28.08.

2016 Tăurile fără fund ­ Enigme ­ Numarul 1226 ­ Formula AS

Formula AS > Anul 2016 > Numarul 1226 > Enigme

Tăurile fără fund
Cititor Formula AS
­ În Maramureș există ochiuri de apă care au înghițit multe vieți omenești. Oamenii locului cred că la
mijloc e ceva necurat ­ 

Când apa cere cap de om

La o "aruncătură de băț" de Baia Mare (15 km pe DN 1C, înspre Satu Mare), pe raza comunei Cicârlău ­ în
lunca Someșului ­ se află Balta Bârgăuanilor. O "scobitură" bizară, pe câmpia netedă, care se­ntinde de­a
lungul râului, până dincolo de Satu Mare. O adân citură care nu seacă niciodată, pe care nici spe cialiștii ­ cu
toată strădania lor ­ n­au izbutit s­o dre neze pentru a reda pământul agriculturii. Balta e fă ră fund! Un ochi de
apă nefast, despre care se spu ne că în vremuri îndepărtate a "înghițit" satul cu ace lași nu me: Bârgău.
În extremitatea nordică a Maramureșului, în Mun ții Gutâiului, la o altitu dine de peste 1000 de metri, "După
Piatră" ­ acolo unde se împreună hotarele Să pân ței, Giu leș tiului și Deseștiului ­ se găsește un alt ochi de apă:
Iezerul. Lac fără fund și acela, e acoperit peste 80% cu un mușchi gros, de un me tru, ca o blană moale, în
care piciorul se afundă până la genunchi. Când pășești pe suprafața lui, te legeni ca pe un imens ba lon. Din
depărtare ­ pătura de mușchi fiind bombată la mijloc ­ pare a fi o pâine uriașă, prin care ­ nu mai ține minte
nimeni când ­ s­a dus în adâncuri o nuntă în trea gă. Cu cai și cu călăreți cu tot...
În vechile credințe din Ma ra mureș, atunci când râu rile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici,
curgătoare sau stătă toare) pretind periodic jertfe uma ne, pe care și le iau singure. Se spune, de pildă, despre
Olt, că ar cere anual un cap de om. Sau râul Dart, din dis trictul Devonshire, din Anglia, pretinde și el în fie ­
care an jertfa unei vieți omenești. Apoi, chiar și Lacul Tei din preajma Bucureștilor ar cere și el tot o victimă
anual. Someșul, mai hapsân, cere mai multe capete pe an. Râul Mara, nefiind mare, se mulțumește cu un cap
de om o dată la șapte ani. Valea Izei îi hip no tizează pe oameni. Cel ce intră în ea cu picioarele se spune că
moare imediat, fără să se înece. Simplul contact cu apa l­ar duce pe lu mea de dincolo. Iezerele, în general,
con țin în nemiș carea lor o forță monstru oasă, care înghite dintr­o dată zeci de vieți omenești. Aceste "lacuri"
im presionează prin tăcerea lor încre menită și tot ce se în tâmplă acolo este de o im pre vizibilitate perfectă.
Este cu desăvârșire interzis pri vitul în ochiul unui iezer, pre cum și încer ca rea apei cu piciorul, pentru că e
"apă grea", care trage omul la fund.
În copilăria mea, am cunoscut cel puțin 20 de per soa ne nonagenare. Câteva din ele "au bătut" chiar suta de
ani. Nu le mai rețin tuturor numele de familie, po re clele lor, în schimb, îmi sunt limpezi în memorie și azi:
Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupăzucă, Nicoară, Bo șor coaie, moș Matei, Șandoru Găvrilașului, mo șu' Ma ca rie,
Nuțu lui Macovei... Erau din satul Cicârlău ­ așe zare răsfirată la poalele Secăturii, Curăturii și Cozii Ie pei
(terminațiile vestice ale Munților Maramu re șu lui), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumoși cu toții
și ostentativ de mândri în ținuta lor. Erau cu "toa tă mintea", erau iscoditori, erau stăruitori și neîn tre cuți...
povestitori. Toate întâmplările lumii acesteia, de la facerea ei începând, le știau pe de rost. Și le rela tau cu
voluptate, pe îndelete, oricărui curios dispus să­i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru în tâia
oară despre Balta Bârgăuanilor, iarăși nu pot spu ne. Aș cuteza, însă, fără mare greș, să afirm că am aflat
povestea bălții de la fiecare pe rând și de la toți deodată. Și cum am primit­o, tot așa o spun mai departe...

Clopotele de sub ape

Primăvară de primăvară, un ins deșirat, fără vârs tă, cobora din tren în mica gară din Cicârlău. Singur, și de
fiecare dată în aceeași zi, anume într­o duminică dimineața. Saluta printr­o ușoară înclinare a capului pe șeful
stației și pe cei câțiva gură­cască aflați pe banca dinaintea clădirii scunde. Nu schimba o vorbă măcar, cu nici
unul. Aștepta să treacă personalul, tra versa li niile și se îndepărta grăbit peste câmpie. Niciodată nu a intrat în
sat. Peste răzoare, o lua drept la Balta Bâr gă ua nilor. Ajungea la ochiul de apă stă  tu tă, tivit pe mar  gini cu
mătasea broaș  tei. Câ teva clipe își arunca pri vi rile grave, pă trun zătoare, peste fos te le maluri ale băl  ții. A poi,
cu pasul, măsura locul ­ spa țiul ovoidal, în care fuseseră cuprinse mai demult undele luci toare. Măsura în
lung. Mă sura în lat. După o pauză de­o țigară, oco lind ochiul de apă, măsura în dia gonală. Cei pe care îi sa ­
lutase la co borâre, de pe înălțimile tera sa mentului, îl urmăreau nedumiriți. De la distanță, în cor dați, îi supra ­
vegheau toate mișcările.

http://www.formula­as.ro/2016/1226/enigme­16/taurile­fara­fund­21027­print 1/3
28.08.2016 Tăurile fără fund ­ Enigme ­ Numarul 1226 ­ Formula AS

Pe la amiază, se lungea pe dun ga ochiu  lui cu capul spre răsărit, cu ure chea dreaptă lipită de pământul reavăn,
într­o calmă așteptare. Abia într­a noua primă va ră unul a îndrăznit să­l întrebe. A răs puns grăbit, de parcă ar
fi așteptat să fie in terpelat de multă vreme, cu o sigu ranță amară, care nu lăsa loc protestului: "Aici, pe toată
suprafața aceasta de pă mânt, care se cheamă Balta Bârgăua ni lor, a fost oarecând satul vostru și­al meu. De­
aici mă trag. Aici e rădăcina familiei noas tre. Acesta­i motivul pentru care vin anual. Vin să verific povestea
pe care o știu de la moșul moșului meu, înainte de a i se lua graiul, pe vremea când eram copil. Dum nealui
știa de la moșu' moșu­său, care și el, la rându­i, auzise de la ai lui. Zicea că pe locul acesta a fost în vremuri
trecute satul. Pe această întin dere a bălții, aproape secată acum. V­amintiți când au adus aici mașinăriile și­au
săpat rețele de șan țuri, prin care au dirijat apa în Someș? Au vrut să stâr pească balta și­apoi s­o lucreze. Și nu
le­a fost chiar za darnică tru da, recoltele de pe margini arătându­se ne aș teptat de mari, după câte am auzit. Nu
s­a scurs însă toată apa în râu. A rămas ochiul acesta, chiar aici, în mijloc. Nu s­a scurs, fiindcă­i ochi de apă
fără fund. A rămas, n­a secat, de oa rece exact aici, în acest loc, se înălța biserica satului. Dar într­o duminică
de pri măvară, sa tul s­a cufundat, s­a îngropat singur în mai puțin de o jumătate de ceas. Abia dacă au reușit
să fugă câțiva oameni de pe la margini. S­a dus în adân curi întreaga așezare, ca într­o mlaștină în care cu cât
încerci să scapi căutând un loc sigur, cu atât te îngropi mai re pede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de­
acum, a în ceput să bulbucească apa într­o fierbere ne mai vă zu tă. Apoi s­au dus la fund pen tru totdeauna... Tot
moșu' mi­a zis că­n acea zi de du mi nică a primă verii, în care s­a cufundat satul, dacă te așezi pe mar ginea
ochiului, cu capul spre răsărit, cu ure chea lipită de pământ, poți auzi cum bat clopotele în adâncuri și glasuri
cântând atât de frumos și atât de tân guitor, că­ți vine să plângi, nu alta". În pri mă vara urmă toare, deșiratul n­a
mai venit. Și nici în anii următori. Dez văluise secretul, dar nimeni din sat nu­i călcase pe urme.

***

Abia prin anii '70, un grup de adolescenți, de­o sea mă cu mine, am decis, după multe șovăieli, să în cercăm a
prinde și noi sunetele bălții. Și în mai multe duminici ne­am deplasat acolo, în jurul ochiului de apă. Am pro ­
ce dat întocmai ca omul din poveste, li pindu­ne urechile de pământ. Nici cel mai firav zgo mot nu răzbătea din
străfunduri... Până într­o Du minică de Florii, când am zăbovit pe bulgării aspri, mult după căderea întune ­
ricului. Atunci, dintr­o dată, niște gemete fierbinți ne­au sfredelit la toți timpanele. Spe  riați, ne­am ridicat în
grabă și am luat­o la fugă pe că ra rea ce duce în sat. Alergam nebunește, fără să ne uităm înapoi, jurând să nu
mai revenim acolo nicio dată... Acum, doar papura înaltă și deasă și orăcăitul ne  în tre rupt al broaștelor pri ­
veghează Balta Bârgăua ni lor.

Nuntă pe fundul iezerului

Alexa Todorii din Desești avea pe la 1930, 87 de ani. Și zicea atunci că știe povestea Iezerului de la baba
Agripa, care se stinsese din viață la vârsta de 115 ani, tocmai când s­a lăsat el la vatră...
Demult de tot, după îndelungi căutări, un fecior "ca bradul" de pe Mara și­a găsit ju mă tatea vie ții sale dincolo
de mun te, în Să pân ța. Înstărit fiind, ai lui au dat veste peste sate și­au invitat multă lume la nunta tânărului.
Era în Chijlegi (după sărbătorile de iarnă, când sunt dezlegate căsă to riile). În zorii zilei nunții au în stru țat
maiestuos caii și au gătat să niile cu cergi ale se, ca pentru o că lătorie solemnă la mireasă. Fiind că acolo, în
satul ei, se cădea să aibă loc cununia re li gioasă. Într­o vese lie generală, au pornit din oco lul plin de mese în ­
căr cate cu bună tăți care mai de care, cu călăreții în frun te și pe de laturi, înainte de prân zul cel mare. Și au
luat dealul în piept, pe scurtătură, pentru a nu ocoli pe drumul țării, tocmai pe la Sighet. După vreo două cea ­
suri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns în vâr  ful Pie trei. Mai departe, pe marginea Iezerului, ți nând­o tot
înain te, peste încă două ore s­au aflat în ho tarul Să pân ței. De­acolo până­n sat, lunecând în truna la vale, nu
le­a luat mai mult de­un ceas.
Ca­n toate satele Maramureșului, și nunta aceea s­a petrecut într­un ritual fără cusur. Toa tă lumea s­a simțit
minunat, săpânțeni și deseșteni laolaltă; au în chinat, au horit și au jucat întreaga noapte. S­au cunos cut și au
le gat prietenii. Iar în mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiți oameni de pe pă mânt...
A doua zi au luat mireasa, i­au încărcat zestrea în trei sănii și s­au încolonat pentru întoarcere. Tot peste
munte. S­a despărțit greu fata de familie și de sat, când lăcrimând, când râzând. Și câteva ceasuri bune, în
acor durile muzicii, nuntașii au mai continuat să ho reas  că și să tropotească în bătătură și­n uliți. Abia du pă­
amiază, în sfârșit, au dat bice cailor. Mirii în pri  ma sanie. Călă reții, ca la venire, înainte și pe de la turi. Cu caii
îmbă tați, însă. Ceterașii ­ într­o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziți de tot alaiul. Și exe cutau melo die
după melodie, întocmai ca­n tim pul nopții, la nuntă. Băr bă tescu', sârba, baraboiu', coa sa, perinița, ar de lean ca,
în vârtita. Cântece de pe trecere. Jocu' mire sei. Pen tru a învinge mai ușor fri gul și a li se părea mai scurtă calea
spre casă.
De­acum, caii știau singuri drumul și nu se abă teau din urma adâncă, înghețată. Au ie șit cu săniile pe Iezer
http://www.formula­as.ro/2016/1226/enigme­16/taurile­fara­fund­21027­print 2/3
28.08.2016 Tăurile fără fund ­ Enigme ­ Numarul 1226 ­ Formula AS

cam după ujină. Se­nvăluia, e drept, ziua cu noaptea, dar în depărtare mai putea fi distins vârful Pietrei. Și
chiar Frăsineiul. Așa că au ți nut­o într­acolo. Tot pe urma tăiată la venire. Cum­necum, însă, de la o vreme
săniile, cu urmă cu tot, au cotit brusc înspre mijlocul Ie ze rului. Fără ca vreunul din nuntași să bage de seamă
că au lăsat reperele mun telui undeva în dreapta lor. Hăt mult!... Și se mai spu ne că, pe întinderea necu prinsă ­
locul fiind ca "oglin da" ­ petrecăreții s­au ri di cat chiar în sănii și au înce put să tropotească înfundat. O femeie
tânără, cu gâtul înalt și subțire, acoperit de zgărzi grele de coral, în că mașa albă, cu mijlocul strâns într­o
pereche de poale largi, negre, juca singură sub ce tera­ntâi, învă luindu­i pe toți cu priviri ațâțătoare. Și în
această în ve selire nemaipomenită, sania din frunte a ajuns pe buza ochiu lui de apă fără fund și s­a tot dus în
adân curi. Alu ne când, următoarea s­a luat după ea. Și alta, și alta. Cu mu zică și miri, cai și călăreți, sănii și
oa meni ­ întreaga nuntă a fost înghițită de ochiul Ieze rului, fără ca ni meni să­i audă, ori să­i vadă. Decât Cel
de Sus...

Sania zburătoare

Cu mult înaintea acestei în tâm plări, însă, alți bă trâni po ves teau că, tineri și cu ra joși fiind, s­au apro piat și au
arun cat în ochiul de apă un lemn cu încrus tații pe el, legat cu o piatră, ca să meargă la fund. Lemn care a fost
gă sit după un an de zile, toc mai la malul Mării Negre. Era cu siguranță același lemn ­ cu încrus tațiile făcute
de ei pentru a­l re cu noaș te. Puteau jura pe lumina ochi  lor. Prin urmare, pântecele Ie ze rului comu nica, pe de ­
desubt, cu alte ape și cu marea. Nu se îndoia ni meni. În cu rajați de poveste, ierni la rând după acea ne  noro ci ­
re, sătenii ­ și mai ales neamurile celor dis păruți ­ au luat dealul piep tiș, spre Valea Mătrăgunii. Pe­acolo
aveau să iasă la supra față săniile cu nuntașii ­ după pre zicerile tuturor babe lor din împrejurimi.
Și, cu adevărat, într­una din ierni au fost foarte aproape de împlinirea miracolului... Așteptau cu toții, pe
Șesuri, bătând mărunt din picioare pentru a se dez morți, și deodată, de unde­de neunde, o sanie sin gură
începu să coboare încet, plutind parcă pe Coasta Mă tră gunii, la vale, în sunet stins de zurgălăi. Pe alo curi,
stratul de omăt era atât de gros, că se îngropau de tot sania și caii, ridicând deasupră­le un nor de zăpadă
spul  berată. Au reapărut după o vreme, la suprafață, într­alt vârtej de fulgi. În câteva clipe, continuând pră vă ­
li rea aceea, se puteau nimici, zdro bindu­se în sur pă turile carierei din Vale. Dar ca gândul, din nă val nica­i
coborâre, sania s­a întors brusc în loc, țâșnind spre înăl țimi. Se opri în vârf. Câteva clipe rămase fixa tă în
omăt ­ un punct îndepărtat între alburiul no rilor de dincolo și stratul strălucitor care stă pânea pretutin deni.
Apoi, s­a desprins de aco lo într­o planare blândă, de pasăre obo sită. Ca într­un dans filmat cu înceti ni to rul,
caii își săltau leneș copitele, bătând aerul în mare liniș te. Ve nind pe sus, înspre ei, de la un timp și­au grăbit
înain ta rea și, cu cât se apro piau, se întindeau din ce în ce în toate di recțiile, până când nu au mai fost altceva
de cât o cergă imensă, plumburie, care în tuneca tot muntele... Atâta doar a fost să fie și gata...
În cumpăna verii, sub soarele dogoritor, pe toată în tinderea Iezerului, până aproape de ochi, pot fi văzute
niște mogâldețe negre mișcându­se leneș încoa ce și­nco lo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine.
Multe din ele nu știu că, dedesubtul muș chiu lui moale pe care cal că, sălășluiesc ape adânci. Iezerele vii, fără
fund, care o da tă pe an cer furioase și lacome cap de om.

VALERIU SABĂU

Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este interzisa fara
acordul nostru scris. Copyright © 1998­2016 Formula AS. Toate drepturile rezervate.

http://www.formula­as.ro/2016/1226/enigme­16/taurile­fara­fund­21027­print 3/3