Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854,[1] București, Țara Românească[2][3] – d.

24 noiembrie
1920,[1] București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit
poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului
în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea
poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios
cariera literară și viața[5] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri[6][7], Mihai
Eminescu [8][9] și Ion Luca Caragiale.[9]

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești,

numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa
Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.[10]

Polemica cu Eminescu
Deși în discursul Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, din 1878, Macedonski îi aducea elogii lui
Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au schimbat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui
Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc „grațiozități
supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar”.[67] Eminescu scria:

„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea
modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite
asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”

Iar în articolul Materialuri etnologice publicat în Timpul la 8 aprilie 1882, Eminescu afirma:

„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale
acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul
abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-
apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o
seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”

În urma articolelor Naționalitate și cosmopolitism, din anul 1881, și Materialuri etnologice, din 1882,
Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care-l
acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din anul
1879.[9] Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în Literatorul:

„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria
contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici un
prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând
calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”

În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,[48] fără a bănui urmările catastrofale, care-i
vor schimba cariera și întreaga viață:
Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.

În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia publică, printr-o
rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să
zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice,
încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al
cuvântului.[63]

Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază
foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera
aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.[9][48]

După izbucnirea Primului Război Mondial, reacția lui Macedonski, „Campionul literaturii franceze” și
cel ce a închinat un volum de versuri „Franței, singura patrie a intelectualilor”, este surprinzător de
partea Puterilor Centrale. În 1915, de la 27 septembrie până la 29 noiembrie, apar zece numere ale
ziarului Cuvântul meu cu ieșiri împotriva Franței „burgheze” și „advocățești”, iar articolele sale din
alte ziare politice, precum Dreptatea sunt scrise în același sens.[109]

În anul 1916, activitatea politică trece pe un plan secund și se concentrează pe corectura romanului
Thalassa, care apare în Flacăra lui Constantin Banu. Din mai începe Poema rondelurilor, la care va
lucra până în 1920, iar în luna august finalizează tragedia Moartea lui Dante.[109]

Anii războiului au fost foarte grei pentru poet, din punct de vedere material, existând zile când nu
putea să-și cumpere nici pâinea cea de toate zilele.[109]

Literatorul reapare la 29 iunie 1918, iar în al treilea număr publică un articol elogios feldmareșalului
Mackensen și, deși, Alexandru T. Stamatiad încearcă să-l convingă să renunțe la gândurile sale
filogermane, poetul refuză. Singura concesie pe care o face este acea de a accepta publicarea unei
clarificări cu scopul de a limpezi răspunderea fiecărui colaborator la articolul semnat de el.[110] În
urma acestui articol, Ovid Densusianu, membru al Academiei Române, după ce-i propusese
candidatura la Academie, își retrage propunerea[111]. De asemenea, întâmpină dezaprobări publice
din toate părțile, găsindu-se, iarăși într-un bellum contra omnes[111]. În anul 1919 își concentrează
toate răfuielile într-o broșură polemică Zacherlina în continuare.[112]

În octombrie 1919 a scris Sonetul puterii, în care își expune crezul său politic.[112
În martie 1920 este pensionat din slujba pe care o deținuse cu largi intermitențe la Comisia
Monumentelor Istorice, dar în urma protestului scriitorilor bucureșteni publicat în Presa Capitalei la
18 martie, ministerul revine asupra deciziei.[112]

Alexandru Macedonski moare la 24 noiembrie 1920, ora 3 după amiază, cerând roze, iar fiul său
Nikita negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri.[113] Scena morții a fost
povestită de fiul său Nikita într-o scrisoare adresată lui Alexandru T. Stamatiad,[112] în anul 1936. La
27 noiembrie 1920 este înmormântat în cimitirul Bellu din București.