Ultimile 12 luni

De Madalina Manole

1
 Trezirea
Era frig în plus şi tot corpul o ustura, simţea fice zgârietură de pe membre de parca ar fi fost
sfâşiată. Dorea sa deschidă ochii să se scoale, dar era cufundată într-un semi-somn, era extenuată
atât de obosită încât abia ce putea să-şi deschidă ochii. Însă trebuia să se scoale acolo undeva în
creierul său înţelegea că dacă nu s-ar scula ar îngheţa. Şi nu dorea să îngheţe, aşa că cu greu se
ridică în palme, apăsând pe pământul moale şi umed, îşi şterse picăturile de sânge de pe frunte şi
doar în genunghi se ridică cu greu în picioare. La doi metrii se afla o bancă, mai mult târâindu-se
ca u râmă fata se sprijini de ea.
Privi prin prejur, era noapte vântul sufla uşor, dar totuşi era foarte firg şi întuneric, nici urmă de
lună sau de stele. Se panică, habar n-avea unde se afla şi ce i se întâmpla, încerca să-şi aducă
aminte ce făcuse ultima oara. Vedea doar imaginea sumbră şi ştearsă a unei cine în familie, la
sfâşitul căreia se certase ca de obicei părinţii ei, iar ea ofta doar şi plecă în camera ei citind
„Singur pe lume” şi dorind pe o secundă să fie mai curând orfană decât cu o mamă isterică şi un
tată fustangiu.
-Ei, tu! Strigă o voce. Cufundată în amintiri fata se sperie intră în panică şi o luă la fugă, de
obicei nu era aşa fricoasă, avea mulţi prieteni, mulţi cunoscuţi, însă la nu-ştiu-cât noaptea şi nu-
ştiu-unde, precauţia nu strica. Aşa că o luă la fugă fără a se uita îndărăt, şi ignorând vocea care o
tot striga. De odată ieşi pe autostradă şi era cât pe ce să fie lovită de o maşină ce frână la doar
câţiva centimetrii de ea. Şoferul scoase capul după uşă înjură şi întrebă ce se întâmplă, curioşi şi
celanţi şoferi se oprise.
-Doamne! Spuse o voce de femeie când văzu fata în acel hal, cu hainele murdare părul plin de
noroi şi faţa şi mânile de sânge. Cineva strigă la şoferul implicat, acesta putu doar să ridice din
umeri, nu fuse contact cu maşina fiindcă aceasta nici nu era pătă de nămol să mai vorbească de a
fi zgârâiată. Curând sosi şi ambulaţa şi poliţia fata după fusese examinata de nişte medicii, fusese
luată de nişte poliţişti.
-Numele prenumele? Întrebă un poliţist gras bătănd nervos cu un picior.
-Serscu Adria. Şopti fata în timp ce o asistentă îi ştergea cu un şerveţel umed faţa, alt poliţist cu
cinci paşi mai departe mirat întrbă privind-o.
-Serescu!? Nu-i... însă nu reuşi să termine fraza că poliţisul gras formă un număr.
-Am găsit-o! D-le Teodoreanu, pe fata aia care a dispărut Adria... da, da Adria Serescu. Fata auzi
clar ceia ce spuse poliţistul, dar nu lua în serios, ea nu dispăruse probabil o confundase cu cineva
care avea acelaşi nume.
Era într-un pat de spital şi îşi pliba privirea de la becul florescent pe perete unde era agăţat un
calendar. Ce ciudat! Calendarul indica 19 martie, dar ieri parca abia era 5. Şi mai ciudat
calendaru indica 2014? Era doar 2013, ce nerozi erau oamenii ăştea. Sătul fata încercă să
adoarmă şi chiar ar fi reuşit dacă nu o voce isterică ce aparţinea unei femei nu o trezea brus şi în
salon intră doamnă botexată cu un blond artificial şi câteva straturi de gene.
-Ooo... Adriaaa! Scumpo! Fata o privi confuză când aceasta se aşeză la marginea patului său,
femeie observă expresia facială a acesteia şi spuse încă odată cu acceiaşi voce prostească
încercând să imite ceva ce nu semăna a veţuitor pământean.