se oferea multă recunoaştere — regina balului,
Miss Universitate, concursuri de frumuseţe, iar acum, când începe să se ofilească...

—    Să se ofilească? spuse Bonnie. Dă-mi mie rămăşiţele ofilite.

—    Şi eu aş face schimb cu tine oricând, ba aş mai pune pe deasupra şi toate bijuteriile mele...
şi copiii, dacă aş avea, spuse Pam.

—    Mulţumesc. Mulţumesc mult. Dar e foarte relativ, continuă Rebecca. Sunt prea ataşată.
Sunt faţa mea, iar acum, când este altfel, am senzaţia că şi eu sunt altfel. îmi e foarte greu să
renunţ la beneficiile anterioare.

—    Una dintre formulările lui Schopenhauer care m-au ajutat pe mine, spuse Philip, a fost
ideea că fericirea relativă provine din trei surse: ceea ce este cineva, ceea ce are şi ceea ce
reprezintă în ochii celorlalţi. El ne îndeamnă să ne concentrăm doar asupra primeia şi să nu ne
bazăm pe a doua şi a treia — a avea şi reputaţia noastră — pentru că asupra acestor două nu
avem control; ele ne pot fi luate, şi chiar aşa se şi întâmplă — exact aşa cum îmbătrânirea
inevitabilă îţi ia frumuseţea. De fapt, în „a avea" există şi un efect invers, spune Schopenhauer:
ceea ce avem de multe ori începe să ne aibă pe noi.

—    Interesant, Philip. Toate cele trei părţi — ceea ce eşti, ce ai şi ce reprezinţi în ochii altora —
mi se pare că au mult sens. Daţi-mi voie să vă mai mărturisesc un secret: parfumul meu magic.
N-am mai spus asta nimănui până acum, dar de când mă ştiu am visat să creez un parfum numit
Rebecca, făcut din esenţa mea, cu o aromă pătrunzătoare care să îi facă pe toţi să se gândească
la frumuseţea mea.

—    Rebecca, eşti atât de curajoasă acum. îmi place foarte mult asta, spuse Pam.

—    Şi mie, spuse Stuart. Dar hai să-ţi spun ceva ce n-am observat până acum. îmi face plăcere
să te privesc, dar acum îmi dau seama că frumuseţea ta mă împiedică să te văd sau să te cunosc
pe tine, în aceeaşi măsură în care nu ajung să cunosc cu adevărat o femeie urâtă sau diformă.

—    Uau, asta e şocant. Mulţumesc, Stuart.

—    Rebecca, aş vrea să ştii, spuse Julius, că şi eu sunt mişcat de faptul că ne-ai încredinţat visul
tău despre parfum. Arată în ce cerc vicios te-ai închis. îţi confunzi frumuseţea cu esenţa ta. Şi
apoi, cum a arătat Stuart, ceea ce se întâmplă e că ceilalţi nu relaţionează cu esenţa ta, ci
cu frumuseţea ta.

—    Un cerc vicios care mă face să mă îndoiesc că există ceva înăuntrul meu. încă sunt copleşită
de expresia ta de săptămâna trecută, Julius, „femeia frumoasă şi deşartă", exact aşa sunt eu.

—    Numai că cercul vicios poate fi spart, spuse Gill. Sunt sigur că am văzut mai mult din tine,
adică ceva mai profund, în ultimele câteva săptămâni decât în tot anul trecut.

—    Da, şi eu, spuse Tony, şi acum vorbesc serios, aş vrea să spun că-mi pare rău că am început
să-mi număr banii când ai povestit despre Las Vegas; m-am purtat ca un nemernic.
—    Iţi accept scuzele, spuse Rebecca.

—    Astăzi ai primit foarte mult feedback, Rebecca, spuse Julius. Cum te face să te simţi?

—    Mă simt minunat, e bine. Simt că oamenii mă tratează altfel.

—    Nu e din cauza noastră, spuse Tony, e din cauza ta. Oferi ceva de valoare, primeşti ceva de
valoare.

—    Oferi ceva de valoare, primeşti ceva de valoare. îmi place asta, Tony, spuse Rebecca. Hei,
începi să te pricepi la terapie; poate că eu ar trebui să încep să-mi număr banii. Care e tariful
tău?

Tony zâmbi larg.

—    Dacă tot sunt în mână, dă-mi voie să-ţi spun, Julius, ce cred eu despre motivul pentru care
ai făcut eforturi deosebite ca să lucrezi din nou cu Philip. Poate că atunci când l-ai văzut prima
oară pe Philip, cu ani în urmă, erai mai aproape de acea dispoziţie mentală despre care ne-ai
spus săptămâna trecută, ştii, faptul că aveai dorinţe sexuale puternice pentru alte femei.

Julius dădu din cap.

—    Continuă.

—    Ei bine, iată ce mă întreb eu: dacă aveai probleme similare cu ale lui Philip — nu la fel, dar
undeva în zona aceea — oare nu a fost asta un obstacol pentru tratarea lui?

Julius se îndreptă de spate. Philip la fel.

—    M-ai făcut atent, Tony. Acum încep să-mi aduc aminte de ce psihanaliştii ezită să se
dezvăluie, deşi este tentant. Ceea ce dezvălui începe să te bântuie la nesfârşit.

—    îmi pare rău, Julius, nu am vrut deloc să te pun într-o situaţie dificilă.

—    Nu, nu, e în regulă. Vorbesc serios. Nu mă plâng; poate doar trag de timp. Observaţia ta e
bună, poate prea bună, prea pătrunzătoare, şi am tendinţa să mă opun.

Julius se opri şi se gândi puţin.

—    Bun, iată ce îmi vine în minte: îmi amintesc că am fost surprins şi dezamăgit că nu l-am
ajutat pe Philip. Ar fi trebuit să-l ajut. Când am început, aş fi pariat pe orice că urma să-l ajut
mult. Credeam că am o cale de acces privilegiată pentru a-i fi de ajutor. Eram sigur că propria
mea experienţă va unge roţile terapiei.

—    Poate, spuse Tony. Poate că de aceea l-ai invitat pe Philip în acest grup: să mai încerci o
dată, să mai ai o şansă. Corect?

—    Mi-ai luat cuvintele din gură, spuse Julius. Exact asta urma să spun. Poate că ăsta e motivul
pentru care acum câteva luni, când mă gândeam la cei pe care îi ajutasem şi la cei pe care nu,
mi-a venit în minte, ca o obsesie, Philip. De fapt, atunci când am început să mă gândesc la Philip
nu m-a mai interesat să iau legătura cu alţi pacienţi. Ei, iată cât s-a făcut ora. îmi pare rău să pun
capăt acestei şedinţe, dar trebuie să ne oprim. A fost o şedinţă foarte bună; eu, cel puţin, am la
ce mă gândi. Tony, tu mi-ai oferit nişte piste noi. Mulţumesc.

—    Deci, spuse Tony zâmbind larg, azi nu mai trebuie să plătesc?


—    Binecuvântat e cel ce dă, spuse Julius. Dar cine ştie? Ţine-o tot aşa şi poate că va veni şi
ziua aceea.

După ce ieşiră din cameră, membrii grupului discutară o vreme pe treptele din faţa casei lui
Julius, înainte să se despartă. Doar Tony şi Pam se îndreptară spre cafenea.

Pam era obsedată de Philip. Nu era îmbunată de declaraţia acestuia că fusese un ghinion să-l
întâlnească. Mai mult, detesta complimentul lui despre interpretarea parabolei şi detesta încă
şi mai mult faptul că îi făcuse plăcere să-l primească. îşi făcea griji că grupul trece de partea
lui Philip, îndcpărtându-se de ea şi de Julius.

Tony era entuziasmat; se declară singur cel mai valoros jucător de pe teren; poate că în seara
aceasta avea să sară peste mersul la bar şi va încerca să citească una din cărţile primite de la
Pam.

Gill privi cum Pam şi Tony se îndepărtează împreună pe stradă. El (şi Philip, bineînţeles) erau
singurii pe care Pam nu îi îmbrăţişase la sfârşitul şedinţei. O supărase prea tare? Gill începu apoi
să se gândească la degustarea de vinuri de a doua zi: unul din evenimentele importante pentru
Rose. De fiecare dată, în această perioadă a anului, un grup format din prieteni de-ai ei se
strângeau pentru o degustare a celor mai bune vinuri ale anului. Ce să facă în situaţia asta?
Să plimbe vinul în gură şi să-l scuipe? Destul de greu să faci asta. Sau să spună pe faţă adevărul?
Se gândi la îndrumătorul său de la AA; ştia cum avea să decurgă discuţia lor:

îndrumătorul: Care sunt priorităţile tale? Nu te duce la acel eveniment, du-te la o şedinţă.

Gill: Dar degustarea vinului e motivul pentru care aceşti prieteni se strâng împreună.

îndrumătorul: Da? Sugerează o altă activitate.

Gill: N-ar merge. N-ar fi de acord, îndrumătorul: Atunci fă-ţi alţi prieteni.

Gill: Rose n-o să fie prea încântată, îndrumătorul: Şi?

Rebecca îşi spuse: Oferi ceva de valoare, primeşti ceva de valoare. Oferi ceva de valoare,
primeşti ceva de valoare. Trebuie să memorez asta. Zâmbi când îşi aduse aminte cum începuse
Tony să-şi numere banii, atunci când ea povestise despre flirtul ei cu prostituţia. în secret o
excitase. Fusese oare de rea-credinţă că îi acceptase scuzele?

Ca de obicei, Bonnie detesta faptul că şedinţa luase sfârşit. în acele nouăzeci de minute simţea
că trăieşte. Restul vieţii ei părea atât de mediocru. Care era oare motivul? De ce trebuie ca
bibliotecarii să aibă o viaţă monotonă? Apoi îşi aminti ce spusese Philip despre ceea ce eşti,
ceea ce ai şi ceea ce reprezinţi pentru ceilalţi. Interesant!

Stuart savurase şedinţa. începea să participe cu adevărat la grup. îşi repetă în gând cuvintele pe
care i le spusese Rebeccăi despre modul în care frumuseţea ei te împiedica să o cunoşti şi că în
ultimul timp văzuse ceva mai departe de pielea ei. Fusese la fix. Fusese la fix! Şi să-i spună
lui Philip că tipul lui de consolare rece îi dădea fiori. Asta însemna că eşti altceva decât un
aparat de fotografiat. Şi mai era modul în care subliniase tensiunea dintre Pam şi Philip. Nu, nu,
asta ţinea de schema cu fotografiatul.

Pe drumul spre casă, Philip se străduia să nu se gândească la şedinţă, dar evenimentele erau
prea ameţitoare ca să le poată evita. După câteva minute cedă, dând frâu liber gândurilor sale.
Bătrânul Epictet îi incitase. De fiecare dată se întâmpla la fel. Apoi îşi imagină mâini întinse şi
capete întoarse spre el. Gill devenise apărătorul său, dar nu trebuia luat în serios. Gill nu juca
pentru el, ci împotriva lui Pam, încerca să înveţe cum să se apere singur de ea, de Rose,
de toate celelalte femei. Rebeccăi îi plăcuse ce spusese el. Faţa ei frumoasă întârzie câteva clipe
în mintea lui. Apoi se gândi la Tony, la tatuajele şi obrazul lui învineţit. Nu mai întâlnise pe
cineva asemănător, un adevărat primitiv, dar un primitiv care începe să înţeleagă foarte multe,
dincolo de cotidiani-tate. Şi Julius... îşi pierdea oare pătrunderea? Cum putea să apere ataşarea,
când recunoştea problema lui de a fi investit excesiv în Philip, ca pacient?

Philip se simţea nervos şi inconfortabil în pielea sa. Simţea că e în pericol de a se destrăma. De


ce îi spusese lui Pam că fusese un ghinion să se întâlnească cu el? Oare de aceea îi rostise ea
numele de atâtea ori în timpul şedinţei şi îi ceruse s-o privească? Fostul său sine corupt plutea
în jur, ca o fantomă. Philip îi simţea prezenţa însetată de viaţă. îşi linişti mintea şi începu să
mediteze.

învăţaţilor şi filosofilor Europei: pentru voi un palavragiu ca Fichte este egalul lui Kant, cel mai
mare gânditor al tuturor timpurilor, iar un şarlatan lipsit de valoare şi de ruşine ca Hegel este
considerat un gânditor profund. De aceea nu am scris pentru voi.132

33
Suferinţă, furie, perseverenţă
Dacă Arthur Schopenhauer ar trăi astăzi, ar fi el un candidat pentru psihoterapie? Absolut! Avea
toate simptomele necesare. în Despre mine însumi se plânge că natura l-a înzestrat cu o stare
anxioasă şi „suspiciune, sensibilitate, vehemenţă şi mândrie în asemenea măsură, încât
acestea sunt puţin compatibile cu calmul unui filosof".133 El îşi descrie simptomele în termeni
elocvenţi:

De la tatăl meu am moştenit anxietatea pe care o blestem eu însumi şi o combat cu toată forţa
voinţei mele... în tinereţe eram chinuit de boli imaginare... în timp ce studiam la Berlin credeam
că sunt tuberculos... eram bântuit de frica de a fi obligat să fac serviciul militar... din Napoli am
fost alungat de frica de pojar, iar din Berlin de frica de holeră... în Verona am fost cuprins de
ideea că mâncasem ceva otrăvitor... în Manheim am fost copleşit de o senzaţie indescriptibilă
de frică, fără nicio cauză exterioară... Ani de zile am fost bântuit de frica de a fi victima unei
infracţiuni... Dacă auzeam noaptea un zgomot, săream din pat şi luam sabia şi pistoalele pe care
le ţineam tot timpul încărcate... întotdeauna am suferit din cauza unei griji anxioase care mă
făcea să caut pericole acolo unde nu exista niciunul: aceasta amplifică cea mai măruntă vexaţie
şi face ca apropierea de oameni să fie extrem de dificilă pentru mine.134

Sperând să-şi potolească suspiciunea şi temerea cronică, Schopenhauer a folosit o serie de


precauţii şi ritualuri135: ascundea monede de aur şi hârtii de valoare în scrisori vechi, scria notiţe
personale sub titluri înşelătoare, pentru a-i induce în eroare pe curioşi, ţinea la curăţenie cu
meticulozitate, cerea să fie servit întotdeauna de acelaşi funcţionar bancar şi nu permitea
nimănui să atingă statuia lui Buddha pe care o ţinea acasă.

Apetitul său sexual era prea puternic pentru a-i permite să se simtă confortabil şi, chiar şi în
tinereţe, el deplângea faptul că e dominat de pasiuni animalice. La vârsta de treizeci şi şase de
ani, o boală misterioasă l-a izolat în camera sa pentru un an întreg. Un doctor şi istoric al
medicinei a sugerat136, în 1906, că boala aceasta fusese sifilis, bazându-şi diagnosticul doar pe
natura medicaţiei prescrise, în conexiune cu trecutul lui Schopenhauer de activitate
sexuală deosebit de crescută.

Arthur tânjea să fie eliberat din ghearele sexualităţii. Savura momentele de seninătate, în care
putea să observe lumea cu calm, în ciuda dorinţei care îi chinuia eul corporal. Compara
pasiunea sexuală cu lumina zilei care ţine stelele în întuneric. Pe măsură ce îmbătrânea, a
salutat mulţumit descreşterea pasiunii sexuale şi liniştea adusă de aceasta.

De vreme ce marea sa pasiune era opera lui, cea mai puternică şi persistentă frică a sa era că va
pierde mijloacele financiare care îi dădeau posibilitatea de a duce o viaţă intelectuală. Chiar şi la
bătrâneţe binecuvânta memoria tatălui său, care făcuse ca această viaţă să fie posibilă, şi
cheltuia mult timp şi energie protejându-şi banii şi calculându-şi investiţiile. De asemenea, era
foarte alarmat de orice tulburare care îi putea ameninţa investiţiile, devenind ultra-conservator
în politică. Rebeliunea din 1848, care a măturat Germania, ca şi restul Europei, l-a îngrozit.
Atunci când soldaţii au intrat în clădirea sa, pentru a ocupa o poziţie din care să tragă în
populaţia răzvrătită aflată în stradă, el le-a oferit lornionul personal pentru a-şi spori precizia
tragerii. Doisprezece ani mai târziu, avea să-şi lase prin testament aproape întreaga avere unei
fundaţii pentru ajutorarea soldaţilor prusaci răniţi în lupta cu acei insurgenţi.

Scrisorile sale anxioase despre probleme de afaceri erau adesea împănate de furie şi
ameninţări. Atunci când bancherul care se ocupa de banii familiei Schopenhauer a suferit o
pierdere financiară dezastruoasă şi, pentru a scăpa de faliment, le-a oferit investitorilor săi doar
o mică fracţiune din investiţiile lor, Schopenhauer l-a ameninţat cu consecinţe legale atât de
draconice, încât bancherul i-a returnat 70% din banii săi, în acelaşi timp plătind altor investitori
ai săi (inclusiv mamei şi surorii lui Schopenhauer) o fracţiune încă şi mai mică decât cea propusă
iniţial. Scrisorile agresive ale lui Schopenhauer către editorul său au avut ca rezultat ruperea
definitivă a relaţiei lor. Editorul îi scria: „Nu voi mai accepta din partea dumneavoastră scrisori
care, în grosolănia şi simplitatea lor divine, par a fi mai degrabă cele ale unui vizitiu decât ale
unui filosof... Sper doar ca temerile mele, că tipărind opera dumneavoastră n-am făcut altceva
decât să tipăresc maculatură, nu se vor adeveri."137

Furia lui Schopenhauer era legendară: furie faţă de finan-ţiştii care se ocupau de investiţiile
sale, faţă de editorii care nu reuşeau să-i vândă cărţile, faţă de neghiobii care intrau în vorbă cu
el, faţă de bipedele care se considerau egalul său, faţă de cei care tuşeau la concerte şi faţă de
presa care îl ignora. Dar adevărata furie, furia incandescentă care încă ne şochează şi care făcea
din Schopenhauer un paria pentru comunitatea intelectuală, era cea faţă de
gânditorii contemporani lui, in special faţă de fanioanele filosofiei secolului al XIX-lea: Fichte şi
Hegel.

Intr-o carte publicată la douăzeci de ani după ce Hegel a murit de holeră în timpul epidemiei din
Berlin, Schopenhauer se referă la acesta ca la „un şarlatan banal, stupid, detestabil, respingător
şi ignorant, care, cu o neruşinare fără egal, a alcătuit un sistem de nonsensuri absurde, aclamat
de discipolii lui mercenari din străinătate dept înţelepciune nepieritoare"138.

Asemenea izbucniri excesive faţă de alţi filosofi l-au costat scump. In 1837, a primit premiul
întâi pentru un eseu despre libertatea voinţei, într-un concurs sponsorizat de Societatea Regală
Norvegiană pentru învăţătură. Arthur a manifestat o încântare copilărească faţă de premiu
(era prima distincţie a lui) şi l-a agasat pe consulul norvegian, cerându-şi nerăbdător medalia..
Mai mult, anul următor un eseu al său despre baza moralei, trimis la un concurs sponsorizat de
Societatea Regală Daneză pentru învăţătură, a avut o soartă diferită: deşi textul dispunea de o
argumentaţie excelentă şi era singurul eseu concurent, juriul a refuzat să-i acorde premiul, din
cauza remarcilor sale excesive despre Hegel. Juriul a precizat că: „Nu putem trece sub tăcere
faptul că mai mulţi filosofi remarcabili ai epocii moderne sunt comentaţi într-o manieră foarte
deplasată, de natură a-i face să se simtă, pe bună dreptate, grav jigniţi."139

De-a lungul anilor, mulţi au subscris cu totul opiniei lui Schopenhauer că stilul lui Hegel este
exagerat de obscur. De fapt, este atât de greu de citit, încât în catedrele de filosofie circulă o
glumă potrivit căreia cea mai enervantă şi mai dificilă întrebare filosofică nu este „ce sens are
viaţa?" sau „ce este conştiinţa?", ci „cine o să predea anul acesta Hegel?". Totuşi, nivelul şi
vehemenţa furiei lui Schopenhauer îl disting de toţi ceilalţi critici.

Cu cât mai neglijată era opera sa, cu atât mai acid devenea el, ceea ce, la rândul său, ducea la o
neglijare şi mai mare şi, pentru mulţi, la a-1 lua în derâdere pe Schopenhauer. Şi totuşi, în ciuda
anxietăţii şi singurătăţii sale, Schopenhauer a supravieţuit şi a continuat să manifeste toate
semnele exterioare ale autosuficienţei. Şi a perseverat în opera lui, rămânând un savant prolific
până la sfârşitul vieţii. Nu şi-a pierdut niciodată încrederea în sine. Se compara cu un
stejar tânăr care pare la fel de obişnuit şi de neimportant ca şi alte plante. „Dar dacă îl laşi
singur, nu va muri."140 A prezis că geniul său va avea, în cele din urmă, o mare influenţă asupra
generaţiilor viitoare de gânditori. Şi a avut dreptate; tot ceea ce a prezis s-a întâmplat.

Privită din perspectiva tinereţii, viaţa este un viitor nesfârşit de lung; din cea a bătrâneţii, pare
un trecut foarte scurt. Atunci când plecăm pe mare, obiectele de pe ţărm devin tot mai mici şi
tot mai dificil de recunoscut şi distins; la fel e şi cu toţi anii trecuţi, cu toate evenimentele şi
activităţile lor.141

34

Odată cu trecerea timpului, Julius aştepta cu nerăbdare crescândă şedinţa săptămânală a


grupului. Poate că experienţele lui din cadrul grupului erau mai vii acum pentru că săptămânile
„anului său bun" erau pe sfârşite. Dar nu era vorba doar de evenimentele din cadrul grupului;
totul în viaţa sa, mic sau mare, părea mai cald şi mai viu. Desigur, săptămânile lui fuseseră
întotdeauna numărate, dar numărul păruse atât de mare, prelungindu-se atât de mult într-
un viitor etern, încât nu se confruntase niciodată cu sfârşitul lor.

Sfârşiturile care se apropie ne fac întotdeauna să punem frână. Cititorii zboară prin cele o mie
de pagini ale Fraţilor Karamazov până când mai rămân zece pagini, apoi decele-rează brusc,
savurând pe îndelete fiecare pasaj, sugând nectarul fiecărei fraze, al fiecărui cuvânt.
împuţinarea zilelor îl făcea pe Julius să preţuiască timpul; din ce în ce mai des cădea într-o
contemplare uimită a fluxului miraculos al întâmplărilor cotidiene.

Citise de curând articolul unui entomolog care explorase cosmosul existent într-o secţiune de
sol cu latura de o jumătate de metru. Acesta săpa în adâncime, descriind senzaţia sa de uimire
faţă de lumea dinamică şi aglomerată a prăzii şi prădătorilor, nematode, miriapode, colembole,
păianjeni şi gândaci cu platoşă. Dacă perspectiva e cea potrivită, atenţia concentrată şi
cunoaşterea vastă, atunci intri în cotidiani-tate într-o perpetuă stare de uimire.

Aşa era şi pentru Julius în cadrul grupului. Temerile lui faţă de recidiva melanomului scăzuseră,
iar atacurile de panică erau din ce în ce mai rare. Poate că cea mai mare consolare a sa
provenea din faptul că se raportase ad literam la estimarea doctorului privind acel „an bun",
considerat aproape ca o garanţie. Cel mai probabil, însă, modul său de viaţă era balsamul activ.
Urmând calea lui Zarathustra, Julius îşi împărtăşea maturitatea, trecea dincolo de
sine, deschizându-se faţă de ceilalţi, şi trăia într-un mod pe care era dispus să îl repete pentru
eternitate.

întotdeauna fusese curios în privinţa direcţiei pe care grupul de terapie avea s-o urmeze la
următoarea şedinţă. Acum, pe măsură ce ultimul său an bun se apropia vertiginos de final,
toate sentimentele sale se intensificaseră: curiozitatea lui se transformase într-o nerăbdare
copilărească faţă de următoarea şedinţă. îşi amintea cum, cu ani în urmă, pe când preda terapie
de grup, studenţii săi începători se plângeau că se plictisesc în timp ce urmăreau
înregistrările video de nouăzeci de minute ale unor şedinţe. Mai târziu, după ce au învăţat să
asculte drama vieţii fiecărui pacient şi să aprecieze interacţiunea uluitor de complexă
dintre membri, plictiseala a dispărut şi fiecare student îşi ocupa locul din vreme, aşteptând
următorul episod.

Apropierea sfârşitului grupului îi stimula pe participanţi să abordeze problemele lor centrale cu


mai muîtă ardoare. Când sfârşitul terapiei capătă contur are negreşit acest efect; din acest
mot.., pionieri ai psihoterapiei, precum Otto Rank sau Carl Rogers, stabileau adesea o dată
finală încă de la începutul terapiei.

Stuart lucrase mai mult la problemele lui în aceste luni decât o făcuse în cei trei ani anteriori de
terapie. Poate că Philip îl stimulase, servindu-i lui Stuart drept oglindă. Acesta regăsea părţi ale
lui în mizantropia lui Philip şi îşi dădea seama că fiecărui membru, cu excepţia lor doi, îi făceau
plăcere şedinţele, considerând grupul un refugiu, un loc în care primeau sprijin şi afecţiune.
Doar el şi Philip participau din constrângere: Philip pentru a obţine supervizarea lui Julius, iar el
din cauza ultimatumului soţiei sale.

La una dintre şedinţe, Pam remarcase că grupul nu formase niciodată un adevărat cerc, din
cauză că scaunul lui Stuart era invariabil dat puţin mai în spate, uneori doar câţiva centimetri,
dar câţiva centimetri esenţiali. Ceilalţi fuseseră de acord; toţi simţiseră asimetria aşezării, dar
nu făcuseră legătura cu faptul că Stuart evita apropierea.

La altă şedinţă, Stuart se lansase într-o lamentaţie obişnuită despre ataşamentul soţiei sale faţă
de tatăl ei, un doctor care avansase de la conducerea unei secţii de chirurgie la poziţia de decan
al facultăţii de medicină şi apoi de rector universitar. In timp ce Stuart continua, cum făcuse şi
în alte şedinţe, să discute despre imposibilitatea ca el să câştige respectul soţiei sale, deoarece
aceasta îl compara în permanenţă cu tatăl ei, Julius îl întrerupsese, întrebându-1 dacă îşi dădea
scama că mai spusese această poveste de multe ori.

Stuart a răspuns:

—    Dar credeam că trebuie să vorbim despre problemele care continuă să ne deranjeze. Nu-i


aşa?

Apoi Julius i-a pus o întrebare-cheie:

—    Cum crezi că ne fac să ne simţim repetiţiile tale?

—    Presupun că vi se par monotone sau plictisitoare.

—    Gândeşte-te la asta, Stuart. Ce răsplată îţi aduce faptul că eşti monoton sau plictisitor? Apoi
gândeşte-te la motivul pentru care nu ai ajuns niciodată să fii empatic cu cei care te ascultă.

Stuart s-a gândit mult la asta în săptămâna care a urmat, apoi le-a spus că fusese uimit să-şi dea
seama cât de puţin se gândise înainte la această întrebare.

—    Ştiu că soţia mea mă consideră adesea plictisitor; termenul ei preferat pentru mine e
absent, şi presupun că grupul vrea să-mi spună acelaşi lucru. Ştiţi, eu cred că mi-am
pus empatia la păstrare, undeva departe.

La puţin timp după aceea, Stuart a adus în discuţie o problemă majoră: furia lui continuă şi
inexplicabilă faţă de băiatul său de doisprezece ani. Tony a deschis o cutie a Pandorei,
întrebându-1:

—    Tu cum erai când aveai vârsta fiului tău?

Stuart a povestit cum crescuse în sărăcie; tatăl său murise când el avea opt ani, iar mama sa,
care avea două slujbe, nu era niciodată acasă atunci când el se întorcea de la şcoală. Devenise
astfel un copil cu cheia atârnată de gât, care îşi pregătea singur masa şi purta aceleaşi haine
murdare la şcoală, zi de zi. Reuşise, în mare, să îşi reprime amintirile din copilărie, dar prezenţa
fiului său îl trimitea înapoi, spre orori de mult uitate.

—    E o nebunie să dau vina pe fiul meu, spuse el, dar nu pot să nu simt invidie şi resentiment
când văd viaţa lui privilegiată.

Tony fusese cel care îl ajutase pe Stuart să-şi depăşească furia, printr-un comentariu eficient
care punea situaţia în altă lumină:

—    Ce-ar fi să începi prin a te simţi mândru că tu îi oferi băiatului această viaţă mai bună?
Aproape toţi făcuseră progrese. Julius văzuse asta în-tâmplându-se şi înainte; atunci când
grupurile ajung la maturitate, toţi membrii par să se simtă mai bine dintr-o dată. Bonnie se
lupta să se împace cu un paradox important: furia faţă de soţul care o părăsise şi uşurarea ei că
pusese capăt unei relaţii cu un bărbat care îi displăcea complet.

Gill participa la întâlnirile AA — şaptezeci de întâlniri în şaptezeci de zile —, dar, odată cu


abstinenţa sa, problemele casnice se accentuaseră, în loc să se diminueze. Aceasta, desigur, nu
era un mister pentru Julius: de fiecare dată când cineva beneficiază de pe urma terapiei,
homeo-staza relaţiei matrimoniale este tulburată, iar căsătoria nu se poate menţine pe linia de
plutire decât dacă celălalt partener se schimbă şi el. Gill şi Rose începuseră terapia de cuplu, dar
Gill nu era convins că Rose se poate schimba. Totuşi, nu mai era îngrozit de ideea sfârşitului
căsătoriei lor;

pentru prima oară înţelegea cu adevărat una dintre butadele preferate ale lui Julius: Singura
modalitate prin care îţi poţi salva căsătoria e să fii dispus (şi capabil) să o abandonezi.

Tony progresa într-un ritm uimitor — ca şi cum ar fi absorbit direct puterea care îl părăsea pe
Julius. încurajat de Pam şi puternic susţinut de toţi ceilalţi din grup, se decise să nu se mai
plângă că e ignorant şi, în schimb, să facă ceva în legătură cu asta, să studieze, astfel că se
înscrise la cursurile serale ale universităţii populare.

Oricât de palpitante şi de satisfăcătoare ar fi fost aceste schimbări luate per ansamblu, atenţia
lui Julius rămânea centrată asupra lui Philip şi a lui Pam. Nu îi era clar motivul pentru care
relaţia lor dobândise atâta importanţă pentru el, deşi Julius era convins că acesta era unul mai
general. Uneori, atunci când se gândea la Pam şi Philip, îi venea în minte dictonul talmudic: „a
izbăvi un om înseamnă a salva lumea întreagă". Importanţa salvării relaţiei lor deveni în curând
evidentă. Devenise chiar raţiunea lui de a fi: era ca şi cum, dacă ar fi reuşit să recupereze ceva
uman din dezastrul acelei întâlniri oribile din trecutul lor, şi-ar fi putut salva propria viaţă. în
timp ce medita la sensul dictonului talmudic, în minte îi apăru Carlos. Lucrase cu Carlos,
un bărbat tânăr, în urmă cu câţiva ani. Nu, probabil că fusese mai mult, cel puţin zece ani, de
vreme ce îşi amintea că discutase cu Miriam despre acesta. Carlos era un bărbat deosebit de
respingător, grosolan, egoist, superficial, dominat sexual, care a venit la el să-l ajute atunci când
a fost diagnosticat cu limfom malign. Julius l-a ajutat pe Carlos să facă unele schimbări
remarcabile, în special în domeniul relaţionării, iar acele schimbări i-au permis acestuia să
dea sens, retrospectiv, întregii sale vieţi. Cu câteva ore înainte de a muri, îi spusese lui Julius: „îţi
mulţumesc pentru că mi-ai salvat viaţa." Julius se gândise de multe ori la Carlos, dar acum, în
clipa aceasta, povestea lui căpăta o semnificaţie nouă, esenţială, nu numai pentru Philip şi Pam,
dar şi pentru salvarea propriei vieţi.

Philip părea, în multe privinţe, mai puţin afectat şi mai abordabil în cadrul grupului, uneori chiar
privindu-i în ochi pe cei mai mulţi membri, mai puţin Pam. Sfârşitul celor şase luni veni şi trecu,
fără ca Philip să ridice subiectul retragerii — îşi respectase contractul de şase luni. Atunci
când Julius abordă acest subiect, Philip răspunse:

—    Spre surpriza mea, terapia de grup e un fenomen mult mai complex decât crezusem iniţial.
Aş fi preferat să-mi supraveghezi munca cu clienţii, în timp ce eu continuam să particip la
şedinţele grupului, dar tu ai respins această idee, şedinţele „relaţiei duale". Decizia mea e să
rămân în grup întregul an şi să solicit supervizarea după aceea.

—    Sunt de acord cu acest plan, a spus Julius, dar, desigur, depinde de starea sănătăţii mele.
Grupul mai are patru luni până la sfârşit, iar după aceea va trebui să vedem. Garanţia mea de
sănătate era doar pentru un an.

Schimbarea atitudinii lui Philip în raport cu grupul nu era neobişnuită. Membrii intrau adesea în
grup cu un obiectiv clar circumscris, de exemplu să doarmă mai bine, să nu mai aibă coşmaruri,
să depăşească o fobie. Apoi, după câteva luni, exprimau adesea obiective diferite, mai
ambiţioase, de exemplu să înveţe cum să iubească, să îşi redobândească apetitul pentru viaţă,
să scape de singurătate, să-şi recâştige respectul de sine.

Din când în când, grupul îl îndemna pe Philip să descrie mai exact cum îl ajutase Schopenhauer
atunci când psihoterapia cu Julius eşuase atât de radical. Deoarece îi era greu să răspundă la
întrebări despre Schopenhauer fără să ofere contextul filosofic necesar, Philip solicită
permisiunea de a ţine o prelegere de treizeci de minute despre acest subiect. Grupul protestă,
iar Julius îl îndemnă să prezinte materialul relevant mai succint şi într-o formă mai dialogală.

Şedinţa următoare Philip începu o mică prelegere care, promitea el, avea să răspundă succint la
întrebarea cum îl ajutase Schopenhauer.

Deşi avea în mână nişte notiţe, vorbea fără să se uite la ele. începu, cu privirea fixată în tavan:

—    Nu putem vorbi despre Schopenhauer fără să începem cu Kant, filosoful pe care el îl
respecta cel mai mult, alături de Platon. Kant, care a murit în 1804, când Schopenhauer avea
şaisprezece ani, a revoluţionat filosofia cu intuiţia potrivit căreia ne este imposibil să
experimentăm realitatea într-un sens obiectiv, deoarece toate percepţiile noastre, toate datele
simţurilor sunt filtrate şi prelucrate de aparatul neuroanatomic constitutiv. Toate datele sunt
conceptuali-zate de constructe arbitrare precum spaţiul, timpul...

—    Hai, Philip, treci la subiect, îl întrerupse Tony. Cum te-a ajutat tipul ăsta?

—    Aşteaptă, o să ajung şi acolo. Nu am vorbit decât trei minute. Acesta nu e un buletin de


ştiri; nu pot expune concluziile unuia dintre cei mai mari gânditori ai lumii dintr-o răsuflare.

—    Ei, la fix, Philip. Mi-a plăcut răspunsul, spuse Rebecca.

Tony zâmbi şi îl lăsă în pace.

—    Astfel, descoperirea lui Kant a fost că, în loc ca noi să experimentăm lumea aşa cum există
ea în afara noastră, experimentăm propriile noastre variante prelucrate personal a ceea ce
există în afara noastră. Astfel de proprietăţi precum spaţiul, timpul, cantitatea, cauzalitatea
sunt în noi, nu în afara noastră, noi le aplicăm realităţii. Dar atunci ce este realitatea pură,
neprelucrată? Ce există, de fapt, în afara noastră, care este acea entitate primară, dinaintea
prelucrării noastre? Asta, spune Kant, nu vom putea cunoaşte niciodată.

—    Schopenhauer... Schopenhauer... cum te-a ajutat! îţi mai aduci aminte? Ne apropiem


măcar? întrebă Tony.

—    Ajung acolo în nouăzeci de secunde. în următoarea sa lucrare, Kant, ca şi alţii, şi-a îndreptat
atenţia spre modalităţile prin care noi prelucrăm realitatea primară. Dar Schopenhauer — şi
iată, deja am ajuns la el! — a preferat o cale diferită. Kant, s-a gândit el, a trecut cu vederea un
tip de date fundamentale şi imediate despre noi înşine: propriile noastre trupuri şi propriile
noastre sentimente. Ne putem cunoaşte din interior, a argumentat el. Avem o cunoaştere
directă, imediată, care nu depinde de percepţiile noastre. Prin urmare, a fost primul filosof care
a privit impulsurile şi sentimentele din interior, şi pentru tot restul carierei sale a scris în detaliu
despre preocupările interioare ale omului: sex, dragoste, moarte, vise, suferinţă,
religie, sinucidere, relaţiile cu ceilalţi, vanitate, respect de sine. El a abordat, mai mult decât
oricare alt filosof, acele impulsuri întunecate din străfundurile noastre, pe care nu suportăm să
le cunoaştem şi pe care astfel le reprimăm.

—    Sună destul de freudian, spuse Bonnie.

—    Invers. E mai potrivit să spunem că Freud e schopen-haurian. O foarte mare parte a


psihologiei lui Freud poate fi găsită în Schopenhauer. Deşi Freud recunoaşte rareori influenţa
acestuia, nu există nicio îndoială că era familiarizat cu scrierile lui Schopenhauer: în perioada în
care Freud era la şcoală, în Viena anilor 1860-1880, numele lui Schopenhauer era pe buzele
tuturor. Cred că, fără Schopenhauer, Freud nu ar fi fost ce este şi, fiindcă veni vorba, nici
Nietzsche, aşa cum îl ştim azi. De fapt, influenţa lui Schopenhauer asupra lui Freud — mai ales
asupra teoriei viselor, a inconştientului şi a mecanismului refulării — a fost subiectul
disertaţiei mele doctorale.

Philip continuă, privind spre Tony şi grăbindu-se, pentru a evita să fie întrerupt:

—    Schopenhauer a adus sexualitatea mea la normalitate. M-a făcut să văd cât de ubicuu este
sexul, cum este punctul central al oricărei acţiuni, la cele mai profunde niveluri, impregnând
toate relaţiile umane, influenţând chiar problemele de stat. Cred că am reprodus câteva din
cuvintele lui despre asta acum câteva luni.

—    Doar ca să vin în sprijinul tău, spuse Tony, am citit acum câteva zile în ziar că pornografia
atrage mai mulţi bani decât industria muzicii şi filmului împreună. Asta e enorm.

—    Philip, spuse Rebecca, pot să fac unele presupuneri, dar încă nu te-am auzit explicând exact
cum te-a ajutat

Schopenhauer să îţi depăşeşti... compulsia sau... ăăă... dependenţa ta sexuală. E în regulă dacă
folosesc acest termen?

—    Trebuie să mă gândesc la asta. Nu sunt convins că e foarte exact, spuse Philip.

—    De ce? întrebă Rebecca. Ceea ce ai descris mi se pare asemănător unei dependenţe.

—    Ca să continui ce a spus Tony, cunoşti cifrele despre bărbaţii care se uită la pornografie pe
internet?

—    îţi place pornografia pe internet? întrebă Rebecca.

—    Mie nu, dar în trecut aş fi putut alege această cale, la fel ca majoritatea bărbaţilor.

—    Ai dreptate aici, spuse Tony. Recunosc, mă uit la câte un film porno de două sau trei ori pe
săptămână. Ca să fiu sincer, nu cunosc pe nimeni care să nu facă asta.

—    Şi eu, spuse Gill. E unul din reproşurile preferate ale lui Rose.

Toate capetele se întoarseră spre Stuart.

—    Da, da, mea culpa, mi se întâmplă şi mie să-mi satisfac această plăcere.

—    La asta mă refeream, spuse Philip. Şi, atunci, toată lumea e dependentă?

—    Păi, spuse Rebecca, înţeleg ce vrei să spui. Nu e vorba doar de industria porno, ci şi de


epidemia de procese de hărţuire. Am pledat şi eu în câteva. Acum câteva zile am citit un articol
despre decanul unei importante facultăţi de drept care a demisionat din cauza unei acuzaţii de
hărţuire sexuală. Şi ar mai fi, desigur, cazul Clinton şi modul în care această voce care putea
deveni măreaţă a fost redusă la tăcere. Şi după aia uite cât de mulţi acuzatori ai lui Clinton s-au
comportat similar.

—    Toată lumea are şi o viaţă sexuală tenebroasă, spuse Tony. Problema, până la urmă, e doar
de ghinion. Poate că bărbaţii pur şi simplu sunt bărbaţi. Uitaţi-vă la mine, la închisoarea pe care
am făcut-o pentru că i-am cerut prea insistent lui Lizzie să-mi facă sex oral. Ştiu o sută de ţipi
care au făcut lucruri mai grave, fără nicio consecinţă, uitaţi-vă la Schwarzenegger.

—    Tony, nu te faci mai plăcut femeilor de aici. Cel puţin nu mie, spuse Rebecca. Dar n-aş vrea
să ne abatem de la subiect. Continuă, Philip, încă n-ai ajuns la ideea principală.

—    Mai întâi, continuă Philip neperturbat, în loc să ţâţâie nemulţumit faţă de acest


comportament masculin depravat şi îngrozitor, Schopenhauer a înţeles, acum două secole,
care este realitatea profundă: simpla putere imensă a instinctului sexual. E cea mai
fundamentală forţă a noastră — voinţa de a trăi, de a te reproduce — şi nu poate fi redusă la
tăcere. Nu poate fi convinsă cu argumente. Am vorbit deja despre ideea lui că sexul
impregnează totul. Uitaţi-vă la scandalul cu preoţii catolici, uitaţi-vă la fiecare etapă a
demersurilor umane, la fiecare profesiune, cultură sau generaţie. Această perspectivă a fost
extrem de importantă pentru mine atunci când am luat contact pentru prima oară cu opera
lui Schopenhauer: aveam de-a face cu una dintre cele mai mari minţi ale istoriei şi, pentru
prima oară în viaţa mea, mă simţeam înţeles cu adevărat.

—    Şi? întrebă Pam, care nu spusese nimic în timpul acestei discuţii.

—    Şi ce? spuse Philip, vizibil neliniştit, ca de fiecare dată când i se adresa Pam.

—    Şi ce altceva? Asta a fost tot? A fost suficient atât? Te-ai însănătoşit din cauză că
Schopenhauer te-a făcut să te simţi înţeles?

Philip păru să nu remarce ironia lui Pam şi îi răspunse pe un ton calm, într-o manieră sinceră:

—    A fost mult mai mult. Arthur Schopenhauer m-a făcut conştient că suntem condamnaţi să
ne învârtim la nesfârşit pe roata voinţei: dorim ceva, îl dobândim, satisfacerea ne bucură pe
moment, apoi intervine rapid plictiseala, care, după aceea, este urmată fără greş de următorul
„doresc". Potolirea dorinţei nu e o cale de ieşire; trebuie să te arunci de pe roată cu totul. Asta
a făcut Schopenhauer şi asta am făcut şi eu.

—    Să te arunci de pe roată? Şi ce înseamnă asta? întrebă Pam.

— înseamnă să scapi de voinţă cu totul.142 înseamnă să accepţi cu adevărat faptul că natura


noastră interioară este o tânjire de nepotolit, că suntem programaţi pentru această suferinţă
încă de la început şi că suntem condamnaţi de propria noastră natură. înseamnă că trebuie, mai
întâi, să înţelegem nimicul esenţial al acestei lumi a iluziei şi apoi să începem să căutăm o
modalitate de a respinge voinţa. Trebuie să avem ca obiectiv, precum toţi marii artişti,
să locuim în lumea pură a ideilor platonice. Unii fac asta prin artă, alţii prin ascetism religios.
Schopenhauer a făcut-o prin intermediul evitării lumii dorinţei, prin comuniunea cu marile minţi
ale istoriei şi prin contemplaţie estetică — cânta la flaut una sau două ore pe zi. înseamnă că
omul trebuie să devină şi observator, pe lângă actor. Trebuie să recunoască forţa vitală care
există în întreaga natură, care se manifestă prin existenţa fiecărei persoane individuale şi care,
în cele din urmă, îşi va recupera această forţă, atunci când individul nu mai există ca entitate
fizică. Am urmărit îndeaproape modelul său; relaţiile mele principale sunt cu marii gânditori, pe
care îi citesc zilnic. Evit să îmi aglomerez mintea cu cotidianitate şi exersez zilnic contemplaţia,
prin intermediul şahului sau ascultării muzicii; spre deosebire de Schopenhauer, nu am
abilitatea de a cânta la un instrument.

Julius era fascinat de acest dialog. Oare Philip nu-şi dădea seama de ranchiuna lui Pam? Nu se
temea de mânia ei? Şi cum rămânea cu soluţia pentru dependenţa lui? Uneori Julius se minuna
în tăcere, gândindu-se la asta; alteori i se părea ceva demn de dispreţ. Iar remarca lui Philip că
atunci când a citit Schopenhauer s-a simţit cu adevărat înţeles pentru prima oară fusese ca o
palmă peste faţă pentru el. Dar eu ce sunt, se gândi Julius, cârpă de spălat vasele? Trei ani de
zile am lucrat din greu, încercând să îl înţeleg şi să empatizez cu el. Dar nu spuse nimic; treptat,
Philip se schimba. Uneori e mai bine să pui lucrurile la păstrare şi să revii la ele la un moment
propice din viitor.

Câteva săptămâni mai târziu, grupul a abordat toate aceste probleme într-o şedinţă la începutul
căreia atât Bonnie, cât şi Rebecca au făcut remarca schimbării vizibile a lui Pam de la intrarea lui
Philip în grup — schimbare în rău. Toate trăsăturile ei amabile, afectuoase şi generoase nu mai
ieşeau la vedere şi, chiar dacă furia nu mai era la fel de dură ca la prima ei întâlnire cu el,
Bonnie spunea că totuşi este încă prezentă, luând forma a ceva dur şi neîncetat.

—    în ultimele luni l-am văzut pe Philip schimbându-se foarte mult, spuse Rebecca, dar tu eşti
complet blocată, exact aşa cum erai cu John şi Earl. Vrei să te agăţi pentru totdeauna de furia
ta?

Alţii subliniară faptul că Philip fusese politicos, că răspunsese complet la toate întrebările lui
Pam, chiar şi la cele pline de sarcasm.

—    Fii politicos, spuse Pam, şi atunci vei fi capabil să-i manipulezi pe ceilalţi. Exact aşa cum poţi
modela ceara doar după ce ai încălzit-o.

—    Ce? întrebă Stuart.

Câţiva membri priveau întrebător.

—    Nu fac altceva decât să-l citez pe mentorul lui Philip. Acesta este unul dintre cele mai
cunoscute sfaturi ale lui — şi asta e ceea ce cred eu despre politeţea lui Philip. N-am spus asta
aici niciodată, dar atunci când îmi alegeam tema de doctorat m-am gândit să lucrez pe
Schopenhauer. Dar, după câteva săptămâni în care i-am studiat opera şi viaţa, am ajuns să-l
dispreţuiesc atât de mult, încât am renunţat la această idee.

—    Deci tu îl identifici pe Philip cu Schopenhauer? spuse Bonnie.

—    îl identific? Philip este Schopenhauer — gândeşte exact la fel, este întruchiparea vie a
acelui nenorocit. Aş putea să vă spun unele lucruri despre viaţa şi filosofia sa care v-ar îngheţa
sângele în vine. Şi cred într-adevăr că Philip manipulează în loc să relaţioneze; şi vă mai
spun ceva: mă trec fiorii când mă gândesc că o să-i îndoctrineze şi pe alţii cu ura aceasta faţă de
viaţă a lui Schopenhauer.

—    Vei putea vreodată să-l vezi pe Philip aşa cum e acum? spuse Stuart. Nu mai e aceeaşi
persoană pe care ai cunos-cut-o tu acum cincisprezece ani. Acea întâmplare dintre
voi distorsionează totul; nu poţi să treci de ea, nu poţi să îl ierţi.

—    Acea „întâmplare"? O fad să pară ceva derizoriu. E mai mult decât o întâmplare. în ceea ce
priveşte iertarea, nu crezi că există unele lucruri de neiertat?

—    Dacă tu nu poţi să ierţi, asta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi iertate, spuse Philip cu o
voce neobişnuit de emoţionată. Cu mulţi ani în urmă, tu şi cu mine am încheiat un contract
social pe termen scurt. Ne-am oferit unul altuia plăcere şi detensionare sexuală. Eu mi-am
îndeplinit partea mea. M-am asigurat că eşti satisfăcută sexual, după care nu am considerat că
mai am şi alte obligaţii. Adevărul e că şi eu am primit ceva, şi tu ai primit ceva. Eu am obţinut
plăcere şi detensionare sexuală — tu, la fel. Nu îţi datorez nimic, în conversaţia de după acel
episod am declarat explicit că fusese o seară plăcută pentru mine, dar că nu doream ca relaţia
noastră să continue. Cred că nu aveam cum să fiu mai clar decât atât.

—    Eu nu despre claritate vorbeam, replică Pam, ci despre caritate — iubire, caritas, grijă faţă
de ceilalţi.

—    Insişti ca eu să împărtăşesc viziunea ta despre lume, ca eu să percep viaţa în acelaşi fel în


care o faci tu.

—    Nu vreau altceva decât să fi împărtăşit durerea mea, să suferi aşa cum am suferit eu.

—    în cazul acesta am veşti bune pentru tine. îţi va face plăcere să afli că, după acea
întâmplare, prietena ta, Molly, a compus o scrisoare în care mă condamna, pe care a trimis-o
fiecărui membru al catedrei, de asemenea preşedintelui şi rectorului universităţii şi senatului
facultăţii. Deşi îmi luasem doctoratul cu lauri şi în ciuda evaluărilor mele excelente din partea
studenţilor, printre care, întâmplător, şi una din partea ta, niciunul dintre membrii facultăţii nu
era dispus să-mi dea o scrisoare de recomandare sau să mă ajute în oricare alt mod să-mi
găsesc un post. în consecinţă, nu am reuşit niciodată să-mi găsesc un post universitar
decent, iar în ultimii zece ani m-am zbătut ca profesor nomad pe la mai multe universităţi de
mâna a treia.

Stuart, care se străduia să-şi dezvolte simţul empatiei, îi răspunse:

—    Atunci sigur ai senzaţia că ţi-ai ispăşit pedeapsa şi că societatea te-a făcut să plăteşti un
preţ scump.

Surprins, Philip ridică ochii şi privi spre Stuart, apoi dădu din cap:

—    Nu la fel de scump precum cel pe care m-am obligat eu însumi să-l plătesc.

Epuizat, Philip se lăsă să alunece în scaun. După câteva clipe întoarse ochii spre Pam, care,
neîmbunată, se adresă grupului:

—    Nu vă daţi seama că eu nu vorbesc despre un singur act vinovat din trecut. Vorbesc despre
un fel permanent de a fi în lume. Nu v-aţi înfiorat puţin mai devreme, când l-aţi auzit pe Philip
descriind comportamentul său din timpul actului nostru de dragoste ca „obligaţii faţă de
contractul nostru social"? Şi ce spuneţi de remarcile lui că, după trei ani cu Julius, s-a simţit
înţeles „pentru prima oară" doar când l-a citit pe Schopenhauer? îl cunoaşteţi cu toţii pe
Julius. Vă vine să credeţi că, după trei ani, Julius nu l-a înţeles?

Grupul rămase tăcut. După câteva clipe, Pam se întoarse spre Philip:

—    Vrei să ştii de ce te-ai simţit înţeles de Schopenhauer, dar nu şi de Julius? O să-ţi spun eu de


ce: pentru că Schopenhauer e mort, mort de mai bine de o sută patruzeci de ani, iar Julius e viu.
Iar tu nu ştii cum să relaţionezi cu cei vii.
Philip nu părea că ar vrea să răspundă, iar Rebecca se grăbi să intervină:

—    Pam, eşti rea. Ce ar putea să te împace?

—    Philip nu e malefic, Pam, spuse Bonnie, e distrus. Nu-ţi dai seama de asta? Nu faci
diferenţa?

Pam scutură din cap şi spuse:

—    Astăzi nu pot mai mult de-atât.

După o tăcere de o stânjeneală aproape palpabilă, Tony, care fusese neobişnuit de tăcut,
interveni:

—    Philip, nu vreau neapărat să te salvez, dar aveam o întrebare. Ai avut vreo reacţie
emoţională la ce ne-a spus Julius despre chestiile lui sexuale de când i-a murit soţia?

Philip părea recunoscător pentru această diversiune.

—    Ce sentimente ar fi trebuit să am?

—    Nu spun că ar fi trebuit — întrebam doar ce ai simţit efectiv. Iată ce aş fi vrut să ştiu: la


început, când mergeai la el la terapie, ai fi simţit că te-ar fi înţeles mai bine dacă ţi-ar fi dezvăluit
că şi el avea o experienţă personală legată de tensiunea sexuală?

Philip dădu din cap.

—    E o întrebare interesantă. Răspunsul e da, poate. Poate că ar fi fost de ajutor. Nu am nicio
dovadă, dar scrierile lui Schopenhauer sugerează că el avea înclinaţii sexuale similare alor mele
în intensitate şi tenacitate. Cred că de asta am simţit că mă înţelege atât de bine. Dar am omis
ceva, atunci când am vorbit despre terapia mea cu Julius, şi aş vrea să pun lucrurile la punct.
Când i-am spus că terapia lui nu a reuşit deloc să mă ajute, el mi-a pus aceeaşi întrebare care a
apărut şi în grup, puţin mai devreme: de ce vreau eu un psihoterapeut atât de ineficient ca
supervizor? întrebarea lui m-a ajutat să-mi amintesc câteva lucruri din terapia noastră care mi-
au rămas şi care, de fapt, s-au dovedit utile.

—    Cum ar fi? întrebă Tony.

—    Când i-am descris una din serile mele obişnuite de seducţie sexuală — flirt, agăţat, cină, act
sexual — şi l-am întrebat dacă e şocat sau dezgustat, el mi-a spus doar că i se părea o seară
extraordinar de plicticoasă. Acest răspuns m-a şocat. M-a făcut să-mi dau seama în ce măsură
in-suflasem o viaţă artificială în rutina mea.

—    Şi celălalt lucru care ţi-a rămas? întrebă Tony.

—    Julius m-a întrebat o dată ce epitaf aş dori să am pe piatra mea funerară. Când n-am reuşit
să găsesc nimic, mi-a făcut el o sugestie: „îi plăcea mult să se fută." Apoi a adăugat că acelaşi
epitaf s-ar potrivi şi câinelui meu.

Membrii fluierară şi zâmbiră.

—    Asta a fost răutate, Julius, spuse Bonnie.

—    Nu, spuse Philip, nu a spus-o cu răutate; voia să mă şocheze, să mă trezească. Şi chiar mi-a
rămas, iar apoi cred că a jucat un anumit rol în decizia mea de a-mi schimba viaţa. Evident, nu-
mi place să recunosc că mi-a fost de ajutor.

—    Ştii de ce? întrebă Tony.

—    M-am gândit la asta. Poate că am senzaţia că e o competiţie. Dacă el câştigă, eu pierd.


Poate că nu vreau să recunosc că abordarea lui psihanalitică, atât de diferită de a mea, e
eficientă. Poate că nu vreau să mă apropii prea mult de el. Poate că ea...

Philip făcu semn din cap spre Pam.

—    ... are dreptate: nu pot să relaţionez cu o persoană vie.

—    Cel puţin nu cu uşurinţă, spuse Julius. Dar faci progrese.

Iar grupul continuă astfel în următoarele câteva săptămâni: participare completă, eforturi
serioase şi productive şi, pe lângă repetatele întrebări îngrijorate despre sănătatea lui Julius şi
tensiunea permanentă dintre Pam şi Philip, membrii erau încrezători, apropiaţi şi
optimişti, chiar senini. Nimeni nu era pregătit pentru bomba care avea să lovească grupul.

Când un om ca mine se naşte, rămâne un singur lucru de aşteptat din exterior: de-a
lungul întregii sale vieţi, să poată fi cât mai mult posibil el însuşi şi să trăiască pentru puterile
sale intelectuale.143

35
Autoterapie
Mai mult decât orice altceva, textul autobiografic Despre mine însumi este un compendiu
ameţitor de strategii de autoterapie, care l-au ajutat pe Schopenhauer să rămână pe linia de
plutire, din punct de vedere psihologic. Deşi unele strategii, imaginate la ora 3 noaptea în
mijlocul unor furtuni de anxietate şi abandonate imediat în zori, erau trecătoare şi ineficiente,
altele s-au dovedit a fi piloni durabili, de mare ajutor. Dintre acestea, cea mai eficientă era
credinţa sa neabătută, de-o viaţă, în geniul său:

încă din tinereţe am observat la mine că, în timp ce alţii se străduiau să obţină bunuri
exterioare, eu nu trebuia să mă îndrept spre astfel de lucruri deoarece purtam în mine o
comoară mult mai valoroasă decât toate bunurile exterioare; iar principalul era să sporesc
această comoară, condiţiile de bază pentru a face asta fiind dezvoltarea mentală şi
independenţa completă... împotriva naturii şi a drepturilor bărbaţilor, eu trebuia să mă abţin a-
mi folosi puterile pentru sporirea bunăstării mele, pentru a le putea pune în

slujba umanităţii. Intelectul meu nu îmi aparţinea

mie, ci lumii.144

Povara acestui geniu, spunea Schopenhauer, îl făcea încă şi mai anxios şi neliniştit decât era în
virtutea înzestrării sale genetice. Printre altele, sensibilitatea geniilor le face pe acestea să
resimtă mai multă durere şi anxietate. De fapt, se convingea Schopenhauer pe el însuşi, există o
relaţie directă între anxietate şi inteligenţă. Prin urmare, nu numai că geniile au obligaţia de a-şi
utiliza darul în slujba umanităţii, dar, deoarece acestea au menirea de a se dedica în
întregime misiunii lor, se simt obligate să renunţe la multe dintre satisfacţiile (familie, prieteni,
cămin, acumularea de avere) disponibile pentru ceilalţi oameni.

In mod constant, el se liniştea singur repetând devize bazate pe faptul că e un geniu: „Viaţa
mea e una eroică, imposibil de măsurat cu standardele filistinilor, ale vânzătorilor sau ale
oamenilor obişnuiţi... Prin urmare, nu trebuie să fiu deprimat atunci când mă gândesc la cât de
mult îmi lipsesc acele lucruri care fac parte din viaţa obişnuită a unui individ... Aşadar, nu mă
poate surprinde faptul că viaţa mea personală pare incoerentă şi lipsită de orice
plan."145 Credinţa lui Schopenhauer în geniul său i-a oferit, de asemenea, un simţ durabil al
sensului vieţii: de-a lungul întregii sale vieţi, s-a considerat un misionar al adevărului
pentru specia umană.

Demonul care l-a chinuit cel mai mult pe Schopenhauer a fost singurătatea, iar el a învăţat să se
apere cu abilitate de ea. Cel mai valoros mijloc de a face asta era convingerea că e stăpânul
destinului său, că el alesese singurătatea, iar nu că singurătatea îl alesese pe el. Susţinea că în
tinereţe avea tendinţa de a fi sociabil, dar apoi „am început să apreciez singurătatea şi să devin
nesociabil în mod sistematic, hotărându-mă să îmi dedic mie însumi restul acestei
vieţi trecătoare."146 „Eu nu mă găsesc, îşi reaminteşte lui însuşi în mod repetat, în locul meu
natal şi nu trăiesc printre fiinţe egale mie."147

Astfel, mijloacele de apărare împotriva izolării erau puternice şi profunde: el alegea izolarea în
mod voluntar, celelalte fiinţe nu erau demne de compania lui, misiunea lui în viaţă, determinată
de geniul său, obliga la izolare, viaţa geniilor trebuie să fie o „monodramă", iar viaţa personală a
unui geniu trebuie să servească unui singur scop: facilitarea vieţii intelectuale (prin urmare, „cu
cât mai redusă e viaţa personală, cu atât e mai sigur şi, astfel, mai bine"148).

Uneori, Schopenhauer gemea sub povara izolării sale: „De-a lungul vieţii m-am simţit groaznic
de singur şi am suspinat tot timpul, din adâncul inimii mele, «vreau şi eu o fiinţă umană», dar,
vai, în zadar. Am rămas în singurătate, dar pot spune, sincer şi onest, că nu a fost vina
mea, pentru că nu am refuzat sau respins pe nimeni care să fi fost o fiinţă umană."149

în plus, spunea el, nu era chiar singur, deoarece — iar aceasta este o altă strategie eficientă de
autoterapie — avea propriul său cerc de prieteni intimi: marii gânditori ai lumii.

Doar una dintre aceste fiinţe era contemporană cu el, Goethe; majoritatea celorlalţi erau din
Antichitate, mai ales stoici, din care cita frecvent. Aproape fiecare pagină din Despre mine
însumi conţine aforisme produse de o minte măreaţă în sprijinul propriilor sale convingeri.
Câteva exemple tipice:

„Cel mai bun ajutor pentru minte este acela care rupe odată pentru totdeauna legăturile
chinuitoare care încătuşează inima." — Ovidiu150

„Toţi cei ce caută pacea şi liniştea ar trebui să evite femeile, permanenta sursă de necazuri şi
certuri." — Petrarca151

„Toţi cei care depind doar de ei înşişi şi posedă în ei înşişi tot ceea ce consideră al lor nu pot fi
altfel decât perfect fericiţi." — Cicero152

Una dintre tehnicile folosite de liderii grupurilor de psihoterapie sau de dezvoltare personală
este cea a exerciţiului „cine sunt eu?"; membrii scriu şapte răspunsuri la întrebarea „cine sunt
eu?", pe şapte cartonaşe diferite, pe care apoi le aşază în ordinea importanţei. După aceea li
se cere să întoarcă pe rând câte un cartonaş, începând cu răspunsurile cele mai periferice, şi să
mediteze la cum ar fi să renunţe la fiecare răspuns (adică să se dezidentifice cu el), până când
ajung la atributele sinelui lor esenţial.

Intr-o manieră similară, Schopenhauer testa şi respingea diverse atribute ale sinelui, până când
ajungea la ceea ce considera el a fi şinele său esenţial:

Atunci când mă simţeam nefericit era din cauză că mă luam drept altceva decât ceea ce eram,
ca mai apoi să deplâng nefericirea şi tulburarea acelei alte persoane. De exemplu, mă luam
drept un conferenţiar care nu reuşeşte să ajungă profesor şi nu reuşeşte să atragă pe nimeni la
cursurile sale; sau drept cineva pe care un anumit filistin îl vorbeşte şi îl bârfeşte; sau drept
îndrăgostitul pe care fata de care este el îndrăgostit nu îl ascultă; sau drept pacientul pe care
boala sa îl ţine în casă; sau drept alte persoane afectate de suferinţe similare. Nu am fost nimic
dintre acestea; toate acestea sunt materialul din care a fost croită haina pe care am purtat-o
pentru scurtă vreme şi pe care apoi am abandonat-o în favoarea alteia.

Dar atunci cine sunt eu? Sunt omul care a scris Lumea ca voinţă şi reprezentare, care a oferit o
soluţie marii probleme a existenţei, soluţie ce va face, probabil, ca toate soluţiile precedente să
pară anacronice... sunt acel om şi ce l-ar putea tulbura pe el, în puţinii ani cât îi mai este dat să
respire.153

O strategie de alinare înrudită era convingerea sa că, mai devreme sau mai târziu, probabil
după moartea sa, opera lui va modifica drastic direcţia de interogare a filosofiei.

A început să exprime această opinie la începutul vieţii sale, iar credinţa în succesul său de mai
târziu a rămas neclintită. Prin aceasta se asemăna atât cu Nietzsche, cât şi cu Kierkegaard, doi
alţi gânditori independenţi şi subapreciaţi, care erau absolut convinşi (în mod corect) că vor fi
celebri după moarte.
Schopenhauer evita orice consolări supranaturale, adop-tându-le doar pe cele bazate pe o
perspectivă naturalisă asupra lumii. De exemplu, credea că durerea derivă din presupunerea
eronată că vicisitudinile vieţii sunt accidentale şi, prin urmare, posibil de evitat. E mult mai bine
să înţelegi adevărul: că durerea şi suferinţa sunt inevitabile, implacabile şi esenţiale vieţii — „că
nimic nu depinde de hazard, în afara simplei forme în care se manifestă ele, şi că suferinţa
noastră actuală umple un gol... care, în absenţa ei, ar fi umplut de o altă suferinţă. Dacă un
astfel de gând ajunge să devină o convingere existenţială, ea poate produce un nivel
considerabil de calm stoic."154

Schopenhauer ne îndemna să trăim şi să percepem viaţa acum, mai degrabă decât să trăim
pentru „speranţa" într-un bine viitor. Două generaţii mai târziu, Nietzsche avea să preia această
misiune. El considera că speranţa este cel mai mare flagel al nostru şi îi punea la zid pe Platon,
Socrate şi creştinătatea, pentru că deviaseră atenţia de la viaţa pe care o avem la o lume
iluzorie viitoare.

Unde există oare acei monogami adevăraţi? Cu toţii trăim doar o vreme şi, cei mai mulţi dintre
noi, tot timpul în poligamie. Şi, de vreme ce fiecare bărbat are nevoie de mai multe femei, este
cât se poate de corect ca el să aibă obligaţia de a întreţine mai multe femei. Asta va reduce
femeia la poziţia ei adevărată şi naturală, aceea de fiinţă subordonată.155

36

Pam deschise următoarea şedinţă:

—    Astăzi am ceva de anunţat.

Toate capetele se întoarseră spre ea.

—    Azi e vremea mărturisirilor, continuă ea. Dă-i drumul, Tony.

Tony se îndreptă brusc de spate, privi fix spre Pam câteva clipe lungi, apoi se lăsă pe spătarul
scaunului, îşi în-crucişă braţele şi închise ochii. Dacă ar fi avut pălărie, şi-ar fi tras-o peste ochi.

Presupunând că Tony nu avea intenţia să comenteze, Pam continuă, cu vocea ei limpede şi


îndrăzneaţă:

—    Tony şi cu mine avem, de o vreme, o relaţie sexuală, iar mie îmi e greu să vin aici şi să nu
spun nimic despre asta.

După o tăcere scurtă şi tensionată, urmă o rafală de întrebări: „De ce?", „De la ce a plecat?",
„De cât timp?", „Cum aţi putut să faceţi aşa ceva?", „Ce urmează acum?"

Pam răspunse imediat, cu calm:

—    Durează de câteva săptămâni. Nu ştiu cum va fi viitorul, nu ştiu de la ce a plecat; nu a fost


ceva premeditat, s-a întâmplat pur şi simplu într-o seară, după o şedinţă.

—    Vrei să participi şi tu la discuţie, Tony? întrebă Rebecca pe un ton blând.

Tony deschise încet ochii.

—    Nu aveam nici cea mai vagă idee.


—    Cum? Vrei să spui că nu e adevărat?

—    Nu. Vreau să zic cu ziua mărturisirilor. Chestia asta cu „Dă-i drumul, Tony" — asta nu ştiam.

—    Nu pari prea fericit, spuse Stuart.

Tony se întoarse spre Pam:

—    Adică, aseară am fost la tine. în intimitate, ştii. Intimitate — de câte ori n-am auzit aici că
gagicile sunt mai sensibile şi că vor mai multă intimitate decât simpla intimitate sexuală? Aşa că
de ce nu ai fost suficient de intimă cu mine ca să vorbim, să mă întrebi şi pe mine despre
această „zi a mărturisirilor"?

—    îmi pare rău, spuse Pam, fără să arate că i-ar părea rău, situaţia asta mă deranja. După ce ai
plecat am rămas trează aproape toată noaptea, gândindu-mă la grup, şi mi-am dat seama că
timpul e prea scurt, mai avem doar şase şedinţe. E corectă numărătoarea, Julius?

—    Corect. încă şase şedinţe.

—    Ei bine, mi-am dat seama brusc cât de mult te trădam pe tine, Julius. Şi contractul meu faţă
de toţi cei de aici. Şi mă trădam, de asemenea, şi pe mine.

—    N-am reuşit să pun lucrurile cap la cap, spuse Bonnie, dar la ultimele câteva şedinţe aveam
senzaţia că ceva nu e în ordine. Erai diferită, Pam. îmi amintesc că Rebecca a simţit asta de mai
multe ori. Vorbeşti rar despre problemele tale personale — n-am idee ce se petrece între tine şi
John sau dacă fostul tău soţ mai joacă sau nu vreun rol. în mare parte a timpului n-ai făcut
altceva decât să-l ataci pe Philip.

—    Şi tu, de asemenea, Tony, adăugă Gill. Erai mai retras. Mi-e dor de vechiul Tony, cel care
ataca imediat.

—    Am şi eu ceva de spus despre asta, interveni Julius. Mai întâi, ceva ce Pam a declanşat prin
folosirea cuvântului contract. Ştiu că mă repet, dar merită repetat pentru fiecare dintre voi care
ar putea face parte dintr-un grup de terapie în viitor sau...

Julius privi spre Philip.

—    ... chiar conduce un grup. Singurul contract pe care îl avem cu toţii este de a face tot
posibilul pentru a explora relaţiile cu toţi ceilalţi din grup. Riscul unei relaţii în afara grupului
este acela că pune în pericol activitatea de terapie. Cum reuşeşte să facă asta? Deoarece
oamenii care au o relaţie strânsă vor preţui adesea mai mult această relaţie decât activitatea de
terapie. Iată, e ceea ce s-a întâmplat aici: nu numai că Pam şi Tony şi-au ascuns relaţia — asta e
de înţeles —, dar, ca rezultat al implicării personale, au neglijat activitatea lor de terapie de aici.

—    Până astăzi.

—    Absolut, până astăzi, şi apreciez ceea ce ai făcut tu, aplaud decizia de a vorbi despre asta
grupului. Ştiţi care este întrebarea mea pentru amândoi, pentru tine şi Tony: de ce acum? Vă
cunoaşteţi unul pe celălalt, în cadrul grupului, de doi ani şi jumătate. Şi totuşi, acum lucrurile se
schimbă. De ce? Ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni ca să vă facă să luaţi decizia de a avea
o relaţie sexuală?

Pam se întoarse spre Tony şi îşi ridică sprâncenele, în-demnându-1 să răspundă. Tony se
supuse:
—    Mai întâi domnii? Iar e rândul meu? Nicio problemă; ştiu exact ce s-a schimbat: Pam a făcut
cu degetul şi mi-a transmis semnalul „e în regulă". M-am simţit atras de ea de când ne-am
cunoscut, iar dacă ar fi făcut cu degetul acum şase luni sau doi ani aş fi făcut acelaşi lucru.
Puteţi să-mi spuneţi „Domnul Disponibil".

—    Ei, ăsta e acel Tony pe care îl ştiam şi care îmi place, spuse Gill. Bine ai revenit.

—    Nu e greu de înţeles de ce erai altfel, Tony, spuse Rebecca. Lucrurile mergeau bine cu Pam
şi nu voiai să calci în străchini. E firesc. Aşa că te-ai retras, încercând să nu arăţi latura ta mai
puţin drăguţă.

—    Partea primitivă, vrei să spui? răspunse Tony. Poate că da, poate că nu, nu e chiar atât de
simplu.

—    Adică? întrebă Rebecca.

—    Adică partea „nu atât de drăguţă" îi place lui Pam. Dar nu vreau să vorbesc despre asta.

—    De ce?

—    Haide, Rebecca, e evident. De ce mă pui în dificultate? Dacă voi continua să vorbesc despre


asta pot să-mi iau la revedere de la relaţia mea cu Pam.

—    Eşti sigur? insistă Rebecca.

—    Tu ce crezi? Mă gândesc că faptul că a anunţat grupul transmite că e o afacere încheiată, că


a luat o decizie. începe să fie cald aici; situaţia se complică.

Julius îi puse din nou lui Pam întrebarea despre momentul aventurii cu Tony, la care ea
răspunse neobişnuit de ezitant.

—    Nu pot lua suficientă distanţă. Sunt prea aproape. Ce ştiu e că nu a existat o intenţie
preliminară, un plan, a fost un act impulsiv. Beam o cafea după şedinţă, doar noi doi, pentru că
voi plecaserăţi toţi în drumul vostru. El m-a invitat să mâncăm ceva, a făcut asta de mai multe
ori, dar de data aceasta i-am propus să mergem la mine şi să mâncăm supă făcută de mine. El a
venit şi lucrurile au scăpat de sub control. De ce în ziua aceea şi nu mai demult? Nu-mi pot da
seama. Ieşisem împreună şi înainte: eu îi vorbeam despre literatură, îi dădeam cărţi să citească,
îl încurajam să-şi continue studiile, iar el îmi explica despre tâmplărie şi mi-a făcut un suport
pentru televizor, o măsuţă mică. Asta ştiaţi cu toţii. De ce a devenit ceva sexual acum? Nu ştiu.

—    E în regulă dacă încercăm să aflăm de ce? Ştiu că nu e uşor să vorbeşti de ceva atât de intim
în prezenţa iubitului, spuse Julius.

—    Azi am venit aici hotărâtă să fac eforturi.

—    Bun, iată întrebarea mea. Care erau lucrurile importante care se aflau în desfăşurare atunci
când a început relaţia voastră?

—    De când m-am întors din India, două lucruri mi s-au părut esenţiale. Primul era sănătatea
ta. Am citit odată un articol excentric, în care se spunea că oamenii din grupuri se cuplează în
speranţa că printre progeniturile lor va apărea un nou lider, dar asta e un nonsens. Julius, nu
ştiu cum ar fi putut boala ta să mă facă să încep o relaţie cu Tony. Poate că teama faţă de
sfârşitul grupului m-a făcut să caut o legătură personală mai puternică; poate că, iraţional, m-
am gândit că asta va face grupul să continue să funcţioneze şi după acel an. Fac doar
presupuneri.

—    Grupurile, spuse Julius, sunt ca oamenii: nu vor să moară. Poate că relaţia ta cu Tony a fost
o încercare alambicată de a-1 menţine în viaţă. Toate grupurile de terapie încearcă să continue,
dar rareori reuşesc. După cum am spus adesea aici, grupul nu e viaţă; e repetiţia generală a
vieţii. Toţi trebuie să găsim o modalitate de a transfera ceea ce învăţăm aici în viaţa noastră, în
lumea reală. Am încheiat prelegerea.

Apoi Julius adăugă:

—    Dar, Pam, ai spus că erau două lucruri cruciale: unul era sănătatea mea, iar cel de-al doilea?

—    Philip. Am fost preocupată de el. Detest faptul că e aici. Ai spus că prezenţa lui ar putea,
până la urmă, să fie un lucru bun pentru mine, şi am încredere în tine, dar deocamdată nu a fost
decât un blestem, poate cu o excepţie: sunt atât de acaparată de ura faţă de el,
încât preocuparea mea faţă de Earl şi John a dispărut. Şi nu cred că va mai reveni.

—    Deci, insistă Julius, deci Philip e crucial. Este oare posibil ca prezenţa lui Philip să fi jucat un
rol în alegerea momentului relaţiei tale cu Tony?

—    Orice e posibil.

—    Ai vreo bănuială?

Pam scutură din cap.

—    Nu cred. Am făcut-o doar din cauza excitării. N-am mai fost cu un bărbat de luni de zile.
Asta mie mi se întâmplă rar. Nu cred că e mai complicat decât atât.

—    Reacţii? întrebă Julius, privindu-i pe ceilalţi.

Stuart interveni, cu mintea lui ascuţită şi ordonată pusă

în mişcare.

—    între Pam şi Philip nu e doar un conflict, e şi multă concurenţă. Poate că exagerez, dar iată
care e teoria mea: Pam a avut întotdeauna un rol central, esenţial în grup — cel al profesorului,
al eruditului, cel care şi-a asumat educarea lui Tony. Şi ce se întâmplă? Pleacă pentru
câteva săptămâni, iar când se întoarce descoperă că locul i-a fost ocupat de Philip. Cred că asta
a fost deconcertant.

Stuart se întoarse spre Pam.

—    Oricare ar fi fost nemulţumirile tale de acum cincisprezece ani, asta nu a făcut decât să le
agraveze.

—    Iar legătura cu Tony? întrebă Julius.

—    Păi, e posibil ca aceasta să fi fost o modalitate de a concura. Dacă îmi amintesc bine, cam în
perioada aceea au încercat să-ţi ofere daruri de consolare şi Pam şi Philip. Philip ne-a dat acea
poveste despre corabia care se opreşte pe insulă şi îmi amintesc că Tony a fost foarte prins de
discuţie.

Stuart se întoarse spre Pam.


—    Poate că asta te-a făcut să te simţi ameninţată; poate că nu voiai să-ţi pierzi influenţa
asupra lui Tony.

—    Mulţumesc, Stuart, foarte interesant, răspunse Pam tăios. Ceea ce vrei să spui e că, pentru
a concura cu acest zombi, trebuie să mă fut cu toţi tipii din grup! Asta e părerea ta despre
abilităţile femeilor?

—    Asta cu siguranţă o să producă feedback, spuse Gill, iar ironia cu zombi a fost deplasată.
Prefer oricând calmul lui Philip jignirilor isterice! Pam, eşti o femeie foarte furioasă. Crezi că ai
putea să fii şi altfel decât lipsită de control?

—    Reacţia ta e foarte puternică, Gill, spuse Julius. Ce se întâmplă?

—    Cred că în această nouă şi furioasă Pam recunosc mult din soţia mea şi sunt hotărât să nu
admit nicio mizerie — nici din partea uneia, nici a alteia.

Apoi Gill adăugă:

—    Şi mai e ceva. Rămân în continuare perplex la cât de invizibil rămân pentru Pam.

Gill se întoarse spre ea.

—    îţi vorbesc deschis şi personal; ţi-am spus ceea ce cred despre tine, ţi-am spus că te văd ca
preşedinte de tribunal, dar totul trece neobservat. în continuare eu nu contez. Ai ochi doar
pentru Philip... şi Tony. Şi cred că îţi spun lucruri importante — iată încă o mostră: cred că ştiu
de ce te-a părăsit John: nu din cauză că era laş, ci din cauza furiei tale.

Pam rămase tăcută, adâncită în gânduri.

—    Ies la iveală sentimente foarte puternice. Haideţi să ne gândim în continuare la ele şi să


încercăm să le înţelegem. Ceva idei? întrebă Julius.

—    Eu admir onestitatea de care a dat dovadă Pam astăzi, spuse Bonnie, şi pot să înţeleg cât de
vulnerabilă se simte. De asemenea, apreciez felul în care o abordează Gill. Asta e o schimbare
uluitoare pentru tine, Gill, iar eu o aplaud, dar uneori mi-aş dori să-l laşi pe Philip să se apere
singur. Nu înţeleg de ce n-o face.

Bonnie se întoarse spre Philip.

—    De ce n-o faci?

Philip scutură din cap, rămânând tăcut.

—    Dacă el nu vrea să vorbească, o să răspund eu în locul lui, spuse Pam. Urmează


instrucţiunile lui Arthur Schopenhauer.

Pam scoase o foaie din geantă, privi peste ea şi citi:

•    Vorbeşte fără emoţie.

•    Nu fi spontan.

•    Consideră că eşti un om care are singurul ceas din oraşul în care trăieşte. Asta îţi va prinde
foarte bine.

•    A dispreţui înseamnă a câştiga respect.


Philip dădu din cap apreciativ şi răspunse:

—    îmi place bibliografia ta. Mie mi se par nişte sfaturi foarte bune.

—    Despre ce e vorba? întrebă Stuart.

—    M-am uitat puţin prin Schopenhauer, spuse Pam, ridicând în sus foaia.

Urmă o tăcere, după care Rebecca întrerupse impasul.

—    Tony, tu unde eşti? Ce se întâmplă cu tine?

—    Mie mi-e greu să vorbesc astăzi, spuse Tony, scuturând din cap. Mă simt imobilizat, ca şi
cum aş fi împietrit.

Spre surpriza tuturor, Philip răspunse:

—    Cred că înţeleg ce te imobilizează, Tony. Cum spunea Julius, eşti prins între două solicitări
contradictorii: se aşteaptă de la tine să funcţionezi în cadrul grupului, expri-mându-te liber, dar
în acelaşi timp încerci să îţi onorezi loialitatea faţă de Pam.

—    Da, înţeleg asta, răspunse Tony, dar înţelegerea nu e suficientă, nu mă eliberează. Totuşi, îţi
mulţumesc. Şi iată ce aş vrea să-ţi spun. Ceea ce tocmai ai spus — ştii, confirmând ideea lui
Julius — ei bine, faci asta pentru prima oară... vreau să zic, nu îl conteşti... asta e o schimbare
importantă.

—    Spui că înţelegerea nu e suficientă. Ce altceva ar fi necesar? întrebă Philip.

Tony scutură din cap.

—    Astăzi nu e uşor deloc.

—    Cred că ştiu ce ar putea ajuta, spuse Julius, întorcân-du-se spre Tony. Tu şi Pam vă evitaţi
unul pe celălalt, evitaţi să vă exprimaţi sentimentele. Poate că le păstraţi pentru a discuta
despre ele mai târziu. Ştiu că e stânjenitor, dar aţi putea începe să vorbiţi despre asta aici?
Poate încercând să vorbiţi unul cu celălalt, nu cu noi.

Tony inspiră adânc şi se întoarse spre Pam.

—    Nu mi-a plăcut asta, mă simt destabilizat. Mă enervează modul în care au decurs lucrurile.
Nu pot să înţeleg de ce nu m-ai sunat înainte, să discutăm despre asta, să fiu şi eu în temă
pentru azi?

—    Scuze. Dar amândoi ştiam că la un moment dat va trebui să le spunem şi celorlalţi. Am


discutat despre asta.

—    Asta e tot? Asta e tot ce ai de spus? Şi cum rămâne cu diseară? Ne mai vedem?

—    Ar fi prea stânjenitor pentru mine să ne vedem. Regula de aici e să discutăm despre toate
relaţiile, iar eu vreau să-mi respect contractul cu grupul. Nu pot continua aşa; poate după ce
grupul se va desfiinţa...

—    Ai o relaţie cât se poate de convenabilă şi de flexibilă faţă de contracte, o întrerupse Philip,


manifestând o agitaţie necaracteristică lui. Le respecţi atunci când îţi convine. Când am declarat
că îmi consideram onorat contractul social făcut cu tine cu mult timp în urmă, m-ai linşat. Dar tu
încâlci regulile grupului, te foloseşti după bunul plac de Tony şi faci jocuri pe ascuns.

—    Cine eşti tu să vorbeşti despre contracte? se răsti Pam la el. Cum rămâne cu contractul
dintre profesor şi elev?

Philip îşi privi ceasul, se ridică şi spuse:

—    E ora şase. Mi-am onorat obligaţia legată de timp.

Ieşi din cameră murmurând:

—    Ne-am tăvălit suficient în noroi pentru astăzi.

Era prima oară când altcineva decât Julius punea capăt unei şedinţe.

Orice om care este îndrăgostit va trăi o dezamăgire extraordinară după ce plăcerea va fi, în cele
din urmă, atinsă; şi va fi uluit că ceea ce fusese dorit cu atâta intensitate nu a adus nimic mai
mult decât orice altă satisfacţie sexuală, astfel că nu i se va părea că a avut prea mult
de câştigat prin asta.156

37

Despărţirea de grup nu reuşise să cureţe noroiul din mintea lui Philip. O luă pe Fillmore Street,
asaltat de nelinişti. Ce se întâmplase cu arsenalul său de tehnici de calmare? Tot ceea ce îi
oferise, de atât de mult timp, ordine şi seninătate se destrămase — disciplina sa mentală,
perspectiva sa cosmică. Străduindu-se să atingă calmul, îşi impuse singur; nu te lupta, nu
încerca să rezişti, eliberează-ţi mintea; nu face nimic în afară de a privi spectacolul trecător
al gândurilor tale. Lasă pur şi simplu gândurile să intre pe domeniul conştiinţei, iar apoi să se
îndepărteze.

De intrat intrau, dar nu mai voiau să plece. In schimb, imaginile îşi despachetau bagajele, îşi
atârnau hainele şi se instalau în mintea sa. îi apăru imaginea feţei lui Pam. Se concentră pe
această imagine, care, spre uimirea lui, se transformă singură, începând să piardă din ani:
trăsăturile ei întineriră, iar în curând în faţa sa apărea acea Pam pe care o cunoscuse cu atât de
mulţi ani în urmă. Cât de ciudat era să discearnă ipostaza tânără în cea matură. De obicei
imaginaţia lui urma traiectoria opusă: în prezent vedea viitorul, iar sub pielea imaculată a
tinereţii vedea craniul.

Cât de strălucitoare era faţa ei! Şi cu ce claritate uimitoare o vedea! Dintre toate sutele de
femei în trupul cărora intrase şi ale căror feţe se şterseseră de mult, contopindu-se într-o faţă
arhetipală, cum era oare posibil ca acest chip să persiste, cu detalii atât de minuţioase?

Apoi, spre uluirea sa, imagini vii şi fulgerătoare ale tinerei Pam îi apărură în faţa ochilor:
frumuseţea ei, încântarea ei ameţită în timp ce el îi lega încheieturile mâinilor cu o curea,
orgasmul ei în cascadă. Propria lui excitaţie sexuală rămânea o amintire corporală vagă, o
senzaţie inefabilă a respiraţiei întretăiate, a mişcării şi exaltării pelviene. îşi amintea, de
asemenea, că rămăsese în braţele ei prea mult. Exact acesta fusese motivul pentru care o
considerase periculoasă şi se hotărâse pe loc să nu se mai întâlnească cu ea. Reprezenta o
ameninţare pentru libertatea lui. Ceea ce urmărise el fusese detensionarea sexuală rapidă —
aceasta era calea lui către pacea şi singurătatea binecuvântate. Nu îşi dorise niciodată plăcerea
carnală. îşi dorise libertatea; voise să scape de servitutea dorinţei, pentru a putea intra, chiar şi
pentru scurt timp, în luminişul izbăvit al adevăraţilor filosofi. Doar după detensionarea sexuală
se putea apleca asupra ideilor înalte şi se putea alătura prietenilor săi, marii gânditori ale căror
cărţi le privea ca scrisori personale adresate lui.

Alte imagini îl invadară; îl cuprinse pasiunea, care, cu o mişcare învăluitoare, îl scoase din
perspectiva distantă a filosofului. Tânjea, dorea, voia. Şi, mai mult decât orice, voia să ţină faţa
lui Pam în mâini. îşi imagină un leu de mare înconjurat de un harem de femele, apoi un câine
vagabond izbindu-se la nesfârşit de un gard din plasă de oţel care îl ţine la distanţă de o căţea în
călduri. Se simţea un om al peşterii primitiv şi violent, mormăind pentru a-şi ţine la distanţă
competitorii. Voia s-o posede, s-o lingă, s-o miroasă. Se gândi la braţele musculoase ale lui
Tony, la Popeye înghiţindu-şi spanacul şi azvârlind cutia goală în spatele său. îl văzu pe Tony
urcându-se pe ea, picioarele ei desfăcute, braţele ei cuprinzându-1. Sexul acela trebuia să fie
al lui, doar al lui. Ea nu avea niciun drept să îl înjosească, ofe-rindu-i-1 lui Tony. Tot ceea ce
făcea ea cu Tony îi mânjea amintirea, îi sărăcea experienţa lui Philip. Simţi că îi vine rău. Era un
biped.

Philip se întoarse şi o luă pe lângă debarcader, apoi prin Crissy Field, înspre golf, şi pe ţărmul
Pacificului, unde valurile liniştite şi mirosul atemporal al oceanului sărat îl liniştiră. începu să
tremure şi îşi încheie geaca. în lumina care apunea, vântul rece al Pacificului se strecura pe
sub Golden Gate şi şuiera pe lângă el, tot aşa cum orele vieţii lui aveau să treacă întotdeauna pe
lângă el, fără căldură sau plăcere. Vântul prezicea răceala zilelor nesfârşite ce aveau să vină, zile
arctice de sculat dimineaţa fără nicio speranţă pentru un cămin, dragoste, atingere, bucurie.
Casa gândirii pure în care locuia el era neîncălzită. Cât de ciudat că nu observase niciodată asta.
Continuă să meargă, dar cu conştiinţa difuză că această casă şi toată viaţa lui
fuseseră construite pe fundaţii şubrede şi false.

Ar trebui să tratăm cu indulgenţă orice nebunie, eşec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce
avem în faţă sunt, pur şi simplu, propriile noastre eşecuri, nebunii şi vicii.157

38

La următoarea şedinţă, Philip nu împărtăşi grupului nici înspăimântătoarele lui senzaţii, nici
motivele pentru care plecase atât de brusc cu o săptămână în urmă. Deşi acum participa mai
activ la discuţii, făcea asta doar atunci când dorea, iar membrii grupului învăţaseră că energia
folosită pentru a-1 obliga pe Philip să se deschidă era energie irosită. Prin urmare, ei îşi
concentrară atenţia asupra lui Julius, întrebându-1 dacă se simţea uzurpat de faptul că Philip
pusese capăt ultimei şedinţe.

— Am sentimente amestecate, răspunse Julius. Partea amară e de a fi fost înlocuit. A fi pierdut


influenţa şi rolul pe care îl am este un simbol pentru toate finalurile şi renunţările iminente.
După ultima şedinţă am dormit prost. La ora 3 dimineaţa totul te face să te simţi prost. Am fost
copleşit de un val de regrete faţă de toate sfârşiturile care mă aşteaptă: sfârşitul grupului, al
terapiei cu toţi ceilalţi pacienţi ai mei, al ultimului meu an bun. Asta ar fi partea amară. Partea
bună e mândria mea faţă de voi. Inclusiv faţă de tine, Philip. Mândria faţă de independenţa
voastră crescândă. Psihanaliştii sunt aidoma unor părinţi. Un părinte bun îl face pe copil capabil
să dobândească suficientă autonomie pentru a pleca de acasă şi a funcţiona ca adult; la fel, un
bun psihoterapeut are ca scop să îi facă pe pacienţi capabili să trăiască fără terapie.

—    Ca să nu fie nicio neînţelegere, aş vrea să clarific lucrurile, interveni Philip. Săptămâna


trecută, intenţia mea nu a fost să te uzurp. Acţiunile mele erau exclusiv de autoprotejare: m-am
simţit extraordinar de agitat de acea discuţie. M-am forţat să rămân până la sfârşitul şedinţei,
apoi a trebuit să plec.

—    înţeleg asta, Philip, dar preocuparea mea faţă de sfârşituri este atât de puternică acum,
încât e posibil să văd ameninţarea unor sfârşituri şi înlocuiri în situaţii benigne. Sunt, de
asemenea, conştient că sub precizarea ta se ascunde o anumită grijă faţă de mine. Pentru asta
îţi mulţumesc.

Philip înclină uşor din cap.

—    Această agitaţie pe care ai descris-o, continuă Julius, pare importantă. Ar trebui oare s-o
explorăm? Au mai rămas doar cinci şedinţe; îndemnul meu către tine e să profiţi de acest grup
cât mai este timp.

Deşi Philip scutură din cap, pentru a da de înţeles că acea explorare nu îi era încă accesibilă, el
nu avea să rămână tăcut pentru totdeauna. La următoarea şedinţă, a fost atras inexorabil în
mijlocul discuţiilor.

Pam deschise următoarea şedinţă adresându-i-se vioi lui Gill:

—    E momentul pentru scuze! M-am gândit la tine şi cred că... nu cred, de fapt, sunt sigură că
îţi sunt datoare.

—    Continuă, spuse Gill, atent şi curios.

—    Cu câteva luni în urmă te-am ocărât că nu eşti niciodată prezent, că eşti atât de absent şi de
impersonal încât eu nu suport să te ascult. îţi aminteşti? Erau nişte chestii destul de dure...

—    Da, dure, o întrerupse Gill, dar necesare. A fost un medicament bun. M-a făcut să o apuc pe
drumul ăsta. îţi dai seama că din ziua aceea n-am mai băut nimic?

—    Mulţumesc, dar nu pentru asta îmi ceream scuze, ci pentru ceea ce s-a întâmplat de atunci
încoace. Tu chiar te-ai schimbat: eşti prezent; ai fost mai deschis şi mai direct cu mine decât
oricine altcineva de aici, însă eu eram prea absorbită de mine însămi ca să-mi dau seama de
asta. Pentru asta îmi cer scuze.

Gill acceptă scuzele ei.

—    Şi feedback-ul pe care ţi l-am dat? A fost de vreun ajutor?

—    Păi, termenul folosit de tine, „preşedinte de tribunal", m-a zguduit zile în şir. A ajuns la
ţintă; m-a făcut să gândesc. Dar ce mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte e ce mi-ai spus, că
John a refuzat să-şi părăsească soţia nu din cauza laşităţii, ci din cauză că nu voia să mai aibă de-
a face cu furia mea... Asta chiar m-a afectat, chiar m-a făcut să gândesc. Nu-mi puteam scoate
din cap cuvintele tale. Şi ştii ce? M-am hotărât că ai perfectă dreptate şi că şi John a avut
dreptate să se îndepărteze de mine. L-am pierdut nu din cauza neajunsurilor lui, ci alor mele; se
săturase de mine. Acum câteva zile l-am sunat şi i-am spus lucrurile astea.

—    Cum a reacţionat?

—    Foarte bine, după ce şi-a revenit din şoc. Până la urmă am avut o discuţie plăcută şi
prietenoasă: am povestit ce am mai făcut, am discutat despre cursurile noastre, despre studenţi
comuni, am vorbit să predăm împreună. A fost bine. Mi-a spus că par diferită.
—    Sunt veşti minunate, Pam, spuse Julius. A-ţi depăşi furia e un progres important. Sunt de
acord că eşti prea ataşată de ceea ce urăşti. Mi-ar plăcea să putem face un instantaneu cu acest
proces de depăşire, ca să-l putem folosi ulterior — să vedem exact cum ai făcut-o.

—    A fost complet neintenţionat. Cred că maxima ta — bate fierul cât e rece! — a avut o
anumită legătură cu asta. Sentimentele mele faţă de John se răciseră suficient ca să pot face un
pas în spate şi să pot gândi raţional.

—    Şi cum a rămas, întrebă Rebecca, cu ataşarea pe care o simţi faţă de Philip?

—    Cred că nu ai înţeles niciodată natura monstruoasă a modului în care s-a purtat cu mine.

—    Nu e adevărat. Mi-a părut rău pentru tine... M-a durut când ai povestit prima oară; o
experienţă groaznică, absolut groaznică. Dar după cincisprezece ani? De obicei lucrurile se
răcesc în cincisprezece ani. Ce face ca acest fier să fie încă încins la roşu?

—    Aseară — în timpul unui somn foarte uşor — mă gândeam la povestea mea cu Philip şi îmi
imaginam că îmi bag mâna în cap, apuc tot acest ghem de gânduri despre el şi îl izbesc de
podea. Apoi m-am văzut aplecându-mă deasupra lui şi examinând fragmentele. Vedeam faţa
lui, apartamentul lui mizer, tinereţea mea întinată, dezamăgirea faţă de viaţa universitară, am
văzut-o pe prietena mea pierdută, Molly — şi în timp ce priveam la acest morman de nenorociri
mi-am dat seama că ceea ce mi se întâmplase mie era pur şi simplu... pur şi simplu... de
neiertat.

—    îmi amintesc că Philip a spus că de neiertat şi incapabil de iertare sunt două lucrurie
diferite, spuse Stuart. Aşa e, Philip?

Philip aprobă din cap.

—    Nu sunt sigur că am înţeles asta, spuse Tony.

—    De neiertat, spuse Philip, menţine responsabilitatea în afara cuiva, în timp ce incapabil de
iertare plasează responsabilitatea pe refuzul cuiva de a ierta.

Tony dădu din cap.

—    Diferenţa dintre a-ţi asuma responsabilitatea pentru ceea ce faci şi a da vina pe altcineva?

—    Exact, spuse Philip, şi, după cum l-am auzit pe Julius spunând, terapia începe în momentul
în care căutarea de ţapi ispăşitori încetează şi apare în loc responsabilitatea.

—    II citezi din nou pe Julius, Philip, îmi place asta, spuse Tony.

—    A sunat mai bine când ai spus-o tu, interveni Julius. Şi, din nou, simt că devii mai apropiat.
îmi place asta.

Philip zâmbi aproape imperceptibil. Când deveni clar că nu avea de gând să mai răspundă, Julius
i se adresă lui Pam:

—    Pam, care sunt sentimentele tale?

—    Ca să fiu sinceră, sunt şocată de cât de mult se străduiesc toţi să vadă o schimbare la Philip.
Cum se scobeşte el în nas, cum încep toţi să se minuneze. E o glumă proastă ce remarci afectate
şi banale poate să producă această reverenţă a voastră.
Apoi spuse într-un ritm cântat, imitându-1 pe Philip:

—    Terapia începe în momentul în care căutarea de ţapi ispăşitori se încheie şi începe în loc


responsabilitatea.

Apoi continuă pe un ton ridicat:

—    Dar cum rămâne cu responsabilitatea ta, Philip? Niciun cuvânt amărât despre asta, în afara
tâmpeniilor despre celulele tale neuronale care se schimbă şi, astfel, tu nu ai făcut nimic. Nu, tu
nu erai acolo.

După o tăcere stânjenitoare, Rebecca spuse încet:

—    Pam, aş vrea să-ţi spun că tu eşti capabilă să ierţi. Ai iertat multe lucruri. Ai spus că m-ai
iertat pentru incursiunea mea în prostituţie.

—    Acolo nu exista nicio victimă, în afara ta, răspunse Pam imediat.

—    Şi, continuă Rebecca, toţi am observat cum l-ai iertat pe Julius imediat, pentru aventurile
lui. L-ai iertat fără să ştii sau să întrebi dacă unele dintre prietenele lui au fost afectate de
acţiunile lui.

Pam îşi îndulci vocea.

—    Soţia lui tocmai murise. Era în stare de şoc. Imagi-nează-ţi cum e să pierzi pe cineva pe care
îl iubeşti din liceu. Aveţi puţină îngăduinţă faţă de el.

—    L-ai iertat pe Stuart pentru aventura lui cu o femeie tulburată, interveni şi Bonnie, şi l-ai
iertat chiar şi pe Gill pentru că a ţinut atât de mult secret faţă de noi alcoolismul său. Ai iertat
multe. De ce nu şi pe Philip?

Pam scutură din cap.

—    E una să ierţi pe cineva pentru un lucru rău făcut altcuiva şi cu totul altceva când victima
eşti tu.

Grupul asculta cu înţelegere, dar totuşi continuă.

—    Şi, Pam, spuse Rebecca, eu te iert pentru că ai încercat să-l faci pe John să-şi părăsească cei
doi copii.

—    Şi eu, spuse Gill. Şi te iert pentru ce i-ai făcut lui Tony aici. Dar tu? Tu te poţi ierta pentru că
ai venit cu acea „zi a mărturisirilor" şi i-ai dat papucii în public? A fost ceva umilitor.

—    Mi-am cerut scuze public pentru că nu l-am consultat înainte în privinţa mărturisirii. Din
acest punct de vedere sunt vinovată de nepăsare extremă.

—    Dar, insistă Gill, mai e ceva: te poţi ierta pentru că l-ai folosit pe Tony?

—    Că l-am folosit pe Tony? spuse Pam. Eu l-am folosit pe Tony? Despre ce vorbeşti?

—    Se pare că toată relaţia voastră a fost ceva mult mai important pentru el decât pentru tine.
Se pare că de fapt nu relaţionai atât cu Tony, cât cu ceilalţi, poate chiar cu Philip, prin Tony.

—    A, ideea ridicolă a lui Stuart! N-am crezut nicio clipă aşa ceva, spuse Pam.
—    Folosit? interveni Tony. Crezi că am fost folosit? N-am nicio nemulţumire faţă de asta; sunt
dispus oricând să fiu folosit în felul ăsta.

—    Haide, Tony, spuse Rebecca, termină cu glumele. Nu mai gândi cu capul tău cel mic.

—    Capul cel mic?

—    Cu scula!

Tony începu să zâmbească larg, iar Rebecca se răsti:

—    Ce nemernic eşti! Ştiai ce vreau să spun, voiai doar să mă faci să vorbesc urât. Fii mai
serios, Tony, nu mai avem mult timp. Nu ai cum să spui că n-ai fost afectat de ce s-a întâmplat
cu Pam.

Tony încetă să zâmbească.

—    Păi, faptul că mi s-au dat papucii dintr-o dată m-a făcut să mă simt... mă rog, aruncat la
gunoi. Dar încă mai am speranţe.

—    Tony, spuse Rebecca, mai ai încă mult de lucrat la relaţiile cu femeile. Nu mai cerşi, e
umilitor. Tu spui că ele te pot folosi în absolut orice fel doresc, pentru că nu vrei de la ele decât
un singur lucru: să ţi-o pui. în felul ăsta te umileşti singur, şi pe ele de asemenea.

—    Eu nu m-am gândit că l-aş folosi pe Tony, spuse Pam. Mi s-a părut că totul e reciproc. Dar,
ca să fiu sinceră, la momentul acela nu m-am gândit prea mult. Am intrat pe pilot automat.

—    Ca şi mine, cu mult timp în urmă. Pilot automat, spuse Philip încet.

Pam tresări. Privi spre Philip câteva secunde, apoi în jos.

—    Am o întrebare pentru tine, spuse Philip.

Cum Pam nu îşi ridică privirea, Philip adăugă:

—    O întrebare pentru tine, Pam.

Pam îşi înălţă capul şi îl privi în ochi. Ceilalţi schimbară priviri pe furiş.

—    Acum douăzeci de minute ai spus „dezamăgire faţă de viaţa universitară". Dar acum câteva
săptămâni ai spus că, atunci când ai intrat la doctorat, te gândeai serios la filosofie, chiar să îl
studiezi pe Schopenhauer. Dacă aşa stau lucrurile, atunci îţi pun această întrebare: am fost
un profesor chiar atât de catastrofal?

—    Nu am spus niciodată că ai fost un profesor slab, răspunse Pam. Ai fost unul dintre cei mai
buni profesori pe care i-am avut vreodată.

Philip o privea fix pe Pam, uimit.

—    Spune-ne ce simţi, Philip, îl îndemnă Julius.

Când Philip refuză să răspundă, Julius spuse:

—    Iţi aminteşti totul, fiecare cuvânt pe care l-a spus Pam. Mă gândesc că ce spune ea
contează destul de mult pentru tine.
Philip rămase tăcut.

Julius se întoarse spre Pam.

—    Mă gândesc la cuvintele tale — că Philip a fost unul dintre cei mai buni profesori pe care i-
ai avut vreodată. Asta probabil că a accentuat sentimentul de dezamăgire şi trădare.

—    Corect. Julius, mă pot baza pe tine de fiecare dată.

Stuart repetă cuvintele lui Pam:

—    Unul dintre cei mai buni profesori pe care i-ai avut vreodată! Sunt absolut uluit de asta.
Sunt uluit că ai spus ceva atât de... de generos despre Philip. E un pas enorm.

—    Nu îi acordaţi prea multă importanţă, spuse Pam. Julius a mers direct la ţintă: cel mult,
faptul că era un profesor bun a făcut ca toată întâmplarea să fie şi mai oribilă.

Tony, puternic afectat de remarca lui Gill despre relaţia lui cu Pam, deschise următoarea
şedinţă adresându-i-se direct lui Pam:

—    Asta e... cum ar veni, cam stânjenitor, dar am ascuns ceva. Aş vrea să spun că mă simt mult
mai deprimat de sfârşitul relaţiei noastre decât am recunoscut. Nu am greşit cu nimic faţă de
tine — tu şi cu mine am fost... ăăă, împreună... voiam amândoi să facem sex, iar acum eu
sunt persoana non grata...

—    Persona non grata, şopti încet Philip.

—    Persona non grata, continuă Tony, şi am senzaţia că sunt pedepsit. Nu mai suntem
apropiaţi şi cred că asta îmi lipseşte. Mai demult am fost prieteni, apoi iubiţi, iar acum... e ca şi
cum... totul este suspendat... nimic... tu mă eviţi. Iar Gill are dreptate: a fost umilitor ca dracu'
să mi se dea papucii în public. în momentul acesta nu primesc nimic din partea ta, nici nu ne-o
punem, nici nu suntem prieteni.

—    Of, Tony, îmi pare atât de rău. Am făcut o greşeală... eu... noi... nu ar fi trebuit să facem
asta niciodată. Şi pentru mine e stânjenitor.

—    Atunci ce zici să revenim la cum eram înainte?

—    înainte?

—    Doar prieteni, atât. Să ieşim împreună după grup, cum fac toţi cei de aici, în afară de amicu'
Philip, care parcă începe să se mai dea pe brazdă.

Tony se întinse şi îl bătu afectuos pe umăr pe Philip.

—    Ştii, să vorbim despre grup, tu să-mi povesteşti despre cărţi, chestii de-astea.

—    Ce spui mi se pare foarte elevat, răspunse Pam. Şi... ar fi o premieră pentru mine; de obicei
la mine, după o aventură, urmează o despărţire zgomotoasă şi categorică.

—    Mă întrebam, Pam, interveni Bonnie, dacă păstrai distanţa faţă de Tony din cauză că te
temeai că el va interpreta o atitudine amicală ca pe o invitaţie sexuală.

—    Da, exact, era şi asta; asta e o parte importantă a poveştii. Tony e, intr-adevăr, puţin
obsesiv.
—    Păi, spuse Gill, există un remediu evident: clarifică situaţia. Fii directă cu el. Ambiguitatea
înrăutăţeşte lucrurile. Acum câteva săptămâni ai evocat posibilitatea ca voi doi să vă întâlniţi,
mai târziu, după şedinţele grupului. Era ceva adevărat sau doar o modalitate ipocrită de a mai
îndulci despărţirea? Asta nu face decât să tulbure apele. îl ţine pe Tony în suspans.

—    Da, exact! spuse Tony. Declaraţia de acum câteva săptămâni că ar putea fi posibil ca noi să
continuăm, în viitor, a însemnat mult pentru mine. încerc să menţin o linie de echilibru, ca să
păstrez această posibilitate.

—    Şi, spuse Julius, prin asta ai renunţat la şansa de a lucra la problemele tale, deşi acest grup
şi cu mine suntem încă disponibili.

—    Ştii, Tony, spuse Rebecca, sexul nu e cel mai important lucru, nu e singurul lucru de pe
lume.

—    Ştiu, ştiu, de asta am deschis azi subiectul ăsta. Ai şi tu puţină îngăduinţă!

După o scurtă tăcere, Julius spuse:

—    Deci, Tony, continuă să abordezi problemele.

Tony se întoarse spre Pam:

—    Flai să facem ce spune Gill, să clarificăm situaţia, ca nişte oameni maturi. Tu ce îţi doreşti?

—    Eu îmi doresc să revenim la situaţia dinainte. Doresc ca tu să mă ierţi pentru că te-am făcut
de râs prin acea mărturisire inopinată. îmi eşti drag, Tony, ţin la tine. Acum câteva zile i-am
auzit pe studenţii mei folosind o expresie, „amici de sex"; poate că asta eram noi şi atunci a fost
plăcut, dar nu mi se mai pare o idee bună acum sau în viitor — grupul e mai important. Hai să
ne concentrăm pe munca noastră de aici.

—    Sunt de acord. Sunt pregătit să fac asta.

—    Deci, Tony, spuse Julius, eşti eliberat. Poţi acum să vorbeşti despre toate gândurile pe care
le-ai păstrat pentru tine în ultimul timp. Despre tine, despre Pam sau despre grup.

In şedinţele care mai rămăseseră, Tony reveni la rolul său din cadrul grupului. O îndemnă pe
Pam să se concentreze pe sentimentele ei faţă de Philip. Atunci când breşa potenţială creată de
faptul că ea îl lăudase pe Philip ca profesor nu se concretiză, Tony o îndemnă să se străduiască
mai mult să înţeleagă motivul care făcea ca resentimentele ei faţă de Philip să rămână
incandescente, deşi putea să-i ierte pe ceilalţi din grup.

—    Am spus deja, răspunse Pam, că, în mod evident, e mult mai uşor să-i iert pe ceilalţi, pe
Rebecca, pe Stuart sau pe Gill, pentru că nu am fost victima personală a greşelilor acestora.
Ceea ce au făcut ei nu mi-a schimbat viaţa. Dar mai e ceva. Ii pot ierta pe ceilalţi deoarece au
arătat că au re-muşcări şi, mai presus de orice, pentru că s-au schimbat. Eu m-am schimbat.
Acum cred că e posibil să ierţi persoana, chiar dacă nu şi actul. Cred că aş fi în stare să iert un
Philip schimbat. Dar el nu s-a schimbat. Mă întrebaţi de ce pot să-l iert pe Julius... păi, uitaţi-vă
la el: tot timpul se gândeşte la ceilalţi. Şi, după cum sunt sigură că v-aţi dat seama cu toţii, el ne
face, din iubire, şi un ultim dar: ne învaţă să murim. L-am cunoscut pe vechiul Philip şi pot să
declar că bărbatul care stă acolo e aceeaşi persoană. Cel mult, acum e mai rece şi mai arogant.

După o scurtă pauză, Pam adăugă:


—    Iar nişte scuze din partea lui n-ar strica.

—    Philip nu s-a schimbat? spuse Tony. Cred că vezi ceea ce vrei tu să vezi. înainte umbla tot
timpul după femei. Asta s-a schimbat.

Tony se întoarse spre Philip.

—    N-ai spus-o foarte explicit, dar acum e altfel. Nu-i aşa?

Philip aprobă din cap.

—    Viaţa mea s-a schimbat foarte mult. Nu am mai fost cu o femeie de doisprezece ani.

—    Asta nu ţi se pare schimbare? o întrebă Tony pe Pam.

—    Sau reformare? spuse Gill.

înainte ca Pam să apuce să răspundă, Philip interveni:

—    Reformă? Nu, nu este exact. Ideea de reformare nu a jucat niciun rol. Daţi-mi voie să
clarific: eu nu mi-am schimbat viaţa sau, cum s-a spus aici, dependenţa mea sexuală în virtutea
vreunei hotărâri morale. M-am schimbat pentru că viaţa mea era o agonie — devenise de
nesuportat.

—    Cum ai făcut ultimul pas? Care a fost picătura care a umplut paharul? întrebă Julius.

Philip ezita, întrebându-se dacă să-i răspundă lui Julius. Apoi inspiră profund şi începu, vorbind
mecanic, ca şi cum ar fi fost întors cu cheia:

—    într-o seară mergeam cu maşina spre casă, după o orgie prelungită cu o femeie
extraordinar de frumoasă, şi mă gândeam că acum, mai mult decât oricând altcândva în viaţa
mea, obţinusem tot ceea ce doream. îmi făcusem plinul. Mirosul sevelor sexuale din maşină era
copleşitor. Totul trăsnea a came fetidă: aerul, mâinile mele, părul meu, hainele şi respiraţia
mea. Era ca şi cum tocmai aş fi făcut baie într-o cadă plină cu parfum de femeie. Şi apoi am
văzut cum, la orizontul minţii mele, dorinţa îşi recăpăta forţele, pregătindu-se să scoată capul
din nou. Acesta a fost momentul. Dintr-o dată a început să-mi fie greaţă de viaţa mea.
Am vomitat. Atunci...

Philip se întoarse spre Julius.

—    ... mi-am adus aminte de remarca ta despre epitaful meu. Şi atunci mi-am dat seama că
Schopenhauer avea dreptate: viaţa e o suferinţă permanentă, iar dorinţa de nepotolit. Roata
suferinţei se învârte la nesfârşit; trebuia să găsesc o modalitate de a scăpa de pe roată, acela
fiind momentul în care am început, în mod deliberat, să-mi modelez viaţa în funcţie de-a lui.

—    Şi asta a funcţionat pentru tine, în toţi aceşti ani? întrebă Julius.

—    Până acum, până la acest grup.

—    Dar acum eşti mult mai bine, Philip, spuse Bonnie. Eşti mult mai deschis, mult mai
abordabil. O să-ţi spun adevărul — modul în care puteai să te porţi atunci când ai venit prima
oară aici... vreau să spun că nu mi-aş fi putut imagina niciodată că eu sau altcineva ar veni la
tine pentru terapie.

—    Din nefericire, răspunse Philip, „a fi deschis" aici înseamnă că trebuie să împărtăşesc


nefericirea tuturor. Asta pur şi simplu îmi sporeşte nefericirea. Spune-mi, la ce poate fi bun
acest „a fi deschis"? Când eram „în viaţă" eram nenorocit. în ultimii doisprezece ani am fost un
vizitator al vieţii, un observator al spectacolului trecător şi...

Philip îşi răşchiră degetele, ridicând şi coborând mâinile ca să sublinieze ce avea de spus:

—    ... am trăit în linişte. Iar acum, când acest grup m-a forţat să fiu din nou „în viaţă", sunt din
nou angoasat. V-am spus despre agitaţia care m-a cuprins după ce am părăsit grupul, acum
câteva săptămâni. Nu mi-am recăpătat vechiul calm.

—    Cred că există o eroare în teoria ta, Philip, spuse Stuart, care are legătură cu declaraţia că
erai „în viaţă".

—    Şi eu voiam să spun acelaşi lucru, interveni Bonnie. Nu cred că ai fost vreodată în viaţă, cu
adevărat în viaţă. N-ai spus niciodată că ai fi avut o relaţie adevărată, afectuoasă. N-am auzit
nimic despre prieteni, iar în privinţa femeilor, ai spus tu însuţi că erai un vânător.

—    E adevărat, Philip? întrebă Gill. Nu ai avut niciodată o relaţie adevărată?

Philip scutură din cap.

—    Toţi cei cu care am interacţionat mi-au provocat suferinţă.

—    Şi părinţii tăi? întrebă Stuart.

—    Tatăl meu era distant şi depresiv cronic, cred. S-a sinucis când aveam treisprezece ani.
Mama a murit acum câţiva ani, dar mă înstrăinasem de ea cu vreo douăzeci de ani în urmă. Nu
am participat la înmormântarea ei.

—    Fraţi? Surori? întrebă Tony.

Philip scutură din cap.

—    Am fost singur la părinţi.

—    Ştii la ce mă gândesc? spuse Tony. Când eram copil, nu voiam să mănânc mai nimic din ce
gătea mama. Spuneam tot timpul „nu-mi place", iar ea îmi răspundea de fiecare dată „de unde
ştii că nu-ţi place, dacă nici măcar n-ai gustat?" Felul în care priveşti tu viaţa îmi aduce
aminte de asta.

—    Multe lucruri, răspunse Philip, pot fi cunoscute în virtutea simplei raţiuni. Toată geometria,
de exemplu. Unii pot suferi, ocazional, o experienţă dureroasă şi să o extrapoleze asupra
întregului. Iar alţii pot privi, citi şi îi pot observa pe ceilalţi.

—    Dar tipul tău, Schopenhauer, spuse Tony, n-ai spus că pentru el era o mare chestie să îşi
asculte propriul trup, să se bazeze pe — cum ai spus? — „experienţa instanţă"?

—    Experienţa imediată.

—    Exact, experienţa imediată. Atunci n-ai fi de acord că iei o decizie importantă pe baza unor
informaţii de mâna a doua, adică informaţii care nu ţin de experienţa ta imediată?

—    Observaţia ta e foarte bună, Tony, dar mi-a ajuns câtă experienţă directă am avut după
acea şedinţă cu „ziua mărturisirilor".
—    Revii din nou la acea şedinţă, Philip. Se pare că a fost un punct de inflexiune, spuse Julius.
Poate că ar fi timpul să descrii ce ţi s-a întâmplat după ea.

Ca şi înainte, Philip făcu o pauză, inspiră profund, apoi începu să relateze metodic sentimentele
care l-au încercat după sfârşitul acelei şedinţe. în timp ce vorbea despre agitaţia şi incapacitatea
sa de a-şi controla tehnicile de liniştire a minţii, începu să devină vizibil agitat. Apoi, în timp ce
descria cum reziduurile mentale care îi pluteau în cap îşi făceau loc în mintea sa, în loc să se
îndepărteze, pe frunte începură să-i strălucească picături de transpiraţie. Iar apoi, în timp ce
vorbea despre reemergenţa sinelui său primitiv şi rapace, pete de sudoare apărură la subsuorile
cămăşii sale roşu pal, iar pe bărbie, pe nas şi pe ceafă îi curgeau şiroaie de transpiraţie. în
cameră era tăcere desăvârşită; toţi erau fascinaţi de revărsarea de cuvinte şi de apă a lui Philip.

Se opri, inspiră din nou adânc, şi continuă:

—    Gândurile mele îşi pierduseră coerenţa; tot felul de imagini îmi inundau haotic mintea:
amintiri pe care le uitasem de mult. îmi aminteam unele lucruri despre cele două episoade
sexuale dintre mine şi Pam. Şi îi vedeam faţa, nu cea de acum, ci cea de atunci, din urmă cu
cincisprezece ani, cu o claritate supranaturală. Era strălucitoare; aş fi vrut s-o prind în mâini şi...

Philip era pregătit să nu ascundă nimic, nici gelozia sa dureroasă, nici mentalitatea de om al
peşterii care o posedă pe Pam, nici măcar imaginea lui Tony cu antebraţe de Popeye, dar acum
era copleşit de o diaforeză abundentă, care îî udă până la piele. Se ridică şi ieşi din cameră,
spunând:

—    Sunt ud leoarcă; trebuie să plec.

Tony ţâşni după el. După trei sau patru minute, cei doi reintrară în cameră. Philip purta acum
pulovărul cu San Francisco Giants al lui Tony, care rămăsese în tricoul negru şi mulat.

Philip nu privi pe nimeni, ci se prăbuşi pur şi simplu pe scaun, evident extenuat.

—    Toată lumea a supravieţuit, spuse Tony.

—    Dacă n-aş fi căsătorită, spuse Rebecca, m-aş putea îndrăgosti de voi amândoi, pentru ceea
ce tocmai aţi făcut.

—    Eu sunt disponibil, spuse Tony.

—    Nu comentez, spuse Philip. Eu am terminat pe ziua de azi. Sunt secat.

—    Secat? Prima ta glumă aici, Philip. îmi place, spuse Rebecca.

Unii nu pot să scape de propriile lanţuri, dar pot, totuşi, să-şi elibereze prietenii.158

39
în sfârşit, celebritatea
Există puţine lucruri pe care Schopenhauer să le fi vituperat mai mult decât dorinţa de
celebritate. Şi totuşi, o, cât de mult o dorea!

Celebritatea joacă un rol important în ultima lui carte, Parerga şi paralipomena, o compilaţie în
două volume de observaţii disparate, eseuri şi aforisme, încheiată în 1851, cu nouă ani înaintea
morţii sale. Cu o profundă senzaţie de împlinire şi uşurare, Schopenhauer a terminat cartea şi
a spus: „îmi voi şterge peniţa şi voi spune «restul e tăcere.»"159

Dar găsirea unui editor era o provocare: niciunul dintre editorii lui anteriori nu voia să aibă de-a
face cu ea, după ce pierduseră prea mulţi bani cu celelalte lucrări ale filosofului, rămase
necitite. Chiar şi capodopera sa, Lumea ca voinţă şi reprezentare, se vânduse în doar
câteva exemplare şi primise o singură recenzie, mediocră. în cele din urmă, unul dintre
„apostolii" lui loiali a convins, în 1853, un librar berlinez să tipărească 750 de
exemplare. Schopenhauer avea să primească zece exemplare gratuite, dar nu şi drepturi de
autor.

Primul volum din Parerga şi paralipomena conţine o serie uimitoare de trei eseuri despre cum
să câştigi şi să păstrezi senzaţia valorii de sine. Primul eseu, Ce este un om, descrie modul în
care gândirea creatoare produce o senzaţie de bogăţie interioară. O astfel de cale aduce
respect de sine şi îi oferă unui om posibilitatea de a depăşi vacuitatea şi plictiseala
fundamentale ale vieţii, care au ca rezultat urmărirea neîncetată a cuceririlor sexuale, a
călătoriilor şi a jocurilor de noroc.

Al doilea eseu, Ce are un om, analizează tehnicile principale de compensare a sărăciei


interioare: acumularea nesfârşită de bunuri, care, până la urmă, face ca omul să fie posedat de
posesiunile sale.

Al treilea eseu, Ce reprezintă un om, este cel care exprimă cel mai clar viziunea sa asupra
celebrităţii. Valoarea personală sau meritul interior sunt achiziţia esenţială, în timp ce
celebritatea este ceva secundar, o simplă umbră a meritului: „Adevărată valoare are nu
celebritatea, ci acel lucru care ne face să o merităm... cea mai mare fericire a unui om nu este
faptul că posteritatea va şti ceva despre el, ci că el însuşi are idei care merită gândite şi păstrate
timp de secole."160 Respectul de sine bazat pe meritul interior produce o autonomie personală
care nu ne poate fi smulsă — ea ţine de puterea noastră —, în timp ce celebritatea nu ţine de
propria putinţă.

Schopenhauer ştia că eliminarea dorinţei de celebritate nu era uşoară; el o asemăna cu


„extragerea unui spin încăpăţânat din carnea noastră"161 şi era de acord cu Tacit, care scrisese
că: „Setea de celebritate este ultimul lucru la care renunţă oamenii înţelepţi." Iar Schopenhauer
însuşi nu fusese niciodată în stare să renunţe la setea de celebritate. Scrierile sale sunt pline de
amărăciunea lipsei de succes. Căuta regulat în ziare şi reviste o menţionare, de orice fel, a lui
sau a operei lui. Atunci când pleca în călătorie, îi lăsa această sarcină lui Julius Frauenstădt, cel
mai loial discipol al său. Deşi nu îşi putea stăpâni iritarea că e ignorat, în cele din urmă se
resemnă cu ideea că nu va cunoaşte celebritatea în timpul vieţii. în introducerile la ultimele sale
cărţi,

Schopenhauer se adresează explicit generaţiilor viitoare, care urmau să-l descopere.

Şi atunci se întâmplă ceea ce părea de negândit. Parerga şi paralipomena, exact cartea în care
descria nebunia căutării faimei, îl făcu celebru. în această ultimă lucrare el îşi mai înmuiase
pesimismul, stopase fluxul ieremiadelor şi oferea sfaturi înţelepte despre cum trebuie trăit. Deşi
nu a renunţat niciodată la convingerile sale că viaţa nu e altceva decât „o peliculă mucegăită pe
suprafaţa pământului"162 şi „o întrerupere inutilă şi deranjantă a nemişcării beatifice
a nimicului"163, în Parerga şi paralipomena aborda o cale mai pragmatică. Nu avem de ales,
spunea el, suntem condamnaţi la viaţă şi, ca atare, trebuie să încercăm să trăim cu cât mai
puţină durere posibil. (Schopenhauer a considerat întotdeauna fericirea o stare negativă —
absenţa suferinţei — şi a preţuit maxima lui Aristotel: „Cel prudent aspiră nu la plăcere, ci la
lipsa durerii."164)

în consecinţă, Parerga şi paralipomena oferă lecţii despre cum să gândim independent, cum să
rămânem sceptici şi raţionali, cum să evităm alinarea supranaturalului, cum să avem o părere
bună despre noi înşine, să păstrăm obiective modeste şi să evităm să ne ataşăm de ceea ce
poate fi pierdut. Chiar dacă „toţi trebuie să joace în marele spectacol de păpuşi al vieţii şi să
simtă sforile care ne pun în mişcare"165, există, totuşi, consolare în păstrarea
perspectivei distante a filosofului că, din punctul de vedere al eternităţii, nimic nu contează cu
adevărat — totul trece.

Parerga şi paralipomena introduce un ton nou. Deşi continuă să sublinieze tragica şi lamentabila
suferinţă a existenţei, ea adaugă dimensiunea conexiunii — adică suntem inexorabil conectaţi
unii cu alţii, prin comunitatea suferinţei noastre. într-un pasaj remarcabil, marele mizantrop
manifestă o viziune mai îngăduitoare şi mai indulgentă asupra semenilor săi, bipedele:

Modalitatea corectă de adresare între doi oameni

ar trebui să fie, în loc de Domnule..., Colegul meu de

suferinţă. Oricât de straniu ar putea părea, este în concordanţă cu faptele, îl pune pe celălalt
într-o lumină corectă şi ne aminteşte de aceste lucruri cât se poate de necesare — toleranţa,
răbdarea, îngăduinţa şi iubirea celuilalt — de care toţi avem nevoie şi pe care, prin urmare, toţi
le datorăm celorlalţi.166

Câteva propoziţii mai târziu, Schopenhauer adaugă o idee care ar putea servi foarte bine drept
paragraf introductiv al unui tratat contemporan de psihoterapie:

Ar trebui să tratăm cu indulgenţă orice nebunie, eşec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce
avem în faţă sunt, pur şi simplu, propriile noastre eşecuri, nebunii şi vicii. Nu sunt altceva decât
eşecurile umanităţii căreia îi aparţinem şi noi şi, în consecinţă, toţi avem ascunse în interiorul
nostru aceleaşi eşecuri.

Nu ar trebui să îi înfierăm pe ceilalţi din cauza acestor vicii doar pentru că ele nu se manifestă la
noi în această clipă.167

Parerga şi paralipomena a fost un mare succes, generând mai multe compilaţii de selecţiuni,
publicate separat sub titluri mai populare (Aforisme despre înţelepciunea practică, Sfaturi şi
Maxime: înţelepciunea vieţii, Gândurile despre viaţă ale lui Schopenhauer, Arta literaturii,
Religia: Un dialog). în curând, cuvintele lui Schopenhauer erau pe buzele tuturor oamenilor
educaţi din Germania. Chiar şi în Danemarca vecină, Kierkegaard a scris în jurnalul său, în 1854,
că „toţi bârfitorii literari, jurnaliştii şi scriitoraşii au început să-şi facă de lucru cu S."168

în cele din urmă, laudele au apărut şi în presă. Marea Britanie, aproape o ţară natală pentru
Arthur, a fost prima care l-a onorat cu o recenzie uluitoare (intitulată „Iconoclasm în filosofia
germană"), în prestigioasa Westminister Review. La puţin timp, această recenzie a fost tradusă
şi citită în toată Germania. Articole similare au început imediat să apară în Franţa şi Italia, iar
viaţa lui Schopenhauer s-a schimbat radical.

Vizitatori curioşi se îngrămădeau la Englischer Hof să-l vadă pe filosof mâncând. Richard
Wagner i-a trimis libretul original de la Inelul Nibelungilor, cu dedicaţie. Universităţile au
început să predea opera lui, societăţile academice se ofereau să-l primească printre membrii
lor, scrisori apologetice soseau la poştă, cărţile lui anterioare au reapărut în librării, oamenii din
oraş îl salutau pe stradă şi pudelii asemănători cu cel al lui Schopenhauer se vindeau ca pâinea
caldă la magazinele de animale.

Extazul şi încântarea lui Schopenhauer erau foarte vizibile. Atunci a scris: „Dacă o pisică e
mângâiată, toarce; la fel de inevitabil, dacă un om e lăudat, pe faţa lui se vor citi extazul şi
încântarea"169, exprimându-şi speranţa că „soarele de dimineaţă al celebrităţii mele va auri cu
primele sale raze seara vieţii mele, împrăştiindu-i posomoreala"170. Când eminenta sculptoriţă
Elisabeth Ney a venit la Frankfurt pentru patru săptămâni ca să-i facă un bust, Arthur torcea:
„Lucrează toată ziua, în apartamentul meu. Când ajung acasă bem cafea împreună, stăm
împreună pe canapea, iar eu mă simt ca şi cum am fi căsătoriţi".171

Arthur nu mai vorbise atât de tandru şi de mulţumit despre viaţa casnică de pe vremea celei
mai frumoase perioade din viaţa sa: cei doi ani petrecuţi în Le Havre, la familia Blesimaire, când
era copil.

Niciun bărbat aflat la sfârşitul vieţii sale nu va dori să o ia din nou de la capăt, dacă e sincer şi în
deplinătatea facultăţilor sale. Mai degrabă va prefera să aleagă nonexistenţa completă.172

40

Unul câte unul membrii grupului intrară în cameră pentru penultima şedinţă copleşiţi de
sentimente contrastante: unora le părea rău pentru sfârşitul apropiat al grupului, unii se
gândeau la problemele personale pe care nu le rezolvaseră, unii cercetau faţa lui Julius ca şi
cum ar fi vrut să şi-o întipărească în minte, dar toţi erau extrem de curioşi să afle ce reacţie va
avea Pam la dezvăluirile lui Philip din şedinţa anterioară.

Dar Pam nu le oferi satisfacţie; în schimb, scoase o foaie de hârtie din geantă, o despături încet
şi citi cu voce tare:

Un tâmplar nu vine la mine să-mi spună „ascultă-mi discursul despre arta tâmplăriei". In
schimb, el încheie un contract pentru o casă şi o construieşte... fă şi tu acelaşi lucru: mănâncă
aşa cum face un bărbat; bea ca un bărbat... căsătoreşte-te, fă copii, ia parte la viaţa civică,
învaţă cum să suporţi insultele şi să-i tolerezi pe ceilalţi.173

Apoi, întorcându-se spre Philip, spuse:

—    Scrisă de... ghici cine!

Philip dădu din umeri.

—    Omul tău, Epictet. De asta am adus-o aici. Ştiu că îl admiri; i-ai adus Iui Julius una dintre
fabulele sale. De ce îl

citez? Mă refer doar la ideea enunţată de Tony, Stuart şi de alţii săptămâna trecută, că tu nu ai
fost niciodată „în viaţă". Cred că ai selectat ce te aranja din varii opere filosofice ca să-ţi justifici
poziţia şi...

—    Pam, asta este penultima noastră şedinţă, o întrerupse Gill. Dacă e vorba de încă una dintre
tiradele tale „şo pe Philip", eu personal nu cred că am timp pentru asta. Fă ceea ce-mi spui mie
să fac. Fii mai realistă şi vorbeşte despre sentimentele tale. Nu se poate să nu ai o reacţie
puternică faţă de ce a spus Philip la ultima noastră şedinţă.

—    Nu, nu, ascultă-mă până la capăt, spuse Pam repede. Asta nu e ceva de genul „şo pe
Philip". Motivaţiile mele sunt diferite. Fierul se răceşte. încerc că spun ceva care să-i fie de
ajutor lui Philip. Cred că a agravat modul în care evită viaţa căutând sprijin în filosofie. Ia de la
Epictet, atunci când are nevoie de el, dar îl trece cu vederea pe acelaşi Epictet atunci când nu
are nevoie.

—    Asta e o observaţie excelentă, spuse Rebecca. Pui degetul pe ceva important. Ştii, am
cumpărat o cărticică intitulată înţelepciunea lui Schopenhauer de la un anticariat şi, în ultimele
câteva seri, am citit de prin ea. E foarte haotică: anumite părţi sunt fabuloase, altele sunt
revoltătoare. Există un pasaj pe care l-am citit ieri şi care m-a terminat. Spune că, dacă intrăm
într-un cimitir, batem în pietrele funerare şi întrebăm spiritele care sălăşluiesc acolo dacă le-ar
plăcea să trăiască din nou, toate ar refuza categoric.

Rebecca se întoarse spre Philip.

—    Tu crezi aşa ceva?

Fără să aştepte răspunsul lui, Rebecca spuse:

—    Ei bine, eu nu cred. Nu vorbeşte în numele meu. Aş vrea să verific asta. Am putea vota?

—    Eu aş alege să trăiesc din nou. Viaţa e o porcărie, dar e şi mişto, spuse Tony.

Un cor de „şi eu" se auzi dinspre întregul grup.

—    Eu aş ezita pentru un singur motiv, spuse Julius. Ideea de a suporta încă o dată durerea
morţii soţiei mele; dar, chiar şi aşa, aş spune da. îmi place să trăiesc.

Doar Philip rămase tăcut.

—    îmi pare rău, spuse el, dar eu sunt de acord cu Schopenhauer. Viaţa e suferinţă, de la
început până la sfârşit. Ar fi fost mai bine dacă viaţa, întreaga viaţă, nu ar fi existat.

—    Mai bine să nu fi existat pentru cine? întrebă Pam. Pentru Schopenhauer, vrei să spui?
Pentru oamenii din camera aceasta se pare că nu.

—    Schopenhauer nu este deloc singurul care susţine asta. Gândiţi-vă la milioanele de budişti.


Aduceţi-vă aminte că primul din cele patru nobile adevăruri ale lui Buddha este că viaţa e
suferinţă.

—    Tu vorbeşti serios, Philip? Ce s-a întâmplat cu tine? Când eram studentă vorbeai strălucit
despre modurile de argumentaţie filosofică. Ce fel de argument este acesta? Adevăr prin
proclamare? Adevăr prin apel la autoritate? Asta e modalitatea religiei, dar cu siguranţă că tu îl
urmezi pe Schopenhauer în privinţa ateismului său. Şi nu te-ai gândit că Schopenhauer era un
depresiv cronic, iar Buddha trăia într-un loc şi la o vreme când suferinţa umană —
epidemii, foamete — făcea ravagii şi că atunci, într-adevăr, viaţa era pentru cei mai mulţi doar o
suferinţă? Nu te-ai gândit...
—    Ce fel de argument filosofic este acesta? răspunse Philip. Orice boboc de la Litere cunoaşte
diferenţa dintre geneză şi validitate.

—    Staţi, staţi, interveni Julius. Haideţi să ne oprim pentru o clipă şi să facem o evaluare.

Cercetă grupul din priviri.

—    Cum vă simţiţi, voi ceilalţi, faţă de ultimele câteva minute?

—    E o chestie bună, spuse Tony. Dau lucrurile pe faţă. Dar cu mănuşi.

—    Da, e mai bine decât priviri furioase tăcute şi pumnale ascunse, spuse Gill.

—    Da, şi mie îmi place mai mult aşa, confirmă şi Bonnie, între Pam şi Philip sar scântei, dar
unele mai reci.

—    Şi mie, spuse Stuart, până acum câteva minute.

—    Stuart, spuse Julius, la prima ta şedinţă aici ne-ai spus că soţia ta te acuză că te exprimi
telegrafic.

—    Da, azi eşti laconic. Nu te costă nimic să mai adaugi câteva cuvinte, spuse Bonnie.

—    Corect. Poate că regresez din cauză că... înţelegeţi, din cauză că asta e penultima şedinţă.
Nu sunt sigur, nu mă simt trist; ca de obicei, trebuie să îmi deduc sentimentele. Dar iată ceea ce
ştiu, Julius: îmi place că ai grijă de mine, că mă abordezi şi te ocupi de mine. Ce zici de asta?

—    Asta e minunat, şi voi continua să fac asta. Ai spus că ţi-a plăcut discuţia dintre Pam şi Philip
„până acum câteva minute". Deci, ce e cu aceste ultime minute?

—    La început părea cordială, semăna cu o hârâială de familie. Dar ultima remarcă a lui Philip...
asta a avut ceva neplăcut. Adică remarca începea cu „orice boboc de la Litere". Nu mi-a plăcut
asta, Philip. A fost răutăcios. Dacă mi-ai fi spus mie asta, m-aş fi simţit insultat. Şi ameninţat —
nici măcar nu sunt sigur că ştiu ce înseamnă un argument filosofic.

—    Sunt de acord cu Stuart, spuse Rebecca. Spune-mi, Philip, ce simţeai tu? Ai vrut s-o insulţi
pe Pam?

—    S-o insult? Nu, deloc. E ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l fac, răspunse Philip. Mă
simţeam... ăăă... bucuros sau uşurat — nu sunt sigur care e cuvântul potrivit — auzind-
o spunând că fierul nu mai e încins la roşu. Să vedem ce ar mai fi... Ştiam că unul dintre
motivele pentru care a venit cu citatul din Epictet era de a mă încurca şi de a mă prinde. Era
evident. Dar mi-am amintit ce mi-a spus Julius atunci când am adus acea fabulă pentru el — că
i-a făcut plăcere acest efort şi grija din spatele lui.

—    Deci, spuse Tony, dă-mi voie să fac pe Julius. Iată ce înţeleg eu: voiai să spui ceva, dar
cuvintele tale au ajuns să spună cu totul altceva.

Philip îl privi întrebător.

—    Adică, spuse Tony, ai spus că ultimul lucru pe care voiai să-l faci era s-o insulţi pe Pam. Şi
totuşi, exact asta ai făcut, nu-i aşa?

Philip aprobă din cap fără tragere de inimă.


—    Deci, continuă Tony, vorbind ca un avocat plin de succes în interogarea unui martor,
trebuie să-ţi aduci intenţiile şi comportamentul pe aceeaşi lungime de undă. Trebuie să le faci
congruente; am spus bine cuvântul?

Tony privi spre Julius, care aprobă din cap.

—    Şi acesta e motivul pentru care trebuie să faci terapie. Despre asta e vorba în terapie,
despre congruenţă.

—    Bine argumentat, spuse Philip. N-am niciun contra-argument. Ai dreptate. De asta am


nevoie de terapie.

—    Ce?

Lui Tony nu-i venea să-şi creadă urechilor. Privi spre Julius, care îi făcu din cap un semn de
„bravo".

—    Prindeţi-mă, o să leşin, spuse Rebecca, îăsându-se să alunece în scaun.

—    Şi eu, spuseră Bonnie şi Gill, lăsându-se şi ei să alunece în scaunele lor.

Philip privi în jur, spre cei jumătate din membrii grupului care se prefăceau leşinaţi, şi, pentru
prima oară de la intrarea sa în grup, zâmbi larg. Apoi puse capăt amuzamentului din grup,
revenind la problema abordării personale a psihoterapiei.

—    Remarca Rebeccăi despre ideea lui Schopenhauer cu pietrele funerare implică faptul că
abordarea mea sau orice altă abordare bazată pe acest punct de vedere nu este validă. Aş vrea
să nu uitaţi că m-am luptat ani de zile cu o afecţiune gravă, pe care Julius nu a reuşit s-o
vindece, şi nu m-am vindecat decât modelându-mi viaţa după cea a lui Schopenhauer.

Julius îl sprijini imediat pe Philip:

—    Nu neg că ai făcut treabă bună. Cei mai mulţi terapeuţi de azi ar spune că nu e posibil să
învingi o dependenţă gravă de sex de unul singur. Tratamentul contemporan implică eforturi pe
termen lung — vorbesc de ani mulţi — într-un program de recuperare structurat, constând
din terapie individuală şi şedinţe de grup de mai multe ori pe săptămână, adesea după
principiile celor doisprezece paşi.

Dar pe vremea aceea nu exista niciun astfel de program de recuperare şi, sincer vorbind, mă
îndoiesc că tu l-ai fi găsit compatibil. Deci, aş vrea să declar oficial că realizarea ta e remarcabilă:
tehnicile prin care ţi-ai controlat impulsurile scăpate de sub control au funcţionat — mai bine
decât orice ţi-am oferit eu, chiar dacă m-am străduit cât am putut.

—    N-am considerat niciodată că n-ai fi făcut asta, spuse Philip.

—    Dar iată o întrebare, Philip: este oare posibil ca metodele tale să fie anacronice?

—    Ana... ce? întrebă Tony.

—    Anacronice, şopti Philip, care stătea lângă Tony, de la prefixul „a-" şi „kronos", timp în
greaca veche, cu alte cuvinte depăşit, perimat.

Tony dădu din cap, în semn de mulţumire.

—    Acum câteva zile, continuă Julius, când mă gândeam cum să te fac să înţelegi asta, mi-a
venit în cap o imagine. Imaginează-ţi un oraş vechi, care a construit un zid înalt, pentru a se
apăra de inundaţiile violente ale râului din apropiere. După mai multe secole, deşi râul a secat
de mult, oraşul încă mai investeşte resurse considerabile în întreţinerea zidului.

—    Vrei să spui, interveni Tony, că el continuă să folosească aceeaşi soluţie, chiar dacă
problema a dispărut, ca şi cum ai purta un bandaj mult timp după ce tăietura s-a vindecat.

—    Exact, spuse Julius. Poate că bandajul e o metaforă şi mai bună — exact la obiect.

—    Nu sunt de acord, spuse Philip adresându-se atât lui Julius, cât şi lui Tony, că rana mea s-a
vindecat sau că izolarea nu mai e necesară. Ca dovadă, nu trebuie decât ca cineva să se uite la
inconfortul extrem pe care îl resimt în acest grup.

—    Asta nu e un etalon bun, spuse Julius. Ai avut foarte puţină experienţă cu apropierea, cu


exprimarea directă a sentimentelor, cu primirea de reacţii şi cu ceea ce presupune confesarea.
Toate acestea sunt noi pentru tine; ai trăit în izolare ani de zile, iar eu te-am aruncat în acest
grup foarte dinamic. Bineînţeles că urma să te simţi inconfortabil. Dar eu mă refer la problema
explicită, la compulsia sexuală, iar asta probabil că a dispărut. Eşti mai bătrân, ai trecut
prin multe, poate că ai intrat pe tărâmul calmului gonadic. E un loc drăguţ, cu o climă bună,
însorită. Am locuit acolo confortabil, timp de mulţi ani.

—    Aş spune, adăugă Tony, că Schopenhauer te-a vindecat, dar acum trebuie să fii vindecat de
soluţia Schopenhauer.

Philip deschise gura să răspundă, dar apoi o închise, meditând la afirmaţia lui Tony.

—    Şi încă ceva, adăugă Julius, atunci când te gândeşti la stresul tău din grup nu uita durerea şi
vinovăţia intens resimţite, din cauză că ai dat întâmplător peste o persoană din trecutul tău.

—    N-am auzit nimic despre vinovăţie din partea lui Philip, spuse Pam.

Philip răspunse imediat, privind spre Pam.

—    Dacă aş fi ştiut atunci ceea ce ştiu acum despre anii de suferinţă pe care i-ai îndurat, n-aş fi
făcut niciodată ceea ce am făcut. După cum am mai spus, ai avut ghinion că mi-ai ieşit în cale.
Persoana care eram atunci nu se gândea la consecinţe. Pilot automat. Acea persoană era pe
pilot automat.

Pam dădu din cap şi îi prinse privirea. Philip îi susţinu privirea o clipă, apoi atenţia lui reveni la
Julius.

—    înţeleg ceea ce vrei să spui despre amplitudinea stresului interpersonal din acest grup, dar
aş insista asupra ideii că ăsta e doar un aspect al problemei. Şi acesta este punctul în care
orientările noastre fundamentale se despart. Sunt de acord că în relaţiile cu alte fiinţe există
stres. Şi probabil şi recompensă; sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte această idee, deşi eu
nu am cunoscut-o niciodată. Cu toate acestea, sunt convins că simplul fapt de a
exista presupune tragedie şi suferinţă. Daţi-mi voie să citez din Schopenhauer, doar două
minute.

Fără să aştepte vreun răspuns, Philip începu să rostească, privind în sus:

—    „în primul rând, un om nu este niciodată fericit, ci îşi petrece întreaga viaţă străduindu-se
să obţină ceva ce crede că îl va face fericit; îşi atinge rareori obiectivul, iar atunci când o face, nu
obţine decât dezamăgire: la sfârşit ajunge, de fapt, o epavă, intrând în port cu catargele şi vela
tura pierdute. în acel moment nu mai contează dacă a fost fericit sau nefericit: pentru că viaţa
lui nu a fost niciodată mai mult decât momentul prezent perpetuu îndepăr-tându-se care
dispare mereu; iar acum s-a terminat."174

După o lungă tăcere, Rebecca spuse:

—    Asta îmi dă fiori.

—    înţeleg ce vrei să spui, îşi exprimă acordul Bonnie.

—    Ştiu că par o profesoară de engleză rigidă, spuse Pam, adresându-se întregului grup, dar vă
îndemn să nu vă lăsaţi influenţaţi de retorică. Citatul nu adaugă nimic substanţial la ceea ce
Philip a spus încontinuu; o spune mai convingător, doar. Schopenhauer a fost un stilist strălucit
şi a scris mai bine decât oricare alt filosof. Cu excepţia lui Nietzsche, desigur — nimeni nu a scris
mai bine decât Nietzsche.

—    Philip, aş vrea să-ţi răspund la remarca despre orientările noastre fundamentale, spuse
Julius. Nu cred că suntem atât de diferiţi pe cât crezi tu. Sunt de acord cu mare parte din ceea
ce tu şi Schopenhauer aţi spus despre tragedia condiţiei umane. Punctul în care tu o iei spre est,
iar eu spre vest este acela în care ajungem la întrebarea ce e de făcut. Cum să trăim? Cum să ne
contemplăm mortalitatea? Cum să trăim cu gândul că suntem simple forme de viaţă, aruncate
într-un univers indiferent, fără niciun scop prestabilit? După cum ştii, deşi mă interesează
filosofia mai mult decât pe majoritatea terapeuţilor, nu sunt un specialist. Totuşi, ştiu că există
alţi gânditori îndrăzneţi care nu au dat înapoi în faţa acestor date brutale ale vieţii şi au ajuns la
soluţii complet diferite de cea a lui Schopenhauer, şi mă refer mai ales îa Camus, Sartre şi
Nietzsche, care susţin cu toţii implicarea în existenţă, mai degrabă decât resemnarea
pesimistă a lui Schopenhauer. Cel pe care îl cunosc cel mai bine e Nietzsche. Ştii, când am primit
prima oară diagnosticul şi eram panicat, am deschis Aşa grăit-a Zarathustra, care m-a calmat şi
m-a inspirat, mai ales prin acel comentariu care celebrează viaţa, pe care noi ar trebui s-o trăim
de o aşa manieră încât, dacă ni s-ar oferi posibilitatea de a o trăi o dată şi încă o dată exact în
acelaşi mod, să răspundem afirmativ.

—    Şi cum te-a uşurat asta? întrebă Philip.

—    M-am uitat la viaţa mea şi am avut senzaţia că am trăit-o aşa cum trebuie, fără regrete din
interior, deşi, bineînţeles, uram evenimentele exterioare care mă despărţiseră de soţia mea.
Asta m-a ajutat să decid cum aveam să-mi trăiesc zilele care îmi mai rămăseseră: ar trebui să
continui să fac exact ceea ce mi-a oferit dintotdeauna satisfacţie şi sens.

—    Nu ştiam asta despre tine şi Nietzsche, Julius, spuse Pam. Mă face să mă simt încă şi mai
aproape de tine, pentru că Zarathustra, oricât de melodramatică ar fi, rămâne una dintre cărţile
mele preferate. Şi o să-ţi spun pasajul meu preferat din ea. Atunci când Zarathustra spune „Asta
a fost viaţa? Ei bine, atunci încă o dată!'1 îmi plac oamenii care îmbrăţişează viaţa şi îmi displac
cei care fug de ea — mă gândesc la Vijay, din India. Poate că în următorul anunţ pe care o să-l
dau la ziar voi pune citatul din Nietzsche şi pe cel despre pietrele funerare al lui Schopenhauer
unul lângă celălalt şi le voi cere celor interesaţi să aleagă între ele. Aşa îi voi cerne pe cei care
spun nu.

Pam se întoarse spre Philip.

—    Mai am un gând pe care vreau să-l împărtăşesc. Presupun că e evident că după ultima
şedinţă m-am gândit mult la tine. Predau un curs despre biografie, iar în lecturile mele de
săptămâna trecută am dat de un pasaj uluitor din biografia lui Martin Luther de Erik Erikson.
Sună cam aşa: „Luther şi-a ridicat propria nevroză la rangul unei suferinţe universale, apoi a
încercat să rezolve pentru lume ceea ce nu reuşise să rezolve pentru el însuşi." Cred că
Schopenhauer, ca şi Luther, a căzut cu totul în această eroare, iar tu i-ai urmat calea.

—    E posibil, răspunse Philip pe un ton conciliant, ca nevroza să fie un construct social, iar noi
să avem nevoie de diferite tipuri de terapie şi de filosofie pentru temperamente diferite — o
abordare pentru cei care se simt împliniţi de apropierea celorlalţi şi altă abordare pentru cei
care aleg viaţa minţii. Gândeşte-te, de exemplu, la cât de mulţi oameni sunt atraşi de centrele
de meditaţie budiste.

—    Asta îmi aminteşte de ceva ce voisem să-ţi spun, Philip, spuse Bonnie. Cred că perspectiva
ta asupra budismului omite ceva. Am fost la centre budiste unde atenţia era concentrată înspre
afară — asupra bunătăţii iubitoare şi a conexiunilor — nu asupra singurătăţii. Un bun
budist poate fi activ în lume, chiar şi politic — totul în slujba iubirii celorlalţi.

—    Deci devine evident, spuse Julius, că eroarea ta de selectare implică relaţiile umane. Ca să
dau alt exemplu: ai citat opiniile despre moarte şi singurătate ale mai multor filosofi, dar nu ai
vorbit niciodată despre ceea ce exact aceiaşi filosofi — Şi mă gândesc la greci — au spus
despre bucuria de a simţi phylia, prietenia. îmi amintesc că unul dintre supervizorii mei mi-a
citat un pasaj din Epicur care spunea că prietenia e cel mai important ingredient al unei vieţi
fericite şi că a mânca fără un prieten apropiat înseamnă să trăieşti viaţa unui leu sau lup. Iar
definiţia dată de Aristotel prietenului — cel care scoate la lumină ce e mai bun şi mai sănătos în
celălalt — se apropie mult de ideea mea de terapie ideală. Philip, cum te simţi astăzi? Te
împovărăm cu prea multe lucruri dintr-o dată?

—    Sunt tentat să mă apăr arătând că niciunul dintre marii filosofi nu a fost căsătorit, cu


excepţia lui Montaigne, care era atât de dezinteresat de familia sa, încât nu ştia sigur nici câţi
copii are. Dar, cum nu ne mai rămâne decât o singură şedinţă, ce rost are? îmi vine greu să
ascult constructiv atunci când întregul meu demers, tot ce am planificat să fac atunci când voi fi
psihoterapeut este atacat.

—    în ceea ce mă priveşte, asta nu este adevărat. Sunt multe lucruri cu care poţi contribui,
multe lucruri cu care ai contribuit deja faţă de membrii grupului. Nu-i aşa?

După ce majoritatea membrilor aprobară din cap energic, în semn de sprijin faţă de Philip,
Julius continuă:

—    Dar dacă e să fii psihoterapeut, trebuie să intri mai mult în contact cu oamenii şi cu relaţiile
care-i guvernează. Aş vrea să-ţi amintesc că mulţi, aş pune chiar pariu că cei mai mulţi dintre cei
care te vor consulta ca psihoterapeut vor avea nevoie de ajutor în relaţiile lor interpersonale,
iar dacă vrei ca acesta să fie mijlocul tău de trai, trebuie să devii expert în aceste probleme, nu
există alternativă. Uită-te puţin la grup: toţi de aici au venit la terapie din cauza unor
relaţii conflictuale. Pam a venit din cauza problemelor cu bărbaţii din viaţa ei, Rebecca din cauza
modului în care aspectul îi influenţează relaţiile cu ceilalţi, Tony din cauza unei relaţii reciproc
distructive cu Lizzie şi a bătăilor frecvente cu alţi bărbaţi şi aşa mai departe pentru toţi ceilalţi.

Julius ezită, apoi decise să-i includă pe toţi membrii.

—    Gill a venit din cauza unui conflict casnic. Stuart din cauză că soţia sa îl ameninţa că-1
părăseşte, Bonnie din cauza singurătăţii şi a problemelor cu fiica ei şi fostul soţ. înţelegi ce
vreau să spun, relaţiile nu pot fi ignorate. Şi nu uita, acesta este exact motivul pentru care am
insistat ca tu să intri în grup, înainte de a-ţi oferi supervizarea mea.

—    Poate că pentru mine nu există speranţă. Lista mea de relaţii, trecute sau prezente, e goală.
Nici familie, nici prieteni, nici iubite. îmi preţuiesc singurătatea, dar măsura în care o fac cred că
ar fi şocantă pentru voi.

—    De câteva ori după şedinţe, spuse Tony, te-am întrebat dacă vrei să mergem să mâncăm
ceva. Ai refuzat de fiecare dată, iar eu m-am gândit că era din cauză că aveai alte planuri.

—    N-am mai stat la masă cu cineva de doisprezece ani. Poate din când în când un sendviş
mâncat în grabă, dar nu o masă adevărată. Ai dreptate, Julius, presupun că Epicur ar spune că
duc o viaţă de lup. Acum câteva săptămâni, după şedinţă, când eram atât de tulburat, unul din
gândurile care mi se învârteau în cap era că acea casă a gândirii pe care o construisem pentru
viaţa mea era neîncălzită.

Grupul e cald. Camera e caldă, dar în locul în care locuiesc eu e un frig arctic. Iar în ceea ce
priveşte dragostea, îmi e absolut străină.

—    Toate acele femei, care erau cu sutele, după cum ne-ai povestit... spuse Tony. Trebuie să fi
existat ceva dragoste! Trebuie să o fi simţit şi tu. Unele dintre ele trebuie să te fi iubit.

—    Asta a fost cu mult timp în urmă. Dacă vreunele dintre ele m-au iubit, eu am făcut în aşa fel
încât să le evit. Şi chiar dacă ele au simţit dragoste, nu era dragoste pentru mine, pentru
adevăratul meu eu, era dragoste faţă de ceea ce făceam, faţă de tehnica mea.

—    Care este adevăratul tău eu? întrebă Julius.

Vocea lui Philip deveni extrem de serioasă.

—    Mai ţii minte ce slujbă aveam atunci când ne-am cunoscut? Eram un exterminator, un
chimist inteligent care inventa metode de a ucide insecte sau de a le face nefertile folosind
propriii lor hormoni. Ce ziceţi de ironia asta? Eram ucigaşul cu hormoni.

—    Deci adevăratul tău eu este?... insistă Julius.

Philip îl privi pe Julius drept în ochi.

—    Un monstru. Un vânător. Singuratic. Un deratizator.

Ochii i se umplură de lacrimi.

—    Plin de o furie oarbă. Un paria. Nimeni dintre cei care m-au cunoscut nu m-a iubit.
Niciodată. Nimeni nu ar fi putut să mă iubească.

Dintr-o dată, Pam se ridică şi se îndreptă spre Philip. îi făcu semn lui Tony să facă schimb de
locuri cu ea, apoi se aşeză lângă Philip, îi luă mâna între mâinile ei şi îi spuse cu voce caldă:

—    Eu aş fi putut să te iubesc, Philip. Erai cel mai frumos, cel mai splendid bărbat pe care l-am
văzut vreodată. Te-am sunat şi ţi-am scris săptămâni de zile după ce ai refuzat să te mai
întâlneşti cu mine. Eu aş fi putut să te iubesc, dar tu ai murdărit...

—    Şşşş.

Julius întinse mâna şi o puse pe umărul lui Pam, ca s-o oprească.


—    Nu, Pam, nu vorbi despre asta. Rămâi la prima parte, spune-o din nou.

—    Eu aş fi putut să te iubesc.

—    Şi tu erai... o îndemnă Julius.

—    Tu erai cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată.

—    Din nou, şopti Julius.

Continuând să îl ţină de mână pe Philip şi privind cum acestuia îi curg lacrimi pe obraji, Pam
repetă:

—    Eu aş fi putut să te iubesc, Philip. Erai cel mai frumos bărbat...

In momentul acela Philip se ridică, cu faţa în mâini, şi se repezi afară din cameră.

Tony o luă imediat spre uşă.

—    Aici intru eu în scenă.

Julius se ridică şi el, gemând, şi îl opri pe Tony:

—    Nu, Tony, de data asta mă ocup eu.

Ieşi afară şi îl văzu pe Philip la capătul holului, cu faţa la perete şi capul sprijinit de braţ,
plângând. Julius îl luă pe după umeri şi spuse:

—    E bine să te descarci, dar trebuie să ne întoarcem înăuntru.

Philip scutură din cap energic, în timp ce plângea şi mai tare şi gâfâia, încercând să-şi recapete
respiraţia.

—    Trebuie să te întorci, fiule. Pentru asta ai venit, exact pentru acest moment, şi nu trebuie
să-l ratezi. Astăzi ai lucrat bine, exact aşa cum trebuie să lucrezi ca să devii psiho-terapeut. Au
mai rămas doar câteva minute din şedinţă. Intoarce-te doar, împreună cu mine, şi stai înăuntru,
cu ceilalţi. O să am grijă de tine.

Philip întinse mâna şi atinse scurt, doar pentru o clipă, mâna lui Julius, apoi îşi îndreptă spatele
şi se întoarse în mijlocul grupului, împreună cu Julius.

După ce se aşeză, Pam îl atinse pe braţ ca să-l consoleze, iar Gill, care stătea în cealaltă parte, îl
bătu pe umăr.

—    Cum te simţi tu, Julius? întrebă Bonnie. Pari obosit.

—    Mă simt minunat mental, sunt absolut copleşit, admir atât de mult ceea ce a făcut acest
grup. Sunt atât de bucuros că fac parte din asta. Fizic, da, trebuie să recunosc că sunt suferind şi
epuizat. Dar am energie mai mult decât suficientă pentru şedinţa noastră de săptămâna
viitoare.

—    Julius, spuse Bonnie, e în regulă dacă aduc o prăjitură să sărbătorim ultima noastră
şedinţă?

—    Absolut, adu orice prăjitură cu morcovi doreşti.


Dar nu avea să mai fie nicio şedinţă de bun rămas. A doua zi, Julius fu copleşit de dureri de cap
cumplite. In câteva ore intră în comă, iar peste trei zile muri. La ora lor obişnuită de luni după-
amiaza, membrii grupului se strânseră la cafenea şi mâncară împreună prăjitura cu morcovi, în
suferinţă tăcută.

Pot suporta gândul că în curând viermii vor roade din trupul meu, dar ideea că profesorii
de filosofie vor ciuguli din filosofia mea mă face să mă cutremur.175

41

Moartea vine la Arthur Schopenhauer


Schopenhauer a înfruntat moartea aşa cum a înfruntat totul, de-a lungul vieţii sale — cu
extraordinară luciditate. A privit făţiş moartea, fără să clipească, nu a sucombat în faţa
balsamului credinţei supranaturale şi a rămas ataşat raţiunii până în ultima clipă a vieţii sale.
Prin raţiune, spunea el, descoperim prima oară moartea: observăm moartea altora şi, prin
analogie, ne dăm seama că moartea trebuie să vină şi la noi. Şi prin raţiune ajungem la
concluzia auto-evidentă că moartea este încetarea conştiinţei şi anihilarea ireversibilă a sinelui.

Există două modalităţi de a înfrunta moartea, spunea el: modalitatea raţiunii sau modalitatea
iluziei şi a religiei, cu speranţa ei în persistenţa conştiinţei şi într-o viaţă de apoi plăcută. Prin
urmare, faptul de a muri şi frica de moarte sunt progenitorii gândirii profunde şi părinţii atât ai
filoso-fiei, cât şi ai religiei.

De-a lungul întregii sale vieţi, Schopenhauer s-a luptat cu omniprezenţa morţii. în prima sa
carte, scrisă înainte de 30 de ani, spunea: „Viaţa trupurilor noastre este doar o constantă
prevenire a morţii, o amânare constantă a morţii... Fiecare gură de aer trasă în piept ţine la
distanţă moartea care impietează încontinuu asupra noastră; în felul acesta ne luptăm cu ea în
fiecare secundă."176

Cum a descris Schopenhauer moartea? Metaforele confruntării cu moartea abundă în opera sa;
noi suntem nişte oi care zburdă pe câmp, iar moartea este un măcelar care ne alege capricios,
unul după altul, pentru a ne tăia. Sau suntem ca nişte copii mici la teatru, nerăbdători ca
spectacolul să înceapă şi, din fericire, fără să ştim ceea ce urmează să ni se întâmple. Sau
suntem nişte marinari, cârmindu-ne energic corăbiile pentru a evita stâncile şi vârtejurile, în
tot acest timp îndreptându-ne infailibil către marele şi catastroficul naufragiu final.

Descrierile date de el ciclului vieţii înfăţişează toate o călătorie de o inexorabilă disperare:

Ce diferenţă există între începutul şi sfârşitul nostru! Primul, în frenezia dorinţei şi a


extazului plăcerii senzuale; al doilea, în distrugerea tuturor organelor şi în mirosul mucegăit al
cadavrelor. Calea dintre naştere şi moarte este doar descendentă, în privinţa stării noastre de
bine şi a bucuriilor vieţii; copilăria visătoare şi beatifică, tinereţea voioasă, maturitatea
truditoare, bătrâneţea fragilă şi adesea demnă de milă, chinurile ultimei boli şi, în cele
din urmă, agonia morţii. Oare nu arată exact ca şi cum existenţa ar fi o eroare, ale cărei
consecinţe devin treptat din ce în ce mai evidente?177

Se temea el de propria sa moarte? In ultimii ani ai vieţii a manifestat foarte mult calm în faţa
morţii.178 De unde această linişte? Dacă teama faţă de moarte este ubicuă, dacă ne bântuie
toată viaţa, dacă moartea este atât de înspăimântătoare, încât imensa majoritate a religiilor au
apărut pentru a o stăpâni, cum a reuşit izolatul şi secularul Schopenhauer să potolească această
groază în cazul său?
Metodele lui se bazau pe analiza intelectuală a surselor neliniştii în faţa morţii. Ne e groază de
moarte deoarece ne e străină şi nefamiliară? în acest caz, susţinea el, ne înşelăm, pentru că
moartea ne este mult mai familiară decât am fi dispuşi să credem. Nu numai că avem zilnic o
experienţă înrudită cu moartea — în somn şi în stările de inconştienţă —, dar cu toţii am
traversat o eternitate a nefiinţei, înainte de a exista.

Ne e groază de moarte deoarece este ceva rău? (Să ne gândim la iconografia sinistră care
descrie de regulă moartea.) Şi aici, susţinea el, ne înşelăm: „Este absurd să considerăm
nonexistenţa un rău: pentru că orice rău, ca şi orice bine, presupune existenţa şi conştiinţa... în
mod evident, a pierde ceea ce nu poate fi ratat nu poate fi un rău."179 Iar Schopenhauer ne
cere să nu uităm că viaţa e suferinţă, că e un rău în sine. Aşa stând lucrurile, cum poate fi rea
pierderea a ceva rău? Moartea, spune el, ar trebui considerată o binecuvântare, o eliberare de
angoasa inexorabilă a existenţei bipede: „Ar trebui să întâmpinăm cu bucurie moartea, ca pe un
eveniment dezirabil şi fericit, iar nu cu frică şi tremurat, cum se întâmplă de obicei."180 Viaţa
ar trebui ocărâtă pentru că întrerupe nonexistenţa beatifică, iar în acest context el emite
controversata idee: „Dacă am bate în morminte şi i-am întreba pe morţi dacă ar vrea să
trăiască din nou, ei ar scutura din cap."181 Schopenhauer citează afirmaţii similare de Platon,
Socrate şi Voltaire.

Pe lângă aceste argumente raţionale, Schopenhauer avansează şi unul care frizează misticismul.
El flirtează (dar nu îmbrăţişează) o formă de imortalitate. Din perspectiva lui, natura noastră
internă este indestructibilă, deoarece nu suntem decât o manifestare a forţei vitale, a voinţei, a
lucrului în sine care persistă etern. Prin urmare, moartea nu este o anihilare adevărată; atunci
când insignifianta noastră viaţă ia sfârşit, ne vom reintegra în forţa vitală primară care rezidă în
afara timpului.

Se pare că ideea reintegrării în forţa vitală după moarte îi oferea consolare lui Schopenhauer şi
multora dintre cititorii săi (de exemplu lui Thomas Mann şi protagonistului său literar, Thomas
Buddenbrook), dar, din cauză că nu implică persistenţa unui sine personal, multora li se pare
o consolare îndoielnică. (Chiar şi aceea trăită de Thomas Buddenbrook este de scurtă durată,
dispărând după câteva pagini.) Un dialog între doi filosofi greci compus de Schopenhauer182
ridică exact problema măsurii în care aceste idei îi ofereau lui Schopenhauer consolare. în
această conversaţie, Filalet încearcă să-l convingă pe Trasymachos (un sceptic desăvârşit) că
moartea nu ar trebui să ne îngrozească, din cauza esenţei indestructibile a individului. Fiecare
filosof argumentează atât de lucid şi de convingător, încât cititorul nu poate şti sigur care este
opinia autorului. La sfârşit, scepticul, Trasymachos, nu este convins, aşa că primeşte replica
finală:

Filalet: „Când tu spui eu, eu, eu vreau să exist, nu eşti tu singurul care spune asta. Totul spune
asta, absolut tot ceea ce dispune de cea mai mică urmă de conştiinţă. Nu este strigătul unui
individ, ci al existenţei înseşi... nu trebuie decât să recunoşti cu adevărat ceea ce eşti şi ceea ce
existenţa ta este cu adevărat, adică voinţa universală de a trăi, iar întreaga problemă ţi se va
părea copilăroasă şi cât se poate de ridicolă."

Trasymachos: „Tu eşti copilăros şi cât se poate de ridicol, precum toţi filosofii, iar dacă un
bărbat de vârsta mea îşi îngăduie un sfert de oră de discuţii cu asemenea neghiobi, este doar
pentru că asta mă amuză şi mai face să treacă timpul. Am lucruri mai importante de care să mă
ocup, aşa că la revedere."183

Schopenhauer mai avea o metodă de a ţine la distanţă anxietatea în faţa morţii: această stare
iritantă este cu atât mai redusă cu cât autoîmplinirea este mai mare. Dacă poziţia bazată pe
unitatea universală îi pare cuiva anemică, atunci este neîndoielnic că această ultimă apărare
este una robustă. Doctorii care au de-a face cu oameni aflaţi pe moarte au constatat că
anxietatea în faţa morţii este mai mare la cei care au sentimentul că au trăit o viaţă neîmplinită.
Senzaţia de împlinire, de „consumare a vieţii", cum spunea Nietzsche, diminuează anxietatea în
faţa morţii.

Iar Schopenhauer? A dus el o viaţă potrivită, plină de sens? Şi-a îndeplinit misiunea? El nu avea
niciun fel de îndoială în această privinţă. Să luăm în considerare ultimul paragraf din notiţele
sale autobiografice:

întotdeauna am dorit să mor uşor, pentru că cel care a trăit singur toată viaţa îşi cunoaşte mai
bine decât ceilalţi treburile sale de om solitar. în loc să dispar printre bufoneriile care sunt
gândite pentru capacitatea jalnică a bipedelor umane, voi sfârşi bucuros de conştiinţa
reîntoarcerii în locul din care am venit... de faptul că mi-am îndeplinit misiunea.184

Iar acelaşi sentiment — mândria de a fi urmat propriul său drum creator — apare într-o scurtă
poezie, finalul aucto-rial de la începutul ultimei sale cărţi:

La capătul drumului stau acum, obosit,

Cu fruntea ostenită de povara laurilor Şi totuşi privesc cu bucurie la ce am făcut Niciodată


descurajat de spusele celuilalt,185

Atunci când ultima sa carte, Parerga şi paralipomena, a fost publicată, Schopenhauer a spus:
„Sunt foarte bucuros să asist la naşterea ultimului meu copil. Simt că mi s-a luat de pe umeri o
povară pe care o purtam încă de la vârsta de douăzeci şi patru de ani. Nimeni nu-şi poate
imagina ce înseamnă asta."186

în dimineaţa zilei de 21 septembrie 1860, servitoarea lui Schopenhauer i-a pregătit micul dejun,
a făcut curat în bucătărie, a deschis ferestrele şi a plecat la piaţă, lăsând u-1 pe Schopenhauer,
care deja se spălase cu apă rece, ca de obicei, citind pe canapeaua din sufrageria sa, o
cameră mare, spaţioasă, mobilată simplu. Pe podea, în faţa canapelei, este o blană de urs, pe
care stă Atman, îndrăgitul său pudel. Un portret mare al lui Goethe atârnă deasupra canapelei,
iar alte portrete cu câini, Shakespeare şi Claudius ori dagherotipuri cu el însuşi atârnă pe ceilalţi
pereţi. Pe birou e un bust al lui Kant. Pe o masă din colţ e un bust al lui Christoph Wieland,
filosoful care l-a încurajat pe tânărul Schopenhauer să studieze filosofia, iar în alt colţ este
adorata lui statuie a lui Buddha, placată cu aur.

Puţin mai târziu, doctorul său, care îl vizita regulat, a intrat în cameră şi l-a găsit întins pe spate,
în colţul canapelei. Un „atac de plămâni" (embolie pulmonară) îl luase, fără durere, din această
lume. Faţa sa nu era desfigurată şi nu arăta semnele chinurilor morţii.

înmormântarea sa într-o zi ploioasă a fost mai neplăcută decât altele, din cauza mirosului de
carne putrezită din camera mortuară mică şi închisă. Cu zece ani înainte, Schopenhauer lăsase
instrucţiuni clare ca trupul său să nu fie înmormântat imediat, ci să fie lăsat cel puţin cinci zile
în camera mortuară, până când descompunerea avea să înceapă — probabil un ultim gest de
mizantropie sau din cauza fricii de o eventuală revenire la viaţă. în curând camera mortuară
deveni atât de apăsătoare, iar aerul atât de urât mirositor, încât mai mulţi oameni din asistenţă
au trebuit să iasă afară, în timpul discursului lung şi pompos al executorului său testamentar,
Wilhelm Gwinner, care începea cu aceste cuvinte:

Acest om, care a trăit printre noi o viaţă întreagă, rămânând însă un străin în mijlocul nostru,
ne stârneşte sentimente deosebite. Nimeni dintre cei de aici nu este legat de el prin sânge; a
murit izolat, aşa cum a şi trăit.187

Mormântul lui Schopenhauer a fost acoperit cu o placă masivă de granit belgian. Testamentul
său solicita ca doar numele lui, Arthur Schopenhauer, să figureze pe piatra tombală — „nimic
altceva, nicio dată, niciun an, nicio silabă".

Omul care zăcea sub această piatră funerară modestă voia ca opera sa să vorbească pentru el.

Omenirea a învăţat de la

mine unele lucruri pe care nu le va uita niciodată.188

42
Trei ani mai târziu
Soarele sfârşitului de zi intra prin panourile culisante mari, deschise, de la Cafe Florio. Dinspre
tonomatul antic veneau arii din Bărbierul din Sevilla, acompaniate de şuieratul unui espressor în
care fierbea lapte pentru capuccino.

Pam, Philip şi Tony stăteau la aceeaşi masă de la fereastră la care se întâlneau în fiecare
săptămână la cafea, de la moartea lui Julius. In primul an mai veniseră şi alţi membri ai grupului,
dar în ultimii doi ani rămăseseră doar ei trei. Philip opri conversaţia pentru a asculta o
arie, fredonând.

— Una voce pocofa, una dintre preferatele mele, spuse el după ce reluară conversaţia.

Tony le arătă diploma de la universitatea populară. Philip îi anunţă că acum juca şah în două
seri pe săptămână la Clubul de Şah din San Francisco — era prima oară când juca faţă în faţă,
după moartea tatălui său. Pam le povesti despre relaţia ei liniştită cu un nou bărbat, un
specialist în Milton, de asemenea despre faptul că duminica participa la slujbele budiste de la
Green Gulch, din Marin.

—    Acum e momentul vostru, băieţi, spuse ea uitându-se la ceas.

Ii studie cu atenţie.

—    Sunteţi frumoşi. Amândoi arătaţi minunat, dar, Philip, spuse ea scuturând din cap, trebuie
să scapi de sacoul ăsta! Nu e deloc pe val, velurul e mort, e demodat de douăzeci de ani, iar
petecele alea de la cot la fel.

îi privi în ochi.

—    O să vă descurcaţi perfect. Philip, dacă devii neliniştit, nu uita de scaune. Aduceţi-vă aminte
că Julius vă iubea pe amândoi. Şi eu vă iubesc.

îi sărută pe fiecare pe frunte şi lăsă o bancnotă de douăzeci de dolari pe masă, spunând, înainte
să iasă:

—    Azi e o ocazie specială, fac eu cinste.

O oră mai târziu, şapte persoane intrară pe rând în biroul lui Philip pentru prima lor şedinţă de
grup şi se aşezară precauţi pe scaunele lui Julius. Philip plânsese de două ori ca om matur: o
dată la ultima şedinţă a grupului de terapie al lui Julius, apoi când aflase că Julius îi lăsase lui
aceste nouă scaune.

—    Deci, începu Philip, bine aţi venit în grupul nostru. Am încercat să vă explicăm procedurile
grupului fiecăruia dintre voi, în timpul discuţiilor de selectare. Acum e timpul să începem.

—    Asta e tot? Aşa, pur şi simplu? Nu mai primim şi alte instrucţiuni? întrebă Jason, un bărbat
scund şi vânos de vârstă mijlocie, cu un tricou Nike negru şi strâmt.

—    îmi amintesc cât de speriat eram eu la prima mea şedinţă de grup de terapie, spuse Tony,
stând pe scaun aplecat în faţă.

Era îmbrăcat îngrijit, cu o cămaşă albă cu mâneci scurte, pantaloni de stofă şi pantofi maro din
piele.
—    Eu n-am spus că sunt speriat, răspunse Jason. Mă refeream la lipsa îndrumării.

—    Păi, cam ce te-ar putea ajuta să începi? întrebă Tony.

—    Informaţii. Asta face lumea să funcţioneze. Se presupune că ăsta e un grup de consiliere


filosofică — sunteţi amândoi filosofi?

—    Eu sunt filosof, spuse Philip, cu doctorat la Columbia, iar Tony, coliderul grupului, e student
consilier.

—    Un student? Nu înţeleg. Cum o să funcţionaţi amândoi în acest grup? răspunse imediat
Jason.

—    Păi, răspunse Tony, Philip va contribui cu idei utile din cunoştinţele sale de filosofie, iar eu...
ei bine, eu sunt aici ca să învăţ şi să intervin de câte ori pot, eu sunt mai degrabă specialist în
facilitare emoţională. Aşa e, colega?

Philip aprobă din cap.

—    Facilitare emoţională? Iar eu ar trebui să ştiu ce înseamnă asta? întrebă Jason.

—    Jason, îl întrerupse un alt membru al grupului, numele meu este Marsha şi voiam să spun
că asta e a cincea chestie provocatoare pe care ai spus-o în primele cinci minute ale grupului
nostru.

—    Şi?

—    Şi eşti genul de tip macho-exhibiţionist cu care eu am o grămadă de probleme.

—    Şi tu eşti genul de ţipă alintată de care pe mine mă doare fix în cur.

—    Staţi, staţi, haide să facem un stop-cadru aici şi să vedem care sunt reacţiile celorlalţi
membri la primele noastre cinci minute. Mai întâi, aş vrea să vă spun, ţie, Jason, şi ţie, Marsha,
ceva ce eu şi Philip am învăţat de la Julius, profesorul nostru. Sunt sigur că voi aveţi senzaţia că
acesta e un început foarte agitat, dar am o intuiţie, o intuiţie foarte ascuţită că, înainte ca
grupul acesta să se defiinţeze, fiecare dintre voi se va dovedi foarte valoros pentru
celălalt. Corect, Philip?

—    Absolut corect, colega.