Capitolul I

CARACTERISTICILE SOLULUI

1.1 Solul, definiţie, obiectul de studiu al pedologiei;

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este format din particule minerale,
materii organice, apă, aer şi organisme vii. Este un sistem foarte dinamic care îndeplineşte multe
funcţii şi este vital pentru activitaţile umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor. Ca interfaţa
dintre pământ, aer şi apă, solul este o resursă neregenerabilă care îndeplineşte mai multe funcţii
vitale:
producerea de hrană/biomasă
depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe
sursă de biodiversitate, habitate, specii şi gene.
serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile umane
sursă de materii prime, bazin carbonifer
patrimoniu geologic şi arheologic.

Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confruntă UE sunt:

eroziunea
degradarea materiei organice
contaminarea
salinizarea
compactizarea
pierderea biodiversităţii solului
scoaterea din circuitul agricol
alunecările de teren şi inundaţiile

Formarea, evoluţia, proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a

solurilor, reprezintă obiectul de studiu al PEDOLOGIEI .

Termenul de pedologie este de origine greacă, provenind din cuvintele ,,pedon,, (teren, sol) şi
,,logos,,(vorbire, discuţie, studiu). Pentru prima dată, termenul de pedologie a fost folosit de
Friederich Albrecht Fallou (1862) în lucrarea sa ,,Pedologie sau ştiinţă generală şi specială a
solului,,

Pedologia are un caracter complex, datorită locului important pe care îl ocupă solul în
ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le realizează între
celelalte geosfere. Obiectul de studiu al Pedologiei îl constiutie solul, care este un produs al
mediului natural.

Solul mai este definit ca fiind formaţiunea naturală cea mai recentă de la suprafaţa
litosferei; este reprezentat printr-o succesiune de straturi (orizonturi) care s-au format şi se
formează permanent prin transformarea rocilor şi materialelor organice, sub acţiunea conjugată a
factorilor fizici, chimici şi biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera. Solul se întinde pe
verticală de la suprafaţa uscatului şi până la roca dură sau materialul parental, putând varia de la
câţiva centimetri (în regiunile polare, pe vârfurile înalte ale munţilor şi în deşerturi), până la mai
mulţi metri( pe fundul văilor, în câmpii şi în regiunile ecuatoriale).

Însuşirea principală a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a asigura creşterea şi

fructificarea plantelor. Această capacitate este determinată de o complexitate de caracteristici dintre
care:

►solul este un corp format pe cale naturală de-a lungul timpului, prin transformarea părţii
superioare a litosferei de către organismele vegetale şi animale, în anumite condiţii de relief, climă,
etc.

►solul conţine materie vie (micro- şi macrofloră şi faună), ce aceea, în el au loc procese specifice
vieţii: asimilaţie- dezasimilaţie, sinteză-descompunere, acumulare şi eliberare de energie. etc.

►în sol se acumulează humus ( materie organică complexă), care are o mare capacitate de
înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, pe care le pune treptat la dispoziţia plantelor;

►solul are o compoziţie chimică complexă, de aceea reprezintă un rezervor permanent de elemente
nutritive pentru plante, şi în acelaşi timp, are anumite proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi
schimb ionic, reacţie, etc.;

►solul este un corp natural poros şi afânat, care conţine în interiorul lui apă şi aer, permiţând
pătrunderea rădăcinilor plantelor şi asigurând dezvoltarea acestora;

Toate aceste însuşiri fac ca solul să capete, faţă de roca sterilă, din care a provenit, o proprietate
nouă numită fertilitate.

Fertilitatea constă aşadar, în capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor, apa şi

elementele nutritive în cantităţi suficiente , în vederea creşterii şi dezvoltării lor. Această
proprietate este o rezultantă a stadiului de dezvoltare a solului, a alcătuirii şi proprietăţilor lui, a
proceselor fizico-chimice şi biochimice ce se petrec în sol. În acelaşi timp, fertilitatea mai depinde
de satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o funcţie a sistemului unitar sol-plantă-
atmosferă.

1.2 Formarea solurilor; Factori de solificare;

În decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei, şi, ulterior a biosferei,
se produc o serie de fenomene de dezagregare (mărunţire), şi alterare (schimbarea compoziţiei
chimice). Ca urmare, roca masivă, dură, compactă, devine afânată, creându-se condiţii minime
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, ceea ce înseamnă începutul procesului de solificare.

Acţiunea în timp şi mai îndelungată a acestor factori de solificare duce la manifestarea mai
accentuată a fenomenelor de dezagregare şi alterare, şi la apariţia de fenomene noi cum sunt:
bioacumularea (acumularea materiei organice), eluvierea (spălare, levigare sau migrare), iluvierea
(depunerea produşilor spălaţi), şi în consecinţă se formează o succesiune de straturi orizontale
(orizonturi de sol), deosebite între ele prin culoare, grosime, structură, alcătuind aşa numitul profil
de sol.
 Marea diversitate a solurilor este determinată de diversitatea condiţiilor naturale de
solificare, respectiv a factorilor de solificare: organismele vegetale şi animale, clima, relieful, apa
freatică şi stagnantă, timpul şi omul.

1.2.1. Activitatea conjugată a factorilor de solificare asupra solului

Factorii de solificare sau factorii pedogenetici în România sunt foarte variaţi iar solul reprezintă
rezultatul acţiunii conjugate a tuturor factorilor ce se întrepătrund şi se influenţează reciproc.
Fiecare factor de solificare acţionează în condiţiile determinate de el, dar şi de toti ceilalţi. Astfel,
acţiunea vegetaţiei în formarea solului depinde de condiţiile climatice ale zonei, de formele de
relief, de natura materialului parental, de excesul de umiditate, de timp, şi de activitatea omului.
Între condiţiile de climă, formele de relief, zonele de vegetaţie, materialele parentale şi tipurile de
sol există un paralelism perfect.

În anumite zone naturale din România există anumite tipuri genetice de sol:

►în zona de câmpie, sub o vegetaţie ierboasă, cu un climat mai cald şi mai secetos, pe materiale
parentale afânate şi bogate în elemente bazice, se întâlneşte ca tip de sol cernoziomul;

► în zona de câmpie înaltă şi dealuri joase sub o vegetaţie de silvostepă, cu un climat ceva mai
umed şi mai răcoros, apar ca tipuri de sol faeoziomurile şi preluvosolurile;

►în zona de dealuri şi podişuri, sub o vegetaţie de pădure, cu un climat mult mai umed şi mai
răcoros, pe materiale mai sărace în elemente bazice, apar ca tipuri preluvosolurile, luvosolurile şi
planosolurile;

►în zona montană, cu un climat vitreg, sub o vegetaţie acidofilă, pe roci dure, sărace în elemente
bazice, se întâlnesc districambosolurile, nigrosolurile şi podzolurile;

Acestora li se adaugă numeroase alte soluri, formate sub influenţa unor condiţii locale (de
mezorelief şi microrelief, de microclimat, de vegetaţie, de rocă, de ape freatice şi stagnante, de
vârstă, ş.a).

România, deşi se întinde pe o suprafaţă relativ restrânsă, 23.839.070 ha între coordonatele

43 şi 480 latitudine nordică şi 200 şi 290 logitudine estică, datorită factorilor pedogenetici foarte
0

variaţi, are şi un înveliş de sol foarte variat, fiind considerată de mulţi pedologi un ,,muzeu natural
de soluri,, (Munteanu şi Murgoci). Pe teritoriul României sunt reprezentate majoritatea solurilor din
întreaga Europă şi o bună parte din solurile lumii.
 În toate situaţiile însă, solul este un sistem ,,heterogen,, (însuşirile variază în masa solului),
,,trifazic,,(faza lichidă, solidă şi gazoasă).(fig.1).

Fig. 1 Alcătuirea generală a solului

apa din sol

25%
Faza
minerale
lichida

50% organice-
Am Faza huhumushu
Bv solida mus
aerul din sol
25%
C
Faza
R gazoas
a

Proporţiile menţionate sunt ,,ideale,, în realitate ele se schimbă mult de la un sol la altul, iar
în acelaşi sol de la un orizont la altul şi de la un moment la altul. La aceste faze se adaugă
componenta vie a solului care, deşi apare într-o proporţie foarte mică prezintă o importanţă
covârşitoare pentru toate procesele ce au loc în sol.

O imagine mai cuprinzătoare asupra alcăturii materialului de sol rezultă din schema
elaborată de Florea (2004), în care componenţii solului sunt grupaţi după starea de agregare şi
natura chimică (fig.2)

În această schemă sunt distinct prezentate partea nevie şi partea vie. Partea nevie este
alcătuită din fazele solidă, lichidă şi gazoasă. Faza solidă este alcătuită din componenţi minerali şi
organici care formează împreună materialul pământos (terigen) al materialului de sol. Faza lichidă
constă din apă şi substanţe dizolvate în apa solului, formând ceea ce se cheamă soluţia de sol. Faza
gazoasă include gazele din aer şi vapori de apă, constituind împreună aerul din sol.

Partea vie este alcătuită din micro, mezo- şi macroorganisme care formează edafonul din materialul
de sol. Materialul pământos şi edafonul ocupă în volumul de sol examinat spaţiul neporos sau plin,
iar soluţia de sol şi aerul din sol formează spaţiul poros sau lacunar; împreună constituie volumul
total al materialului de sol.